Testament

de Tudor Arghezi

Conceptul de modernism ce denotă, în sens general, tendința de înnoire specifică spiritului uman definește în
literatură o mișcare largă care cuprinde toate manifestările postromantice plasate sub semnul unui principiu de
progres. Termenul, pus în circulație de Eugen Lovinescu, promovează imperativul sincronizării civilizației și culturii
autohtone cu modelul impus de spațiul european, primenirea literaturii prin ambiguitatea limbajului, inovația
formală, renunțarea la prozodia tradițională, crearea unui lirism subiectiv. Exegetul formulează în Istoria civilizației
moderne și în Istoria literaturii române contemporane teoria sincronismului care propune intrarea în rezonanță cu
spiritul veacului și acceptarea elementelor de noutate din literatura europeană contemporană.
Considerat de Tudor Vianu al doilea mare poet român, după Eminescu, Tudor Arghezi oferă cititorilor săi o
operă originală care a influențat major lirica epocii. Personalitate creatoare controversată, Arghezi realizează o operă
impresionantă prin aventura limbajului și prin capacitatea de a exploata contrariile, fiind revendicată de clasici și de
moderni deopotrivă ca etalon al originalității.
Poezia Testament deschide volumul de debut Cuvinte potrivite publicat în 1927, fiind o ars poetica în care se
anunță concepția argheziană asupra artei și asupra menirii poetului și care se prezintă ca expresie a unui program de
creație. Textul se încadrează esteticii moderniste prin estetica urâtului, concepțiile despre inspirație- inspirația nu
este de origine divină, ci este un bun individual-, temă, expresivitate, ambiguitate și structură prozodică.
Opțiunea autorului pentru plasarea în fruntea volumului prim potențează intenția creatorului de a-i revela
caracterul programatic evident în fiecare secvență a textului. Astfel, tema operei o constituie creația literară în
ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual. În timp ce ființa poetului se va întoarce în
neființă, opera va dăinui, căci poetul se va întoarce la Geneză, adică la prima Creație divină.
Titlul, element paratextual, ilustrează denumirea unei specii literare de factură lirică cu tradiție în literatura
română, prin moștenirea culturală a lui Eminescu, Coșbuc, Barbu. Pragul-semn își extrage semnificațiile secundare
din magma acestei creații, stihuitorul imaginând momentul sacru, testamentar ce surprinde legătura profundă dintre
generații.
Specifică artei poetice este existența eului liric, a cărui prezență în spațiul poetic este desemnată prin verbe la
persoana întâi- am ivit-, adjective pronominale posesive- mei, mea. Mărcile subiectivității definesc lirismul
subiectiv, discursul îmbrăcând forma unui monolog adresat prin care poetul își exprimă concepția despre artă.
Textul se caracterizează și prin lirismul obiectiv susținut de persoana întâi plural, eul poetic devenind mesager al
celor care cred că trenul definește prezentul și viitorul. Asfel, se evidențiază o trăsătură a modernismului și anume
transfigurarea socialului în estetic- să schimbăm, durerea noastră.
Titlul operei ar putea sugera organizarea textului poetic, din punct de vedere al conținutului, pe trei planuri:
trecutul tradus de lexemele bătrâni, străbuni, oseminte, prezentul ce surprinde condiția poetului conștient de
posibilitatea trecerii în neființă și viitorul, reprezentând generațiile următoare, surprins prin adresarea directă fiule.
Compozițional, textul poetic este structurat în cinci strofe, cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe
poetice care valorifică sacrificiul material al generațiilor anterioare. Poezia, construită pe baza relațiilor de opoziție
dintre bube, mucegaiuri și noroi și prețuri noi, slova de foc și slova făurită și pe baza relațiilor de simetrie impuse
de plasarea cuvântului- cheie carte, surprinde problemele esențiale pentru creația poetică pe care le abordează
Arghezi: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului și raportul dintre inspirație și tehnica poetică.
Prima parte a monologului testamentar, care conține mesajul către fiu, cuprinde primele douăsprezece
versuri. Singurul bun al poetului este gloria lui interpretată ca notorietate, un nume adunat pe-o carte ce reprezintă
suma vieții sale. Verbul la formă negativă plasat în poziție incipit, nu voi lăsa, precedat de adverbul decât
evidențiază posibilitatea morții și limitarea moștenirii la un element spiritual, cartea- simbol ce sintetizează opera
poetului devenită avere autentică lăsată posterității. În metafora serii răzvrătite, posibilă scară întoarsă a valorilor,
epitetul personificator potențează ideea de efort consumat în procesul creației. Metafora râpilor și gropilor adânci
sugerează sforțarea eroică a colectivității, a celor care aspiră spre lumină, urmașul putându-le urca cu ușurință prin
ascendentul tinereții și al cărții care îi servește drept treaptă în aspirația lui. În acest sens, cartea, elementul central al
operei capătă o semnificație nobilă și reprezintă un blazon de genealogie socială, fiind Hrisovul vostru cel dintâi/ Al
robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine, oseminte în care se poate distinge metafora zestrei de durere
și de revoltă surdă transmisă poetului din generație în generație. Literatura reprezintă piatra de temelie a evoluției
spirituale a unui popor, singura șansă a acestuia de a se salva de la moarte, după cum afirmă Mircea Eliade. Așadar,
poezia trebuie să exprime suferința înaintașilor și să-i îndemne indirect pe urmași să nu uite acest lucru, idee
ocurentă și la Octavian Goga.
 Al doilea moment al discursului liric surprinde transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel,
sapa- unealta folosită de strămoși pentru a lucra pământul- devine pentru prezent condei- instrument de creație, iar
brazda devine călimară. Creatorul se află în postura de născocitor și meșteșugar de cuvinte, care transformă
limbajul rustic, graiul lor cu îndemnuri pentru vite în cuvinte potrivite, în act artistic impus printr-un travaliu
nebănuit: Eu am ivit cuvinte potrivite/ Și leagăne urmașilor stăpâni/ Și frământate mii de săptămâni. Poetul
ilustrează realitatea pe calea artei prin cuvinte prelucrate stilistic: versuri, icoane, muguri, coroane, miere. Versul
făcui din zdrențe muguri și coroane prefigurează estetica urâtului, idee dominantă a concepției argheziene prin care
cititorul este provocat să mediteze asupra urâtului existenței. Prin artă cuvintele se metamorfozează, păstrându-și
forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreaga dulcea
lui putere. Se evidențiază o altă idee a modernismului conform căreia ispirația nu este de origine divină, ci un bun
individual cultivat prin efort creator.
Ambiguitatea, pluriperspectivismul reprezintă o consecință a expresivității metaforice. Așadar, translația
între cele două planuri, contingent- transcendent, marcând trecerea de la planul perisabilității reprezentat de cenușa
morților din vatră la cel al perenității- Dumnezeu de piatră- constituie o sacralizare prin mit a materiei inerte, dar
purtătoare de simboluri ancestrale.
Ultima parte constitutivă a structurii lirice alternează elemente mai vechi ale dezvăluirii unora din cheile
creației argheziene cu explicația finaltății ei. Durerea și revolta socială sunt surprinse prin metafora vioară ce
recreează inspirat mediul rustic, poetul având capacitatea de a sintetiza suferințele poporului și de a surprinde în
versurile sale vinovații. În acest sens, poezia capătă și un rol social. Versurile cheie ale artei poetice argheziene, Din
bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi, punctează esența esteticii urâtului, alchimia poetică
presupunând transfigurarea lirică și a unei materialități vulgare și uzitarea unor cuvinte cu conotații negative, care
metamorfozate sunt elemente poetice. Poezia devine revanșa generațiilor nepăstuite, Biciul răbdat se întoarce în
cuvinte, asocierea bizară dintre izbăvire și pedeapsă putând fi interpretată ca o subtilă reliefare a paradoxului artei-
ficțiune a spiritului, dar și modalitate de inserție a omului în real. De asemenea, metafora izbăvirii punctează funcția
social- cathartică a poeziei ce nu acuză pe nimeni, dar îi pedepsește pe toți. Crima e a tuturor, iar pedepsirea ei îl
izbăvește pe cititorul stăpân, judecat ca persoana empirică. Comparația dând în vârf ca un ciorchin de negi vizează
tot estetica urâtului, ca și enumerația bube, mucegaiuri și noroi puse în antiteză cu frumusețile și prețurile noi din
care se naște o operă literară modernistă. Cartea reprezintă transformarea durerii de veci întregi în creația artistică
ce izbăvește și purifică. Se remarcă îmbinarea sublimă între slova de foc și slova făurită, ce traduce întoarcerea la
primul element anterior Creației lumii: cuvântul. Mesajul poeziei evidențiază statutul creației de proces purificator al
cuvintelor și de modelare a unui univers de frumusețe. Poezia cu caracter programatic e ilustrată în versurile Robul a
scris-o,/Domnul o citește deoarece definește condiția creatorului ilustrat prin robul în relație cu cititorul- Domnul.
Deci, creația presupune, în special, muncă și nu doar inspirație, evidențiindu-se expresivitatea și ambiguitatea.
Strofele inegale ca număr de versuri, având măsura liberă și rima împerecheată, creionează atmosfera
gravă, solemnă, dar totodată optimistă a poemului aflat la punctul de interferență între proza versificată și meșteșug
și susțin apartenența la modernism.
În concluzie, poezia Testament este o artă poetică modernistă prin estetica urâtului, concepția despre
procesul de creație, expresivitate și structură. Concepută ca o compoziție unitară de un poet liric original care
domină prin stilul individual, opera este o însumare de motive ce interferează prin cultivarea esteticii urâtului și a
grotescului preluat de la Charles Baudelaire. Frumusețea la el nu exclude urâtul ce poate deveni obiect estetic,
frumosul având uneori și rădăcini urâte. Arghezi evidențiază cultul pentru carte ca pe forma cea mai înaltă de
cultură, de civilizație și rezistență în timp.