Leoaica tanara iubirea – neomodernismul in poezie

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un text neomodernist ce face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”,
publicat în anul 1964. Neomodernismul este un curent literar postbelic caracterizat prin accentuarea lirismului
pur, redescoperirea metaforei şi un limbaj poetic ambiguu, inedit. Acesta a apărut ca o reacție la realismul
socialist, iar Nichita Stănescu face parte din generația poeților neomoderniști ai anilor 1960 (șaizeciștii), fiind chiar
considerat a fi cel mai reprezentativ poet neomodernist.
Tema poeziei o constituie iubirea, profunzimea fiinţei, recuperarea lumii prin sentiment. Întrucât este vorba
despre un sentiment puternic, profund, el este descris ca „năvălind” în sufletul eului liric asemeni unei fiare
sălbatice, având consecințe nefaste asupra lumii interioare a eului liric.
Titlul este metaforic, alcătuit dintr-un grup nominal şi o apoziţie care explică sensul metaforei: iubirea, văzută în
chipul unei leoaice tinere. Faptul că leoaica este „tânără” simbolizează entuziasmul și pasiunea caracteristice
tinereții. Asemeni unui animal de pradă aflat încă în putere, dragostea pătrunde în sufletul eului liric în mod
surprinzător, pasional, sălbatic. 
Aşadar, viziunea subiectivă asupra trăirii interioare este redată prin metaforă, leoaica fiind iubirea. Evoluţia
sentimentului de iubire este surprinsă ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte, iar expresia poetică
duce la ambiguizarea sensurilor.
Incipitul generează un efect de şoc lectorului: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă”. Versul situează
sentimentul în sfera de semnificaţii a forţei, a agresivităţii, dar şi a eleganţei şi a nobleţei. Primele momente ale
receptării sentimentului sunt asociate cu alte imagini ale agresivităţii: „Mă pândise-n încordare mai demult./ Colţii
albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica azi de faţă”. Sentimentul de iubire aşteaptă ca la pândă împlinirea
comuniunii cu fiinţa.
A doua secvenţă este o descriere cosmogonică şi surprinde o dublă transformare: prima, a fiinţei invadate de
iubire, iar a doua, a lumii, receptată prin prisma noii identităţi a fiinţei. Lumea se recreează reiterând metaforic
momentul genezei: „iar în jurul meu natura/ se făcu un cerc de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o
strângere de ape”, cercul fiind aici o imagine simbolică a sentimentului de iubire. Fiinţa umană îşi abandonează
simţurile pentru a le unifica: „Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă
ciocârlii”. Saltul privirii spre înalt este simultan cu înălţarea auzului, având ca punct final un loc imaterial, al
cântecului şi al zborului: „tocmai lângă ciocârlii”. Simţurile înălţate sugerează ieşirea fiinţei din sine însăși.
Metafora curcubeului „tăiat în două” ambiguizează sensurile, prin pluralitatea deschiderii sale: simbol biblic al
armoniei şi al împăcării, curcubeul este o imagine a unicităţii prin multiplicitate. Secvenţa a treia surprinde
renunţarea la sine a fiinţei acaparate de iubire: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu
le mai ştie”. Enumeraţia surprinde imaginea simţurilor care nu mai funcţionează în contextul unei fiinţe care nu mai
e caracterizată de corporalitate. Receptarea lumii se face afectiv, printr-o perpetuă regenerare a sentimentului.
Depăşind starea de şoc, îndrăgostitul intră într-o stare a fiinţei afective, fapt sugerat de repetiţie şi punctele de
suspensie: „alunecă-n neştire/ pe-un deşert în strălucire/ peste care trece-alene/ o leoaică arămie/ cu mişcările
viclene,/ înc-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...”. Imaginea leoaicei din incipit şi final este prezentată prin tehnica simetriei
şi a opoziţiei.
Lirismul subiectiv tipic neomodernist se regăsește în poezia „Leoaică tânără, iubirea” prin atitudinea poetică
directă. Aceasta este evidențiată prin intermediul verbelor, al pronumelor și al formelor pronominale la persoana
întâi, singular: „mea”, „am dus”, „meu”, „mi”. Adresarea directă făcută de către eul liric iubirii (sau chiar iubitei)
trădează prezența acestuia.
Versificația respectă stilul și criteriile neomoderniste. Astfel, poezia se compune din trei strofe neregulate cărora
le corespund întocmai trei secvențe poetice. În ultima strofă întâlnim rima împerecheată. Aceasta este prezentă, pe
alocuri, și pe parcursul primelor două strofe.
Având în vedere ambiguitatea limbajului, sugestia şi expresivitatea, precum şi accentul pus pe profunzimea
sentimentului transpus în formă metaforică, poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, aparţine
neomodernismului. Conform criticului literar Eugen Simion, în poezia stănesciană neomodernistă se creează un
univers complex care înglobează dragostea, inocența, elanul adolescentin, viaţa, moartea, timpul, precum şi imagini-
simbol ale absolutului (sfera, punctul, pătratul, cercul).