TEMA ȘI VIZIUNEA

Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu face parte din al doilea volum al poetului, „O
viziune a sentimentelor”, apărut în 1964, fiind o confesiune lirică despre iubire ca stare extatică, dar și o
artă poetică neomodernistă. Așadar, opera aparține neomodernismului prin ilustrarea trăsăturilor specifice
acestui curent literar, și anume înnoirile prozodice, metafore inedite, revoluția poetică a limbajului,
subiectivitatea și afectivitatea.

O primă trăsătură a neomodernismului prezentă în poezie este dată de folosirea unor metafore
inedite și a unui limbaj metaforic. În mod cu totul surprinzător, iubirea ca sentiment profund, intens, fragil,
este asociat în poezie cu o „leoaică tânără”, metaforă ce sugerează iubirea incipientă, o iubire care apare
brusc. Aceasta ia ființa poetică prin surprindere, conturând o nouă definiție a noțiunii de iubire. În opoziție
cu metafora din incipit este „leoaică arămie”, metaforă care ilustrează tema trecerii timpului, iubirea fiind
asemănată cu aceasta. De asemenea, metaforele „curcubeu tăiat în două” și „deșert în strălucire” fac legătura
relației omului cu natura. Aceste două metafore sugerează incertitudinea ființei poetice, evidențiind golul
existențial pe care îl marchează lipsa sentimentului de iubire sau pierderea acestuia.

O altă trăsătură a neomodernismului prezentă în poezie se remarcă la nivelul prozodic prin folosirea
versului liber. În același timp, spre deosebire de poezia clasică, se observă faptul că ideea dintr-un vers se
continuă în celălalt, element specific liricii moderniste și neomoderniste. Totodată, cu fiecare strofă, numărul
de versuri crește, poezia fiind astfel structurată în trei strofe a câte șase, opt, respectiv zece versuri. Prin
utilizarea acestui procedeu se încalcă normele clasice ale prozodiei și se sugerează ideea că odată cu trecerea
timpului și parcurgerea unor etape, iubirea crește în intensitate și capătă profunzime.

Tema poeziei este iubirea, surprinsă în momentul apariției sale în sufletul îndrăgostitului și
consecințele pe care aceasta le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară și, totodată, cu sinele.
Poetul exprimă atitudinea, stările sufletești ale celui care întâlnește prima dată iubirea.

O primă imagine poetică relevantă pentru tema poeziei o constituie prima secvență poetică, care
dezvăluie imaginea metaforică a întâlnirii bruște a ființei cu iubirea. Primele momente ale receptării
sentimentului sunt asociate cu șocul provocat de contact: „Mă pândise-n încordare/mai demult/Colții albi
mi-a înfipt de față/ m-a mușcat leoaica, azi de față”. Pentru iubire, eul liric este acum o pândă, iar vocea
lirică se află în așteptare fiindcă este surprins de apariția iubirii.

O altă imagine relevantă pentru temă este reprezentată de a doua secvență a poeziei care suprinde
o dublă transfigurare a ființei, invadată de sentiment, și a lumii, receptată prin prisma noii identități a eului
poetic. Lumea se recreează, reluând metaforic momentul genezei: „în jurul meu natura se făcu un cerc, de-
a dura/ cand mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de ape”. Privirea, asemenea auzului, simbol al
perspectivei sinelui, se înalță „tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare
superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simțurile, ciocârlia fiind pasărea cu un
cântec deosebit, care zboară cel mai sus. Prin urmare, eul liric este fermecat de noul sentiment neașteptat,
care-l copleșește.

Titlul anticipează tema poeziei, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis prin discurs. Acesta
constituie într-o metaforă ce sugerează extazul poetic la apariția neașteptată a iubirii, percepută sub forma
unui animal agresiv. Dragostea care este abstractă este concretizată, întrupându-se într-o „leoaică tânără”,
epitet ce sugerează ideea de forță necesară a însuflețiri individului prin iubire.

Textul peotic este îmbogățit de un limbaj poetic, alcătuit din figuri de stil și imagini artistice. Epitetul
„colți albi” din prima strofă sugerează spontaneitatea, faptul că iubirea l-a luat prin surprindere pe eul liric,
pe nepregătite, colții albi indicând agresivitatea. În strofa a doua se regăsește metafora „curcubeu tăiat în
două” și sugerează bucuria nesperată a eului liric. Curcubeul este un simbol al speranței și al optimismului.
De asemenea, acesta simbolizează puntea de trecere către fericire aducând eul liric în lumea extazului. Altă
metaforă sugestivă este „deșert în strălucire” care sugerează pustietatea vocii lirice de dinainte, dar și faptul
că iubirea conferă strălucire și vitalitate sufletului.

În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu aduce în prim-plan tema iubirii
subliniată în momentul apariției acesteia.