Tudor Arghezi, Testament

Modernismul este orientarea culturală şi literară care promovează, în perioada

interbelică, formele artistice inovatoare. Personalitatea cea mai influentă a modernismului
este Eugen Lovinescu, mentor al cenaclului şi al revistei literare „Sburătorul”. Modernizarea
unei culturi se produce, afirmă criticul, prin sincronizarea cu un spirit al veacului, concretizat
în forme materiale şi spirituale pe care le dezvoltă societăţile avansate. Sincronizarea se
produce în două etape: civilizaţia rămasă în urmă imită forme ale civilizaţiei dezvoltate şi, în
timp, le asimilează în manieră originală, critică, creatoare. Prin urmare, imitaţia şi
diferenţierea sunt cele două momente ale sincronizării. În ceea ce priveşte evoluţia literaturii
române, în ansamblu, Eugen Lovinescu afirmă că, în procesul de modernizare, poezia lirică
evoluează de la obiectivitate la subiectivitate, în sensul unei mai bune adecvări la natura ei,
exprimarea interiorităţii.
Poet, prozator și publicist de marcă al literaturii interbelice, Tudor Arghezi reprezintă o
personalitate controversată, însă fascinantă prin complexitatea ei. Opera sa impresionează prin
vastitate, prin multitudinea speciilor abordate, prin problematică și prin modalitățile estetice noi.
Opera lirică se constituie din patru direcții tematice: poezia filozofică, poezia socială, poezia de
dragoste și cea a universului mărunt („a jocului, a boabei și a fărâmei”).
Așezată în fruntea volumului de debut „Cuvinte potrivite”(1927), poezia „Testament” este o
artă poetică modernă, un crez artistic, care concentrează ideile estetice și anticipează temele poeziei
argheziene. Revendicat de clasici și moderni deopotrivă, T. Arghezi este un înnoitor al limbajului
poetic. Particularitățile modernismului în poezia lui sunt: estetica urâtului, limbajul inedit cu
asocieri neașteptate(termeni religioși, argotici, arhaisme, regionalisme etc.), ambiguitatea și
expresivitatea metaforelor, înnoirile prozodice.
„Testament” este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă direct convingerile despre cuvânt
și poezie, despre literatură și viață precum și despre rolul/menirea poetului în societate. Este o artă
poetică modernă deoarece dezvoltă o problematică specifică modernismului: transfigurarea urâtului
și a socialului în estetic, raportul dintre inspirație și munca artistului („Slova de foc și slova
făurită/Împerecheate-n carte se mărită.”)
Tema poeziei o constituie creația literară, percepută drept sinteză a inspirației, a harului creator
și a meșteșugului artistic, a muncii poetului. Creația este lăsată moștenire - „testament”- unui „fiu”
spiritual, posteritatea. În spirit modernist, Arghezi consideră opera de artă (textul literar/cartea de
poezie/opera poetică în ansamblu) cea mai reușită creație, vitală pentru ființa umană. Ideea este
evidențiată prin metafora explicită „cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
Cartea și celelalte aspecte ale creației- autorul, receptorul- reprezintă motivul literar central, cu
multiple atribute poetice care îi subliniază importanța. Astfel, în prima strofă, cartea este văzută
metaforic ca o „treaptă”, punct de sosire și totodată de plecare, în evoluția de la materie la spirit, de
la urât la frumos. Apoi, cartea devine „hrisovul vostru cel dintâi”, subliniind astfel importanța vitală
a artei pentru individ și comunitate.
Printr-o suită de metafore, cartea devine „cuvinte potrivite” (rodul trudei, al meșteșugului
creatorului), „leagăne urmașilor stăpâni”(delectare, plăcere estetică), „frumuseți și prețuri
noi”(chintesență a lumii transfigurate artistic), „o singură vioară” (frumosul artistic unic, complex),
„biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte și izbăvește” (imagine alegorică a rolului social al artei),
„Dumnezeu de piatră” (eternizare prin artă). Spre finalul poeziei, cartea devine „hotar înalt/ cu două
lumi pe poale”, adică granița dintre trecut și viitor, dintre sacru și profan, dintre materie și spirit,
dintre urât și frumos.
Așadar, în viziunea lui Arghezi, cartea(poezia/opera literară) este valoarea spirituală supremă. Prin
ea, realitatea brută, limbajul dur suferă un proces de purificare, de transfigurare, surprins în diferite
versuri: „Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară”; „Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite.”. Rolul artistului este de a asimila truda
înaintașilor pentru a o preface în act spiritual. „Sapa”, „brazda”, „plăvanii” definesc materialul,
profanul, în vreme ce „condeiul”, „călimara”, „cuvântul” trimit către spiritual, către artă. Poezia
este, prin urmare, creuzetul în care se transformă materialul în spiritual, profanul în sacru, natura în
artă. Arta devine alchimie, transformând o serie de cuvinte considerate anterior apoetice. Această
metamorfoză este posibilă grație efortului intens al poetului, înfățișat hiperbolic: „Și frământate mii
de săptămâni/Le-am prefăcut în versuri și-n icoane”.
Titlul este o metaforă ce sugerează ideea că poezia constituie o moștenire spirituală pe care
scriitorul o lasă cititorului, fiului său spiritual. Conotativ, „testamentul” arghezian sugerează ideea
că numai o comoară spirituală poate transcende timpul, devenind o „avere” și pentru generațiile
viitoare. Așezarea poeziei cu titlul „Testament” în deschiderea primului volum este paradoxală,
pentru că lexemul sugerează sfârșitul, ceea ce urmează după moarte. Alegerea lui Arghezi plasează
creația ca început și sfârșit al existenței.
Incipitul poemului evidențiază, pe de o parte, caracterul de artă poetică, iar, pe de altă parte,
strategia lirică de monolog adresat și lirismul subiectiv. Astfel, primele două versuri dezvăluie
condiția poetului („un nume adunat pe-o carte”), verbul la formă negativă accentuând tonul solemn,
testamentar: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte”. Lirismul
subiectiv este pus în lumină prin formula monologului adresat, apărând mai multe ipostaze ale eului
liric : „eu”, „noi”, „fiule”.
Finalul poeziei dezvăluie că în actul poetic se implică, în egală măsură, două elemente creatoare
– inspirația/ talentul și meșteșugul: „Slova de foc și slova făurită / Împerecheate-n carte se mărită”.
Semnificația „slovei făurite” este legată de munca intensă a poetului, idee evidențiată și în strofele
anterioare: „frământate mii de săptămâni”. Arghezi se declară astfel un adept al meșteșugului, al
cizelării îndelungi a versului. „Slova de foc” vine să completeze travaliul artistic, alăturându-i
inspirația, talentul, „focul” divin.
Ultimele versuri trimit și la condiția poetului, ipostaziat în „rob”, la raportul dintre el și cititor,
indicând astfel caracterul de artă poetică al textului. Cititorul, desemnat în spiritul teoriilor moderne
ale lecturii în „Domn”, se dovedește incapabil de a pătrunde sensurile adânci ale operei de artă:
„Fără-a cunoaște că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei.” Poemul, rezultat al unei „nunți” între
inspirație și meșteșug, va păstra în adâncul lui o taină, pe care cititorul- Domn nu o va descifra.
Arghezi sugerează, așadar, un aspect modern al receptării poeziei – creația literară se supune, în
timp, judecății cititorului care o va lua în stăpânire: o înțelege, confirmă, contestă, îi interpretează
sensurile etc.
La nivelul limbajului artistic, poezia își evidențiază caracterul modernist prin utilizarea
cuvintelor considerate nepoetice („bube”, „mucegaiuri”, „noroi”, „negi”). Mizând pe expresivitatea
acestora și încărcându-le cu valoare estetică, Arghezi instaurează în literatura română „estetica
urâtului”: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, „Făcui din zdrențe
muguri și coroane”.
Figura de stil dominantă este metafora, inedită prin caracterul său concret. Prin metafore se
realizează transformarea alchimică a urâtului în frumos: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere/
Lăsând întreagă dulcea lui putere” . „Veninul” și „ocara” sugerează, conform esteticii urâtului o
extindere a limitelor poeticului, înglobându-se în poezie aspecte inedite: limbajul popular și argotic,
registrul familiar. În versurile „Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de
piatră,/ Hotar înalt cu două lumi pe poale”, cele „două lumi” pot avea conotații multiple:
trecut/viitor, moarte/viață, real/imaginar, concret/abstract, sacru/profan, urât/estetic. În secvența
„Durerea noastră surdă și amară/O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a
jucat/Stăpânul ca un țap înjunghiat”, creația devine un act de dreptate sau răzbunare, durerea și
revolta socială fiind concentrate în poezia - „vioară”.
În concluzie, poezia „Testament” este o artă poetică reprezentativă pentru estetica urâtului și
pentru modernism. Explorarea unor zone noi ale limbajului, transfigurarea materialului în spiritual,
a urâtului în frumos, ambiguitatea metaforelor în pofida concreteței lor dovedesc cultul lui Arghezi
pentru cuvânt, în neobosita lui căutare de a găsi mereu „cuvinte potrivite”.