Plumb – George Bacovia

Simbolismul este un curent literar care s-a dezvoltat la sfârșitul secolului 19 ca reacție la
romantism, naturalism și parnasianism și potrivit căruia valoarea fiecărui obiect și fenomen din
lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor. Epocă a artistului
damnat, a spleenului, a spațiului citadin dezolant și strivitor, a „traumelor putrede” (E.
Lovinescu), a muzicii de sfârșit de etapă, a vagului, a urâtului existențial, simbolismul
sintetizează în estetica sa toate nuanțele, vibrațiile  și acordurile decadenței. Astfel, se traduce, cu
ajutorul sugestiei, întreg conținutul emoțional, apelând la dubla funcție a limbajului: ontologică
și expresivă („A numi un  obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un
poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi obiectul, iată visul
nostru” – Mallarme).
George Bacovia este „singurul nostru poet în care simbolismul se regăsește plenar, de la
recuzită, la retorica afectivă” (Nicolae Manolescu). „Poet al sfârșitului continuu” (Ion Caraion),
Bacovia creează un univers lipsit de suflu vital, construit ca lume reificată, obiectuală,
artificializată, în care moartea nu este o stare, ci obiectul unei așteptări continue. Cromatica
violentă și sugestivă, muzicalitatea stridentă, gesturile stranii ale măștilor lirice devin simptomele
unei opere bacoviene permeabile la experimentele modernității.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a poetului și pentru specificul esteticii
simboliste este poezia „Plumb”, ce deschide volumul cu același titlu al lui George Bacovia,
publicat în 1916.
Un element care face posibilă încadrarea textului menționat în simbolism este prezența
corespondențelor dintre componentele ce alcătuiesc universul („parfum, culoare, sunet se-ngână
și-și răspund”) și trăirile ființei, întocmai ca în arta poetică baudelairiană intitulată
„Corespondențe”. Astfel, primul catren dezvăluie o natură replicată sub semnul și puterea
plumbului omniprezent („sicriele de plumb”, „flori de plumb”), în timp ce al doilea figurează
realitatea interioară a ființei, ale cărei trăiri se încadrează în sfera morții și a disperării.
O altă particularitate care ilustrează caracterul „simbolist” al scrierii o constituie
muzicalitatea generată de elemente diferite și în acord cu sentimentul dominant exprimat. Așa
cum postula Mircea Scarlat, aceasta este „de o stranie frumusețe a disonanțelor”, Bacovia
construindu-și demersul liric pe un principiu muzical. Repetiția simbolului „plumb”, a
conjuncției coordonatoare „și”, a altor elemente de recurență, precum imperfectul formelor
verbale conferă textului o tonalitate tristă, apăsătoare și monotonă, asemenea unui marș funebru.
Titlul are caracter simbolic și introduce laitmotivul operei, fiind dispus simetric în ambele
strofe ale poeziei. Conform „Dicționarului de simboluri” (J. Chevalier), plumbul semnifică
„obstacolele de orice fel, opririle, carența, neșansa, neputința, paralizia”. Metal greu, de culoare
gri-cenușie și lucios în momentul obținerii, plumbul devine gălbui, maleabil atunci când este
topit. Astfel, prin proprietățile sale se transmite ideea că eul liric resimte o atmosferă apăsătoare,
cenușie, monotonă, toxică, iar spațiul real se imprimă în sufletul bacovian cu aceeași ușurință cu
care poate fi modelat acest metal. Realizând el însuși corespondența între sunet, culoare și
poezie, Bacovia găsește în galbenul plumbului topit sau ars un ecou al modului său de a fi:
„Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În eprubeta mea, orice reacție chimică dă precipitat
galben.” . Lipsa articolului pentru termenul „plumb” este echivalentă cu lipsa de contur a vieții,
care se pierde devenind „de plumb”, un „funerar veștmânt”. La nivel fonetic, acest lexem este
alcătuit din patru consoane („p”, „l”, „m”, „b”) și o vocală centrală, închisă, „u”, ceea ce
figurează imaginea unui sicriu și a unui univers închis, în care ființa este damnată definitiv la o
existență solitară. Prin toate aceste trăsături, plumbul devine simbolul poverilor existenței, dar și
al inautenticului, al artificialului ce bântuie viața de provincie.
Poezia „Plumb” își orchestrează semnificațiile pe fondul unei tematici în conformitate cu
imaginarul simbolist, prin dezvăluirea imaginii artistului, într-o lume pustie și ostilă. Cel dintâi
reper tematic este susținut de motive din câmpul semantic al decadenței: „sicriu”, „mort”,
„funerar veștmânt”, ce confirmă percepția maladivă a poetului simbolist pentru care orice formă
de viață este anulată în universul său. Astfel, spre deosebire de romantici, eul bacovian nu mai
percepe moartea ca pe un univers compensatoriu, salvator; pentru el, agonia vieții este sinonimă
cu somnul morții, ființa devenind captivă perpetuu. De asemenea, cel de-al doilea reper tematic,
reprezentat de lumea lăuntrică, este esențializat în motivul iubirii ratate. Imaginea „Dormea
întors amorul meu de plumb” trimite fie spre o iubire consumată sau epuizată, fie către motivul
popular al strigoiului, inducând ideea confundării planurilor viață-moarte. Somnul „întors”
conduce la orientarea către moarte, una a spiritului creatorului care nu mai poate fi revigorat.
Totodată, condiția artistului damnat reiese din întreaga confesiune: „am început să-l strig”.
Strigătul exprimă deznădejdea la modul absolut: a celui care nu și-a împlinit afectiv ființa, dar și
a omului modern, înstrăinat de sine și condamnat la singurătate. Reperele tematice secundare
sunt susținute de motive precum: spleenul, nevroza, cavoul și tristețea.
Viziunea eului liric este organizată pornind de la teme și motive simboliste, dezvăluindu-
se orizontul vocii poetice, încărcat de pesimism, neliniște și teamă. Lumea în care artistul se vede
prizonier este tocmai una fără nicio rază de speranță. Discursul liric însuși poartă amprenta
specificului creației acestui autor, devenind un poem reprezentativ pentru ceea ce înseamnă
starea specific bacoviană: a disperării, a deznădejdii și a singurătății. Totodată, se evidențiază
dispunerea simetrică a versurilor, anticipându-se viziunea poetului asupra existenței supusă
monotoniei și cantonată într-un univers limitat. Astfel, prima strofă conturează o viziune tragică
asupra existenței umane, pusă pe seama spațiului exterior apăsător, al morții. În opoziție cu
romanticii, care văd în moarte un prilej de eliberare totală, simboliștii propun viziunea unei
coborâri în infern, în care moartea este tragică deoarece presupune finalul deplin. În plus,
Bacovia utilizează sugestia și vagul în strofa a doua pentru a exprima stări inferioare, afirmând o
nouă viziune asupra temei iubirii. În antiteză cu romantismul, dragostea suferă o decădere, căci i
se refuză spiritualizarea („amorul meu”) și, fiind „de plumb”, își anulează total implicațiile
afective. Simetria versurilor „Stam singur în cavou... si era vânt..” și „Stam singur lângă mort...
si era frig...” proiectează eul liric într-un plan al depersonalizării, al ieșirii din sine, al unei
înstrăinări care îl face a se privi „din afară și pe sine, ca pe un obiect” (Nicolae Manolescu).
„Orice viață a dispărut și, implicit, orice sens. Acesta este Infernul: dominația și teroarea
obiectelor. Anxietatea de aici provine, din absoluta neputință de a mai percepe un sens al
existenței.” (Nicolae Manolescu). Apelând la procedee reductive – selecția, stilizarea, reducerea
la substrat, abstractizarea, neantizarea – Bacovia își orientează discursul liric pe verticala
realului, rezultând astfel un text poetic concentrat la toate nivelurile.
Din punct de vedere formal, opera este alcătuită din opt versuri organizate în două
catrene de o geometrie perfectă, în sensul că toate elementele converg: stratul fonetic și prozodic,
sintaxa poetică, simbolurile și semnificațiile ce se încheagă treptat, având în centru plumbul.
Primul catren reprezintă cadrul exterior, al naturii, oglindind lumea în care se imaginează eul
liric, iar al doilea prezintă în opoziție cadrul interior, al realității sufletești care se contaminează
iremediabil de prezența morții, spațiul sufletesc pe care decorul sinistru își va pune amprenta.
Cele două strofe sunt construite aproape identic, pe principiul paralelismului sintactic, ilustrând,
ca într-o oglindă, o dispunere simetrică a părților de propoziție și a ideilor poetice.
 Prima secvență relevantă coincide cu primul catren al poeziei. Incipitul operei
configurează ca topos literar de factură simbolistă cimitirul, încadrabil în sfera semantică a
funebrului („sicrie”, „flori de plumb”, „funerar vestmânt”, „coroanele de plumb”), care își
risipește conotațiile la toate nivelurile textului. Toate elementele acestui „decor” sunt
uniformizate semantic și expresiv, într-o suită de epitete metaforice, prin determinantul „de
plumb”. Repetiția obsedantă a termenului din titlu creează sugestia monotoniei și anunță
disperarea din al doilea catren, iar plasarea sa în rimă are rolul de a închide total orizontul
existenței umane. Chiar și conjuncția coordonatoare „și” are efect cumulativ al stărilor negative
prin care trece eul liric, producând, până la finalul strofei a doua, o gradație ascendentă a
sentimentelor de disperare și de descurajare. Totodată, inversiunea („Dormeau adânc sicriele de
plumb”) accentuează ideea somnului veșnic, iar adverbul „adânc” slujește ideea paradoxală a
morții. Acest „duh al morții” este personificat, părând că însăși moartea își doarme un somn al
neființei și că a căzut într-o stare de letargie absolută. Verbul la persoana I „stam” plasează
existența umană într-un cadru straniu, care trebuie „citit” nu atât în „litera” descriptivului, cât în
„spiritul” sugestiei conținute de fiecare cuvânt ce-l conturează. Este un spațiu încremenit și
închis, ca imagine a unei solitudini totale și eterne: „Stam singur în cavou...”. Punctele de
suspensie, urmate de secvența „și era vânt” prelungesc, pe de o parte, în indeterminare starea de
singurătate, iar pe de altă parte anunță mutarea percepției către un plan fals exterior, resimțit ca
ostil și rece prin sunetul vântului. Senzațiile de claustrare, de frig și de frică sunt produse de
același spațiu real creat de imaginarul bacovian „în care nu există decât obiecte”. Vântul induce
impresia unei mișcări haotice, anulând în construcția poetică hegemonia vizualului, înlocuită
acum cu sugestii auditive stridente.
O secvență reprezentativă pentru viziunea bacoviană se conturează în strofa a doua, ce
duce cu gândul la trăirile cele mai profunde ale eului liric, prin referirea la tema iubirii: „Dormea
întors amorul meu de plumb”. Prin simetrie, același verb din incipitul poeziei apare acum la
final, tot la timpul imperfect, însă la singular, sintetizând și restrângând imaginea inițială.
Participiul „întors” ambiguizează sensurile poeziei, trimițând, prin asociere cu epitetul „de
plumb”, către ideea unui trecut definitiv încheiat, înghețat în sine, fără viață, care se întrupează
într-o stare, într-o idee, nu într-o formă concretă. Totodată, acesta orientează interpretarea
secvenței către un alt plan, cel al morții care anulează totul: comunicare, inspirație, speranță.
Astfel, iubirea nici nu generează suferință (ca în poemele eminesciene), nici nu izbăvește, fiind
unul dintre darurile refuzate ale destinului. Strigătul bacovian („si-am început să-l strig”) pare a
se propaga la infinit, într-un spațiu golit de orice speranță. Singurul verb al poeziei la perfect
compus („am început”) exprimă ideea eșecului definitiv al comunicării, chiar și din momentul
inițierii sale. Eul liric trece printr-un fenomen de dedublare, „mortul” lângă care se percepe
Bacovia este chiar sufletul lui, entitate tristă, luciferică, ce pare a sugera un zbor în jos. Finalul
operei („Și-i atârnau aripile de plumb”) menține tensiunea lirică prin redarea imaginii unei
prăbușiri infinite a sinelui, a unui Icar modern, acaparat de „obsesia teluricului” (Nicolae
Manolescu). Fie că este vorba despre o criză de creație a poetului care nu mai găsește nimic de
transfigurat în realitatea „de plumb”, fie că este o damnare la o existență solitară, ceea ce trăiește
artistul simbolist este o „izgonire din existent”, o cădere într-un „gol istoric” înspăimântător ca și
acela al „locuințelor lacustre”. Este ocultată antiteza cu imaginea artistului romantic definit prin
dezamăgire, salt în spirit și căutare de absolut. Eul simbolist trăiește doar un zbor în jos, frânt din
cauza lumii superficiale și de conștientizarea stării de captivitate în atâtea constrângeri: trup,
sicriu, cavou, cimitir, oraș. Punctele de suspensie au și ele valențe expresive, prelungind, ca un
ecou, stările de angoasă și de tristețe ale acestui eu liric bacovian care nu-și mai poate regăsi
muza inspirației.
La nivel prozodic, construcția poeziei este sobră, riguroasă, ceea ce sugerează
imposibilitatea salvării. Elementele prozodiei clasice produc muzicalitatea exterioară, prin rima
îmbrățișată, ce subliniază ideea de claustrare, măsura fixă de zece silabe și prin alternarea
ritmului iambic cu cel amfibrahic. Totodată, la nivel fonetic predomină vocalele „o”, „i”, „u”,
conturând sentimentul golului existențial, al absenței, al vidului lăuntric. Sonoritățile lugubre
sunt obținute prin aglomerarea consoanelor dure („b”, „p”, „n”, „s”, „ș”), accentuate și de nota
stridentă obținută prin prezența consoanei „ț” din verbul „a scârțâi”, alături de vocala „i” din
cuvintele „strig” și „frig”.
În concluzie, poemul „Plumb” poate fi considerat un text reprezentativ atât pentru
viziunea lirică bacoviană asupra existenței, dar și asupra puterii artistului de a crea într-un
univers terifiant, claustrat și angoasant. Textul transpune în versuri prin muzicalitatea, punctată
de laitmotivul plumbului, originalitatea viziunii asupra sinelui captiv într-o lume „de plumb”, iar
interferența aspectelor tematice oglindește în metaforă o viziune lirică ce recreează la dimensiuni
mici, o imagine a Infernului.