Testament – Arghezi – Artă poetică

+ modernism – Lovinescu = teoreticianul

Se manifestă în perioada interbelică
Are la bază principiile formulate de criticul literar – mutația valorilor și sincronismul

Modernismul liric se definește prin bogăția și varietatea registrelor stilistice, ideea

poetică, intelectualizată și concentrată, inovația lexicală, limbajul artistic bazat pe sugestie și
muzicalitate. Poeții moderniști se armonizează cu spiritul veacului militând pentru sincronizarea
literaturii române cu mișcarea artistică occidentală (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu,
etc).
Crezul artistic al lui Tudor Arghezi esențializează importanța cuvântului în Univers, în
concepția lirică a poetului, cuvântul fiind atotputernic și încărcat de forță creatoare.
În spirit modernist, Arghezi inovează estetica urâtului, un procedeu artistic, în care
înnoirea stilistică se materializează prin revalorificarea cuvintelor, cărora le dă noi sensuri, în
ideea că acestea pot schimba esența Universului (D. Micu).
Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre
lume în viață a unui autor, despre menirea lui și despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar
care particularizează.
Pompiliu Constantinescu îl consideră pe Tudor Arghezi un vârf al modernismului
românesc interbelic, opera lui fiind o izbitoare luptă a eului cu lumea, o pendulare între păcat și
înălțare, între materie și spirit.”
Poezia „Testament” situată în fruntea volumului de debut „Cuvinte potrivite”, reflectă
lirismul subiectiv și constituie, în opinia mea, una dintre cele mai cunoscute și elocvente arte
poetice din literatura română.
Imaginarul poetic, în viziunea specific modernă transfigurează realitatea prin forța
cuvântului, creatoare de sensibilități artistice prin revalorificarea limbajului.
Propriu oricărei arte poetice, lirismul este subiectiv și se manifestă prin prezența mărcilor
lexico-gramaticale reprezentate de verbele și pronumele la persoana I („voi lăsa”, „să
schimbăm”, „eu”).
Modernismul poeziei este argumentat și prin structura compozițională, cele șase strofe,
inegale ca număr de versuri, se constituie în secvențe lirice, în care poetul își exprimă în mod
direct concepția despre cuvânt, poezie și creație artistică, accentuând condiția artistului în lume,
idei ce înscriu textul în conceptul de artă poetică.
În sens conotativ, titlul „Testament” este sugestiv pentru ideea fundamentală a poeziei,
aceea a relației spirituale dintre generații și a responsabilității urmașilor față de mesajul primit
de la străbuni.
În sens denotativ, acesta ilustrează faptul că poezia este un act oficial prin care poetul lasă
moștenire generațiilor viitoare averea sa, opera literară. Astfel, este evidențiată și ideea de
confesiune lirică, textul fiind conceput sub forma adresării directe: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri
după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.”

1
Testament – Arghezi – Artă poetică
Tema este modernă și exprimă concepția despre artă a lui Arghezi, definind programatic
întreaga sa operă lirică, în care cuvântul este creator, iar poezia este rodul inspirației și al trudei.
În prima secvență poetică, Arghezi se definește pe sine ca pe un produs ce reprezintă
acumularea spirituală moștenită de la străbuni și realizată cu mult efort și în mod evolutiv „Prin
râpi și gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci”. Preluarea tradiției străvechi constituie o
treaptă în progresul spiritual al omenirii simbolizată prin vocativul „fiule”, o adresare directă ce
îi dă poeziei un ton familiar, intim, ce apropie generațiile: „Și care, tânăr, să le urci te-așteptă?,
Cartea mea-i fiule o treaptă.” Ca mesager al trudei și durerii străbunilor, poetul așa pune
„cartea” la căpătâiul civilizației omenești, cu îndemnul clar de a respecta acest bun spiritual și
de a-l duce spre progres, asemuind opera cu Biblia: „Așaz-o cu credință căpătâi,/ Ea e hrisovul
vostru cel dintâi”.
Evoluția spirituală este reprezentată simbolic prin metafora „de osemintele varsate-n
mine”, creatorul fiind un summum, trăgându-și sevele din adâncuri și „rodind” apoi într-un
obiect spiritual: cartea. De asemenea se remarcă ideea cu transformare prin trecerea de la sapă și
„brazdă”, specific muncii fizice, la activitatea intelectuală, simbolizată de „condei” și
„călimară”.
Limbajul poetic își are originea în vorbirea bătrânilor, în limba populară: „Din graiul lor
cu-ndemnuri pentru vite”, filon emoțional din care poetul a „ivit cuvinte potrivite.”
O altă secvență poetică importantă oferă, perspectiva modernă asupra limbajului poetic,
inovația stilistică este la nivelul measjului, prin valorificarea estetică a cuvintelor cărora le dă o
nouă semnificație prin transfigurare artistică: „Le-am prefăcut în versuri și-n icoane.”, ,,Făcui
din zdrențe muguri și coroane.” Versurile definesc totodată și estetica urâtului prin relațiile de
opoziție ale sintagmelor poetice: „zdrențe, muguri și coroane”, „venin/ miere.” Astfel, cuvântul
arghezian poate să mângâie sau să pedepsească, să aline sau să ocărască: ”Am luat ocara, și
ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure .” Cuvântul are origine divină, generațiile viitoare
având datoria de a-l păstra și a-l înălța: „ Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o
Dumnezeu de piatră.” Metafora „hotar înalt” exprimă ideea că fiul se află la granița dintre
moștenirea lăsată și viitor.
Verbele creației sugerează două aspecte: voința de a face („am luat”, „am pus” și creația
ca metamorfoză („am preschimbat”, „ am ivit”).
Menirea poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, metaforizată prin „vioară” durerile
neamului românesc, imaginea grotescă a stăpânului „ca un țap înjunghiat” fiind subliniată de
ideea biciului” „răbdat” întors în cuvinte, ca simbol al izbândirii și pedepsirii celor care au
provocat suferințele. Limba poetică în care sunt exprimate aceste idei este surprinzătoare prin
inovația stilistică. Astfel, Arghezi dă o nouă valoare cuvintelor: „Din bube, mucegaiuri și noroi/
iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Poetul este împotriva gratuității artei „Domnița fiind
subiectul creației care pentru Arghezi înseamnă catharsis.
Procesul creației presupune îngemănarea talentului, a harului, a inspirației cu meșteșugul,
cu truda. Ideea este susținută de versurile metaforice: „Slova de foc și slova făurită/
împerecheate-n carte se mărită.”

2
Testament – Arghezi – Artă poetică
Poetul se consideră robul cititorului, care este „Domnul”, el creează o operă care să fie
citită de urmași, e cel care trudește pentru a convinge cititorul să fie conștient și responsabil de
îndatorirea ce-i revin:„Robul a scris-o, Domnul o citește.”
În opinia mea, finalul poeziei accentuează ideea că opera literară este rodul tradiției
strămoșești, pe care poetul, la rândul său, o lasă moștenire urmașilor așa cum și el a preluat-o, a
înfrumusețat-o, a îmbogățit-o, a înălțat-o spiritual: „far-a cunoaste ca-n adancul ei/Zace mania
bunilor mei”.
O trăsătură a textului modern este sugestie. Aceasta este susținută de estetica urâtului prin
elemente de compoziție, relații de opoziție, ambiguitatea metaforelor.
În opinia mea, metafora „carte” este în creația argheziană, un laitmotiv, care sugerează
câmpul lexical al sensului operei „carte” , „hrisov”, „„cuvinte potrivite”, „versuri”, „icoane”,
etc. De asemenea epitetele se disting prin inovație: „durerea surdă și amară, torcând ușure.”
În concluzie, orice act creator spiritual implică și cultul poetului pentru tradiție, pentru
strămoși și totodată responsabilitatea creatorului față de urmași. Acesta este, de fapt, viziunea
argheziană despre lume și viață.