ION BARBU

„COPACUL“

Poezia „Copacul“, scrisă de Ion Barbu, aparține modernismului prin preocupările sale de
expresvitate, evidențiind valorile folclorice profund românești prin atmosferă, după cum prezintă
Al. Rosetti această creație. Cu ajutorul elementelor de prozodie, al peisajului străbătut de
semnificații morale, se transmite principalul mesaj al textului, și anume împăcarea omului și
liniștea sa în momentul morții.
În primul rând, elementele cosmice formează un plan contrastant cu cele telurice, și anume
copacul. Ființa care urmeaza să treacă într-un plac superior, evidențiindu-se optimismul cu
vedere la transcendența salvatoare a ființei. În ciuda termenilor care par a bloca aceasta
înălțare(„umeda perdea de nouri“, „vălurile nopții“), nu există niciun dubiu că omul va ajunge la
aceasta ascensiune, remarcându-se astfel și tema cunoașterii, a vieții și a morții, a trecerii
ireversibile a timpului.
În al doilea rând, simbolul toamnei reprezintă „începutul finalului“, momentul în care omul
conștientizează că urmează moartea, perioada în care maturitatea, contemplația sa este de
necontestat . Împăcarea ființei cu acest sfârșit se poate observa în ultima strofă, acesta
acceptându-și soarta, cunoscându-și limitele. Idealul reprezentat de soare, specific poeziilor lui
Ion Barbu, este imposibil, oamenii neputând să se desprindă de pământ.
În concluzie, relația dintre ideea poaetică și mijloacele artistice în această poezie
modernistă este evidențiată prin elemente cosmice, oprimante, telurice repetitive care transmit
ideea morții, devenirea omului în neființă, care este exprimată ca fiind o imagine senină nici pe
departe una plină de dezamăgire și tristețe, precum era prezentată de către predecesorii lui Barbu.