Plumb

George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind o reacție
împotriva Romantismului și a Parnasianismului. Manifestul literar este articolul ,,Le Symbolisme” de
Jean Moreas, publicat în revista ,,Le Figaro”. Trăsăturile specifice curentului Simbolist sunt: folosirea
simbolului, a sugestiei și a sinesteziei, lirica citadină, muzicalitatea, preferința pentru stări confuze,
introducerea versului liber, precum și teme specifice (toamna, ploaia, plânsul, singurătatea).

George Bacovia este poetul care marchează etapa simbolismului autentic românesc și anticipează
Modernismul prin starea de neliniște continuă din opera sa.

Poezia “Plumb” care deschide volumul cu același titlu din 1916 se încadrează în Simbolism printr-
un nou tip de sensibilitate artistică ,,decadentă” caracterizată prin existentan unor stări confuze,
muzicalitatea grava si o serie de simboluri cu multiple semnificatii

O primă trăsătură ilustrată în poezia “Plumb” este folosirea laitmotivului “plumb” observandu-se
repetarea obsesivă a simbolului din titlu de șase ori în cadrul unor structuri metaforice: ,,sicriele de
plumb”, „flori de plumb”, „aripile de plumb”. Acesta ilustrează monotonia, melancolia gravă, spleenul,
dar și pesimismul bacovian.

De asemenea, o serie de simboluri conturează atmosfera sumbră, marcată de obsesia morții:

cimitirul este imaginea societății lipsite de idealuri și incapabile să-l înțeleagă pe poet, iar sicriele și
cavoul definesc spații închise, apăsătoare, ce limitează ființa. Aripile, simbolul zborului, al libertății și al
înălțării spirituale, își pierd conotația pozitivă sub greutatea plumbului și devin simbolul prăbușirii.

II. Tema ilustrează condiția creatorului într-o lume dominată de pesimism , singurătate și lipsită de
aspirații. Poezia conturează atmosfera specifică întregii creații bacoviene, universul liric reliefând stări
de spleen, melancolie gravă, angoasă și nevroză.

O prima imagine poetică este cea a cimitirului, simbolul morții, al încarcerării eului în lume, în
sine, în propria odaie. Toate verbele (“dormeau”, „stăm”, „era vânt”, „scârțâiau”) sunt la imperfect și
sugerează o stare de apatie asemănătoare unui somn profund sau morții din care eul nu poate ieși, idee
exprimată prin verbul ,,dormeau” și epitetul ,,adânc”. Structura ,,stam singur” conține verbe la persoana
I, marcă a lirismului subiectiv. Eul își exprimă direct starea de solitudine și izolare prin epitetul ,,singur”.
Aliterația ,,scârțâiau coroanele” și imaginea auditivă a vântului ilustrează disconfortul psihic, iar
repetarea consoanelor dure “r” și “ț” creează o tonalitate sumbră. Substantivele fac parte din câmpul
semantic al morții, conturează imagini vizuale, în corespondența cu cele auditive, denumesc spații
închise și intră în componența metaforelor, alături de simbolul ,,plumb”. Florile și coroanele își pierd
semnificația pozitivă, vitalitatea, sub greutatea plumbului și devin simbolurile morții.

O a două imagine poetică reliefează tema iubirii văzute că un refugiu, o cale de salvare a eului
din infernul existențial. Către amor se îndreaptă strigatul disperat al eului: ,,am început să-l strig”.
Verbul la perfect compus exprimă o acțiune încheiată ca și cum eul și-ar dori să lase în urmă trecutul și
să înceapă o viață nouă prin iubire. Strigătul rămâne ,,fără ecou”., căci amorul i se refuză (,,dormea
întors”), eul fiind incapabil de iubire. Percepția auditivă a vântului se transformă într-o senzație de frig

1
interior, ca și cum eul ar fi cuprins de fiorii morții, iar ființa se prăbușește definitiv, idee sugerată prin
metafora ,,aripile de plumb”.

III Un element important de compoziție este titlul,,plumb”, substantiv comun, defectiv de plural,
element paratextual ce anticipează tema singurătății absolute. Cuvântul conține 4 consoane ce închid
vocala “u” și trimite către ideea prizonieratului, a încărcării eului în sine și în lume. Fiind un metal greu,
gri, toxic, acesta sugerează monotonie, apăsare sufletească, moarte.

Un alt element de compoziție îl reprezintă prozodia ce conferă o tonalitate gravă prin rimele
masculine, în consoană (“mb” și “nt”). Poezia conține 2 planuri: cel exterior, al cimitirului și cel interior,
al iubirii. Între cele două planuri există relații de simetrie, căci ambele încep cu verbul a dormi la
imperfect, se repetă structura stam singur, dar și conjuncția și în poziție inițială a ultimului vers.
Versurile au măsura de 10 silabe, ritm iambic și rimă îmbrățișată.

În concluzie, George Bacovia este un simbolist autentic atât prin stare, cât și prin
mijloacele poetice folosite. Universul liric bacovian stă sub semnul morții, al descompunerii materiei, al
prăbușirii ființei în neant.