TESTAMENT

TUDOR ARGHEZI

I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături

II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice
III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic:
-titlul;/-imaginar poetic reprezentat prin secvențele textuale;/ -motive poetice;/-
figuri semantice (tropi)

I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături

Arghezi, ca și Eminescu, stă în calea tuturor (E. Simion), fiind poeții

emblematici ai literaturii române.
Spirit iconoclast, neîncadrabil, mereu în răspăr, Arghezi este creatorul unei
paradigme lirice, cu elemente moderniste, recognoscibile în poezia Testament,
prima poezie din volumul de debut Cuvinte potrivite, precum estetica urâtului,
o nouă sintaxă poetică, ambiguitatea, metaforismul, modul particular de
folosire a limbajului, varietatea lexicului; amestecul registrelor stilistice;asocieri
lexicale insolite, model de versificaţie divers, predominând strofe inegale cu
măsura variabilă.
-Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi reprezintă
versurile-cheie ale artei poetice argheziene, punctând esența esteticii urâtului.
Bube, reprezentând boala, degenerescența, mucegaiuri-alterarea,
descompunerea și noroi–mizeria sunt simboluri ale urâtului existențial, ale
imundului. Alchimia poetică presupune transfigurarea lirică chiar și a realității
celei mai urâte, uzitarea unor cuvinte nepoetice și transformarea lor în
elemente poetice. La nivel lexico-semantic, se observă acumularea de cuvinte
nepoetice, care dobândesc valențe estetice: bube, mucegaiuri și noroi, ciorchin
de negi. Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor
straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme
(grămădii), cuvinte și expresii populare (gropi, râpi, pe brânci, vite, plăvani),
termeni religioși (icoane, Dumnezeu), neologisme (obscur). Seriile antonimice
(miere, venin) sugerează perceperea lumii sub semnul dualității , susținută și de
câmpurile semantice ale spiritului și materiei, ale abstractului și ale concretului.
 Astfel, poetul deschide principalele drumuri ale poeziei române
interbelice, intuind aproape toate formele liricii moderne. Arghezi este placa
turnantă a liricii româneşti noi (O. Crohmălniceanu).

II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice

Încadrându-se în lirismul subiectiv, Testament, fiind o ars poetica, are ca

temă concepția referitoare la poezie și rolul creatorului. Arghezi susține ideea
că arta trebuie să recreeze universul, să transmită un crez, o atitudine față de
lume, iar mesajul trebuie ascuns în simboluri și imagini care șochează,
fascinează, modelând asfel subtil mentalitățile cititorilor, căci poetul a căutat
cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asltează ca
viespile sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal. Eul
poetic, în ipostaza de eu exponențial, de creator-părinte, se adresează, prin
această creație, pe un ton familiar, urmașului său spiritual: Nu-ți voi lăsa drept
bunuri după moarte..., instanța referențială fiind textualizată prin substantivul
în vocativ, fiule, prin pronume și verbe la persoana a II-a: până la tine, ți, așaz-
o.

Motivul central este cartea, oglindă a lumii ce presupune estetizare și

esențializare a cuvântului, având virtuți magice, deoarece recreează universul,
evocă trecutul și prefigurează viitorul. -Cartea-este Dumnezeu de piatră, înălțat
prin cenușa morților din vatră, realizând imortalizarea în structuri poetice a
esenței istorice a poporului, cultul strămoșilor devenind o nouă religie. Cartea
reprezintă adevărul absolut, simbol al durabilității, sfidând legile timpului și
căpătând caracter sacru. Cartea devine reper absolut al universului, în măsură
să unifice antinomiile: Hotar înalt, cu două lumi pe poale, un pisc, un moment
de victorie a spiritului asupra materiei. Element de legătură între două
universuri: real-imaginar, contingent-transcendent, efemer-etern.
 III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic:

a. Relevant pentru prezentarea particularităților poeziei moderniste

este titlul, element de paratextualitate, instanță semiotică superioară și
ordonatoare, dincolo de care începe universul ficțional cu toate convențiile
lui, este alcătuit din lexemul testament, al cărui sens denotativ se referă la
un act juridic prin acre se lasă urmașilor o moștenire. Titlul are valoare
simbolică, sugerând ideea de moștenire literară, astfel încât opera
reprezintă o modalitate de transgresare a limitelor temporale și spațiale, de
comunicare cu generațiile viitoare, căpătând valoare testamentară. Singura
moștenire lăsată fiului spiritual este un nume adunat pe-o carte, simbol ce
sintetizează întreaga operă a poetului, semn că autentica avere ce o poate
lăsa urmașilor săi este creația sa.
b. Un alt element ilustrativ pentru specificul poeziei îl reprezintă
imaginarul poetic, întrucât reunește ideile, sentimentele și reprezentările pe
care se structurează viziunea artistică, definindu-se prin caracteristicile
limbajului arghezian. Discursul liric este un monolog adresat generațiilor
viitoare, fiind alcătuit din patru secvențe inegale ca întindere și construit în
jurul motivului central al cărții, ca element de recurență. Fiecare secvență
sugerează o nouă definiție lirică a poeziei și a rolului artistului, a cărui operă
înseamnă, în același timp, un dar și o condamnare: cartea-
moștenire/treaptă, cartea-hrisov, cartea-rod al metamorfozelor, cartea-
talent și meșteșug.
Definițiile cărții:
-Cartea-treaptă: legătura dintre trecut și viitor, predecesor și
urmaș, capăt și început de drum. Seara răzvrătită... de la străbunii mei până la
tine este o metaforă a continuității și a asumării tradiției.
-Cartea-hrisov: primul atestat de noblețe, cartea este
înmânată, ca o tablă de legi fiului, celui care parcă în sens biblic va continua
efortul creator. Poezia reprezintă un dar divin, singura șansă a unui popor de a
scăpa de sub teroarea istoriei (M.Eliade)
-Cartea: rod al metamorfozelor-trecerea de la munca fizică,
simbolizată prin lexemele sapă, brazdă, la cea spirituală, definită prin lexemele
simbol condei, călimară.
Ideea transfigurării lirice a realității, ocurentă și la Eminescu (Strai de purpură și
aur peste țărâna cea grea), este dezvoltată printr-o serie de opoziții între:
-elementele imunde ale realității inspiratoare şi
-produsul ideal-artistic rezultat: zdrențele, semne ale unei lumi urâte, vor
căpăta putere magică, întemeietoare: muguri și coroane, versuri și icoane.
Sintagma cuvinte potrivite, regăsită și în titlul volumului, reprezintă o metaforă
pentru creație, expresia obținută prin transfigurarea lirică a realității chiar și a
celei mai dure, a limbajului banal, frust: graiul cu-ndemnuri pentru vite,
transfigurare ce presupune trudă, efort, meșteșug.
-Cartea-vioară: opera capătă valoarea cântecului orfic, deține virtuți magice,
întrucât sensibilizează, înnobilează omul, Arghezi desemnând astfel funcția
cathartică a literaturii. În afară de această funcție, poezia îndeplinește și un rol
social, moral, chiar vindicativ: izbăvește-ncet pedepsitor/Odrasla vie a crimei
tuturor, întoarce prin artă un destin, purificându-l.

- Versul Domnița suferă în cartea mea conține o metaforă ce ar

putea fi imaginea antropomorfizată a inspirației sau imaginea metaforică a
efectului artei asupra lectorului, întrucât arta trebuie să trezească emoții, să-l
tulbure pe cititor.
-Creația presupune atât slova de foc, metaforă a talentului, harului poetic,
inspirației, cât și slovă făurită, adică meșteșug, trudă creatoare, hierogamia lor
devenind condiția sine qua non a creației: Împărechiate-n carte se mărită. În
finalul poeziei, este instaurat un nou raport între autor, Robul, slujitorul
cuvântului, și cititor, Domnul, căruia îi este închinat tot efortul creator.

În absența cuvântului divin reiterat, poetul își alcătuiește propria carte,

propria tablă de legi, un hrisov care să-i consfințească noua creație, propria
credință, pe care o lasă urmașilor prin acest testament.