Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Neomodernismul este o orientare din anii 60’-70’ care ilustrează

redescoperirea sensibilității creatoare, a emoției estetice și a înnoirilor la nivelul
limbajului poetic, după un deceniu în care literatură română a fost ideologizată
politic. Poeții neomoderniști precum Nichita Stănescu, Cezar Baltag sau Ana
Blandiana au încercat să refacă legăturile cu literatură modernistă din perioada
interbelică
                      „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui
Nichita Stănescu „O viziune a sentimentelor” (1964). Poetul aparține perioadei
postbelice a literaturii române, lirică să încadrându-se în curentul literar
neomodernism.
                        Nichita Stănescu a creat o lirică prin expresivitate și
imagistică ,,un imn involuntar dedicat Majestății sale Cuvântul și antonimiile lui
Necuvântul”. Leoaică tânără, iubirea este considerată o capodoperă a literaturii
române prin ilustrarea caracterului erotic al poeziei și este o artă poetică întrucât
autorul își exprimă concepția despre iubire, iar lirismul subiectiv confirmă
prezența eului liric prin mărcile lexico-gramaticale la persoană I a verbelor dar
și a pronumelor personale ,,mi-„ „m”, „mă” etc.
            Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea că ,, întâmplare
a ființei ”(după cum mărturisește în poezia ,,Cuvântul”). Apariția bruscă,
neașteptată a iubirii, pătrunderea ei agresivă în existența eului poetic transformă
percepția îndrăgostitului asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de
vibrație continuă, o cale spre revelație, o modalitate de integrare în armonia
universală
                   Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este
acela al leoaicei, simbol pentru iubirea că pasiune și fascinație copleșitoare.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra sentimentului
concretizat în imaginea leoaicei.
                  Titlul, element paratextual ce identifica o creație este un motiv
anticipativ cu valoare simbolică întrucât avertizează cititorul asupra universului
poetic înfățișat. Astfel, titlul reluat în incipit este o metaforă ce indică tema:
dragostea. Asemănarea dintre „leoaică” și „iubire” arată caracteristicile acestui
sentiment: agresivitate, forță, vitalitate. Epitetul „tânăra” subliniază
spontaneitatea, prospețimea, senzualitatea.
             Lirismul poemului este unul subiectiv, evidențiat prin mărcile lexico-
gramaticale ale subiectivității, precum formele verbale și pronominale la
persoană I (" mi-a sărit", " mă pândise", " mi-am dus".
 Compozițional, poezia are 3 secvențe lirice  corespunzătoare
celor trei strofe, discursul liric luând formă unei confesiuni despre propria
aventură în trăirea sentimentului. Pe parcursul poeziei se creează o relație de
simetrie prin cele două imagini (iubirea- leoaică) plasate la începutul și la
sfârșitul textului poetic. Prin sintagmele leoaică tânără și leoaică arămie,
remarcăm cele două percepții diferite ale eului liric asupra lumii și
că schimbarea produsă de iubire asupra acestuia este ireversibilă.
Prima strofă este marcată de apariția iubirii, sentiment nobil
asociat ierarhic regelui felinelor: leul, fiind emoția supremă și rădăcina din care
cresc toate celelalte virtuți. Apoziția dezvoltată are rolul de a decripta tema
atacată de poet. Există o listă a stărilor sufletești prezentată punctual, de la
încordarea care traduce pregătirea în prealabil a eului liric pentru trăirea acestui
sentiment până la primul contact vizual: ”mi-a sărit în față”.
            ”Mușcătura” nu provoacă durere, ci determină o metamorfoză a
făpturii și a viziunii asupra întregului univers. Trăirea intensă a emoției are
semnificația unei ”treziri”, a unei noi geneze. Lumea pare a se naște abia acum
cu adevărat pentru ființa îndrăgostită.
            Secvența a două accentuează efectul psihologic al acestei întâlniri
cu un sentiment nou, necunoscut: iubirea, care degajă asupra sensibilității eului
liric o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: ”Și deodată-n
jurul meu, natură”. Forța fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei
proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, simboluri ale perfecțiunii: ”se făcu
un cerc de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / că o strângere de ape”.
Cuvântul ”față” face o trimitere explicită către contactul vizual,
devenind un laitmotiv prin care se reliefează modificarea percepției și trăirilor
poetului, atacat de puternicul sentiment. Efectele descrise punct cu punct
generate de emoția iubirii extind senzorialul spre infinit, sufletul uman devenind
parte conștientă a universului. Totul devine mobil, totul pulsează, privirea
meditativă se întâlnește cu auzul, devenind una într-o neînțeleasă euritmie.
Eul poetic se simte în acest nou univers un adevărat ”centrum
mundi”, un nucleu existențial care poate reorganiza totul în jurul său, după
perspectiva dată de iubire, cu o forță impresionantă.
Acesta este extaziat de sentimentul neașteptat, copleșindu-l: "Și
privirea-n sus țâșni, / curcubeu tăiat în două". Curcubeul, simbol al unei fericiri
nesperate, este un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în
sufletul prea plin al eului.
Dragostea spiritualizează ființa, oferindu-i accesul într-un spațiu sacru în
care lumea este percepută senzorial și unde izvorăște cântecul înălțător al
ciocârliei: ”Și auzul o-ntâlni / Tocmai lângă ciocârlii”. Iubirea devine, astfel, o
odă a bucuriei, celebrând viața, lumina, căldura, soarele.
Finalul poeziei revine cu o imagine simetrică a leoaicei, marcată de
câteva simboluri spațio-temporale: ”și alunecă-n neștire / pe-un deșert de
strălucire […] încă-o vreme, / și-ncă o vreme...”.
 Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al
limbajului poetic. La nivel morfologic selecția timpurilor verbale ilustrează
evoluția iubirii. În prima secvență, pânda și întâlnirea cu iubirea sunt redate de
verbe la mai mult că perfectul (mă pândise) și perfect-compus ( a sărit, a înfipt).
Apoi rapiditatea metamorfozei este redată la perfect simplu ( "țâșni", "se făcu"),
iar în ultima strofă, situarea eului liric în starea de grație a iubirii este făcută de
verbe la timpul prezent (nu știe, trece). Ambiguitatea este produsă cu ajutorul
metaforelor insolite. La nivel lexical se remarcă asociații de sfere semantice
diferite (a vânătorii, a revelației, a corpului).
            Relația de simetrie se realizează prin cele două imagini ale iubirii-
leoaică. Epitetul „tânăra” din incipit este completat la final de epitetul cromatic
„arămie”, sugerând că transformarea produsă de iubire este ireversibilă,
asemenea timpului.
            Relația de opoziție se manifestă în cea de-a două secvență poetică, la
nivelul metamorfozei/transformării ființei-durerea mușcăturii și la nivelul
universului- devenit sferoid : „Colții albi mi i-a înfipt în față/ m-a mușcat
leoaică, azi, de față/ Și deodată-n jurul meu, natură/se făcu un cerc, de-a-dura”.
             În concluzie, „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu este o artă
poetică neomodernista pentru că interesul poetului vizează relația poet-lume,
poet-creație și identifica poezia cu iubirea. Această reprezintă un mijlocitor între
eu (conștiința individuală) și universul ființei. Sentimentul poetic este acela de
contopire cu esență lumii prin iubire.