~ Leoaică tânără, iubirea ~

de Nichita Stănescu
• Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un curent
cultural/literar;
• Prezentarea modului în care tema se reflectă în textului poetic studiat, prin comentarea a două
imagini sau idei poetice;
• Analiza, la alegere, a două elemente de construcție și de limbaj, semnificative pentru textului
poetic studiat, din seria: titlu, imaginar poetic, figuri semantice(tropi), motive poetice.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este cuprinsă în volumul „O viziune a sentimentelor” apărut în
1964. Scrierile lui Nichita Stănescu, reprezentant al generaţiei anilor ’60, aparţin neomodernismului,
curent literar dezvoltat in a doua jumătate a secolului al XX-lea, care îşi propune să realizeze o literatura
ce reia formule şi modele traditionale si moderniste într-o variantă inedită. Astfel, o tema romantica
precum iubirea este inedit abordata in lirica lui N. Stanescu. Daca la M. Eminescu iubirea era dorinta,
speranta sau provoca dezamagire, suferinta, la N. Stanescu acest sentiment genereaza inaltare, bucurie,
optimism, vitalitate. Nu mai intalnim nici portretul fizic al femeii ideale (cu ochii mari si albastri, cu parul
blond, cu mainile mici si reci), la poetul neomodernist perceperea abstracţiilor având o existenţă concretă
(iubirea fiind o leoaica). La fel ca la romantici, natura devine o cutie de rezonanta pentru sentimentele
indragostitului, eul liric indragostit traieste sentimentul plenar al iubirii avand intuitia unei lumi perfecte.
Reînnodare legăturilor cu perioada modernismului se realizează atât prin utilizarea formulelor de expresie
moderniste, a limbajului ambiguu, a metaforelor subtile, a imaginilor insolite, cât şi prin reflecţie
filozofică, ironie şi intelectualism.
Poezia se încadrează în lirica erotică, iubirea fiind văzută ca un sentiment care poate defini
existenţa, însă poate fi receptată şi ca artă poetică. Astfel, îndrăgostitul şi poetul reprezintă ipostazele
eului liric, iar metafora „leoaică tânără”, iubirea, poate avea şi sensul inspiraţiei, al muzei.
Înscriindu-se în tema iubirii, poezia surprinde scenariul întâlnirii cu erosul; imaginea prinde aripi,
traducând atitudinea jubilatorie, de încântare pură şi entuziasm a eului. Potrivit autorului, atat iubirea cat si
inspiratia poetica navalesc brusc si violent in spatiul sensibilitatii fiintei, modificand dimensiunile universului si implicit ale
fiintei. Discursul liric se structureaza sub forma unei confesiuni: marturisirea propriei aventuri si descoperirea sentimenului.
Titlul defineşte metaforic iubirea/ poezia. Metafora explicită a iubirii ca o „leoaică tânără” se află
într-un raport sintactic apoziţional cu substantivul „iubirea”. Însuşirile care au făcut posibilă alăturarea
celor doi termeni sunt: graţia, ferocitatea, viclenia, suprematia
Incipitul poeziei reia titlul, ca prim vers. Începând de aici, sugestiei de violenţă i se adaugă cea de
posesivitate şi de senzualitate.

-1-
 Compoziţional, poezia are trei secvenţe lirice, care corespund celor trei strofe:întâlnirea cu
iubirea/ creaţia, consecinţele întâlnirii si metamorfoza ireversibilă a fiinţei.
Prima secvenţă cuprinde momentul întâlnirii bruşte şi dureroase a fiinţei cu iubirea/ inspiraţia.
Leoaica – iubirea nu-i lasă „vânatului” nicio şansă de scăpare, sugestie fiind verbul „a sări”. Contactul cu
iubirea, care-l pândise mai demult, este dureros şi surprinzător. Repetiţia termenului „faţa” (ca substantiv
şi ca adverb) este elocventă pentru vizualizarea saltului încordat şi brusc al iubirii, care-i provoacă
îndrăgostitului nedumerire. Iubirea/inspiratia este imprevizibila (,,Ma pandise-n incordare mai demult),
iar eul liric/poetul este constient ca oricand poate deveni o victima, insa nu poate anticipa cu exactitate
momentul. Se remarca frecventa verbelor la timpul perfect compus (,,mi-a sarit”, ,,m-a muscat”, ,,a
infipt”), ceea ce demonstreaza caracterul fortuit al momentului, asupra caruia nu se mai poate interveni.
Cea de-a doua secvenţă reprezintă consecinţele întâlnirii cu iubirea. Situat în centrul universului „în
jurul meu”, îndrăgostitul trăieşte sentimentul atât de intens, încât are intuitia unei lumi prefecte asupara
careia detine controlul (cand mai larg, cand mai aproape). Sub impulsul inspiratiei, poetul are puterea de a
transfigurea realitatea prin forta imaginatiei. Cercul este simbolul perfecţiunii, are în centru eul – creator.
Metafora cercului poate sugera şi refacerea cuplului originar.
Metaforele „privirii” şi „auzului”, care se desprind de fiinţă vizează faptul că iubirea/inspiratia
devine punte între două lumi: real –ireal. Privirea care ,,taie curcubeul in doua” sugereaza ca
indragostitul/eul creator detine puterea de a estompa contururile si poate plonja intr-un univers plin de
frumusete si culoare. Iubirea/inspiratia devine o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii care
copleşeşte sufletul (ciocârlia fiind o pasăre solară).
A treia secvenţă concretizează efectele întâlnirii cu iubirea/ inspiraţia. Sugerata de strofa anterioară,
metamorfoza devine completă. Mâna poetului îndrăgostit nu mai poate identifica sprânceana, tâmpla,
bărbia, constante statornice ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are
rol de a descrie succesiunea momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este
fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-un desert in stralucire”. Faţa poetului devine „un deşert in
stralucire” (metafora care reuneste forta pustiitoare, devastatoare a iubirii cu stralucirea). Aceasta se
datorează stării de euforie care produce pierderea contractului cu realitatea, stării de exaltare care
anihilează percepţia prin simţuri. Se schimba radical modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana,
este acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica tanara”
se transforma in “leoaica aramie”, insa viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta
exista “cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme“. Epitetul cromatic „leoaica arămie” induce
ideea maturizarii, survenite în urma consumării acestui sentiment. „Mişcările viclene” sugerează că omul
este mereu în pericol de a se îndrăgosti, iubirea neputând fi controlată.
Finalul poeziei ilustrează faptul că întâlnirea cu iubirea/ poezia scoate fiinţa umană de sub legile
fizicii şi o proiectează în eternitate. Precizia temporală din incipitul poeziei („azi”) este înlocuită de
abolirea timpului („încă-o vreme, şi-încă-o vreme” ).

-2-
 Poezia surprinde, prin imagini artistice insolite, scenariul intanirii dintre indragostit/eul creator cu
iubirea/ inspiratia. Atat iubirea, cat si inspiratia inalta fiinta, confera sens existentei, genereaza bucurie,
jubilatie, entuziasm. Apartinand lirismului subiectiv, poezia situeaza eul in centrul unui univers pe care il reconstruieste
din temelii. Intalnirea eului cu iubirea ca forta transfiguratoare a lumii favorizeaza dubla receptare a poeziei ca apartinand atat
liricii erotice cat si ca fiind o arta poetica.
In concluzie, poezia „Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu se inscrie in estetica
neomodernista prin tratarea marilor teme (iubire, natura, timp), prin recursul la metafora, prin
sugestie,ambiguitate si prin expresivitatea versurilor.

-3-