Particularități ale unui text poetic studiat, aparținând lui George Bacovia

Simbolismul, curent artistic cristalizat în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea( 1886,
manifestul lui Jean Moreas), s-a manifestat ca o reacție antiparnasiană, descinzând din poetica
lui Baudelaire, Verlaine si Rimbaud. Simbolismul romanesc, al carui teoretician a fost Alexandru
Macedonski, este o miscare literara cu trasaturi originale, generate din efortul desprinderii de
fascinatia versului eminescian. Bacovianismul este expresia individualizata, originala a
fenomenului general al simbolismului. El contopeste original o perpetuă practică simbolistă cu o
nuanțată asimilare a decadentismului și a expresionismului, evoluând spre modernitate.

Reprezentativa pentru viziunea despre lume a lui George Bacovia este creatia literara
“Plumb”.

In primul rând, la fel ca Charles Baudelaire (“parfum, muzică, culoare – toate se îngâna
și-și răspund”), George Bacovia surprinde corespondentele dintre elementele ce compun
universal. Astfel, daca primul catren se centreaza pe imaginea unei nature unificate sub puterea
plumbului (sicriele sunt “de plumb”, florile sunt “de plumb”, natura intreaga poarta “funerar
veșmânt”), in cea de-a doua strofa este dezvaluita realitatea interioara a finite sentimentele
eului fiind mortificate sub puterea metalului thanatic (“Dormea întors amorul meu de plumb”).

In al doilea rand, poetii simbolisti cauta sa indeparteze poezia de pictură și să o apropie

de muzică (“Muzica inainte de toate! Afirma Paul Verlaine). Bacovia aderă și el la acest principiu
estetic de creație. Exprimarea unor senzații de o neobișnuită acuitate se realizează nu numai
prin simetria melodică a versurilor, prin accentuarea cuvintelor stinse (“plumb”, “veșmant”,
“vant”), ci si prin muzica atonala a unor cuvinte cu valențe onomatopeice (“scarțâiau”, “frig”,
“strig”). De asemenea, repetarea lui “si” de sapte ori in aproape aceleasi pozitii, ca si repetarea
punctelor de suspensie si a liniilor de pauza ii confera discursului o muzicalitate trista. Iar la nivel
fonetic, prin ocurenta sonantelor, “m” si “n” se induce ideea tonului grav, de cantec de somn
premergator mortii. Stridența si disconfortul se accentueaza prin fricativele “v”,”f” si “s”.
Dominanta vocalelor inchise “î” si “â” sugereaza melaconlia grea. Desigur ca toate armoniile
acustice sprijina muzicalitatea.

Tema esecului existential si cea a mortii se dezvolta se dezvolta intr-o compozitie savat
orchestrate, in care toate elementele converg. Prima secvență poetică schițează reperele
realității exterioare. Intr-o imagine stilizată de tablou impresionist, se figurează un spațiu
simbolic, al somnului, al mortii. “Cavoul” si “sicriul” sunt metafore explicite ale mortii, simboluri
ale vidului existential in care fiinta este captiva. Ele numesc direct spatiu thanatic ori
simbolizeaza ( prin tehnica sugestiei spatiul inchis al odaii – cavou, al targului de provincie sau al
Universului: “Somnul de plumb” ia treptat in stapanire omenească devenită absentă (“funerar
veșmant”), creațiile omenesti devenite derizorii(“coroanele de plumb”) stridente prin pretentiile
de a se sustrage timpului si ruinei (“Si scartaiau coroanele de plumb”). Intre eul liric si aceasta
realitate împietrită în tiparele morții se instituie un raport fragil si nesigur, mereu
torturant:”Stau singur in cavou…și era vânt…”. “Vântul”, simbol obsesiv în lirică bacoviană, este
o entitate enigmatică, “semnificand efemerul si nelinistea spiritului captive in timpul-cavou. Ca
suflu cosmic, el poate simboliza o precara manifestarea a transcedentului care face sa rezoneze,
strident si ironic, golul existentei umane. El se asociaza cu motivul solitudinii fiintei in univers,
subliniind tragicul ontologic(“Stau singur…”). In a doua secvență poetică, sentimentul
singurătății devine atât de copleșitor, încăt ființa își exprimă spaima de neant prin
strigăt:”Dormea întors amorul meu de plumb/Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –“.
Primul vers constituie temelia planului realitatii interioare. Universul interior nu se configureaza
ca un univers compensatoriu, ci ca o invariantă a lumii “erodate” din afară. Dubla metaforă
verbală “dormea întors” vizează o idee ce va fi teoretizată de Lucian Blaga, conform căreia “a fi
întors inseamna a fi cu fața spre moate”. Sintagma “amorul meu de plumb” propune o viziune
concretă, antropomorfă asupra iubirii, amintind de reprezentările mitologice antice( Eros,
Cupidon, Amor). Moartea acestui “amor cu aripile de plumb” vorbește nu numai despre
efemeritatea iubirii, ci și despre moartea mitului dragostei, despre pierderea credinței în
absolutul iubirii. Conștiința acestei pierderi sporește sentimentul amarei singuratăți. Solitudinea
socială si erotică devine astfel însingulare, esec existential:”Stau singur lângă mort și era frig/ Și-i
atărnau aripile de plumb”. Ultimul epitet anulează ideea oricărei posibile evadări, punctând
ideea zborului în jos, propensiunea telurica fiind specific bacoviană.

Elementele de compozitie si de limbaj sunt semnificative pentru particularitățile textului

și pentru viziunea despre lume. Astfel, titlul este realizat pe baza unu lexem denumit un metal
care traduce lipsa de viata. E un metal tare ce trimite la duritate, tristete. Ca metal saturnian
sugereaza melancolia grea. Se stie ca este un metal toxic folosit si la sigilarea sicrielor. De aici,
ideea de moarte, de inchidere, de limitare, izolare totala si definitive. Substratul proiectelor mai
adauga ceva la semnificatia bogata a lexemului:”plumbul dă precipitat galben…Sufletul ars este
galben. Galbenul este culoarea sufletului meu” afirmă George Bacovia. Deci pe lângă culoarea ce
induce monotonia, se suprapune galbenul potențând spleen-ul. In textul simbolist bacovian,
plumbul este metafora absolută a existenței apasatoare a unei vieti iremediabil captive in
materie, jefuite de sansa deschiderii spre vis, spre celest, spre lumina spiritului.

In plus, semnificațiile și structura imaginarului poetic este de facture moderna,

predominat de categoriile negative. Degradarea imaginilor vietii, contaminate de esec, pana la
desemantizare totala este sugerata de “plumb”. Poetul inregistreaza sensorial nevrotic
simptomele esuarii: comuncarii (“am inceput sa-l strig”) pana la izolare (“stau singur”), Erosului
in Thanatos (“dormea amorul meu de plumb”), a naturii in décor apasator, halucinant (“cavou”,
“sicriu”,”vant”,”mort”) a poeziei si visului ca zbor creator in cadere si neanta (“Si-i atarnau
aripile de plumb”).

In concluzie, realitatea prezentata, o proiecție a starilor de spirit poetic este una

pietrificata, transfigurata sub imperiul stărilor depressive intr-una interioara la fel de
incremenita. De aici, impresia ca poetul “a coborat in Infern” (Nicolae Manolescu) cand, de fapt,
el a adus Infernul pe pamant prin imaginile de coșmar instaurate în poezia sa.