Leoaică tânără, iubirea

Introducere
Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el contribuind la
mutarea accentului dinspre literatura angajată politic impusă de dictatura comunistă
înspre o literatură a cărei singure mize este transmiterea unei emoții estetice.
Această trecere marchează totodată apariția neomodernismului, curent literar
constituit ca o revolta la adresa realismului socialist.

Modernismul interbelic reprezintă un punct de plecare pentru poezia lui Nichita

Stănescu, dar prin viziunea nouă asupra creației și a lumii pe care o promovează se
va încadra în curentul neomodernist, opera sa de referință fiind poezia „Leoaică
tânără, iubirea”. 

Tema poeziei
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează viziunea despre lume a poetului din
prima etapă a creației sale, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui
Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Văzută prin prisma
neomodernistă, lumea, și prin urmare creația poetică stănesciană, se caracterizează
prin emoție, trăire profundă, sensibilitate. 

Așa cum însuși titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente,
luând forma unor confesiuni. „Leoaică tânără, iubirea” este și ea o confesiune a
eului liric prins în ghearele iubirii. Așadar, tema poeziei este iubirea, sentiment pe
care Stănescu îl exprimă într-o manieră inovatoare, specifică neomodernismului.
Această temă pune în lumină viziunea entuziastă pe care eul îndrăgostit o are
asupra lumii care îl înconjoară.

Explicația titlului
Un alt element compozițional care surprinde cititorul într-o manieră specifică
neomodernismului este titlul poeziei. Acesta este și el o ilustrare a viziunii poetice
și a temei dominate de sentimentul suprem. Oximoronul rezultat din asocierea
surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea evidențiază agresivitatea
sentimentului care îl copleșește pe eul liric.

Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea seducției,

să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un
element concret – leoaica – este un procedeu inovator specific neomodernismului,
limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat sentimentului.

Incipit și final
Analizând elementele de compoziție ale poeziei observăm faptul că textul poetic
are la bază trei secvențe lirice inegale ca dimensiune, fiecare secvență fiind o
ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia asocierea inedită din
titlu și subliniază puterea sentimentului care năvălește asupra eului, supunându-l
într-un mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii constituite din verbe care
sugerează tocmai rapiditatea înfiripării sentimentului, dar și forța lui, domină
această primă parte a poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a
înfipt”, „m-a mușcat”.

În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu subordonează

doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu universul se modifică, ci
iubirea modifică modul de percepere a universului de către eul îndrăgostit. Brusca
transformare este evidențiată cu ajutorul unor figuri de stil surprinzătoare specifice
neomodernismului stănescian: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-
a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” (comparație).
Cercul, simbol al perfecțiunii, este dovada că transformarea care a avut loc sub
bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se naște din nou pentru eul
îndrăgostit, procesul fiind provocat de mușcătura leoaicei. Privirea care ,,în sus
țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin intermediul sentimentului erotic, iar
asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează speranța pe care această lume aflată
sub tutela iubirii o inspiră.

A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul liric
pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Mi-am dus mâna la
sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe” surprinde ideea că
îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor, simțurilor, iar simbolurile rațiunii
(sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine. Finalul se remarcă din punct de
vedere compozițional prin existența unei relații de simetrie în raport cu incipitul.
Astfel, se reia în final imaginea leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv al
poemului. „Leoaica arămie” care l-a sedus cu „mișcările viclene” apare în ultima
parte a poeziei pentru a contura ideea eternității sentimentului, ea tulburându-i
ființa „înc-o vreme/ Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final întăresc
ideea continuității iubirii.

Mărci lexico gramaticale

Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice
lirismului subiectiv și, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul
poeziei prin intermediul formelor pronominale („mi”, „mă”, „m-“) și verbale (am
dus) la persoana I, numărul singular.

Elemente de prozodie / versificație

Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice
lirismului subiectiv și, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul
poeziei prin intermediul formelor pronominale („mi”, „mă”, „m-“) și verbale (am
dus) la persoana I, numărul singular.

Motive literare
Leoaica, motivul central al operei, simbolizează atât dragostea, cât și poezia.
Ambele constituie forțe impresionante, pe care eul liric nu le poate opri atunci când
acestea decid să se apropie de el cu o atitudine feroce. Asemeni artistului, care nu
poate stopa forța creatoare și pe cea a inspirației, nici îndrăgostitul nu reușește să
oprească sau să evite dragostea apărută în viața lui.

Alte motive literare întâlnite în opera de față sunt constituite de cerc și mâna
creatorului. Simbol al genezei, al ciclicității universale, cercul este însuși simbolul
universului, aflându-se mereu la aceeași distanță față de toate punctele periferice.
Din această cauză, cercul simbolizează și echilibrul universal, fără de care viața ar
fi imposibilă. Ciclicitatea reprezentată de forma geometrică a cercului se regăsește
în natură sub forma anotimpurilor, a zilelor, a fazelor lunii și chiar la nivel celular. 

Mâna, regăsită în text sub forma mâinii artistului cu rol de creator în universul
uman, simbolizează puterea spirituală. Această forță este indispensabilă creației
artistice, asemeni comunicării, reprezentată și ea adesea prin intermediul imaginii
mâinii. În „Leoaică tânără, iubirea”, Stănescu vede această forță spirituală ca fiind
incontrolabilă prin intermediul rațiunii, facilitând astfel procesul creator la nivel
intuitiv („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le
mai știe”).

Câmp semantic
În „Leoaică tânără, iubirea” întâlnim diverse cuvinte din câmpul lexico-semantic al
iubirii. Totodată, întâlnim cuvinte din câmpul lexical al naturii, dar și al leoaicei.
Astfel, câmpul semantic al naturii este compus din cuvinte precum: „ ape”,
„curcubeu”, „ciocârlii”, „ciocârlii”, „deșert”, în vreme ce câmpul semantic al
leoaicei este format din mai multe asocieri de cuvinte: „leoaica tânără”, „colții”,
„leoaica arămie” și este asociat cu cel al iubirii.

Neomodernism
Apartenența poeziei la neomodernism poate fi probată și prin analizarea titlului.
Acesta este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei dominate de sentimentul
suprem. Astfel, observăm încă de la început faptul că limbajul este unul
surprinzător, specific neomodernismului, iubirea fiind echivalată cu un animal de
pradă care năvălește asupra eului liric, reordonându-i lumea după legi necunoscute.

Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un element concret – leoaica –

este un procedeu inovator de factură neomodernistă, limbajul fiind astfel
revoluționat și subordonat sentimentului.

Relația dintre ideea poetică și mijloacele

artistice
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” are în centru metafora din titlu, cea a dragostei,
percepută de către eul liric asemeni unei leoaice. Sălbatică, impulsivă la început,
are „colții albi” (epitet cromatic), gata de „atac”. Ea devine, spre finalul textului, „o
leoaică arămie”, aflată la maturitate, cu pas tacticos („trece-alene”), dar mereu
strălucitoare și plină de elan vital.

Încheiere
Poezia „Leoaică tânără”, iubirea este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment care
guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și care e analizat în acest
text liric de la instalarea sa bruscă până la eternizarea sa. Entuziasmul, energia,
starea de încântare, profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei
stănesciene din prima etapă a creației, dar și coordonatele neomodernismului
totodată. 

Concluzionând, putem spune că tema, titlul, secvențele poetice, relația de simetrie

între incipit și final, aspectele prozodice, dar și prezența laitmotivului sau a
simbolului sunt principalele elemente de compoziție ale textului poetic analizat, ele
susținând prin semnificațiile lor apartenența poeziei la neomodernism.