Lirica lui Tudor Arghezi –artă poetică

Testament
INCADRARE
Modernismul denumeşte o tendinţă a literaturii din prima jumătate a secolului al XX-lea, caracterizată prin
negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creaţie. De aceea, termenul modernism include curentele
artistice . Poeţii reprezentativi ai acestei orientări, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, impun prin creațiile lor şi
alte caracteristici ale poezie moderne: ambiguitatea mesajului, metafore, simboluri, sugestii, preferinţa pentru inefabil,
abordarea marilor teme ale cunoaşterii, limbajul poetic inedit, coexistenţa în versificaţie a prozodiei consacrate cu
versul liber.
Faţă de poeţii anteriori, Eminescu, Bacovia, Minulescu, Tudor Arghezi nu poate fi raportat strict la o tendinţă
literară. Poetul a avut afinităţi cu toate curentele vremii sale, dar pe niciunul nu l-a revendicat în mod legitim. Aceasta
se explică prin faptul că lirica lui Tudor Arghezi se situează la graniţa dintre tradiţie şi modernitate.
Prin tematică, Arghezi nu este un inovator, poezia lui abordând marile teme ale literaturii: rolul artei şi al
artistului, relaţia viaţă-moarte, timpul, iubirea, natura, jocul, universul mărunt. Prin limbajul poetic devine un poet
modern, propunând o modificare radicală a acestuia. În crearea ideilor cuvintele, considerate până la el nepoetice,
primesc funcţie artistică .Asocierile de termini religiosi, arhaisme, neologisme, de expresii populare dobândesc
valențe estetice.Jocul cuvintelor redă "jocul ideilor, rolul poetului fiind de a „potrivi”cuvintele.Arghezi insusi declara
in prefata volumului „Cuvinte potrivite”: Eu nu am facut nimic, doar m-am jucat.”. Astfel, poezia lui Arghezi impune
estetica urâtului, o categorie negativă, proprie poeziei moderne, şi pe care poetul o anunţă chiar din
textul ,,Testament”: ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Acest text deschide volumul
de debut al poetului, ,,Cuvinte potrivite”, apărut în 1927 şi a fost considerată o artă poetică modernă, o creaţie literară
cu caracter programatic, în care autorul îşi exprimă crezul artistic, opiniile despre rolul artei şi misiunea artistului. În
viziunea lui Tudor Arghezi, poezia modernă se obține prin modelarea instrumentarului poetic tradițional: „Ca fierul
cald îmbrățișat în clește”. Tema textului este reflectată de dublul rol asumat al artistului, de pot meșteșugar – poeta
faber- și poet inspirit- poeta vates- a cărui creație este o moștenire spirituală pentru „fiul”- cititorul sau noua generație
de mânuitori ai condeiului.
Cuvântul – titlu „Testament” se referă, în sens denotativ, la un act juridic în care o persoană își exprimă dorințele
care urmează să-i fie îndeplinite după moarte. În sens conotativ, cu trimitere la „Testamentele Bibliei”, titlul
desemnează „un nume adunat pe o carte”, întreaga operă a artistului. Astfel, titlul acoperă parţial conţinutul
versurilor, moştenirea pe care o transmite poetul nu este un bun material, ci unul spiritual, ,,cartea”.
SECVENȚE SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA TEXTULUI
Discursul liric este subiectiv, iar alternanţa persoanei întâi cu a doua creează impresia unui dialog între tată şi fiu,
al doilea termen reprezentând simbolic generaţiile viitoare de poeți sau pe cititorul creaţiei argheziene.
Motivul în jurul căruia se construieşte imaginarul poetic este ,,cartea”, care devine simbolul operei poetice.
Metaforic, element al progresului cultural, cartea este și ,,o treaptă”, o legătură între generaţii, pe care poetul o vede
posibilă prin intermediul artei. În prima secvență lirică a discursului creația este numită ,,hrisovul cel dintâi”, un
document care atestă întâia justificare în spaţiul ,,culturii majore”, după cum aprecia L.Blaga, a înaintaşilor care au
acumulat valori spirituale ce aveau să-şi găsească expresia în scrierea primului poet din neamul lor. Este sugestivă
viziunea particulară asupra istoriei, înţeleasă ca o succesiune de dificultăţi despre care poetul vorbeşte într-un limbaj
din care lipsesc conceptele, dar nu şi reprezentările-simbol. Astfel, enumeraţia ,,râpi, gropi adânci” poate sublinia
drumul dificil al cunoaşterii şi al acumulărilor, străbătut de înaintaşi. În lanţul temporal al generaţiilor, poetul este cel
care transmite prin poezie suferinţele strămoşilor cu care se simte solidar şi este, în acelaşi timp, un mentor al
generaţiilor viitoare de mânuitori ai condeiului, simbolizate prin vocativul ,,fiule”.
O altă secvenţă poetică relevantă pentru imaginarul poetic argezian transpune actul creaţiei artistice perceput ca
e rod al unei metamorfoze a materiei în spirit şi a urâtului în frumos. Poezia pentru Arghezi este un fel de alchimie
care permite transformări neobişnuite: ,,sapa” devine ,,condei”, ,,brazda” - ,,călimară”, ,,graiul cu-ndemnuri pentru
vite” se transformă în ,,cuvinte potrivite” sau în ,,versuri şi icoane”, ,,zdrenţele” devin ,,muguri şi coroane”, ,,veninul”
- ,,miere”, ,,cenuşa morţilor din vatră” devine ,,Dumnezeu de piatră”, ,,hotar înalt”. Pentru poet creația înseamnă un
proces de germinaţie universală, în care sunt posibile metamorfoze deosebite, nu doar datorită efortului generaţiilor, ci
şi graţie efortului şi meşteşugului poetului făurar, poeta faber. Produsul artistic al acestor transformări îl
reprezintă ,,cuvintele potrivite”, metaforă a cuvântului poetic sau a versului meşteşugit, poetul fiind un artizan al
limbajului. De fapt, ,,cuvintele potrivite” sunt acelea care dau forma potrivită ideii poetice, iar efortul este acela de a o
descoperi.
ELEMENTE DE CONSTRUCȚIE ȘI DE LIMBAJ SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA TEXTULUI
 Metamorfoza permite şi descoperirea unor zone întunecoase, degradante ale naturii şi ale limbajului care capătă
sensuri noi în orizontul operei de artă, devenind imagini artistice.În poezie materialul lexical este organizat în două
câmpuri semantice, prezentate în antiteză: cel al urâtului existenţial, desemnând categoriile negativului – zdrenţe,
venin, ocară, bube, mucegaiuri, noroi şi cel al frumosului artistic exprimat prin arta verurilor: cuvinte potrivite,
muguri, coroane, miere. Antiteza subliniază diferenţa între ceea ce a fost şi ceea ce a devenit limbajul după ce poetul
artizan a prelucrat cuvântul, dar şi o particularitate a poezie lui Arghezi, estetica urâtului, impusă în poezia modernă
europeană de Charles Baudelaire prin ,,Florile răului”. Această nouă manieră poetică este ilustrată de versurile: ,,Din
bune, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”, sugerând ideea că în manifestările urâtului poate fi
descoperit frumosul, așa încât urâtul existențial devene obiect al artei , transformat în categorii estetice: grotescul,
comicul, tragicul. Asemenea poetului francez, Arghezi nu mai consideră că obiectul poeziei este limitat la domeniul
frumosului. Realul este mult mai cuprinzător şi nimic din acesta nu este nedemn de poezie, cu condiţia să fie
transformat de artist. Astfel, poetul devine un meşteşugar, un artizan al cuvântului. La nivel morfologic, ideea de
metamorfoză a cuvântului pe care o realizează poetul este susţinută prin verbe: am luat, am pus, am preschimbat, am
ivit.
În viziunea argheziană, poezia concentrează durerea, revolta socială, simbolizată prin ,,vioară”, metaforă ce
evidenţiază relaţia cu universul rural mult mai bine decât lira: ,,Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o
singură vioară”. Socialul este transformat la rândul său în artistic, iar poezia devine la Arghezi şi o răzbunare, un ,,bici
răbdat care se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie a crimei tuturor”, o revanşă a generaţiilor
nedreptăţite. Ultima secvență lirică, reprezentată de ultima strofă a poeziei, este o sinteză a ideii de creaţie: ,,Slova de
foc şi slova făurită/ Împărecheate-n carte se mărită”. Versurile conţin o altă definiţie a poeziei în viziunea argheziană.
Versul-metaforă ,,Slova de foc şi slova făurită” reprezentă cele două moduri de naştere a poeziei: prin trudă, lucrare
migăloasă asupra cuvântului (slovă făurită) şi datorită harului poetului (slova de foc). Astfel, poezia nu este doar
inspiraţie a unui poeta vates, ci şi meşteşug al unui poeta faber, arta nu este numai talent, ci şi efort migălos de
artizan. Expresivitatea limbajului este susţinută și prin comparaţii inedite (Împărecheate-n carte se mărită/ Ca fierul
cald îmbrăţişat în cleşte) epitete (seară răzvrătită, dulcea lui putere),oximoron (Veninul strâns l-am preschimbat în
miere .Şi nivelul prozodic este reprezentativ pentru modernitatea textului: strofe inegale, cu măsură de 9-11 silabe şi
ritmuri variabile, în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate, alături de rima împerecheată.
La nivel formal, sunt evidente elementele înnoitoare ale limbajului poetic. Nivelul lexico-semantic este evidenţiat
de cele două câmpuri lexicale aflate în antiteză (al urâtului şi al frumosului artistic, al materialului și spiritualului)
care susţin estetica urâtului, la care aderă şi Arghezi, alături de alţi poeţi ai momentului. Ineditul limbajului arghezian
constă şi în modul în care poetul valorifică diferite registre stilistice pentru a-şi exprima ideile: arhaic ( hrisov),
regional (grămădii), cuvinte şi expresii populare (gropi, râpi, pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe) termeni religioşi
(icoane, Dumnezeu, izbăveşte), neologisme (obscur).
Prin urmare, pot fi subliniate câteva idei care încadrează poezia ,,Testament” în sfera artelor poetice moderne.
Creaţia poetică are o valoare spirituală fiind o formă de oglindire a vieţii străbunilor, poetul este un reprezentant al
neamului său, poezia este un proces de purificare a cuvintelor şi o modalitate de sancţionare a răului, urâtul, grotescul,
categorii negative pot deveni estetice, poezia este inspiraţie, ,,slovă de foc”, dar şi meşteşug, ,,slovă făurită”, în vreme
ce poetul devine în actul artistic, un artizan al cuvintelor. De accea ,,Testament”, poezia programatică a lui
T.Arghezi, este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiţionale şi moderniste,
poetul modern propunând o modificare radicală a limbajului, transformarea termenilor nepoetici în artă a cuvântului.