Testament

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este un poet modernist, ca şi Lucian Blaga şi Ion Barbu, aparţinând perioadei
interbelice a literaturii.

Termenul „modern”, provine din latinescul „modernus” şi are o semnificaţie

temporală, prin sensul de „recent”, „de curând”, adică ceea ce se opune ideii de „vechi”,
„învechit”, „depăşit”. În eseul Modern. Modernism. Modernitate, Adrian Marino afirmă că
pot fi considerate moderne toate acele mişcări culturale care au tendinţa de a rupe legăturile
cu tradiţia printr-o atitudine anticonservatoare. Aşadar, modernismul presupune, în
principal, distanţarea de valorile tradiţionale.
În sens larg, general, modernitatea înseamnă tendinţa de înnoire şi de inovare care are
loc în diferite etape de evoluţie a unei civilizaţii. În literatură, modernismul apare ca o
consecinţă a emancipării societăţii. Direcţia tradiţionalistă punea accentul pe valorificarea
principiilor etice şi etnice în operă, în timp ce modernismul are în vedere în primul rând
valorile estetice. Astfel, dintre caracteristicile modernismului românesc, amintim:
esenţializarea lirismului în poezie, apariţia unor tehnici poetice noi, cum ar fi adoptarea
versului liber şi încălcarea astfel a canoanelor prozodiei clasice, o sferă tematică mai
largă, cu accent pe marile probleme care vizează condiţia umană, precum cunoaşterea şi
creaţia, în raport cu timpul sau iubirea.

Mentorul mişcării literare moderniste româneşti este Eugen Lovinescu, istoric şi

critic literar, estetician, şi prozator care, începând din anul 1919, prin coordonarea cenaclului
Sburătorul, impune o direcţie nouă şi criterii estetice în judecarea operelor literare, având
astfel „meritul de a fi creat canonul literar modern”(Nicolae Manolescu).

Creator de excepţională vigoare, Tudor Arghezi produce în poezia românească

interbelică o revoluţie estetică de proporţiile aceleia înfăptuite de Mihai Eminescu în veacul
anterior. Critica a recunoscut încă din acea epocă valoarea deosebită a liricii argheziene,
Eugen Lovinescu afirmând: “Dacă Maiorescu a lăudat pe Eminescu de a fi ridicat la
valoare poetică unele locuţiuni familiare, lauda i se cuvine cu atât mai mult domnului
Arghezi, care a transformat expresia vulgară în expresie poetică.”
Tudor Arghezi debutează în anul 1927 cu volumul Cuvinte potrivite, iar poezia
Testament deschide acest volum, exprimând concepţia despre lume, viaţa şi misiunea artistică
a poetului, într-o manieră proprie. Poezia este, prin urmare o artă poetică. Artele poetice
moderne se deosebesc de cele anterioare prin faptul că nu mai privesc din exterior creaţia, ci
din interior, eul liric identificându-se cu eul auctorial. Astfel, se remarcă prezenţa mărcilor
lexico-gramaticale la persoana I.
O particularitate a modernismului în poezia lui este: transfigurarea socialului în
estetic, “estetica urâtului”, împrumutată din poezia franceză, mai exact de la Charles
Baudelaire. Ca şi poetul francez menţionat, Arghezi crede că pot avea valoare estetică şi
cuvinte “puturoase”, căci, alături de cuvintele “fulgi”, acestea transmit la fel de mult din punct
de vedere estetic.
O altă caracteristică a modernismului este limbajul şocant, cu neaşteptate asocieri
lexicale şi semantice: termeni argotici, religioşi, arhaisme, neologisme, expresii populare.
Registrul lexical atât de variat al poemului, bazat pe contraste puternice, susţine viziunea
despre lume a unei personalităţi energice pentru care viaţa, opera, relaţia cu materia brută ce
trebuie să devină limbaj poetic înseamnă confruntare, mistuire lăuntrică. Crezul artistic al lui
Tudor Arghezi esenţializează importanţa cuvântului în Univers, considerând că orice cuvânt
scris este „potrivit” pentru a „fi trimis în lume”. Ivit „la lumină, din pădure”, dintr-un neam
de lucrători neştiuţi ai pământului, poetul le păstrează atitudinea. Pentru el, ca şi pentru cei cu
„osemintele vărsate-n mine” existenţa se măsoară în faptă. Strămoşii au încercat să
îmblânzească pământul pentru a-i lua roadele, artistul se străduieşte să domesticească
„graiul”, să-i înfrângă sălbăticia, pentru a-l face expresie poetică. Apare şi o altă problematică
specifică liricii moderne, precum raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică, alături de
înnoirile prozodice şi adâncirea lirismului în subiectiv. Poetul este un meşteşugar al
cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului, în viziunea autorului creația presupune atât
talent, har, cât și efort, trudă: “Slova de foc şi slova făurită / Împărechiate-n carte se
mărită,”. Creaţia se încinge sub focul talentului, dar arde sub flacăra efortului, poetul
asumându-şi ipostaza de rob aflat în slujba cititorului.

Titlul creaţiei, ca element de paratext ce instituie un orizont de aşteptare asupra

lectorului, are două sensuri: unul denotativ şi altul conotativ. În sens propriu, denotativ,
„testamentul” desemnează un act juridic prin care o persoană îşi exprimă dorinţele ce urmează
a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. Titlul aminteşte şi de
cărţile Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, care conţin învăţături religioase
adresate omenirii. De aici derivă sensul figurat, conotativ al titlului: creaţia argheziană,
„cartea”, este o moştenire spirituală, lăsată de către poet urmaşilor.
Tema poeziei o reprezintă condiţia creatorului şi a creaţiei poetice. Textul este conceput sub
forma unui monolog adresat cu o tonalitate părintească de către eul liric unui fiu spiritual,
cititorul.

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema şi viziunea despre lume a poeziei este
reprezentată de primele două strofe, care sugerează legătura dintre generaţii: străbuni,
poet şi cititorii-urmaşi. Încă din prima strofă autorul precizează că moștenirea pe care o lasă
nu este una materială, ci una intelectuală: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/
Decât un nume adunat pe o carte,“. Averea poetului este opera sa, care reprezintă
experiența unei vieți zbuciumate, sugerată prin epitetul metaforic „seara răzvrătită”, aluzie la
trecutul agitat al străbunilor. Substantivul în vocativ „fiule” conturează strânsa legătură dintre
eul liric arghezian, înfăţişat ca un liant între generaţii, şi cititorul pentru care creaţia
argheziană reprezintă calea spre cunoaştere. Strofa a doua evidenţiază imaginea cărţii ca
„hrisov”, document fundamental al existenţei şi suferinţei strămoşilor, ce trebuie păstrat cu
sfinţenie: „Aşeaz-o cu credinţă căpătâi,/ ea e hrisovul vostru cel dintâi”.

A doua secvenţă semnificativă pentru tema şi viziunea despre lume a poeziei este
alcătuită din strofele III, IV, care redau rolul etic, estetic şi social al poeziei. Cea de-a treia
strofă se centrează pe ideea poetică a creaţiei argheziene imaginată ca univers obiectual. În
urma unui lung şir de metamorfoze, “sapa” devine “condei”, iar “brazda” se transformă în
“călimară”. Munca poetului este comparată, ca urmare a efortului depus, cu truda înaintaşilor,
lucrători ai pământului şi crescători de animale. Se insistă pe progresul intelectual, demonstrat
de evoluţia limbajului, “graiul cu-ndemnuri pentru vite” devenind “cuvinte potrivite”.
Metafora “cuvinte potrivite” dezvăluie poezia ca meşteşug artistic, ca efort creator care
necesită timp îndelungat. Prin imagini ce dovedesc un mare rafinament estetic arghezian,
evidenţiază rolul purificator şi moralizator al artei. Poetul şi poezia sacralizează trecutul: “Am
luat cenuşa morţilor din vatră/Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”.

A patra strofă sugerează că suferinţa socială poate fi transpusă în planul creaţiei, prin
simbolul „viorii”, instrument reprezentativ pentru universul ţărănesc, de unde îşi trage seva
artistică(inspiraţia) şi eul arghezian: „Durerea noastră surdă şi amară/O grămădii pe-o singură
vioară”. Tot aici, Arghezi redă estetica urâtului, considerând că orice aspect al realităţii poate
fi material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. De
asemenea, în concepţia acestuia, creaţia poetică reprezintă un mijloc de a răzbuna umilinţa
predecesorilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/Şi izbăveşte-ncet pedepsitor”.
 Încadrarea în modernism a acestei creaţii poetice este susţinută şi de prozodia inedită:
poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu metrică şi ritm variabile, în funcţie de
intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate. Expresivitatea poeziei este dată de figurile
de stil surprinzătoare: comparaţia inedită „Împărechiate-n carte se mărită/Ca fierul cald
îmbrăţişat în cleşte”, epitetul rar „seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”, „torcând uşure”,
„durerea...surdă şi amară”, oximoronul „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”.

Din punct de vedere morfologic, se poate observa jocul timpurilor verbale: un singur
verb la viitor anunţă substratul testamentar al textului poetic, în timp ce verbele la trecut şi
prezent subliniază relaţia dintre ce a fost şi ceea ce a devenit limbajul.

În concluzie, creaţia literară Testament este o artă poetică, prin intermediul căreia
autorul Tudor Arghezi transmite faptul că poetul este un truditor al condeiului, care îi dedică
cititorului, moştenitorul său spiritual, atât harul artistic, cât şi efortul creator. De asemenea, ca
în orice artă poetică, şi aici, autorul îşi exprimă concepţia despre rolul poetului şi al poeziei,
originalitatea viziunii argheziene rezultând din faptul că poezia şi poetul au menirea de a
transfigura şi sintetiza realitatea, chiar şi urâtul devenind astfel un obiect estetic.