„Leoaică tânără, iubirea” – Nichita Stănescu

Scriitor important al nemodernismului, Nichita Stănescu redescoperă lirismul printr-un efort

poetic ce se îndreaptă spre glorificarea și revelarea unui nou univers poetic. Prin volumul „O
viziune a sentimentelor” 1964 se prezintă trezirea la o nouă ordine a lumii, iar desprinderea de
contingent se realizează printr-un lirism ascensional, tema volumului fiind dragostea ca stare de
certitudine.

Reprezentativă pentru viziunea neomodernistă a poetului este creația literară „Leoaică tânără
iubirea”. La nivelul imaginarului poetic, se remarcă o serie de trăsături ce susțin încadrarea
textului în neomodernism, precum: ambiguitatea, reprezentarea abstractului în formă concretă,
subtilitatea metaforelor și insolitul imaginilor artistice. Astfel, poezia contrariază permanent
așteptările cititorului, abordează iubirea ca temă principală a liricii și valorifică lirismul pur prin
asumarea perspectivei profund subiective a eului.

O primă caracteristică a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretări

multiple. Textul propune un mod profund subiectiv de interpretare a sentimentului iubirii înțeles
ca modalitate de a fi a eului în lume. Aparținân lirismului subiectiv, poezia situează eul liric în
centrul unui univers pe care îl reconstruiește din temelii: valoare cosmogonică a întâlnirii cu
iubirea ca forță transfiguratoare a lumii favorizează dubla interpretare a poeziei ca aparținând
liricii erotice și ca fiind o artă poetică. Ipostazele eului sunt dublate: îndrăgostitul și poetul
creator, iar metafora „leoaică tânără” poate susține și sensul inspirației artistice, al muzei.

O a doua caracteristică a neomodernismului este reprezentarea abstracțiilor în formă concretă.

Astfel, sentimentul abstract, iubirea, este asociat cu un element concret – leoaica. Totodată
redarea acestui transfer semantic se produce prin amplificarea unor simțuri: văzul, auzul,
atingerea. Ruptura ființei de trup ar putea reprezenta redefinire a raportului eu-univers, deoarece
iubirea acționează imprevizibil, dar într-o manieră ludică, produce stări, senzații ce acaparează
toate trăirile.

Tema textului este un tipic neomodernistă: iubirea percepută ca formă de cunoaștere a sinelui și a
lumii. Această perspectivă asupra erosului este evidențiată încă din prima secvență poetică ce
dobândește aspectul confesiunii lirice. Utilizarea verbelor la perfectul compus, „a sărit”, „a
înfipt”, „a mușcat”, proiectează momentul întâlniriii ființei cu iubirea în planul trecutului, așa
încât această confesiune se desfășoară într-un moment de autoanaliză. În plus, repetarea
cuvântului polisemantic „față” intensifică imaginea unei coliziune violente între inocența din
trecut și prezentul relevației iubirii.

O altă secvență poeticp ce concentrează tema iubirii este descrierea cosmogonică a forței
transformatoare a iubriii.. Secvența surprinde și schimbarea ființei atacate de iubire, în raport cu
sinele și cu lumea. Erosul poziționează subiectul liric în centrul unui nou univers ce abia a luat
ființă. Forța agresivă, dar și fascinantă a iubirii pare să reordoneze lumea după legile ei într-un
joc al cercurilor concentrice, simbol al perfecțiunii: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu cerc,
de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape”.

Un prim element ce susține semnificațiile textului poetic este titlul, acesta funcționând ca
macrosemn și anticipând ideea poetică a metmorfozei iubirii. Titlul, analitic, este format dintr-o
structură apozitivă antepusă termenului pe care îl explică, iubirea. Astfel, titlul deschide un
orizont de așteptare, avertizând cititorul asupra faptului că discursul liric se va construi într-o
inedită definiție a erosului. Acest titlu marchează la nivel conotativ o analogie între realitatea
interioară, abstractă, reprezentată de sentimentul iubirii și realitatea exterioară, concretă,
ipostaziată ca „leoaica tânără”. Aceasta metaforă explicitp a iubirii propune o perspectivă atipică,
șocantă pentru cititorul de poezie clasică prin ideea de ferocitate pe care o induce.

Un al doilea element de compoziție ilustrativ discursului liric este reprezentat de relațiile de

simetrie și de opoziție. Acestea conceptualizează cele două realități care transformă iubirea îtr-un
sentiment superior celorlalte și îl înobilează. Simetria se realizează prin cele două imagini ale
iubirii concretizate prin prezența leoaicei. În incipitul poeziei, leoaica este tânără, iar în finalul
textului devine arămie, corelându-se două perecepții diferite ale eului asupra lumii ceea ce
sugerează că transformarea este completă și ireversibilă. Relațiile de opoziție se manifestă în cea
de-a doua secvență lirică la nivelul metamorfozei ființei prin durerea mușcăturii și la nivelul
universului devenit sferoid: „Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat leoaica, azi, de față”,
„Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu cerc, de-a-dura,”.

În concluzie, „Leoaică tânără iubirea” ilustrează un neomodernism ce reflectă conceptul de

poezie intelectualizată în care iubirea reprezintă un mijloc între eu și universul ființei,
sentimentul fiind acela de contopire cu esența lumii prin iubire.