Testament

de Tudor Arghezi

Poet, prozator și publicist de marcă al literaturii române interbelice, Arghezi reprezintă în

cultura noastră o personalitate controversată, fascinantă prin complexitatea ei. T. Vianu îl
consideră cel mai mare poet de la Eminescu încoace, având aceeași influență binefăcătoare
asupra limbajului poetic românesc.

Poezia ”Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne al literaturii
române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum ”Cuvinte potrivite” (1927)
și exprimă concepția despre lume, viața și misiunea artistică a poetului într-o manieră care îl
particularizează.

Procedee moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: exprimarea relației dintre creator și
univers, ambiguitatea limbajului, realizată, în primul rând, prin frecvența metaforei, adâncirea lirismului în
subiectiv, sincronizarea cu modele din literature uiversală, exploatarea esteticii urâtului, limbajul inedit
obținut prin utilizarea cuvintelor provenite din registre stilistice diferite.

Imaginarul poetic se fundamentează pe trăirile eului liric și conturează imaginea amplă a actului
creației, prezentat ca o întoarcere a sinelui către origini, în vederea propriei definiri. Realitatea imeditaă
este astfel trasfigurată și purificată prin intermediul artei.

Tema poeziei este una modernistă și reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată
ca moștenire unui fiu spiritual-posterității.

Titlul este metaforic și sugerează că numai o comoară spirituală poate transcende timpul, un
testament liric, creația, arta.

Din punct de vedere compozitional, poezia este structurată în cinci strofe grupate în patru secvențe
poetice care se axează pe metafora-simbol ”carte” , acesta reprezentând motivul central. Cartea este
definiția simbolică a poeziei, amestec de revolt, ură, umilință, trudă.

Prima secvență poetică oferă o definiție lirică a poeziei. Incipitul este conceput ca o adresare directă
a eului liric către un fiu spiritual și evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii spirituale. Cartea, bunul cel
mai de preț, cumulează experiența generațiilor anterioare, a strămoșilor cu un destin zbuciumat, izvorât
metaforic din ”seara răzvrătită” și susținut artistic de enumerația ”prin râpi și gropi adânci”. Umanitatea
este văzută în plină ascensiune , ca o scară, ale cărei trepte sunt urcate doar prin sacrificiu și trudă. Cartea
este o treaptă indispensabilă pe drumul anevoios al cunoașterii.

A doua secvență poetică definește rolul artistului, accentuând importanța muncii sale. Ipostaza sa
lirică elaborează o paralelă între munca brută a străbunilor și truda intelectuală, ambele fiind reprezentate
obiectual ”sapa„ în ”condei”, ”brazda” în călimară”. Metafora ” Din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite/Eu am ivit cuvinte potrivite” conturează migala creatorului de a șlefui exprimări rudimentare,
transfomându-le într-un limbaj artistic definitoriu pentru poet, fapt ce constituie esența artei sale.

Arta are un rol estetic pentru că transfigurează ”urâtul” din realitate, transformă ”zdrențele”, obiectele
nefolositoare în „muguri și coroane”, metafore simbol pentru nucleul vieții, respectiv pentru perfecțiune.
Aici, în manieră modernistă este valorificată teoria baudelairiană a esteticii urâtului.

Opera literară mai are și un rol social, de factură tradițională, anume de a stigmatiza ceea ce este rău.
Ideea este sugerată de metaforele ”veninul” revoltei și ”ocara”. Metafora , care desemnează matricea
spiritualității neamului, ”cenușa morților din vatră”, este transformată în obiect de cult destinat venerării
unor generații supuse suferințelor și nedreptății, reabilitate poetic și preschimbate în ”Dumnezeu de
piatră”.

Cea de-a treia secvență poetică exprima revolta unui reprezentant de seamă al neamului său, cu care
eul liric se identifică, împotriva nedreptății și atitudinii opresive a societății contra individului. Acesta se
declară părtaș la suferința neamului său, dându-I glas prin intermediul artei, sugerată metaforic prin
”vioară”. Poezia este văzută, asfel, ca o modalitate de sancționare a celor vinovați.

Ultima secvență lirică alătură prezenței stăpânului alte două ipostaze ale asupririi, ”domnița” și
”domnul”, care trăiesc în huzur și sunt incapabili de a percepe suferința robilor, reprezentanți ai claselor
sociale dezavantajate. Purtătorul de cuvânt, creatorul are rolul de a lumina spiritele printr-o carte a revoltei
împotriva nedreptăților de orice fel.

Finalul conține o definiție concentrată a poeziei. Aceasta este atât inspirație, talent, subliniat de
meafora „slova de foc”, cât și de meșteșug, efort, migală ”slova făurită”, unite într-o unitate desăvârșită.
Antiteza „robul”-”Domnul” evidențiază relația dintre poet și cititor, acesta din urmă nedându-și seama că
adevăratul izvor al forței artistice a creației sunt durerea și suferința înaintașilor, adunate de-a lungul
secoleleor.

Lirismul subiectiv se manifestă cu predilecție prin formula monologului adresat, evidențiindu-se

mai multe ipostaze ale eului liric: ”eu”, ”noi”, ”fiule”, ”străbuni”.

Limbajul poetic constă în înnoiri lexicale, în fantezia metaforică, asocierile semantice

surprinzătoare, epitetul rar ” seara răzvrătirii”, oximoronul ”venin”-”miere„

Poezia ”Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei
interbelice, traditionalism și modernism. Autorul pornește de la aspectele liricii tradiționale și oferă
alternative poetice modern, într-o opera poetică originală.