2.

CATOLICISMUL
În anul 1054 a avut loc Marea Schismă între Biserica de la Răsărit şi cea de la Apus, luând naștere
Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică.
Scindarea a avut numeroase cauze teologice şi neteologice, însă au primat cele teologice.
Biserica Catolică are următoarele puncte doctrinare, diferite de Biserica Ortodoxă:
a) FILIOQUE - cel mai important - Duhul Sfânt purcede şi din Fiul, nu numai din Tatăl.
b) PURGATORIUL - între Rai şi Iad ar fi un loc curăţitor numit ,,purgatoriu”, în care merg sufletele
celor ce nu şi-au ispăşit pe pământ anumite păcate, şi apoi se duc în Rai.
c) SUPREMAŢIA PAPALĂ - papa se consideră capul suprem al Bisericii.
d) INFAILIBILITATEA PAPALĂ - Conciliul Vatican I, în 1870, recunoaşte că papa nu poate greşi ca
om în materie de credinţă, când predică, făcându-l egal cu Dumnezeu.
Această dogmă nouă a fost combătută cu multă îndârjire de unii teologi mari catolici ca: Friedrich,
Dollinger, Hefele şi alţii, chiar în Sinodul de la Vatican şi imediat după aceea, o parte din catolici s-au rupt
de Roma, grupându-se sub numele de ,,vechii catolici”.
e) AZIMILE - ei săvârşesc Sfânta Euharistie cu azimă (pâine nedospită), ca evreii.
f) IMACULATA CONCEPŢIE - afirmă că Maica Domnului este născută de la Duhul Sfânt, fără păcat
strămoşesc.
g) TRANS-SUBSTANŢIEREA - la sfinţirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugăciune de invocare a
Sfântului Duh. Nu au rugăciune de pogorâre a Sfântului Duh peste Daruri.
h) CELIBATUL PREOŢILOR - preoţii catolici nu se căsătoresc - aceasta împotriva hotărârii
Sinoadelor ecumenice ce au hotărât ca preoţii de mir să aibă familie.
Hirotoniile lor nu se fac prin punerea mâinilor, aşa cum au lăsat Sfinţii Apostoli - ci prin ungere.
i) INDULGENŢELE PAPALE - se crede că prin cumpărarea acestora se obține iertarea păcatelor.
j) MIRUNGEREA - catolicii miruiesc copiii la 7-8 ani după botez şi numai arhiereii au acest drept.
Primele dovezi ale prezenței catolicismului pe teritoriul țării noastre provin din secolul al XI-lea. Pe
măsura cuceririi Transilvaniei de către Regatul Maghiar și stabilirea în această provincie românească a
ungurilor catolici, apoi a germanilor, tot catolici, au luat ființă în secolele XI-XII episcopii catolice în Arad,
Oradea și Alba Iulia. Acest demers a demarat procesul de atragere a populației transilvănene la catolicism.
În Moldova, misionarii catolici veniți din Polonia și Transilvania au înființat episcopii la Milcov, Siret și
Baia. Constituirea statelor feudale românești și a mitropoliilor ortodoxe a dus la slăbirea influenței
catolicismului. Cu toate acestea, atât în Țara Românească cât și în Moldova, au continuat să existe
credincioși catolici pentru care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, au fost înființate
episcopii la București (1883) și la Iași (1884).
În România sunt prezente două Biserici Catolice: Biserica Romano-Catolică de rit latin și Biserica
Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) de rit bizantin.
În 1948 Biserica Greco-Catolică și-a încetat activitatea, datorită influențelor comuniste, fiind integrată în
cadrul Bisericii Ortodoxe Române, dar după 1989 și-a reluat activitatea.
3. PROTESTANTISMUL
După câteva veacuri de la ruptura din 1054, din Biserica Romano-Catolică s-a desprins o altă formaţiune
creştină, cunoscută sub numele de Protestantism.
PROTESTANTISM — confesiune creştină care apare în istoria Bisericii în prima jumătate a secolului XVI,
ca o reacţie împotriva papalităţii şi a unor abuzuri ale Bisericii Romano-Catolice. Reprezentanţii acestei
mişcări protestatare (de unde şi numele de protestantism) sunt Luther, Calvin şi Zwingli, care iniţiază cele
trei curente din sânul protestantismului: Luteranismul (Biserica Evanghelică), Calvinismul (Biserica
Reformată) şi Zwinglianismul, care, prin doctrină şi cult, se deosebesc fundamental de Biserica Ortodoxă şi
de cea Catolică.
Protestanţii resping caracterul sacramental al Bisericii, nu acceptă instituţia preoţiei şi nici Sfintele Taine, în
afară de Botez şi Euharistie şi într-o măsură, Taina pocăinţei. Ei admit valoarea soteriologică (mântuitoare) a
jertfei de pe Golgota, dar nu atribuie nici o valoare sacramentală (sfinţitoare) jertfei liturgice ca act de cult.
Ei admit că unica jertfă în cult este cea spirituală, adică rugăciunea, virtuţile morale şi cântarea bise ricească,
singurele forme prin care omul cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu.
Protestanţii pun în centrul cultului lor cuvântul, propovăduirea învăţăturii prin citirea şi explicarea textului
biblic, predica, încadrată de «rugăciune şi cântare; ei afirmă că legătura dintre Dumnezeu şi om se realizează
numai prin rugăciune şi direct, de către fiecare credincios în parte, fără mijlocirea clerului (de aceea nu
recunosc preoţia), conducătorii lor religioşi purtând numele de pastori.
 Nefiind nevoie de mijlocitori între credincioşi şi Dumnezeu, mântuirea dobândindu-se numai prin credinţă
(„sola fide") şi fără fapte bune, protestanţii resping cultul Sfinţilor şi al Maicii Domnului (cărora Biserica
Ortodoxă şi cea Catolică le acordă o cinstire înaltă, considerându-i mijlocitori ai rugăciunilor credincioşilor
în faţa lui Dumnezeu); sunt respinse posturile, cultul morţilor; neavând preoţi, cultul lor simplu este
săvârşit de persoane laice, căsătorite sau nu (care pot fi de ambele sexe), pastori, presbiteri şi predicatori
care, în case de rugăciuni, interpretează Sf. Scriptură, considerată singurul izvor de credinţă, negând
valoarea Sfintei Tradiţii, care pentru catolici şi ortodocşi este considerată al doilea izvor de credinţă, alături
de Sf. Scriptură. Neadmiţând taina Preoţiei, existenţa episcopatului în protestantism nu este o problemă de
sacerdoţiu, ci doar o ierarhie administrativă (episcopii lor fiind şi căsătoriţi).
Născut în sec. XVI în Europa Reformei întreprinse de Martin Luther, protestantismul, care
numără aproape 400 milioane de credincioşi, este foarte divers. Luther n-a fost singurul reformator,
de aceea protestantismul comportă multiple Biserici şi mişcări foarte numerose, care sunt totuşi unite prin
aceleaşi cuvinte de ordine: Sola fide – doar/numai credința (mântuirea se realizează doar prin credință și
har, fiind excluse faptele bune); Sola Scriptura – doar/numai Scriptura (izvorul adevărurilor de credință
este numai Sfânta Scriptură, pe care o poate explica oricine așa cum crede și se respinge Sfânta Tradiție);
Sola Grația – doar Harul (mântuirea se realizează doar prin har și credință).
În țara noastră protestantismul a apărut fie prin filieră străină, prin predica diferiților misionari, fie
prin românii care au plecat în Occident și acolo au fost convertiți la noile învățături, apoi s-au întor în țară și
le-au propovăduit.
Bisericile reformate cele mai importante de la noi din țară sunt:
- Biserica Reformată care cuprinde credincioșii adepți ai învățăturii lui Calvin, în România
infiltrându-se în rândul credincioșilor catolici de naționalitate maghiară din Transilvania
- Biserica Evanghelică Lutherană care îi cuprinde pe credincioșii adepți ai învățăturii lui Luther,
în țara noastră avându-și începuturile în secolul al XVI-lea, prin umanistul și reformatorul
Johannes Honterus, care a edita în tipografia proprie de la Brașov o carte cu învățătura lui Luther
- Biserica Unitariană care a apărut în anul 1568 la Dieta de la Turda, când s-a proclamat li
legiferat libertatea religioasă. Întemeietorul ei este David Francisc, primul episcop al acestei
biserici. Unitarianismul a fost adoptat de Ioan Sigismund, Principele Transilvaniei și rege al
Ungariei.
4. NEOPROTESTANTISMUL
După Reforma Protestantă din 1517 și întemeierea Bisericii Protestante, au început să apară și alte
culte, numite neoprotestante. Dintre cultele neoprostestante recunoscute de statul român amintim:
 CULTUL CREȘTIN BAPTIST
Semnificaţia numelui
În limba română, cuvântul Baptist a pătruns prin filiera franceză (<fr. Baptisme) din lb. greacă-
baptisma = afundare. Numele acestui cult este în legatură cu una din practicile sale specifice, botezarea prin
afundare, la maturitate.
Scurt istoric
În forma în care se cunoaşte astăzi, baptismul a apărut în Anglia, la începutul sec. al XVII-lea, actul său de
naştere propriu-zis, fiind semnat în Olanda, de un pastor, John Smith, care a emigrat din Anglia în Olanda.
De-a lungul timpului, în sânul baptismului au aparut numeroase disensiuni, ceea ce a dus la naşterea multor
ramuri baptiste care continuă şi acum.
Învăţătura de credinţă
Cultul baptist şi-a cristalizat câteva principii doctrinare abia pe la 1900. Punctele mai importante sunt: Sfânta
Scriptură este inspirată de Duhul Sfânt, este cuvântul lui Dumnezeu scris şi numai ea are autoritate, nu şi
Tradiţia; Omul păcătos se mântuieşte numai prin pocăinţă şi credinţă; Biserica nu este o organizatie
pământească ,,vizibilă” ci organismul viu, spiritual al celor mântuiţi; Preoţia este universală, fiecare
credincios e un ,,preot”; Slujitorii Bisericii sunt pastorii şi diaconii, aceştia ajutându-i pe pastori; Botezul şi
Cina Domnului sunt simbolurile Noului Testament; Botezul se săvârşeşte la maturitate prin cufundare; Nu
cinstesc icoanele, sfânta cruce şi nici pe Maica Domnului, sfinţii, Sf. Moaşte; Cultul baptist este foarte
simplificat (predici, rugăciuni, cântece); la serviciile religioase se folosesc cântări acompaniate de
instrumente muzicale.
Locaşul de cult se numeşte “casă de rugăciune” şi este lipsit de podoabe sau obiecte de cult
Patrunderea baptismului în România s-a facut în 1856 printr-un german care a emigrat în România.
 CULTUL ADVENTIST
 Semnificaţia numelui
În limba română cuvântul ,,adventism” a pătruns din limba engleză ( engl. adventism, cf.lat. adventus =
venire). Numele acestui cult este în legătură cu doctrina sa care are ca punct central apropiata venire a lui
Hristos, care va întemeia Împărăţia de o mie de ani pe pământ.
Scurt istoric
Întemeietorul adventismului este considerat William Muller, un fermier baptist din America. În 1831,
Muller, a început să ţină predici despre apropiata venire a lui Hristos pentru a întemeia o împărăţie de o mie
de ani pe pămant (milenism). A găsit suficienţi adepţi care au crezut că a doua venire a lui Hristos va avea
loc la datele ,,proorocite” de el. Întrucât nu s-a adeverit nimic din cele zise de el, Muller şi-a recunoscut
public greşeala şi i-a îndemnat pe adepţii săi să treacă la baptişti. În acele momente de derută pentru adepţi,
a apărut scindarea adeventiştilor în numeroase grupări dintre care două sunt mai importante: adventiştii de
ziua a şaptea şi adventiştii reformişti.
Trăsături specifice, doctrina: Botezul are loc la majorat şi se săvârşeşte prin cufundare şi este un
legământ cu Dumnezeu; Cina Domnului este un simbol, aminteşte de moartea lui Hristos; Ziua de sărbătoare
şi de odihna este sâmbăta; Se abţin de la băuturi alcoolice, tutun şi evită mâncărurile cu carne; Dau zeciuială
şi daruri pentru sprijinirea Evangheliei; Sufletul este muritor, numai Dumnezeu este nemuritor, nemurirea
este revărsată asupra celor drepţi la a doua venire a lui Hristos; Nu cinstesc: Sf. Icoane, Sf. Cruce, Sf.
Moaşte, pe Maica Domnului şi Sfinţii.
Cultul Adventist este simplu şi constă în rugăciuni, cântări, studii biblice (şcoala de sabat) şi predică
Locaşul de cult se numeşte ,,casă de adunare” şi nu are podoabe sau ornamente
Pătrunderea adventismului în România a fost posibilă prin intermediul fostului preot catolic Mihail
Czechowschi care în 1870 s-a stabilit la Piteşti.
 CULTUL PENTICOSTAL SAU BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ
Numele de ,,penticostali” provine de la cuvântul grecesc penticosta = Cincizecime. Ei susţin că toţi membrii
au botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit asemenea Apostolilor la Cincizecime. Ca semn al
pogorârii Duhului Sfânt ei manifestă glosolalia sau vorbire în limbi.
Scurt istoric
Cultul penticostal apare în sânul baptiştilor, fiind organizat de pastorul baptist Carol Parham, după 1900, în
America. Acesta a început să propovăduiască idea că Sfântul Duh se revarsă din nou cu putere la a doua
pogorâre a Sa.
Doctrina, trăsături specifice (este asemanatoare celei baptiste dar are si conceptii specifice): Dumnezeu
Duhul Sfânt este locţiitorul Domnului Iisus pe pământ; Botezul se face cu Duhul Sfânt prin punerea mâinilor
pastorilor, dar şi prin scufundare în apă, o singură dată; Toţi membrii au botezul cu Duhul Sfânt; Duhul
Sfânt este o creatură şi îi învaţă să vorbească în ,,limbi” pe cei care au primit ,,botezul Sfântului Duh”
Pătrunderea şi răspândirea cultului penticostal în România s-a facut prin Pavel Budeanu, plecat din
Arad în SUA, înainte de 1910. Reîntors în ţară, a întâlnit adepţi care au contribuit la răspândirea acestui cult
în Banat şi Transilvania.
 CULTUL CREȘTIN DUPĂ EVANGHELIE
Numele acestui cult vine de la pretenţia adepţilor că toată viaţa lor este în acord cu Sfânta Evanghelie
Scurt istoric
Apariţia acestui cult îşi are originea în Europa (Elveţia), prin secolul al XIX-lea. Creştinii după Evanghelie
nu au avut un întemeietor şi un sistematizator, dar ei azi consideră că Însuşi Mântuitorul este iniţiatorul
mişcării din care fac parte.
Doctrina, concepţii specifice
Doctrina evangheliştilor este un amestec de concepţii protestante şi neoprotestante, din lipsa unui
întemeietor. Ei susţin că:
Botezul şi Cina Domnului sunt acte commemorative
Botezul este unul dar are trei feţe
a) Botezul apei, care nu mântuieşte ci este un simplu ritual
b) Botezul Sfântului Duh
c) Botezul în “moartea Domnului”este starea de sfinţenie la care poate ajunge un adept.
-Există patru judecăţi
a) a celor credincioşi, făcuta la cer
b) a celor în viaţă la venirea a doua a Domnului
c) a păcătoşilor la sfârşitul mileniului
 d) a îngerilor răi
Răspândirea cultului în România s-a facut prin Francois Bernay care împreună cu o soră a sa au început
“evanghelizarea” în Ţara Bârsei, la începutul secolului.
• ASOCIAȚIA MARTORII LUI IEHOVA
În România, înainte de Primul Război Mondial au început să-şi intensifice activitatea Studenţii în
Biblie, aderenţi ai pastorului Charles Taze Russel. Acesta fondase în 1881 Societatea Turnul de Veghe. C.T.
Russel a murit în anul 1916, iar în perioada 1925-1930, o parte din aderenţii mişcării care nu l-au agreat pe
noul lider Joseph Franklin Rutherford, neacceptând inovaţiile acestuia, au format comunităţi separate,
respectând principiile formulate de Russel. Astfel de comunităţi, care păstrează titulatura veche de Studenţi
în Biblie există şi în ţara noastră până în prezent (de pildă, Asociaţia Creştină „Studenţii în Biblie”). În 1931,
cei care l-au urmat pe J.F. Rutherford au adoptat denumirea de Martorii lui Iehova porinind de la Isaia
43:10 – „Voi sunteţi martorii mei, zice Domnul (Iahve/Iehova)”. Organizaţia religioasă „Martorii lui
Iehova” s-a legalizat în România în anul 1990 ca asociaţie religioasă.
În fundamentarea ideilor lor doctrinare, Martorii lui Iehova pornesc de la acceptarea autorităţii
Bibliei, întrebuinţând, cu predilecţie, o ediţie tradusă după principii de exegeză specifice propriei doctrine şi
tipărită în tipografiile proprii – Traducerea Lumii Noi a Sfintelor Scripturi.
Resping dogma „Sfintei Treimi”. Pe Dumnezeu îl înţeleg strict în persoana Tatălui Ceresc, folosind
în închinare Tetragramatonul – numele divin pe care-l traduc prin „Iehova”. Martorii lui Iehova cred în Iisus
Hristos ca Fiu şi început al creaţiei lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu şi-a continuat opera de zidire a lumii
şi prin care desăvârşeşte răscumpărarea credincioşilor de sub robia păcatului, în perspectiva restabilirii unui
paradis terestru, fără a-l considera, însă, egal în dumnezeire şi demnitate divină cu Iehova (Tatăl). În acelaşi
timp, se referă la Duhul Sfânt ca la o forţă activă prin care Dumnezeu lucrează în lume.
Pe baza unor considerente doctrinare nu agreează o serie de practici precum salutul drapelului,
depunerea de jurăminte, transfuzii de sânge.
De asemenea, nu participă la acţiuni ecumenice, sunt supuşi, cel puţin formal, autorităţilor seculare,
dar sunt neutri din punct de vedere politic, nu votează şi nu participă la războaie.
Printre serviciile religioase ale Martorilor lui Iehova se numără botezul prin cufundarea în apă,
„Comemorarea” anuală a morţii Domnului Iisus Hristos, oficierea căsătoriilor şi serviciile funerare. Pun
un deosebit accent pe o activitate dinamică de predicare, conform înţelegerii pe care o au despre Biblie.
Mărturisirea de credinţă propusă de Martorii lui Iehova afirmă că în rândurile acestora nu există clerici şi
laici. Fiecare Martor al lui Iehova este considerat un ministru (slujitor) ordinat al lui Dumnezeu.