Particularitățile unei opere care aparține lui N.

Stănescu

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea’’ face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu, ,,O viziune a
sentimentelor’’, 1964, volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine.

Încadrare în curentul literar specific

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin:
respingerea formelor grave; redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul;
revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelică, intelectualismul, cultivarea marilor teme
existențiale, lirismul abstract, ambiguitatea limbajului; puternic metaforism și imagism.
O primă înnoire este viziunea insolită asupra sentimentului, concretizat în imaginea leoaicei. Asocierea iubirii
cu motivul vânătorii din poezia clasică este reinterpretată, în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul devine
victima unei vânători, iar agresorul este însăși iubirea-pasiune, care îi copleșește ființa.
O altă caracteristică a neomodernismului este ambiguitatea produsă de metaforele insolite: ,,Leoaică tânără,
iubirea’’; ,,un cerc, de-a dura’’, ,,privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două.’’ De asemenea, ambiguitatea
poeziei neomoderniste deschide mai multe căi de interpretare. Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi
citit și ca întâlnire a poetului cu inspirația acaparatoare a ființei. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale
într-un univers propriu și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui însușiri sunt contemplația, reflecția, rostirea
poetică (sugerate de metaforele ,,sprânceană’’, ,,tâmplă’’, ,,bărbie’’). Creația izvorăște din iubire și îl
proiectează pe creator în eternitate.
Tema poeziei și două secvențe sugestive
Tema poeziei este întâlnirea neaşteptată cu iubirea, ,,ca întâmplare a fiintei’’. Apariţia bruscă, surprinzătoare a
iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existenţa umană transformă definitiv percepţia bărbatului îndrăgostit
asupra lumii şi asupra sa. Iubirea este o stare de vibraţie continuă, o cale spre revelaţie şi o modalitate de
integrare în armoniile universale.
În prima strofă, scena vânătorii scoate în evidență atributele iubirii: sălbatică, necruțătoare, puternică. Violența
revelației este sugerată de imaginea colților albi și de sugestia rănirii: ,,Colții albi mi-a înfipt în față’’.
În strofa următoare, situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor; el se afirmă
ca sursă de energie afectivă: ,,Și deodată-n jurul meu natura/ se făcu un cerc, de-a dura’’ (metaforă
cosmogonică). Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaicei, simbol
pentru iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o imagine inedită asupra sentimentului concretizat în imaginea leoaicei.
Situat în centrul lumii sale, eul trăieşte plenar iubirea, sub semnul certitudinilor; el se afirmă ca sursă de energie
afectivă.
Elemente de structură/de compoziție specifice temei și viziunii prezentate
Un prim element de structură îl constituie titlul, reluat în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei
metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii imaginate ca o ,,leoaică tânără’’ propune o perspectivă
atipică pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire şi o ,,leoaică tânără’’,
evidenţiată în opoziţie, evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate, dar şi stare
hipnotică, neputinţa prăzii de a i se sustrage.
Totodată, lirismul subiectiv are ca repere transmiterea, în mod direct, a sentimentelor şi prezenţa mărcilor eului
liric, pronumele şi verbele la persoana I singular: ,,mi (-a sărit)’’, ,,mă (pândise)’’, ,,mi-(am dus) și adjectivul
pronominal posesiv, la persoana I ,,(jurul) meu’’.
De asemenea, compoziţional, poezia are trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: în prima este
prezentată întâlnirea neaşteptată cu iubirea, cea de-a doua descrie, într-un tablou cosmogonic, transformarea
lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvenţă este redată constatarea metamorfozei finite ca urmare a întâlnirii
cu iubirea şi proiecţia în eternitate a sentimentului. Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-
leoaica, plasate la începutul şi la sfârşitul textului poetic. Metaforele ,,leoaică tânără’’si ,,leoaică arămie’’ se
corelează cu două percepţii diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de
iubire este ireversibilă. Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului.
Prima secvenţa prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o întâlnire neaşteptată a
fiinţei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista deja în starea latentă în sufletul omului: ,,Leoaică tânără,
iubirea/ mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare/ mai demult.’’ Scena vânătorii atribuie iubirii însuşiri,
precum: sălbatică, necruţătoare, puternică. Violenta revelaţiei este sugerată de imaginea colţilor albi şi de
sugestia rănirii: ,,Colţii albi mi i-a înfipt în față.’’
Cea de-a doua secvenţa poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o altă stare a existenţei.
Totul în jur se transformă sub influenţa dinamizatoare a iubirii: ,,Şi de-odată-n jurul meu, natura/ se făcu un
cerc, de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape’’. Viziunea poetică a universului
pulsatoriu şi în expansiune, perceput prin simţuri aparent autonome, ca privirea şi auzul, se completează prin
imaginea universului ca un cerc, simbol al perfecţiunii. Metaforele insolite ,,Şi privirea-n sus ţâşni/ curcubeu
tăiat în două,/ şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii’’ redau prin mişcarea ascensională, starea extatică
provocată de întâlnirea fiinţei cu iubirea şi cu aspiraţia spre transcendent.
Ultima secvenţă ilustrează faptul că fiinţa umană nu se mai recunoaşte după întâlnirea cu iubirea. Metamorfoza
după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformările sufleteşti se reflectă în plan fizic: ,,Mi-am dus mâna la
sprânceană/ la tâmplă şi la bărbie, /dar mâna nu le mai ştie.’’ Cele patru detalii fizice sunt metafore ale
cunoaşterii poetice: ,,sprânceana’’, ,,tâmpla’’, ,,bărbie’’ (contemplaţie, reflecţie, rostire), iar ,,mâna’’, metaforă
a creaţiei sau a cunoaşterii concrete, palpabile. Finalul poeziei evidenţiază ideea potrivit căreia iubirea
proiectează omul în eternitate, accentuată de epitetul cu valoare metaforică ,,leoaică arămie’’ şi de
repetiţia ,,încă-o vreme/ şi-ncă-o vreme...’’ Precizia temporală din strofele anterioare (,,azi’’, ,,deodată’’) este
înlocuită cu abolirea timpului, în starea de graţie a iubirii.
Concluzia
Tema iubirii neaşteptate şi viziunea inedită asupra sentimentului concretizat în imaginea leoaicei se
reflectă într-un mod original. Textul liric poate fi ,,citit’’ şi ca ,, întâlnire’’ a poetului cu inspiraţia acaparatoare
a fiinţei, care are ca efect transformarea lumii reale într-un univers propriu de creaţie, iar a omului obişnuit într-
un creator, ale cărui însuşiri sunt contemplaţia, reflecţia si rostirea poetică. Creaţia izvorăşte din iubire şi îl
proiectează pe creator în eternitate. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a cărei
pradă este întreaga fiinţă a celui îndrăgostit. Poezia neomodernistă ,,Leoaică tânără, iubirea’’ ilustrează într-o
manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea.