Testament

de Tudor Arghezi

Perioada interbelică stă sub semnul progresului, al sincronizării literaturii române cu cea europeană, și e marcată de coexistența a două curente majore:
tradiționalism (Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, revista Gândirea) și modernism (Eugen Lovinescu, revista și cenaclul Sburătorul). Reprezentanți de seamă pentru
cel de-al doilea sunt Lucian Blaga (modernism de tip expresionist), Ion Barbu (modernism ermetic) și Tudor Arghezi (modernism eclectic).

Poezia „Testament” de Tudor Arghezi aparține modernismului interbelic, fiind o creație lirică prin care se deschide volumul „Cuvinte potrivite’’, scris în
1927. Această creație programatică surprinde crezul artistic al poetului, viziunea sa asupra artei.

Apartenența la modernism este susținută de estetica urâtului, un principiu care are punct de plecare în opera lui Baudelaire- Les fleurs du mal. Acesta constă
în înzestrarea cuvintelor care se referă la aspecte neplăcute ale realității cu valențe expresive deosebite. Artistul apare în ipostaza unui homo faber, a unui artizan care
modelează cuvântul, îl transformă în frumos, așa cum reiese din versurile: „Din bube, mucegaiuri si noroi/ lscat-am frumuseți și prețuri noi .”
Un alt element de modernitate este ambiguitatea limbajului, dată de predominanța metaforelor, remarcându-se sintagme ce definesc elementul central al
poeziei, „cartea”, majoritatea fiind metafore cu semnificații multiple: „cartea este o treaptă‘’, ea e „hrisovul cel dintâi”, „Dumnezeu de piatră’’, „cuvinte potrivite” etc.

Dimensiunea modernistă a textului este evidențiată tocmai prin caracterul său de ars poetica, înscriindu-se în seria artelor poetice din perioada interbelică,
alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Lucian Blaga) și Joc secund (Ion Barbu). Este o poezie intelectualizată, produsul unui act artistic asumat. Spre
deosebire de contemporanii săi, Arghezi nu anulează importanța tradiției, considerând că modernitatea poate avea ca punct de plecare asumarea acesteia și
modelarea dintr-o nouă perspectivă a instrumentarului poetic. „Testament’’ este o artă poetică, prezentând idei despre condiția creatorului, viziunea acestuia asupra
artei, în general, dar și despre propria creație. Fiind un text ce aparține modernismului, acesta beneficiază de o dublă intepretare, având și temă socială, căci aduce un
elogiu străbunilor pe efortul cărora se clădește societatea modernă.

Tema, specifică artei poetice moderne, este creaţia literară, înţeleasă ca valoare spirituală, pe care poetul o lasă moştenire posterităţii, desemnată
generic prin apelativul fiule: Nu-ţi voi lăsa drept bunuri , după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte/ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la
tine. Se dezvăluie ,,drumul’’ parcurs pentru atingerea frumosului, făcându-se referire la ideile de meșteșug și trudă.

Titlul, element paratextual,cu funcţie anticipativă, format din substantivul comun simplu Testament, are o dublă accepţie; în sensul propriu, denotativ, acesta
desemnează un act cu valoare juridică, privind dorinţele post-mortem ale unei persoane. Cel de-al doilea sens este unul figurat sau conotativ, sugerând ideea de
moştenire pe care poetul o lasă umanităţii. Creaţia lirică devine o valoare spirituală, transmisă generaţiilor viitoare de cititori.

Poezia este structurată în strofe inegale ca număr de versuri, cu măsura de 10-11 silabe, rima împerecheată, utilizându-se și tehnica ingambamentului,
specifică modernismului.

Elementul central al textului este „cartea’’, aceasta căpătând pe parcusul versurilor diferite sensuri (accepții) și fiind în strânsă relație cu tema creației.

În prima secvență poetică – o strofă cu opt versuri- verbul la persoana I, singular „ nu voi lăsa”, este o marcă a eului liric aflat în ipostaza creatorului, iar
pronumele de persoana a II-a singular „ –ți” și substantivul în vocativ „fiule” vizează instanța referențială, urmașul, simbol al generațiilor viitoare. Artisul lasă
moșterire „un nume adunat pe o carte’’, metaforă-simbol ce sintetizează întrega sa opera, averea sa spirituală. Metafora cărţii, recurentă în arta poetică analizată,
sugerează următoarele idei: poezia este rezultatul trudei, fiind o treaptă, o formă de evolutie spirituală, dar şi o formă de legătură între generaţiile trecute şi cele
viitoare. Sunt evocați străbunii al căror trecut zbuciumat este marcat prin enumerația „râpi și gropi adânci’’ și prin metafora personificatoare „seara răzvrătită’’,
accentuându-se ideea efortului înaintașilor pentru păstrarea ființei naționale. Poetul din prezent valorifică experiența trecutului, facându-se o trimitere la lirica socială
argheziană. Creația devine asfel „ o treaptă” în evoluția unei literaturi, dar această metaforă sugerează și ideea ascensiunii spirituale a cititorului.

Pe parcusul strofelor următoare, se regăsesc diverse metafore ale creației cu o diversitate de semnificații: „hrisovul vostrul cel dintâi’’- act de identitate a
unei culturi, „cuvinte potrivite’’-perfecțiune, „muguri și coroane’’- frumusețe, „icoane’’- spiritualitate, „o singură vioară’’- muzicalitate, „Dumnezeu de piatră”-
sacralitate, rezistență în timp.

Impunând în literatura română conceptul de estetică a urâtului, poetul valorifică diverse registre stilistice, de la limbajul popular, regional, arhaic sau
argotic până la cel metaforic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Se evidențiază enumerația unor metafore ce reprezintă urâtul
existential („bube, mucegaiuri, noroi”), pe care poetul îl transformă în „frumuseți și prețuri noi”, metafore ale produsului ideal-artistic. Epitetul „noi” traduce ideea
originalității.

În ultima secvență poetică, se remarcă o metonimie pentru poezie- „Domnița’’, acesteia atribuindu-i-se corp fizic și sentimente: „Suferă în cartea mea’’.
O ultimă semnificație a cărții este aceea că ea reprezintă o unire sfântă (hierogamie) dintre „slova de foc’’- metaforă pentru harul poetic și „slova faurită”-
metaforă a trudei creatorului . Perfecta îmbinare dintre acestea este susținută de comparația „împerecheate-n carte se mărită/ ca fierul cald îmbrățișat în clește’’.
Fierul este metafora ce vizează instrumentul poetic tradițional, iar cleștele, metaforă a mijloacelor moderne.

În finalul poeziei, se regăsește condiția creatorului, element specific artei poetice , acesta fiind privint ca un truditor ce oferă totul cititorului față de care
manifestă un profund respect: „Robul a scris-o, Domnul o citește”. Cei doi termeni care se scriu cu majuscule sunt metonimii pentru poet (Robul) și cititor
(Domnul). Artistul este un truditor al condeiului, idee evidențiată pe tot parcursul poeziei („am prefăcut”, „torcând”, „am pus”, „am luat”, „am ivit”, „am făcut”, „iscat-
am”), iar de rodul muncii lui se bucură, fără efort, cititorul.

Poezia „Testament” de Tudor Arghezi ilustrează principalele aspecte ale artei poetice, aparținând modernismului, în care sunt valorificate și elemente
tradiționale, aceasta exprimând crezul artistic al poetului ce a introdus în literatura română estetica urâtului.