Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

După Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, Nichita Staănescu este al treilea inovator în
literatura română. Ca reprezentant al neomodernismului, Nichita Stănescu aduce o poetică a
existenței și a cunoașterii care contrariază permanent așteptările cititorului, conturând un
univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu, „O
viziune a sentimentelor” (1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine.
Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind caracterizată prin
ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor și înnoirile
prozodice (vers liber și ingambament).
Tema poeziei este întâlnirea cu iubirea, ca „întâmplare a ființei”. Apariția bruscă,
surprinzătoare a iubirii, intruzirea ei violentă, agresivă în existența umană transformă definitiv
percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație
continuă, o cale spre revelație și o modalitate de integrare în armoniile universale.
Motiv central al textului, care prin repetare devine laicmotiv, este acela al leoaicei,
simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o perspectivă inedită asupra sentimentului
concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea, sub
semnul certitudinilor; el se afirmă ca focar de energie afectivă.
Titlul, reluat în incipit, definește iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
Metafora explicită a iubirii imaginată ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă atipică pentru
cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire și o „leoaică tânără”,
evidențiată în apoziție, evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forță, senzualitate, dar
și stare hipnotică, neputința prăzii de a i se sustrage.
Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea în mod direct a sentimentelor și prezența
mărcilor eului liric prin pronume și verbe la persoana I singular: „mi-a sărit”, „mă pândise”,
„mi-am dus”.
Compozițional, poezia are trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: în prima
este prezentă întâlnirea neașteptată cu iubirea, cea de a doua descrie, într-un tablou
cosmogonic, metamorfoza lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvență este redată constatarea
metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea și proiecția în eternitate a sentimentului.
 Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoiacă, plasate la începutul și la
sfârșitul textului poetic. „Leoaică tânără” și „leoaică arămie” se corelează cu două percepții
diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este
ireversibilă. Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea
sentimentului.
Prima secvență exprimă în manieră metaforică momentul întâlnirii neașteptate a ființei
umane cu iubirea: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în față. / Mă pândise-n încordare / mai
demult.” Scena vânătorii atribuie iubirii însușiri precum: sălbatică, necruțătoare, puternică.
Violența revelației este semnificată de imaginea colților albi și de sugestia rănirii: „Colții albi
mi-a înfipt în față.”
Cea de-a doua secvență este un tablou comogonic ce sugerează trecerea într-o altă stare
a existenței. Totul în jur se transformă sub influența dinamizatoare a iubirii: „Și deodată-n jurul
meu natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de
ape.”
Viziunea poetică a universului în expansiune, perceput prin senzații omenești ca privirea
și auzul, se completează prin imaginea cosmică a cercului, simbol al perfecțiunii. Metaforele
insolite „Și privirea-n sus țâșni, / curcubeu tăiat în două, / și auzul o-ntâlni / tocmai lângă
ciocârlii” redau, prin mișcarea ascensională, starea extatică provocată de întâlnirea ființei cu
iubirea și aspirația spre transcendent.
Ultima secvență ilustrează faptul că ființa umană își schimbă identitatea după întâlnirea
cu iubirea. Transformările sufletești se reflectă în plan fizic: „Mi-am dus mâna la sprânceană, /
la tâmplă și la bărbie, / dar mâna nu le mai știe.” Cele patru detalii fizice sunt metafore ale
cunoașterii poetice, semnificând reflecția, contemplația și rostirea: „mâna” este o metaforă a
creației sau a cunoașterii concrete, palpabile.
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate,
accentuată de epitetul cu valoarea metaforică „leoaică arămie” și de repetiția „încă-o vreme /
și-ncă-o vreme...”. Indicii temporali din strofele anterioare („azi” , „deodată” ) sunt înlocuiți cu
abolirea timpului, în starea de grație a iubirii.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La
nivel morfologic, folosirea timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii: în prima secvență
întâlnirea cu iubirea prin verbe la mai mult ca perfect „mă pândise” și perfect compus „a sărit”,
„a mușcat”. Rapiditatea metamorfozei este redată de verbe la perfect simplu „se făcu”, „țâșni”,
iar în ultima strofă, situarea eului în starea de grație a iubirii, la prezent etern: „nu știe” ,
„trece”.
La nivel lexical, expresivitatea provine din asocieri semantice inedite, alăturând sfera
vânătorii cu cea a revelației și cu aceea a fizionomiei umane; ambiguitatea este produsă de
metafore insolite: „curcubeu tăiat în două”.
 Poezia nemodernistă „Leoaică tânără, iubirea” este alcăuită din trei strofe, cu versuri
inegale; înnoirile prozodice sunt versul liber si ingambamentul.
În opinia mea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe căi de
interpretare. Poezia revelației iubirii, textul liric poate fi interpretat ca o întâlnire a poetului cu
inspirația acaparatoare a ființei care are ca efect transformarea lumii reale într-un univers
propriu de creație, proiectând artistul în eternitate.
Așadar, poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o manieră inedită
întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal
feroce, a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit.