Testament

//(modernismul prozei interbelice)

Poezia romaneasca interbelica se distinge ca un moment decisiv in evolutia literaturii
noastre. Manifestandu-se prin diferite forme estetice care au generat un nivel creator de
exceptie, poezia ajunge la maturitate, la “cunostinta de sine”(Nicolae Manolescu), fapt
demonstrat de valoarea unor poeti ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Vinea, Ion
Pillat, Vasile Voiculescu.
Modernismul, directie literara teoretizata de Eugen Lovinescu dupa 1920, continua
actiunea de esentializare a lirismului inceputa in simbolism, introduce noi tehnici poetice,
largeste orizontul tematic, propune noi atitudini lirice, fiind prima desprindere de
traditionalism.
Se cultiva poezia filosofica, de meditatie estetica(artele poetice) si existentiala(conditia
umana, dilemele omului modern), poezia ermetica. Este vizata functia de cunoastere a
poeziei(intelectualizarea ei – Lovinescu), cu eferinte din sfera filosofiei si a culturii. Tematica
liricii se deschide spre existentialism iar poezia este orientata spre interioritate, subiectivismul
fiind particularitate a liricii reflexive
Teoreticianul german Hugo Friedrich in lcurarea “Structura liricii moderne” analizeaza
trasaturile poeziei europene – de la simbolism la suprarealism, dintre care se pot retine: functia
simbolica a limbajului, cultivarea esteticii uratului, a categoriilor negative precum:
dezumanizarea, fragmentarismul, depersonarea, izolarea, golul, instrainarea, absurdul, neantul.
La nivel poetic, apar accente afective, metaforizarea excesiva, ambiguitatea deliberata prin
sugestie sau “ermetizarea” discursului. Sintaxa poetica recurge la tehnica ingambamentului,
elipsa, dislocari sintactice, topica afectiva, versul liber.
//(integrarea lui Arghezi)
Tudor Arghezi reprezinta in cultura romaneasca o personalitate greu de definit,
controversata dar fascinanta prin complexitatea ei. Opera sa se impune prin vastitate,
multitudinea speciilor abordate, problematica variata, prin curajul afirmarii unor modalitati
estetice noi, socante la vremea aceea. Modernismul eclectic pe care-l reprezinta rezulta din
amestecul ideologiilor traditionaliste cu unele moderne. Dupa 1920, Tudor Arghezi se aliniaza
principiilor moderniste si se afirma ca un inovator deschizand calea unei noi poezii in liiteratura
romana.
//(conceptia lui Arghezi despre poezie)
Pentru Tudor Arghezi, poezia este o forma a existentei, ea are puterea de a transfigura
tot ce intra in sfera realitatii. Poetul este un mestesugar al cuvantului pe care il asimileaza cu
Logosul divin deoarece el contine o forta echivalenta cu cea care a contribuit la facerea lumii si
pe care creatorul trebuie sa stie sa o elibereze. Arghezi se afirma pe plan lingvistic: el selecteaza
cuvinte din toate registrele limbii sau creaza cuvinte noi asociindu-le in moduri inedite. In
viziunea lui Arghezi, creatorul este un fel de Sisif care se jertfeste pentru scrisul sau, poezia fiind
deopotriva un dar si o condamnare, un blestem.
//(incadrarea intre artele poetice)
Preocupat de misterul poeziei, Arghezi i-a analizat mecanismele in incercarea de a o
defini, fapt dovedit de multimea artelor poetice. Dintre toatea, „Testament”, asezat cu intentie
in fruntea primului sau volum „Cuvinte potrivite”(1927), este cel mai semnificativ definind
crezul artistic al poetului si conturand directiile viitoarei sale creatii. Fiind o poezie progmatica,
tema o reprezinta meditatia asupra cuvantului si a conditiei creatorului in raport cu propriul
univers liric. Meditatia lirica argheziana abordeaza semificatiile cartii de poezie ca rod spiritual,
resursele poeziei si ale limbajului, relatia inspiratie – talent si mestesug artistic.
//(trasaturi modernism eclectic)
Poezia se inscrie in dimensiunea modernismului eclectic, reunind aspecte innoitoare:
cultivarea liricii de cunoastere, estetica uratului, preferinta pentru simbol si metafora socanta,
limbajul inedit ce utilizeaza cuvinte din variate registre stilistice, sintaxa poetica dificila. Aceste
aspecte sunt dublate de notele traditionaliste: relatia poet – taran, rob al pamantului cu care
creatorul de poezie se aseamana, cultul trecutului, functia sociala a poeziei.
//(structura si compozitie)
Titlul contine un substantiv abstract cu o sonoritate grava, iar prin semnificatie capata o
aura solemna. Avand in vedere sensul sau denotativ de act juridic in care o persoana isi exprima
dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte, „Testamint” este un cuvant de sfarsit dar
asezarea lui in fruntea primului volum orietnteaza asteptarile cititorului catre o poezie
programatica, sugerand ca textul cu acest titlu este un mod de a regandi creatia. Conotativ insa,
testamentul arghezian consemneaza dorinta transmiterii unei avutii spirituale – propria opera
generatiilor viitoare. Mostenirea lasata de poet implica ideea unei cristalizari artistice depline, a
unei izbanzi creatoare ce poate fi oferita posteritatii. Sugestia titlului este ca numai o comoara
spirituala poate transcende titlul.
Discursul liric este amplu, organizat sub forma unui monolog adresat unui simbolic „fiu”
care poate fi atat un discipol, cat si cititorul. Lirismul subiectiv se manifesta prin frecventa
pronumelor si a verbelor la persoana 1 sg – marci ale implicarii eului poetic, acesta definindu-se
drept o constiinta creatoare, ce-si asuma unitierea unei noi directii in lirica romaneasca.
(structura) Textul poetic este organizat in 5 strofe asimetrice grupate in 3 secvente centrate pe
idei distincte. Prima secventa contureaza o definitie metaforica a poeziei, ca liant intre varstele
artei(„treapta”). A doua secventa dezvaluie procesul de creatie sub forma unei metafore a
materialului spiritual (estetica uratului) dar si functiile artei – estetica (katharisul) si sociala.
Secventa a treia defineste conditia operei de arta, precum si relatia poet – cititor.
Cele 5 strofe se organizeaza in jurul unui motiv central – CARTEA – obiect sacru, semn al
spiritului, care de-a lungul textului primeste o serie de echivalari metaforice; insumate, ele
ofera o definitie a poeziei.
//+ Argumentul 1 – tema conditiei creatorului => arta poetica
(1. Meditatia estetica asupra poeziei si a conditiei creatorului)
Poezia este privita ca o prefacere a realitatii in cuvant, o forma de transfigurare a lumii reale iar
etapele acestui proces incep schimbarea instrumentelor de munca: sapa si brazda devin condei si
calimara. Transfigurarea apace cel mai clar sub aspectul metamorfozei cuvantului. Imaginea care
intensifica aceasta schimbare are ca punct de pornire limbajul popular, neslefuit, aspur („graiul cu
indemnuri pentru vite”) transfigurat in „cuvinte potrivite”, metafora generica a creatiei argheziene.

Procesul de creatie este greu si indelungat ca si efortul strabunilor („sudoarea muncii sutelor de
ani”), din graiul simplu al taranului poetul a invatat mestesugul potrivirii cuvintelor care presupune
selectie, asociere, armonizare. „Cuvinte potrivite” aminteste de o „ars combinatoria”, un joc ce ascunde
munca de bijutier a creatorului, el aflandu-se in ipostaza de „poet afaber”.

(2. Acceptiile cartii de treapta si hrisov)

Secventa 1 valideaza cele doua conotatii ale „cartii”: cea de „treapta” a inaltarii spirituale si cea
de „hrisov”, un arhaism ce transforma creatia intr-o carte sfanta „de capatai” ingloband suferinta de
veacuri a inaintasilor. Ideea legaturii poetului cu stramosii este exprimata metaforic prin „osemintele
varsate-n mine”, intr-o contopire fara sfarsit.

(3. O relatie spirituala intre generatii)

In sensul „testamentului” de „legamant”, „cuvant marturisitor”, poetul vorbeste despre cartea
ca despre o experienta transmisa de la strabuni, care au avut un destin zbuciumat, care au trecut prin
chinuri sisifice si umilinta, „prin rapi si gropi adanci”, „pe branci”, facilitand astfel urcusul generatiilor
viitoare. Asadar, poetul se afla prin intermediul cartii intr-o dubla relatie cu „fiul”(viitorul) si cu
strabunii(trecutul), avansand ideea asumarii traditiei, continuarea experientei trecutului spre a face
posibila creatia autentica. Constiinta apartenentei la istorie, a incadrarii in lungul sir al ceratorilor de
poezie, este exprimata prin simbolul „treapta” care trebuie nu numai urcata, ci si depasita valoric,
niciodata insa uitata. Poezia devine astfel o punte intre viata strabunilor si urmasi, intreb „rob” si
„domn”.

(4. Cartea ca valoare spirituala)

Secventa a 2a imbogateste sensurile termenului carte printr-o suita de metafore: la inceput,

poezia este vazuta ca act de migala si punte catre viitor („leagane urmasilor stapani”). Apoi creatia este
gandita ca rod al eforturilui si al nelinistii creatoare („framantate mii de saptamani” este interpretata in
continuare ca ilustrare a perfectiunii normale – versuri, si ca reprezentare a lumii prin imagine – icoane).
Astfel conceputa, poezia devine expresia noului _ceva_ (muguri) dar si al implinirii artistice (coroane).
 Secventa a 2a integreaza doua metafore fundamentale pentru a intelege crezul poetic
arghezian: „slova de foc” si „slova faurita/ Imparecheate-n carte se marita”. Versurile releva natura
sintetica a cartii: cartea de poezie este rezultatul ingemanarii talentului, inspiratiei, harul divin („slova de
foc”) cu efortul, truda, munca de bijutier a poetului („slova faurita”) iar rezultatul sublim sunt „cuvintele
potrivite”. Cele doua metafore simbolizeaza natura divina dar si profana a creatiei.

//(Argumentul 2 – Ilustrarea esteticii uratului)

Ceea ce il singularizeaza pe Arghezi este cultivarea esteticii uratului in linia lui Baudelaire. Ca si
poetul franceza, el „da drept de cetate” tuturor cuvintelor limbii romane, chiar si celor mai compromise,
zdrobeste conventia literara, obtine imagini poetice din materia cea mai prozaica a limbii. Versurile
emblematice sunt „Din bube, muchigaiuri si noroi,/ Iscatam frumuseti si preturi noi”. Acestea reprezinta
nucleul simbolic al poeziei in care se concentreaza semnificatia artei argheziene si antitezele acesteia.
Versurile afirma estetica uratului cultivata de Arghezi.

In aceasta estetica inovatoare actul poetic presupune doua procedee: transfigurarea lirica chiar
a celei mai respingatoare realitati si folosirea unor cuvinte inestetice pe care le transforma in surse ale
poeziei. Ca si Baudelaire, Arghezi crede ca apoeticul este considerat unul din mijloacele firesti ale poeziei
care are puterea de a transfigura cu truda si har „bubele” = boala pamanteasca, „noroiul” = concretul
lumii, „mucigaiul” = materia degradata. Ele ajung sa primeasca stralucirea si nobletea vesmintelor
poetice, dovedind ca poezia este pretutindeni iar geniul creator o descopera in adancimi, in straturi
neumblate, respingangatoare la prima privire.

//(Argumentul 3 – Originalitatea limbajul poetic (ambiguitate))

Trasaturile cele mai izbitoare ale limbajului arghezian sunt expresivitatea si ambiguitatea,
caracteristici ale poeziei moderne. Expresivitatea este creata la nivel lexico-semnatic prin asocieri
surprinzatoare de cuvinte („seara razvratita”), de seriile antonimice („venin”-„miere”), discursul liric
presupune imbinarea unor cuvinte din registre diferite (popular: „rapi”, „branci”; arhaic: „hrisov, condei,
slova, rob; regional: „gramadi”, „saripa”; religios: „hrisov”, „icoane”, „Dumnezeu”; neologisme: „crima”,
„obscur”, „canapea”).

La nivel stilistic, secventa metaforei valorifica ambiguitatea: „Intinsa lenesa pe

canapea,/Domnita sufera in cartea mea” – evoca tentatia scriitorului de a se desprinde de vechiul stil
liric. Amfibolice sunt si imaginile „durerea noastra surda si amara/ O gramadi pe-o singura vioara”,
„Dumnezeu de piatra/ Hotar inalt cu doua lumi pe poale”.

//(concluzie)

„Testament” ramane o arta poetica reprezentativa pentru directia modernista-interbelica, o

autodefinire a creatorului si o asumare a rolului sau, precum si o incursiune inlauntrul poeziei ce traieste
in sfera inefabilului.