PLUMB – GEORGE BACOVIA

-apartenență la simbolism-

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva
poeziei retorice a romanticilor, a impersonalității reci a parnasienilor și a naturalismului, acesta caracterizându-se prin
cultivarea simbolului, muzicalitate, cromatică, sugestie și principiul corespondențelor. Simbolismul românesc, parte
integrantă a simbolismului european, cunoaşte patru etape, fiecare dintre ele fiind marcată de activitatea unui scriitor.
Astfel, participarea lui Al. Macedonski la revista „Literatorul” marchează prima etapă a simbolismului, momentul
experienţelor şi al tatonărilor, cea de-a doua etapă, „direcţia pseudosimbolistă”, este promovată de revista „Viaţa nouă”
, apărută în anul 1905 sub egida lui Ovid Densusianu, „simbolismul exterior minulescian” reprezintă cea de-a treia
etapă, fiind caracterizată de poezia lui Ion Minulescu, iar ultima, „simbolismul autentic, bacovian” aduce cea mai
profundă schimbare în viziunea poetică asupra realului şi implicit asupra conceptului de poezie.
Un reprezentant de seamă al simbolismului românesc este George Bacovia, care, cultivă un simbolism
depresiv, implicând teme și motive specifice acestei orientări: târgul provincial, singurătatea, nevroza, peisajul
interiorizat, amurgurile gri, toamna bolnavă, spleenul, nebunia, plânsul.
O poezie reprezentativă pentru creația bacoviană este „Plumb”, care deschide volumul omonim din 1916 și
care se înscrie în lirica simbolistă prin muzicalitate, sugestie, cultivarea simbolului și prin principiul corespondențelor.
Un prim element semnificativ de compoziție al discursului liric îl constituie titlul poeziei, Plumb, fiind
reprezentat de un substantiv nearticulat, repetat de șase ori pe parcursul poeziei, acesta fiind totodată și un simbol ce
are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufletești precum: apăsarea
sufletească – greutatea metalului, monotonie – culoarea cenușie, toxicitate – moarte, iar sonoritatea surdă a cuvântului,
care este alcătuit din patru consoane și o singură vocală, sugerează închiderea definitivă a spațiului existențial, fără
soluții de ieșire.
Un alt element semnificativ este geneza poeziei, poetul rămănând marcat de vizita la cavoul Sturzeștilor din
anul 1900, cu prilejul înmormântării unei rude, unde a fost impresionat de atmosfera de plumb, ceea ce a condus la
strigătul interior, ca idee centrală a poeziei.
Tema o reprezintă condiția poetului într-o societate meschină, lipsită de aspirații. Lumea ostilă și stranie, rece
ca un cavou, conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.
Subtema este moartea prin împietrire, iar motivele literare ce susțin tema sunt plumbul, florile, coroanele și sicriele,
cavourile, strigătul interior, toate acestea fiind specifice simbolismului.
Cele două catrene ale poeziei sunt corespunzătoare celor două planuri ale realității, reprezentative temei:
realitatea exterioară, cimitirul și cavoul, și realitatea interioară, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se
face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.
O primă idee poetică relevantă pentru temă o constituie strofa întâi, ce exprimă simbolic spațiul închis,
sufocant în care trăiește poetul, care poate fi societatea, mediul, propriul suflet, destinul, oricare dintre acestea fiind
sugerate de sicriele de plumb, cavou. Epitetul metaforic „de plumb" are menirea de a reliefa greutatea, apăsarea,
atracția pământului, starea dintre viață și moarte. Florile, care sunt asociate, de obicei, frumuseții, gingășiei, sunt
alăturate oximoronic plumbului, pierzându-și farmecul și devenind artificiale. Singurul element care sugerează
mişcarea este vântul, însă produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt”, „şi scârţâiau coroanele de plumb”. Starea
poetului de solitudine este sugerată de sintagma stam singur, care alături de celelalte simboluri creează pustietatea
sufletească și susțin atmosfera tipic simbolistă.
Cea de-a doua imagine poetică apare în a doua strofă a poeziei și surprinde spațiul poetic interior, prin
sentimentul de iubire ce dormea întors, sugerând disperarea poetului. Lexemul „întors” constituie misterul poeziei şi
vizează o idee care va fi teoretizată de Lucian Blaga conform căreia „a fi întors înseamnă a fi cu faţa spre moarte”.
Fenomenul morții este însă ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă: „Era frig”, care amplifică obsesia
sfârșitului. „Aripile de plumb”, atribuite amorului, nu conduc către un zbor, ci către o iminentă prăbușire în moarte,
căci nici măcar dragostea nu este înălțătoare. Așadar interiorul și exteriorul sunt în consonanță, ilustrându-se astfel
corespondența, principiu specific simbolist.
Apartenența poeziei la simbolism este validată și de utilizarea sugestiei. Poetul induce un concept, spre
exemplu moartea, prin elementele din câmpul semantic al morții, precum ”cavoul”, ”funerar veșmânt”, ”sicriele”.
Astfel, nu afirmă propriu-zis, ci doar induce starea pe care dorește să o transmită.
La nivel fonetic consoanele dure, „p”, „b”, „s”, „r” asociate vocalelor închise „u”, „ă”, „o” induc ideea
tonului grav al melancoliei, al universului închis. Rostirea sumbră, apăsătoare este facilitată, din punct de vedere
prozodic, de ritmul iambic, de rima îmbrățișată și de măsura de 10 silabe. Sursele muzicalității sunt, așadar, multiple:
imaginile auditive, asonanțele, aliterațiile și repetițiile, laitmotivul.
La nivel morfologic, se observă lirismul subiectiv reprezentat de sistemul verbal şi pronominal al persoanei I:
„stam”, „am început” şi adjectivul posesiv „meu”.
 Concluzionând, putem afirma că Plumb de George Bacovia este o poezie reprezentativă pentru universul
bacovian și pentru estetica simbolistă, ilustrând poezia pură a simbolismului autentic.