Testament de Tudor Arghezi

Poezia “Testament “ de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii româ ne din perioada interbelică . Poezia este așezată în
fruntea primului volum arghezian, “Cuvinte potrivite” din 1927, și are rol de
program literar, realizat însă cu mijloace artistice.

Revendicat de clasici și moderni deopotrivă , Arghezi este un înnoitor al

limbajului poetic, prin încă lcarea convențiilor și a regulilor. Particularități ale
modernismului în poezia lui sunt: estetica urâ tului –“Din bube, mucegaiuri
și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi “ , limbajul șocant, cu neașteptate
asocieri lexicale și semantice - termini argotici, religioși, arhaisme, neologisme,
expresii populare - , fantezia metaforică și înnoirile prozodice .

“Testament” este o artă poetică , deoarece autorul își exprimă propriile

convingeri despre arta literară , despre menirea literaturii, despre rolul
artistului în societate.

Este o artă poetică modernă deoarece în cadrul ei apare o problematică

specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâ tului,
raportul dintre inspirație și tehnica poetică . În “Testament “, poetul este
prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunâ nd truda
creatorului : “Ș i fră mâ ntă rile mii de să ptă mâ ni/Fă cui din ele muguri și
coroane“. Pe de altă parte, creația artistică este atâ t produsul inspirației divine,
sugerate de metafora “slova de foc“, câ t și al tehnicii poetice, redate de
metafora “slova fă urită “.

O altă caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta

asupra creației lor, de a-și sintetiza concepția artistică și de a o transmite
cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis de o artă poetică .

Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație

lă sată moștenire unui fiu spiritual – posterită ții.

O primă idee poetică ce susține tema se poate identifica în versurile care

evidențiază estetica urâ tului. Această caracteristică subliniază influența
literaturii franceze asupra marelui poet, care preia elemente descoperite în
lirica lui Charles Baudelaire, conform că reia frumosul își lă rgește semnificația
și încadrează transfigurarea nepoeticului, a grotescului, a trivialului. Asemeni
acestuia, Arghezi valorifică o zonă respinsă pentru lipsa capacită ții de
sensibilizare și, printr-un efort imens, îi redă frumusețea și stră lucirea. Reușita
muncii poetice este redată prin sintagma ”cuvinte potrivite” care denumește
întregul volum de poezii. După înlocuirea instrumentelor muncii fizice cu cele
ale muncii intelectuale ”sapa-n condei și brazda-n că limară ”, poetul operează
substituțiile de sens, astfel încâ t din vorbele aspre ale ță ranilor creează
”versuri și icoane, iar din ”zdrențe” reușește să facă ”muguri și coroane”. Tot
dintre aspectele respingă toare poetul alege ”bube, mucegaiuri și noroi” pentru
transfigurarea în ”frumuseți și prețuri noi”.

O altă imagine poetică este surprinsă în ultima strofă a poeziei, în care se

prezintă raportul dintre tehnica poetică și inspirație. Poetul mă rturisește că
munca este predominantă în defavoarea inspirației ”domnița suferă în cartea
mea”, chiar dacă știe că e nevoie de îngemă narea acestora pentru o creație
valoroasă . El folosește două metafore sugestive pentru inspirație și muncă ,
”slova de foc” și ”slova fă urită ”, ilustrâ nd necesitatea prezenței amâ ndurora
într-o mă sură egală , raport comparat cu relația matrimonială ”împă recheate-n
carte se mă rită ”.

Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual
că ruia îi este lă sată drept unică moștenire “cartea“, metonimie care sugerează
opera literară . Cele doua ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele „eu”-
tată l spiritual, poetul și „tu”, “fiul”, cititorul, urmașii , iar în finalul poeziei de
metonimiile “robul“ – “Domnul”.

Două elemente de structură relevante pentru arta poetică modernă sunt

incipitul și simetria incipit-final deoarece au rolul de a susține într-o manieră
originală , remarcabilă tema și viziunea asupra lumii a poetului.

Incipitul poeziei atestă lirismul subiectiv și cuprinde primele două versuri în

care se concentrează ideile de bază a întregii poezii, și anume, importanța
operei, truda creatorului, poetul sfidâ nd limitele timpului prin creație.
Adverbele de negație “nu” sugerează importanța moștenirii. În ultimele trei
versuri, eul liric se exprimă simbolic prin metafora robului, a truditorului care
își încredințează întreaga opera Domnului, adică cititorului. Modestia artistică
evidențiază o exprimare ceremonioasă deoarece relația dintre cei doi
presupune un gest de prietenie reciprocă și un act nobil de încredere.

Simetria incipit-final iese în evidență prin preluarea pronumelui “ți”, marcă a

adresă rii directe, prin formularea ceremonioasă “Domnul”, sugerâ nd respectul
ară tat cititorului. Evoluţia spirituală  este simbolizată prin instrumentele
proprii muncii fizice, „sapa” şi „brazda”, omenirea progresâ nd că tre o
activitate intelectuală , „condei”, „că limară ”: „Ca să schimbă m acum, întâ ia
oară ,/Sapa-n condei şi brazda-n că limară ”. Inovaţia stilistică se este punctată
prin valorificarea estetică a cuvintelor, că rora le dă o nouă semnificaţie,
întrucâ t cuvâ ntul este, în viziune argheziană , atotputernic: „Le-am prefă cut în
versuri şi-n icoane./Fă cui din zdrenţe muguri şi coroane,/Veninul strâ ns l-am
preschimbat în miere,/Lă sâ nd întreagă dulcea lui putere”. Versurile definesc
totodată şi estetica urâ tului prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice:
„zdrenţe/muguri şi coroane”, „venin/miere”. Menirea poetului este de a ilustra
în poezia sa durerile neamului româ nesc, imaginea grotească a stă pâ nului.

În concluzie, truditorul cuvintelor, poetul, elaborează o sinteză etică și

estetică a spiritualită ții poporului româ n, într-o manieră originală pornind de
la aspectele liricii tradiționale, oferind alternative poetice moderne într-o
operă poetică originală .