Testament

de Tudor Arghezi

-artă poetică modernistă-

Modernismul este o mişcare literară care a apărut în a doua jumătate a sec. al XIX-lea
şi presupune existenţa tuturor curentelor ce se rup de tradiţie, refuzând atitudinea academică
şi conservatoare a înaintaşilor. Acesta se caracterizează prin încălcarea rigorilor prozodiei
tradiționale, intelectualizarea emoției poetice, valorificarea categoriilor negative și de estetica
urâtului, dar și prin ambiguitatea limbajului, rezultată din utilizarea metaforei ca figură de stil
predominantă. Promotorul modernismului în literatura română este Eugen Lovinescu,
mentorul cenaclului și al revistei „Sburătorul” prin „teoria imitației” și „principiul
sincronismului”.
Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu se vor remarca în această
perioadă în proză Camil Petrescu, G.Călinescu, M.Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi în poezie
Lucian Blaga, fundamentând modernismul filozofic, Ion Barbu, ca reprezentant al
ermetismului şi Tudor Arghezi, ca reprezentant al modernismului clasicizant. Acesta din
urmă este considerat al doilea mare poet român după Eminescu, el reuşind să creeze o operă
originală care a influenţat literatura vremii. Arghezi a creat un univers liric inedit, caracterizat
prin diversitate tematică şi o deosebită expresivitate artistică, căci „în cartea liricii noastre,
începută de Eminescu, poetul Cuvintelor potrivite se aşază imediat în prim rang.” (Pompiliu
Constantinescu). Într-adevăr, T. Arghezi a cântat în lirica sa gândurile, sentimentele şi
aspiraţiile omului, setea de absolut, dorinţa de libertate şi de cunoaştere, răzvrătirea şi
căutările orgolioase, lumea copilăriei şi universul micilor vieţuitoare. Toate acestea au fost
înveşmântate în inconfundabilul stil arghezian, în care noutatea expresiei a produs o
adevărată revoluţie în limbajul liricii interbelice şi mutaţii semnificative în întreaga creaţie
poetică românească.
Poezia „Testament”, ce deschide volumul de debut „Cuvinte potrivite”, publicat în
anul 1927, are rol programatic și reprezintă una dintre principalele arte poetice din literatura
română, în care se prezintă relația dintre creator și creație. Aceasta se înscrie în lirica
modernistă prin categoriile negative, estetica urâtului, dar și prin ambiguitatea limbajului
rezultată din exprimarea predominant metaforică. Ea ilustrează cu succes viziunea despre
lume a autorului, aceasta fiind viziunea poetului modernist care înţelege că poate să inoveze
pe baza tradiţiei, elementele de substrat antropologic generând această viziune proteică.
Noutatea pe care o va aduce însă această viziune argheziană vizează valorificarea unei noi
formule de expresie literare, „estetica urâtului”, poetul considerând că trebuie să folosească
„cuvinte cu bube, cuvinte cu râie, cuvinte care te asaltează ca viespile” şi pe care să le
transforme în „cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte care te răcoresc ca răcoarea”.
Un prim element semnificativ de compoziție al discursului liric este titlul, un element
de paratext, care instituie un orizont de așteptare asupra cititorului. Acesta are două
accepțiuni: una denotativă - testamentul fiind un act juridic prin care cineva își exprimă
dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte; iar cealaltă, conotativă - testamentul
reprezentând în creația argheziană nu o moștenire materială, ci una spirituală, lăsată de către
poet urmașilor cititori sau viitorilor truditori ai condeiului. În accepție religioasă, cuvântul
face trimitere la cele două mari părți ale Bibliei, Vechiul și Noul Testament, unde sunt
concentrate învățăturile apostolilor, adresate oamenilor.
Tema poeziei o reprezintă condiția creatorului și a creației poetice, considerată o
moștenire spirituală lăsată de poet cititorului. Ea cuprinde o triplă problematică:
transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, îmbinarea talentului cu efortul creator.
Textul este conceput sub forma unui monolog adresat cu o tonalitate părintească de către eul
liric unui fiu spiritual, cititorul. Această tematică este abordată în manieră tipic modernistă:
poetul-meșteșugar imaginează o lume care o înlocuiește pe cea tradițională, însă fără a o
elimina complet.
Incipitul poeziei, element reprezentativ de compoziție, conceput ca o adresare directă
a eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea moştenirii spirituale, „un nume adunat pe-o
carte”, care devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Condiţia poetului şi ideea că
poezia apare ca bun spiritual şi peren sunt concentrate în versul: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri
dupa moarte decât un nume adunat pe-o carte”. Negația are, astfel, rol de „captatio
benevolentiae” și subliniază valoarea fundamentală a moștenirii. Enumeraţia „râpi şi gropi
adânci”, dar şi versul următor „Suite de bătrânii mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al
cunoaşterii şi al acumulărilor, străbătut de înaintaşi. Poetul redă câteva etape pentru inițierea
cititorului: prima dată îl numeste ”tânăr”, iar apoi ”fiule”, ilustrând apropierea dintre el și
cititor. Cartea este „o treaptă” în desăvârşirea cunoaşterii, ea fiind numită „hrisovul nostru cel
dintâi”, cartea de căpătâi a urmaşilor. Astfel „hrisovul” are pentru generaţiile viitoare
valoarea unui document fundamental, asemenea „Bibliei” sau unei mărturii istorice, un
document al existenţei şi al suferinţei strămoşilor: „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele
vărsate-n mine”.
Ideea poetică centrală este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel, în cea
de-a treia strofă, „sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă de
scris, iar „brazda” devine „călimară”, subliniindu-se transformarea muncii fizice în muncă
intelectuală, dar și trecerea de la formele tradiționale, rudimentare, la cele moderne. Efortul
poetic presupune însă un timp îndelungat, necesar transfigurării artistice şi trudei asupra
cuvintelor, sugerat prin paralelismul dintre munca fizică „Sudoarea muncii sutelor de ani” şi
aceea spirituală „frământate mii de săptămâni”.
O imagine semnificativă pentru concepția artistică argheziană este estetica urâtului,
evidențiată încă din cea de-a treia strofă prin versul "Făcui din zdrențe muguri și coroane",
care susține și modernitatea discursului liric. În concepția poetului, vocabularul e o hartă
prescurtată a naturii, fiecare cuvânt având drept de cetățenie poetică, tocmai de aceea "bubele,
mucegaiul, noroiul" devin material estetic, transformându-se în "cuvinte potrivite". Metafora
este semnificativă pentru imaginea în discuție, fiind și titlul volumului, căci ea cuprinde
tehnica poetică, "potrivirea" lexemelor și a sintagmele care să redea exact mesajul. Plecând
de la aspectele tradiţionale, oferă alternative poetice moderne, fiind primul poet din literatura
română care valorifică estetica urâtului, aceasta însemnând grosso modo, uzitarea unor
cuvinte urâte, cuvinte care până atunci nu mai fuseseră folosite liric, cuvinte considerate a
sfida bunul simţ, ceea ce a fascinat de la început în opera lui fiind aventura limbajului.
Această nouă formulă de expresie literară va fi teoretizată de Rosenkranz în „Estetica
urâtului” în anul 1852 şi va fi promovată prima dată de Charles Baudelaire în „Les Fleurs du
Mal”.
 Ideile despre rolul și menirea poeziei reprezintă o altă dimensiune tematică a textului
arghezian și o altă imagine reprezentativă pentru conținutul ideatic. Prin intermediul poeziei,
trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capată valoare justiţiară, rol
social: „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră.” Durerea,
revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin „vioară”, instrument muzical mult
mai reprezentativ pentru universul ţărănesc decât clasica liră, poetul având această sacră
datorie de a critica tarele sociale şi pe cei care se fac astfel vinovaţi: „Durerea noastră surdă şi
amară/ O grămădii pe-o singură vioară”. Identificarea clară a poeziei apare în ultima strofă,
ea fiind denumită „domniţă”, aceasta având capacitatea de a simţi parcă durerea concentrată
în ea semantic: „domniţa suferă în cartea mea”. Îmbinare între talent („slova de foc”) și
meșteșug („slova făurită”), arta se vrea un imn adus umnității simple și anonime, ridicat de
poetul care se numește cu modestie „un rob”. Lexemul "slovă" constituie un arhaism lexical,
ce trimite la îmbinarea tradiției cu modernitatea, sonoritatea acestuia, prin repetiție, dând o
armonie aparte, o muzicalitate versurilor. Antiteza din final (robul - domnul) evidenţiază,
așadar, relaţia dintre poet şi cititor, cel din urmă nedându-şi seama că adevăratul izvor al
creaţiei este durerea şi suferinţa înaintaşilor.
În această poezie este uşor detectabil lirismul subiectiv printr-un deixis personal
reprezentat de sistemul verbal şi pronominal al persoanei I „grămădii”, „am luat”, „am pus”.
Instanţa referenţială, persoana căreia i se adresează eul liric este observabilă prin pronumele
de persoana a doua „ţi” şi substantivul în vocativ „fiule”, identificând-o în persoana
cititorului, ca urmaş, ca simbol al generaţiilor viitoare. Vocea eului liric se evidenţiază şi prin
adjectivul pronuminal posesiv de persoana I plural „noastră”, acesta având o valoare
simbolică pentru capacitatea poetului de a se identifica ameţitor de adânc cu punctele de
sprijin ale istoriei poporului său. Tectonica şi prozodia sunt alte două constante definitorii ale
poeziei „Testament”, acestea fiind specifice modernismului. Astfel, poezia „Testament” este
organizată pe un catren, o octavă şi trei strofe polimorfe, continuitatea ideilor poetice fiind
asigurată de prezența ingambamentului.
La baza acestor imagini stă o textură stilistică variată, evidenţiată la toate nivelurile
textului poetic. Ideile sunt potenţate, în primul rând, la nivel lexical prin utilizarea
categoriilor negative și cuvinte în sintagme poetice opuse, ce conturează estetica urâtului,
trăsături ce susțin încadrarea în estetica modernistă: „graiul lor cu îndemnuri pentru vite/
cuvinte potrivite", "bube, mucegaiuri și noroi /frumuseți și preturi noi", "zdrențe/muguri și
icoane", "veninul/miere". Termenii populari sunt îmbinați cu măiestrie alături de arhaisme,
regionalisme și termeni religioși. Acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valențe
estetice, surprind cititorul. Și nivelul metasememelor este semnificativ, căci ambiguitatea
limbajului este rezultată din exprimarea predominant metaforică. Frecvența cuvintelor și a
sintagmelor din câmpul semantic al creației, fie că e vorba de carte, cuvinte, slovă, condei, fie
de metafore de tipul treaptă, hrisov, vioară, hotar, constituie un alt argument al caracterul de
artă poetică modernistă.
Concluzionând, putem afirma că poezia “Testament” este o artă poetică modernistă,
pentru că este prezentă acea alternanţă permanentă între două atitudini contrare, atât la nivel
ideatic, cât și expresiv, dar și prin cultivarea esteticii urâtului și prin puterea materială pe care
o conferă cuvântului, Arghezi demonstrând pe deplin că nu poate exista evoluţie literară şi
implicit culturală în afara asumării experienţelor înaintaşilor.