Testament

Tudor Arghezi a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii
românești. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a
literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză, pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost
printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Revendicat de clasici si moderni
deopotriva, Arghezi este un innoitor al limbajului poetic, prin incalcarea conventiilor si a regulilor.

Poezia ‘Testament’ de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii romane din perioada interbelica. Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian
“Cuvinte potrivite” si are rol de program literar, realizat insa cu mijloace artistice.

Particularitati ale modernismului in poezia sa sunt: esteica uratului “Din bube, mucegaiuri si
noroic / Iscat-am frumuseti si preturi noi”, limbajul socant, cu neasteptate asocieri lexicale si
semantice(neologisme, arhaisme, termeni argotici, metafore), fantezia metaforica, innoirile
prozodice. Tin de traditionalism ideea legaturii dintre generatii si optiunea pentru tematica sociala.

O prima trasatura a modernismului este ca opera este o arta poetica moderna, autorul
exprimandu-si propriiele convingeri despre arta literara, despre menirea literaturii. “Testament”
ilustrează concepția lui Arghezi despre creație, atitudinea sa de poet responsabil pentru mesajul și
valoarea estetică a operei sale, pe care le aduce în fața urmașilor cititori. Este un poet angajat social,
care își transfigurează în artă suferințele. Creatorul se proiectează în ipostaza poetului meșteșugar, un
“șlefuitor de cuvinte”: “Din Graiul lor cu îndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”.

In cadrul ei apare o problematica specifica liricii moderne: transfigurarea socialului in estetic,

estetica uratului, raportul dintre inspiratie si tehnica poetica

O alta trasatura a modernismuli o reprezinta introducerea în literatura română a esteticii

urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Scriitorul român, la rândul
lui, consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate
constitui material poetic: ,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. De
asemenea, pentru Arghezi, poezia reprezintă și un mijloc de răzbunare a suferinței înaintașilor: ,,Biciul
răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor”.

Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug , creatie lasata ca mostenire
unui fiu spiritual.

Incipitul conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, evidențiază sensul
titlului, ideea moștenirii spirituale.

In prima strofă, secvența “râpi și gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează
drumul dificil al cunoașterii și al acumulării străbătut de înaintași. In versul “Cartea mea-I, fiule, o
treaptă” formula de adresare “fiule” desemnează un potențial citator, poetul identificându-se în mod
symbolic, cu un tata. Cartea este “o treaptă” în desăvârșirea cunoașterii.

În strofa a doua, “cartea” creația elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic “hrisovul
vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor.

Ideea centrală din cea de a treia strofă este paralelismul și suprapunerea cu lumea obiectuală.
Astfel “sapa” unealtă folosita pentru a lucra pământul, devine “condei” unealta de scris, iar “bradul”
devine “călimară”, munca poetului este sensibil diferită de a înaintașilor lui țărani. Poetul este un
născocitor și un meșteșugar de cuvinte, care transformă “graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în
“cuvinte potrivite” metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug. In viziunea lui Arghezi, prin artă,
cuvintele metamorfozează, dar își păstrează forța expresivă, ideea exprimată prin oximoronul din
versurile “Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreaga dulcea lui putere” .

In strofa a patra, apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta
socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin metafora “vioară” : “Durerea noastră surdă și
amară/ O grămădii pe o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat.
Poetul angajat filtrează prin sufletul său suferințele poporului și le transpune artistic în poezia de
revoltă socială cu valoare justițială.

Ultima strofă evidențiază faptul că arta contemplative, “Domnița”, pierde în favoarea

meșteșugului poetic. Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin sugerat, de metafora “slovă
de foc” cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice dedus din metafora “slovă faurită” .

Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și la nivelul
expresiei prin mărcile eului liric: pronume și verbe de persoana I singular “eu am ivit”, “am
preschimbat”, adjective posesive “cartea mea” care se referă la eul lyric, dar și pronume și verbe de
persoana a doua singular sau substantive în vocativ care desemnează interlocutorul imaginar.

Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. In sens propriu, denotative,
cuvântul titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează ai fi
îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. Titlul amintește și de cărțile Bibliei,
Vechiul Testament și Noul Testament care conțin învățături religioase adresate omenirii. De aici derivă
sensul figurat conotativ al titlului: creația argheziană, “cartea” este o moștenire spirituală lăsată de
poet urmașilor.

Textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe
poetice prima secvență sugerează legătura dintre generații: străbun, poet și cititori-urmași. Secvența
a doua redă rolul etic, estetic și social al poeziei. A treia secvență poetică reprezintă contopirea dintre
har și trudă în poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului cheie “carte” și a sinonimelor
sale în cele trei secvențe poetice.

Poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei
interbelice, tradiționalism și modernism. Autorul pornește de la aspectele lirice tradiționale și ofera
alternative poetice moderne într-o operă poetică original.