Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu
~ 1964 ~

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
 Leoaică tânără, iubirea
de Nichita Stănescu
~ 1964 ~
Poet
despre în adevăratul
autor și sens al cuvântului, desprins dintr-o generaţie care, în ultima jumătate de
secol va duce „lupta cu inerţia” unui limbaj poetic obosit şi depărtat de la sensurile profunde ale
operă
lirismului, Nichita Stănescu îşi dobândeşte astăzi o singularitate incontestabilă. Încă de la
debutul volumului „Sensul iubirii”, el va scrie altfel decât până atunci în poezia românească şi,
probabil, şi în literatura lumii. Cuvintele devin „necuvinte”, spațiul poetic are „noduri şi
semne”, după o geometrie insolită a sensurilor, poetul fiind doar vocea, un medium, prin care
poezia se exprimă singură.
Neomodernismul este o orientare ce aduce redescoperirea sensibilității creatoare, a
emoției estetice și înnoirea limbajului poetic. Limbajul poeziei neomoderniste are uneori ca
efect ambiguizarea, aparența de nonsens, iar ca efect estetic șocarea lectorului, pus în ipostaza
curent literar
unui căutător de sensuri ascunse.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu, „O
viziune a sentimentelor” (1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine.
Caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea
metaforelor și înnoirile prozodice (vers liber și ingambament), poezia aparține direcției
neomoderniste care s-a manifestat în poezia românească a anilor 60.
O primă înnoire este viziunea insolită asupra sentimentului, concretizat în imaginea
poezie
leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul vânătorii din poezia clasică este reinterpretată, în sensul 1a.
neomodernistă
că nu femeia gingașă, ci bărbatul devine victima unei vânători, iar agresorul este însăși iubirea –
pasiune, care îi copleșește ființa.
O altă caracteristică a neomodernismului este ambiguitatea produsă de metaforele
surprinzătoare: „Leoaică tânără, iubirea”, „un cerc, de-a-dura”, „privirea-n sus țâșni, /
curcubeu tăiat în două”. De asemenea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe 1b.
căi de interpretare. Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca întâlnire a
poetului cu inspirația acaparatoare a ființei. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale într-
un univers propriu și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui însușiri sunt contemplația,
reflecția, rostirea poetică (sugerate de metaforele „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”). Creația
izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în eternitate.
Tema
tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea, ca „întâmplare a ființei”. Apariția
bruscă a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existența umană transformă definitiv
percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație
continuă, o cale spre revelație și o modalitate de integrare în armoniile universale.
În prima strofă, scena vânâtorii scoate în evidență atributele iubirii: sălbatică,
necruțătoare, puternică. Violența revelației este sugerată de imaginea colților albi și de sugestia 2a.
rănirii: „Colții albi mi i-a înfipt în față”.
În strofa următoare, situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea, sub semnul
viziunea poetică
certitudinilor; el se afirmă ca sursă de energie afectivă: „Și deodată-n jurul meu, natura / se 2b.
făcu un cerc, de-a dura” (metaforă cosmogonică).
Viziunea poetică a universului pulsatoriu și în expansiune, perceput prin simțuri aparent
autonome, ca privirea și auzul, se completează prin imaginea universului ca un cerc, simbol al
titlu perfecțiunii. În „Luceafărul” eminescian, metamorfoza eroului în înger și apoi în demon
presupune „rotirea” universului, imagine cosmogonică: „Și apa unde-au fost căzut / În cercuri
se rotește, / Și din adânc necunoscut / Un mândru tânăr crește”. Așadar, cercul, „rotirea”
simbolizează metamorfoza.
 Titlul, reluat în incipit, definește iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
Metafora explicită a iubirii imaginată ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă atipică 3a.
pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire și o „leoaică
tânără”, evidențiată în apoziție, evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forță,
lirism senzualitate, dar și stare hipnotică, neputința prăzii de a i se sustrage.
Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea în mod direct a sentimentelor și prezența
mărcilor eului liric, pronume și verbe la persoana I singular: „mi(-a sărit)”, mă (pândise)”,
„mi-(am dus)”.
compoziție Compozițional, poezia are trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: în prima
este prezentată întâlnirea neașteptată cu iubirea, cea de-a doua descrie, într-un tablou 3b.
cosmogonic, transformarea lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvență este redată atât
constatarea metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea, cât și proiecția în eternitate a
sentimentului.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei,
motiv
simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare. Simetria se realizează prin cele două
central
imagini ale iubirii – leoaică, plasate la începutul și la sfârșitul textului poetic. Metaforele
„leoaica tânără” și „leoaica arămie” se corelează cu două percepții diferite ale eului asupra
lumii; acestea sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă.
Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului.
I secvență
Prima secvență prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o
întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, deși sentimentul exista în stare latentă în sufletul
omului: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare / mai demult”.
Cea de-a doua secvență poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o
altă astare
II-a a existenței. Totul în jur se transformă sub influența dinamizatoare a iubirii: „Şi
deodată-n
secvențăjurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a-dura, / când mai larg, când mai aproape, /
ca o strângere de ape”.
Metaforele insolite „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni /
tocmai lângă ciocârlii” redau, prin mișcarea ascensională, starea extatică provocată de
întâlnirea ființei cu iubirea și aspirația spre transcendent.
ultima secvență
Ultima secvență ilustrează faptul că ființa umană nu se mai recunoaște după întâlnirea cu
iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformările sufletești se reflectă
în plan fizic: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai
ştie”. Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoașterii poetice: „sprânceană”, „tâmplă”,
„bărbie” (contemplație, reflecție, rostire), iar „mâna”, metaforă a creației sau a cunoașterii
concrete, palpabile.
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate, idee
accentuată de epitetul cu valoare metaforică „leoaică arămie” și de repetiția „încă-o vreme / și-
ncă-olimbaj
vreme...”. Precizia temporală din strofele anterioare („azi”, „deodată”) este înlocuită cu
poetic
abolirea timpului în starea de grație creată de iubire.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. 3c.
La nivel morfologic, selecția timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii. În prima
expresivitate
secvență, pânda și întâlnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai mult ca perfect („mă
pândise”) și perfect compus („a sărit”, „a înfipt”, „a mușcat”). Apoi, rapiditatea
metamorfozei este redată de verbe la perfect simplu („se făcu”, „țâșni”, „întâlni”), iar în
ultima strofă, situarea eului în starea de grație a iubirii, de verbe la prezentul etern („nu știe”,
„trece”).
La nivel lexical, expresivitatea provine din asociații semantice inedite, precum alăturarea
sferei vânătorii cu cea a revelației și cu aceea, foarte comună aparent, a corpului: „față”,
„mâna”, „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”.
 Poezia este alcătuită din trei strofe, cu versuri inegale, cu rimă, ritm și măsură variabile.
Înnoirile prozodice sunt versul liber și ingambamentul.
concluzie
În concluzie, poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o manieră
inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice,
animal feroce, a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit.