TESTAMENT

TUDOR ARGHEZI
POEZIE MODERNĂ

Unul dintre cei mai mari poeți interbelici, Tudor Arghezi este considerat de
majoritatea istoricilor literari întemeietorul poeziei moderne la noi, un poet a cărui contribuție
la dezvoltarea limbajului poetic este comparabilă doar cu cea a lui Eminescu.
Poezia Testament a fost scrisă special pentru a fi așezată în deschiderea
primului de versuri Cuvinte potrivite, în 1927.
Este o artă poetică modernă înfățișând concepția autorului despre
poet, artă, poezie, creație, tehnică artistică, teme de creație.
Poezia aparține modernismului electic, având următoarele
trăsături: caracterul de artă poetică, metaforismul, asocierile romantice inedite, estetica
urâtului, combinarea registrelor limbii: arhaisme-hrisov, regionalisme-sarică, cuvinte
populare-plăvani, termeni religioși-icoane; la nivel prozodic, țin de modernism: organizarea
strofică( 5 strofe inegale), măsura și ritmul variabile, dar aparține tradiționalismului, opțiune
pentru utilizarea rimei împerecheate.Titlul este sintetic alcătuit dintr-un substantiv nearticulat.
Din punct de vedere denotativ, cuvântul testament reprezintă un act juridic. Din punct de
vedere conotativ, sugerează moștenirea spirituală adresată urmașilor. Religios, sugerează
ideea dintre Vechiul și Noul Testament, care cuprind învățăturile prorocilor și apostolilor.
Tema poeziei o reprezintă creația literară văzută ca
meșteșug ( cu accent pe efortul creator al poetului) și ca moștenire ( adresată unui fiu
spiritual). La o lectură de profunzime, poezia se dovedește a fi o arheologie a eului, o
redefinire, o căutare și reconstruire a identității prin întoarcere la temelii.
Textul poetic este conceput ca un monolog liric
adresat unui fiu spiritual, căruia îi este lăsată drept unică moștenire cartea, metonimie care
desemnează opera literară. Poezia este structurată în 5 strofe a 3 secvențe.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a
eului liric către un fiu spiritual, conține ideea cunoașterii spirituale un nume adunat pe-o
carte, care devine simbol al identității obținute prin cuvânt. Lirismul subiectiv se
realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile
subiectivității: pronumele personale, adjectivele posesive, verbele la persoana I și a II-a
singular. Prima secvență( strofele 1
si 2) sugerează legătura dintre generații accentuând valoarea inspiratoare a trecutului. Incipitul
poeziei este solemn, poartă o tonalitate gravă și asertivă și conține o negație prin care se
scoate în evidență valoarea moștenirii spirituale: Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/
Decât un nume adunat pe-o carte. Crezul poetic arghezian începe cu recuperarea unui trecut
imemorial, într-un timp al revoltei. Metafora seara răzvrătită sugerează trecutul zbuciumat al
strămoșilor. Versul de la străbunii mei până la tine face referire la firul generațiilor:
străbunii- generația anterioară, mei-eul liric, tine- generația viitoare, reprezentând rolul
creatorului de a transmite mai departe ce a preluat de la înaintași. Enumerația metaforică prin
râpi și gropi adânci sugerează efortul antecesorilor de a configura un sens progresiv( suite) în
ciuda trudei și a umilinței, dar cu credință( pe brânci). Generația viitoare desemnată metaforic
prin substantivul în vocativ fiule este chemată să continue sensul ascendent sa urci, treaptă
fiindu-le creația artistică desemnată prin metafora carte. În strofa a doua, creația
spirituală este denumită metaforic hrisovul vostru cel dintâi (act de proprietate în Evul
Mediu), primit de la generația anterioară și care trebuie dat mai departe. Termenul oseminte
sugerează metaforic această moștenire. Prima secvență sugerează
legătura dintre generații, accentuând valoarea inspiratoare a trecutului.
Secvența a doua( strofele 3
si 4) redă rolul etic, estetic și social al poeziei, concentrându-se asupra prezentului creator. În
strofa 3, eul creator este cel care realizează mutația fundamentală din domeniul
material( sugerat metaforic prin termenii sapă și brazdă) în cel spiritual ( sugerat metaforic de
condei și călimară). Sintagma graiul pentru cuvinte potrivite reprezintă sursa limbajului
arghezian. Artistul are capacitatea creatoare de transfigurare a realității: să schimbăm, am ivit,
am prefăcut, făcui, am preschimbat, am făcut. Orice creație presupune un efort îndelungat-
relație de simetrie între sudoarea sutelor de ani ( muncă fizică) și frământate în mii de
săptămâni (muncă spirituală). Estetica urâtului reprezintă capacitatea creatorului de a
converti urâtul (zdrențe, venin) în frumos (muguri, coroane, miere). Materialul greoi, încărcat
de vechi identități, purtând semnele timpului, este transformat în muguri și coroane și
Dumnezeu de piatră. Suferința, durerea surdă și amară se regăsesc în noile cântece, iar cei
umili, anonimi, neștiuți- adică lungul șir de țărani din urma creatorului- pot răscumpăra rosul
durerii de vecii întregi. Poezia are funcție cathartică: aceea de a exprima imagini sensibile(
sa-mbie), dar și de stigmatiza răul( sa-njure). În strofa 4, vioara este
metaforă pentru creația artistică. Durerea noastră semnifică sentimentele, emoțiile, aspirațiile
tuturor generațiilor. Verbul o grămădi reprezintă misiunea și obligația artistului de a vorbi în
numele tuturor. Prin sintagma biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte, poezia are rol moralizator
si pedepsitor. În versurile Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi
este redată estetica urâtului, specifică modernismului arghezian, capacitatea artistului de a
converti urâtul în frumos, care este asumată explicit în versurile citate.
Secvența a III-a (strofa 5)
sugerează contopirea dintre har și trudă, dar și datoria viitorului.
În strofa 5, domnița este muza,
poezia. Metafora slova de foc semnifică harul poetic, pentru inspirație, în timp ce slova
făurită reprezintă metafora pentru truda și efortul artistului. În concepția artistică argheziană,
truda și inspirația trebuie să se armonizeze după cum sugerează comparația ca fierul cald
îmbrățișat în clește. Robul este artistul care este în slujba cititorului ( Domnul), cititorul
trebuie sa caute sensul ascuns, mesajul poeziei, sugerat de metafora adâncul ei, acolo unde
artistul a concentrat mânia bunilor mei. În concluzie, ilustrând
principalele particularități ale unei arte poetice și exprimând profesiunea de credință a unui
artist complex, aflat încă între tradiție și modernism, poezia Testament este o arheologie a
eului creator care se definește în raport cu metafora cărții.