Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu
1. Introducere
- Informații sintetice despre neomodernism și despre poet;
- Un text poetic reprezentativ pentru viziunea artistică neomodernistă este
Leoaică…., publicat în volumul O viziune a sentimentelor, în anul 1964.
Acest volum aparține primei perioade de creație a lui Stănescu, perioada
„ieșirii din somn”, perioada „răsăritului”, adică cea a trecerii de la
adolescență la maturitate.
2. Cuprins
a. Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic
într-un curent literar
- în primul rând, textul poetic se încadrează în neomodernism prin viziunea
nouă asupra unor teme eterne, și anume iubirea percepută ca formă de
cunoaștere a sinelui și a lumii.
- în al doilea rând, ambiguitatea limbajului, conferită de utilizarea
frecventă a metaforei, reprezintă o altă trăsătură care face posibilă
încadrarea poeziei în doctrina neomodernistă. Astfel, în manieră proprie
poetului, elementele abstracte, spirituale- în cazul de față, iubirea – sunt
înzestrate cu aspecte ale lumii materiale – leoaica.
b. prezentarea modului în care teama se reflectă în poezie, prin comentarea
a două idei poetice+ analiza a două elemente de compoziție sau limbaj
(titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, elemente
de prozodie, figuri semantice etc.).

1
Poezia este un monolog confesiv, al cărui titlu anticipează ideea poetică.
Este format dintr-o structură apozitivă metaforică, „leoaică tânără”,
antepusă termenului pe care îl explică, „iubirea”. În această manieră, titlul
avertizează cititorul asupra faptului că discursul liric va conține o nouă
viziune asupra erosului. De asemenea, titlul marchează o simetrie între
realitatea interioară, cea a sentimentului de dragoste, și realitatea
concretă, „leoaica tânără”, element care devine motivul poetic central.
Acest motiv poetic este o metaforă care semnifică faptul că iubirea, mai
ales cea adolescentină, este un sentiment regal, nobil, puternic, dar și
violent, agresiv, provocator de durere.
Metafora apozitivă din titlu este reluată în incipitul poeziei, tocmai pentru
a accentua viziunea poetului asupra erosului.
Compozițional, textul poetic este alcătuit din trei secvențe lirice,
corespunzătoare celor trei strofe.
Prima secvență configurează artistic momentul întâlnirii ființei cu iubirea,
moment rememorat, prin verbe la perfectul compus sau la mai- mult- ca
– perfectul, ceea ce conferă discursului liric aspectul unei autoanalize a
eului poetic: Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în față./Mă pândise-n
încordare/mai demult. Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat leoaica
azi de față. Aceste versuri situează sentimentul iubirii în sfera forței,
agresivității, ferocității „leoaicei”. Întâlnirea cu iubirea este bruscă,
agresivă, dureroasă. De asemenea, se transmite ideea de surpriză
năucitoare pe care o produce apariția primei iubiri, precum și pânda,
așteptarea camuflată din partea leoaicei-iubiri, idee transmisă prin
izolarea adverbului „mai demult”. În așteptare, dar neintenționată, este și
îndrăgostitul.

2
Relația de opoziție se realizează la nivelul celei de a doua secvențe lirice
în care este prezentată metaforic metamorfoza ființei îndrăgostitului,
precum și a lumii, a universului, receptat prin prisma noii sale identități:
în jurul meu , natura/ se făcu un cerc/de-a dura. Este, de fapt, o imagine
cosmogonică, o naștere a unui nou univers, cel al îndrăgostitului. Imaginea
simbolică a cercului sugerează nu doar geneză, ci și perfecțiune.
Versurile următoare Și privirea-n sus țâșni, curcubeu tăiat în două/și auzul
o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii presupun înălțarea îndrăgostitului sub
impulsul funcției de catharsis a iubirii. Dematerializat, decorporalizat,
îndrăgostitul există doar prin simțuri. El se înalță spiritual, se apropie de
sacru.
Metafora „curcubeu tăiat în două” se caracterizează, în manieră
neomodernistă, prin ambiguitate semantică, deoarece poate simboliza
armonia, în sens biblic, dar și poarta spre transcendent.
Secvența a treia începe cu imaginile pulverizării „eului” celui îndrăgostit
în unificatorul „noi”, deoarece, sub influența iubirii, ființa umană își pierde
identitatea.: Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie,/dar
mâna nu le mai știe.
Ultimele versuri sugerează metaforic că, viața, „un deșert în strălucire”,
este dominată de „leoaica arămie”, poate, o eternitate. Această idee
poetică este transmisă artistic prin repetarea structurii încă-o vreme,
precum și de punctele de suspensie.
Relația de simetrie se realizează între primele și ultimele versuri datorită
imaginii iubirii-leoaică.

3
3. Încheiere/ Concluzii