Leoaică tâ nă ră , iubirea

-Nichita Stă nescu

Prin valoarea întregii sale creații literare și prin destinul său care se confundă cu opera, Nichita Stănescu este
considerat cel mai important poet postbelic, el „reformulează liricul” și se manifestă printr-o constantă preocupare de
a-și defini creația „poezia poeziei”.
Valoros scriitor al perioadei șaizeciste, Nichita Stănescu ilustrează neomodernismul.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul postbelic „O viziune a sentimentelor”, fiind considerata
„o romanță cantabilă”, o artă poetică și o meditație pe tema iubirii ca aventură existențială.
Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, ambiguitatea limbajului poetic, insolitul
imaginilor artistice, noutatea metaforelor și surprinzătoarele asocieri lexicale.
Titlul poeziei este metaforă explicată opozițional, „iubirea” care stabilește o identitate între sentimentul erotic și
un simbol concret, „leoaică”. Alegerea simbolului nu este întâmplătoare, leul fiind, conform Dicționarului de
simboluri, expresia bucuriei de a trăi, a puterii nobile, a ferocității și supremației. Dar Nichita Stănescu nu alege leul, ci
leoaica, ambiguizând și îmbogățind semnificația titlului. Acesta nu exprimă doar dragostea ca sentiment uman, ci și
dragostea de creație a artistului, încât textul poate avea o dublă grilă de lectură: poezia de dragoste și arta poetică.
Tema poeziei o reprezintă consecințele pe care iubirea, văzută ca un animal de pradă, le are asupra raportului
eului poetic cu universul exterior și cu sinele. Percepută ca o artă poetică, poezia surprinde viziunea lui Nichita
Stănescu asupra relației artist-creație-timp, urmărind transformările determinate de clipa revelației, care generează o
renaștere a eului liric într-o nouă ordine: a artei ce implică metamorfoza percepției asupra lumii și asupra sinelui.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este al leoaicei, simbol pentru iubirea-pasiune și
fascinație copleșitoare.
Structural, textul poetic prezintă trei secvențe lirice care corespund celor trei strofe: nașterea sentimentului de
iubire, transformarealumii ca efect al întâlnirii eului cu iubirea și conștientizarea transformării produse asupra propriei
ființe ca urmare a întâlnirii cu „leoaica tânără”.
Compozițional, poezia se organizează pe două planuri: planul eului îndrăgostit, redat prin mărcile subiectivității
și planul iubirii, redat de simbolul leoaicei și de verbele care descriu acțiunea ei agresivă: „m-a mușcat”, „a înfipt”.
Subiectivitatea lirismului este asigurată de pronumele la persoana I („mă m-”), de verbe șa persoana I („am
dus”) și de adjectivele pronominale („meu”) care potențează confesiunea poetică.
Incipitul evidențiază imaginea „leoaice-iubire”, iar metafora „leoaică tânără” cu detrimentul „tânără” aduce
sugestia purității acestui sentiment etern ce „rotește sori și stele” după cum spunea Dante. De asemenea, epitetul
sugerează lipsa experienței trăirii acestui sentiment până la momentul întâlnirii cu iubirea.
Prima secvență poetică dezvăluie imaginea metaforică a întâlnirii cu dragostea, văzută ca un animal de pradă.
Predomină cuvintele din câmpul lexico-semantic al vânătorii („mi-a sărit”, „colți albi”, „m-a mușcat”) care surprind
sensurile alegorice ale textului, făcând trimitere la mitul animalului devorator, la agresivitate și renaștere.
Alternanța „mai demult”-„azi” arată că inițială a fost pânda, iubirea- animal de pradă a așteptat momentul
prielnic pentru a ataca. În așteptare se află și eul poetic, surprins de apariția iubirii, iar pânda este urmată de seducție.
Ca element de recurență, substantivul „față” este laitmotiv ce reliefează pierderea integrității psihice și mutilarea
evidentă a sufletului atacat de agresivul sentiment. Atacul are valoare ritualică, definind ferocitatea sentimentelor ce
lasă vizibile semne eterne asupra îndrăgostitului. Astfel, epitetul „colții albi” surprinde puritatea noului sentiment care
modifică ordinea existențială devenind creator de lumi pentru ființa îndrăgostită.
A doua secvență lirică surprinde efectele psihologice pe care conștientizarea actului existențial al iubirii le are
asupra perceperii universului de eul liric îndrăgostit.
 Secvența este construită în jurul unor imagini cosmogonice: a cercului și a apelor primordiale care surprind
relația îndrăgostitului cu lumea ce capătă pentru el dimensiunile perfecțiunii, ale infinitului. Lumea se recreează,
reiterând metaforic momentul genezei, iar metafora „natura/se făcu un cerc de-a-dura„ căreia i se asociază comparația
cu evidente ecouri eminesciene „când mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de ape” comunică situarea eului în
centrul universului, organizat în cercuri concentrice, lăsând impresia de „oxis mundi” („când mai larg, când mai
aproape”).
Simțurile eului îndrăgostit cunosc starea de beatitudine, de fericire deplină sugerate prin motivul privirii și al
auzului care „țâșnesc” în sus, depășind limitele contingentului, atingând absolutul nemărginit. Prin cele două simboluri,
curcubeul și ciocârlia, se sugerează perfecțiunea, dar și legătura teluric-cosmic, și astfel este surprins modul în care
iubirea spiritualizează ființa, îngăduindu-i accesul într-un spațiu sacru, pe care îl percepe cu toate simțurile.
Ultima secvență evidențiază imaginea eului metamorfozat după trăirea iubirii, materialitatea îndrăgostitului
spiritualizându-se: „Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă și bărbie,/dar mâna nu le mai știe.” Succesiunea de
metonimii („sprânceană”-cunoașterea prin contemplație; „tâmpla”-cunoașterea rațională și „bărbia”- cunoașterea prin
cuvânt) redă modificarea relațiilor eului creator cu lumea și cu sinele. Sub puterea iubirii, existența poetică se
transformă și devine „deșert în strălucire”. Verbele la perfect simplu dau dinamism discursului liric și surprind
spontaneitatea drumului spre absolut al simțurilor.
Iubirea este definită acum prin metafora cromatică „leoaică arămie/ cu mișcările viclene” ce definește o altă
vârstă a iubirii și creează simetria între incipitul și finalul poeziei prin reluarea motivului leoaicei. Verbul la perfect
compus „mi-am dus” exprimă desăvârșirea metamorfozei sinelui , verbele la prezentul etern „alunecă”, „trece”, dar și
locuțiunea adverbială ”în neștire” sugerează persistența iubirii.
Repetiția de la final „înc-o vreme/și-ncă-o vreme…” surprinde profunzimea emoției provocate de aventura
cunoașterii și autocunoașterii, dar și nostalgia eternității clipei de grație a atingerii absolutului.
Poezia este inovativă la nivelul limbajului prin ludicul verbal generat de combinațiile lexicale inedite „cerc, de-
a-dura” „curcubeu tăiat în două”, prin abstractizarea limbajului concretizată în imaginea leoaicei, curcubeului și
ciocârliei, iar la nivel prozodic prin versul liber și tehnica ingambamentului.
În concluzie, „Leoaică tânără,iubirea” de Nichita Stănescu este o poezie neomodernistă ce ilustrează inedit
momentul în care omul trăiește sentimentul iubirii împlinite, ce poate sta la temelia actului creator și care îl poate
proiecta pe acesta în eternitate.