Testament, de Tudor Arghezi

Modernismul este un curent cultural-literar apărut în perioada interbelică, alături de

tradiționalism, căruia i se opune ca estetică. Acest curent a fost promovat de Eugen Lovinescu prin
intermediul revistei și cenaclului „Sburătorul”, dar și prin studii cuprinse în volumele: „Istoria
literaturii române contemporane” și „Istoria civilizației române moderne”. Modernismul reprezintă
o doctrină bazată pe ideea sincronizării literaturii române cu literatura universală. El presupune atitudini
anticlasice, antiacademice, antitradiționale și anticonservatoare, susținând ruptura față de trecut. Se
caracterizează printr-o mare diversitate tematică, prin subiectivitatea lirismului, inovație prozodică și
lexicală, valorificarea mitului, expresivitatea și ambiguiatatea limbajului. Mișcare largă, modernismul
cuprinde toate curentele postromantice: expresionism, simbolism, constructivism, suprarealism.
Poezia Testament deschide volumul debutului editorial al lui Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite,
din anul 1927 și reprezintă un text programatic.
Se înscrie în seria artelor poetice din literatura modernă interbelică, alături de Plumb, de George
Bacovia, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga, Joc secund, de Ion Barbu. Este o artă
poetică deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și
rolul artistului în societate. Poetul avertizează cititorul asupra programului său estetic, prin posibile căi de
descifrare a operei. Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică,
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului și definirea operei prin
raportul dintre inspirație și meșteșug.
Tema textului o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui
fiu spiritual.
Textul este conceput sub forma unui monolog adresat de tată unui fiu spiritual, căruia îi este lăsată
drept moștenire cartea. Raportul se stabilește între mai multe instanțe: tată-fiu, străbuni-urmași, rob-
Domn, artist-cititor. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la
nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: pronume personale, adjective posesive, verbe la persoanele
întâi și a doua, topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice).
Titlul textului are mai multe sensuri. În sens denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic,
întocmit de o persoană, prin care aceasta își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte,
mai ales în legătură cu transmiterea averii sale. În sens religios, cuvântul face trimitere la cele două mari
părți ale Bibliei: Vechiul Testament și Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și
ale apostolilor adresate omenirii. În sens conotativ, termenul desemnează o moștenire spirituală adresată
urmașilor cititori.
Din punct de vedere compozițional, textul cuprinde șase strofe cu număr inegal de versuri,
încadrându-se și din punct de vedere formal în poezia modernistă. Discursul liric este organizat sub forma
unui monolog liric adresat sau a unui dialog imaginar între tată și fiu, străbuni și urmași, rob și Domn,
artist și cititor. Metafora din titlu este descifrată în primul distih, o confesiune a poetului pe un ton
familiar, adresându-se fiului. Metafora carte are un rol central în această artă poetică, reprezintă
cuvântul-cheie al textului, în jurul căruia se construiește ideea poetică. Termenul este prezent în text prin
sinonimie: treaptă, hrisov, cuvinte potrivite, condei și călimară, versuri și icoane, slova de foc și slova
făurită, vioară.
Prima strofă se deschide cu adresarea directă a eului liric către un fiu spiritual, prin care exprimă
ideea moștenirii spirituale: Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte.
Este definită astfel și condiția poetului: un nume adunat pe-o carte. Poezia devine astfel un bun spiritual,
folosirea formei negative a verbului (nu-ți voi lăsa) accentuează valoarea deosebită a cărții și caracterul
testamentar al acesteia. Metafora seara răzvrătită face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, la
munca și truda lor: Prin râpi și gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci. Poetul își exprimă
apartenența la trecut, identificându-se cu străbunii prin posesivul mei. Cartea, în care a subliniat truda
străbunilor robi, reprezintă pentru tânăr o treaptă, un pas spre progres, spre cunoaștere: Cartea mea-i,
fiule, o treaptă. Formula de adresare prin vocativul fiule desemnează un posibil cititor.
În strofa a doua, cartea dobândește o valoare sacră, ea e hrisovul vostru cel dintâi, ea devine carte
de căpătâi, având pentru generațiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemenea Bibliei sau
unei mărturii istorice, un document al existenței și suferinței strămoșilor.
În strofa a treia, se observă o enumerație de antiteze, ce marchează o evoluție, o mutație a
civilizației, o transformare a instrumentelor muncii fizice (sapă și brazdă) în muncă intelectuală (condei
și călimară). Rezultă astfel că geneza muncii spirituale o reprezintă munca fizică. Asupra cuvintelor
artistul aplică aceeași trudă transformatoare prin care plugarii supuneau pământul. Limbajul poeziei vine
din vorbirea bătrânilor, din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite, din care poetul a ivit cuvinte potrivite,
metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug, ca trudă. Astfel, poezia reprezintă esență de cuvinte extrasă
din limbajul comun. Poetul valorifică cuvintele în sens estetic, dându-le o nouă semnificație. Efortul
poetic presupune timp îndelungat, sugerat prin paralelismul dintre munca fizică (sudoarea muncii sutelor
de ani) și aceea spirituală (frământată mii de săptămâni). În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvântul se
metamorfozează, păstrându-și însă forța expresivă, idee sugerată prin oximoronul: Veninul strâns l-am
preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere.
În strofa a patra, cuvântul poetic este atotputernic, el poate să mângâie, să aline, dar și să
pedepsească: Am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure. Rezultă astfel că
arta are o funcție cathartică și, în același timp, moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se
scralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justițiară. Rolul poetului se datorează
străbunilor, amintirea lor fiind divinizată: Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de
piatră.
Strofa a cincea exprimă ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta
socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin vioară. Durerea adunată de vecii întregi se
convertește în creație artistică, ce izbăvește, purifică. Cartea reprezintă o răzbunare care se întoarce ca un
bici sub forma artei asupra stăpânului. Arghezi inovează limbajul poetic, introducând în literatura română
conceptul de estetica urâtului, preluat de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Prin volumul de poezii
Florile răului, Baudelaire lărgește semnificația conceptului de frumos, integrându-i înțelegerea răului, a
urâtului. Arghezi consideră că orice aspect al realității, indiferent dacă este frumos sau urât, sublim sau
grotesc, poate constitui material poetic. Ideea este exprimată textual pin oximoronul Din bube,
mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi, în care prima serie de termeni exprimă ideea
urâtului, a întunericului, a descompunerii, iar cea de-a doua serie dezvăluie ideea frumosului și a noutății.
În ultima strofă, artistul oferă o definiție metaforică a poeziei, înțeleasă ca îmbinare armonioasă
între inspirație, talent, har poetic și meșteșug, trudă, efort: Slova de foc și slova făurită/ Împărecheate-n
carte se mărită. De asemenea, este formulată și condiția poetului: artistul reprezintă un rob, un truditor al
condeiului, aflat în slujba cititorului (Robul a scris-o, Domnul o citește).
La nivel stilistic, se observă materialitatea imaginilor artistice, conferind forță de sugestie ideilor
poetice: metafore surprinzătoare (carte, cuvinte potrivite, slova de foc și slova făurită), comparații inedite
(ca un ciorchin de negi, ca fierul cald îmbrățișat în clește), epitetul rar (seara răzvrătită, dulcea lui
putere, durerea surdă și amară), oximoronul, enumerația.
La nivel lexico-semantic, textul valorifică cuvinte și expresii din diferite sfere lexicale, în asocieri
neașteptate: arhaisme (hrisov), regionalisme (grămădii), cuvinte și expresii populare (râpi, gropi, pe
brânci, plăvani), termeni religioși (credință, Dumnezeu, icoane, izbăvește), neologisme (obscure),
cuvinte și expresii urâte, nepoetice (zdrențe, negi, bube, mucegaiuri, nooi). Se poate observa gruparea
unor termeni pe clase sau câmpuri lexicale: obiecte ale existenței țărănești arhaice și instrumente ale
muncii fizice (sapă, brazdă, plăvani, vite, sarici), munca intelectuală și scrisul (carte, hrisov, condei,
călimară, versuri, vioară, slovă, a scris, cuvinte potrivite).
La nivel morfo-sintactic, se poate observa frecvența mărcilor subiectivității, verbe la persoana
întâi, care definesc actul creației, rolul poetului: am ivit, prefăcui, am prefăcut, am făcut, făcui, am luat,
am pus, grămădii, iscat-am, am scris. De asemenea, verbele la persoana întâi singular alternează cu cele
la persoana întâi plural, pentru a sugera relația poetului cu strămoșii. Determinantele verbale (pronume,
substantive) sunt la genul feminin, definind poezia: domnița, slova de foc și slova făurită, ocara, cenușa.
Există un singur verb la viitor (nu voi lăsa), ceea ce confirmă valoarea de artă poetică a textului.
Monologul adresat reiese prin alternanța persoanei întâi cu persoana a doua: ți, noastră, mei, la tine, fiule,
așeaz-o, vostru, eu, tale.
La nivel prozodic, versificația se situează între tradiție și modernitate, strofele sunt inegale ca
număr de versuri, cu măsură și ritmuri variabile, conservându-se rima împerecheată.
În concluzie, textul Testament, de Tudor Arghezi, este o artă poetică modernă întrucât cuprinde o
serie de idei definitorii ale programului artistic al autorului: poetul devine un născocitor, iar poezia
presupune meșteșugul, truda creatorului; creația artistică este atât produsul inspirației divine, cât și al
tehnicii poetice; arta devine un mijloc de reflectare a complexității aspectelor existenței și o modalitate de
amendare a răului (estetica urâtului).