Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
De curând, în presa virtuală ortodoxă, pe un site patronat de trustul TRINITAS şi aflat probabil sub ascultarea directă a
Patriarhiei Române, a apărut un articol conceput sub forma unui atac la adresa Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din
România. La finalul acestor acuze, autorul îşi lansează ultima provocare, alcătuită sub forma unei întrebări: „În
concluzie: cine minte şi încalcă flagrant Sfintele Canoane ale sinoadelor ecumenice? Aştept răspunsuri...”
Încă din primele paragrafe ale articolului, se aduce în prim-plan un citat din Epistola I Canonică a Sfântului
Vasilie cel Mare: „Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărţire ei (schismaticii, ereticii), nu mai au harul
Sfântului Duh care nu li se mai dă din momentul despărţirii lor.” Urmează câteva afirmaţii teologice adevărate în esenţa
lor, cu privire la Duhul Sfânt, ca legătură între Hristos şi credincioşii Săi; ca mijloc prin care Dumnezeu coboara la om
pentru ca omul să se înalţe la Dumnezeu şi ca o condiţie absolut necesară pentru mântuire.
Din loc în loc, autorul a subliniat anumite pasaje care, după părerea sa, „ating” în mod direct „problema stiliştilor”:
„harul este necesar chiar de la începutul procesului de mântuire, fiindcă nimeni nu poate intra în comuniune cu
Dumnezeu fără ajutorul Lui”; „Orice încercare a omului de a se înălţa la Dumnezeu fără coborârea lui Dumnezeu la el
este rezultatul unei mândrii, care sfârşeşte tragic, cu prăbuşirea spirituală şi morală a omului, aşa cum s-a întâmplat cu
Adam”; „Fără har omul nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu”.
La sfârşitul acestor afirmaţii, autorul îşi propune să demonstreze „logic” „absenta Harului în BOSV”. Imediat, el
vine cu decizia sa personală şi probabil „infailibilă” după părerea lui: „BOSV nu deţine Harul deoarece NU L-A PRIMIT”.
***
Cam atât cu minciunile. De acum înainte, rândurile care urmează ne aparţin, şi nădăjduim că ele vor sluji la
clarificarea unor chestiuni canonice şi dogmatice pe care probabil cei ce ne acuză nu le cunosc îndeajuns.
1. Schisma în Biserica Ortodoxă Română. Cui aparține schisma ?
Conceptul de schismă reprezintă ruperea sau îndepărtarea de la Una, Sobornicească și Apostolească Biserică a
lui Hristos. De aceea, toată judecata canonică și bisericească nu se referă la o altă Biserică decât la cea întemeiată de
Sfinții Părinți de la cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice și celelalte locale. Nu putem vorbi de o altă adevărată Biserică
decât numai de aceea care păstrează neatinse toate aceste moşteniri patristice, adică ceea ce numim îndeobşte Sfânta
Tradiţie: dogmele, canoanele şi rânduielile bisericești ale ale Sfinților Părinți. Putem judeca dacă o biserică este sau nu
eretică sau schismatică numai atunci când o punem față în față cu adevărata Biserică a lui Hristos. Nu comuniunea cu
patriarhiile oficiale face ca o Biserică să fie canonică, ci numai şi numai păstrarea cu scumpătate (de cele mai multe ori,
cu preţul jertfei), a ceea ce ni s-a predanisit încă de la întemeierea ei de către Hristos, Care este Mirele şi totodată Capul
ei cel nevăzut.
Despre unitatea (sobornicitatea) Bisericii ca trăsătură de căpătâi a acesteia, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„(...) astfel, cum ne învaţă Scriptura şi Sfinţii Părinţi, Biserica adevărată a lui Hristos este una singură, din care în diferite
timpuri s-au despărţit diverse adunări eretice şi grupuri schismatice”. La fel spune și Sfântul Chiril al Ierusalimului:
„Mărturisirea credinţei ne învaţă despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, pentru ca să te păzeşti de
stricăciunea adunărilor eretice și schismatice si să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică.”
După cum se ştie din istoria bisericească, la data de 1 octombrie 1924 (stil vechi), în Biserica Ortodoxă Română,
vechiul calendar iulian bisericesc pe care Sfinții Părinți de la Sinod I Ecumenic de la Niceea l-au stabilit a fi folosit de
către Biserică până la sfârşitul veacurilor, a fost înlocuit un calendar de sorginte apuseană, papistă (chipurile mai exact
din punct de vedere astronomic, dar de fapt plin de lipsuri), numit „calendarul gregorian”, după numele papei Grigorie al
XIII-lea, cel care îl introdusese în uzul „bisericii” apusene. Prin introducerea acestui calendar (pe care Biserica de stil
nou îl numeşte „calendar iulian îndreptat”, cu scopul de a deruta), data de 1 octombrie va deveni 14 octombrie, iar acest
salt de 13 zile înainte s-a săvârşit într-o singură noapte.
Biserica a „adormit” pe 1 octombrie, iar după un somn de o zi, s-a trezit înaintată cu 13 zile. Toţi sfinţii pe care ea
îi prăznuieşte în decursul acestor zile au fost pur şi simplu desfiinţaţi, suprimaţi, prin „puterea” unui aşa-zis „congres”
numit în mod abuziv „panortodox”, pentru simplul motiv că mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe nu au participat
la el. Această adunare tâlhărească, întrunită sub conducerea patriarhului constantinopolitan Meletie Metaxakis
(cunoscut francmason de gradul 33), va veni practic să dărâme autoritatea sfântă a adevăratelor soboare ecumenice, la
care au luat parte Sfinţii Părinţi pe care astăzi Biserica îi cinsteşte cu evlavie. Hotărârile acestor soboare, de sus
însuflate, pecetluite pe veci cu voia Sfântului Duh, au fost călcate în picioare de câţiva episcopi şi câţiva mireni, aflaţi în
majoritate, din care cei mai mulţi au fost aduşi acolo cu forţa şi împinşi să semneze orbeşte nişte hârtii care au schimbat
pentru totdeauna faţa Ortodoxiei secolului XX.
Introducerea calendarului greogorian în uzul Bisericii avea să încalce mai multe canoane ale Sfinţilor Părinţi de la
Sinoadele ecumenice: can. III de la Sinodul II ecumenic; can. VII de la Sinodul al III ecumenic; can. I de la Sinodul al IV-
lea ecumenic; can. I de la Sinodul al IV-lea ecumenic; can. I de la cel de-al VII-lea Sinod ecumenic şi locale: can. I de la
Sinodul din Antiohia, can. XXI de la Sinodul din Gangra, can. XIX de la Sinodul din Sardichia, can. 37 de la Sinodul din
Laodikia etc.
Începând din această clipă, în Biserica Ortodoxă Română s-a produs o schismă. De o parte, au rămas cei
credincioşi Sfintei Tradiţii, care au văzut în schimbarea calendarului o abatere dogmatică şi canonică cu implicaţii din
cele mai grave, care avea să deschidă calea inovaţiilor în materie de credinţă şi a compromisului dogmatic (ecumenism,
modernism, laicizare, serghianism – aşa după cum se poate vedea astăzi în ortodoxia oficială). Din această rădăcină
sfântă şi sănătoasă s-au rupt cei ce au introdus schimbarea calendarului – actuala Biserică Ortodoxă Română (B.O.R.).
În aceste condiţii, este mai mult decât evident că vina schismei aparţine întrutotul părţii din Biserică ce a părăsit
aşezămintele patristice şi adevărata Biserică Ortodoxă de Răsărit şi a ales să îşi întoarcă faţa şi cugetul către Apusul
eretic. Chiar şi cu aceste dovezi de necombătut, Biserica de stil nou a acuzat dintotdeauna Biserica Ortodoxă de Stil
Vechi din România de schismă, cu toate că Biserica noastră nu numai că nu a părăsit credinţa şi mărturisirea obştească
a Bisericii Ortodoxe Române de dinainte de anul 1924, îngrădindu-se de înnoirile stricate și predate anatemei, dar a şi
apărat acest adevăr cu preţul a multe vieţi omeneşti.
În tâlcuirea celui dintâi canon al său, Sfântul Vasilie spune despre schismatici că „după ce s-au dezbinat de la
trupul Bisericii adevărate a lui Hristos, au pierdut Darul şi nu mai pot pe alţii a-i boteza, ori a-i hirotoni, sau a da Darul de
care prin dezbinare s-au lipsit”. Schisma s-a agravat şi mai mult când, în 1926 şi 1929, Biserica de stil nou a serbat
Paştele la o dată anticanonică (înaintea paştelui iudaic).
2. Lipsa Darului la schismatici (înnoitorii în materie de credință)
Lipsa Darului în BOR nu este nici pretenție nejustificată a BOSV, nici simplă afirmatie aruncată fără chibzuință și
discernământ duhovnicesc. Este întrutotul decizia Sfinților Părinți care prin canoanele mai sus menţionate, îi caterisesc
pe cei ce „introduc sau numai acceptă scornituri în materie de credinţă”, precum introducerea calendarului gregorian în
uzul Bisericii; schimbarea datei Paştelui din 1926 şi 1929; reducerea sau chiar anularea postului Sfinţilor Apostoli;
prăznuirea marilor sărbători ale Bisericii la aceeaşi dată cu ereticii lumii: catolicii, protestanţii şi neo-protestanţii.
La aceste canoane ale Sfinţilor Părinţi, se adaugă anatemele patriarhilor celor patru Patriarhii ortodoxe
(Alexandria, Constantinopol, Antiohia şi Ierusalimul), recunoscute şi publicate sub denumirea de Enciclice Sinodale
(Sigilioanele patriarhale) din 1583, 1756, 1848, prin care cei ce au introdus sau numai au acceptat inovaţii în materie de
credinţă (precum cele de mai sus), sunt caterisiţi de Sinoadele Patriarhiilor Ortodoxe şi numiţi „lipsiţi de Dar”. Deci noi,
BOSV numai în temeiul unei sfinte supuneri și conglăsuiri cu Sfinţii Părinţi de la cele 7 sfinte Sinoade Ecumenice şi în
aceeași conglăsuire cu purtătorii de Duh Ierarhi ai Sinoadele Patriarhiilor Ortodoxe, care prin ale lor canoane și enciclice
sinodale, îi numesc pe înnoitorii în materie de credință (schismatici) „caterisiţi şi lipsiţi de Dar”, aceeași decizie o păstrăm
și noi în raport cu aceștia.
Peste toate aceste canoane, se mai adaugă, din păcate, şi acţiunile ecumeniste întreprinse în ultimele decenii de
către ierarhii B.O.R. (şi în aceeaşi măsură de către toate Bisericile din Ortodoxia mondială, indiferent de stilul
calendaristic urmat; la fel de ecumeniste sunt şi Biserica Ortodoxă Română şi cea Rusă ori cea Sârbă). Venim cu
exemple de factură recentă (unele probabil săvârşite chiar în timpul în care autorul articolului de pe blog îşi lansa ideile
în spaţiul virtual):
a.) După cum ne informează agenţia de ştiri Basilica (patronată de acelaşi trust TRINITAS care are în subordine şi
blogul pe care îl avem în discuţie), în luna septembrie a anului 2010, Patriarhul Daniel a „binecuvântat” o adunătură
ecumenistă la mănăstirea interconfesională din Bose, Italia. În introducerea scrisorii trimise din partea Patriarhiei
Române, prin intermediul Mitropolitului Serafim al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, patriarhul B.O.R. spune: „Am
primit cu bucurie invitaţia Preacuviosului Părinte Enzo Bianchi, superiorul mănăstirii Bose, de a participa la lucrările celui
de-al XVIII-lea congres ecumenic internaţional de spiritualitate ortodoxă, organizat între 8-11 septembrie 2010, de
mănăstirea pe care o îndrumă Preacuvioşia Sa”.
Iată bucuria lor – aceea de a primi a fi alături de un „preacuvios Părinte” lipsit de dumnezeiescul Botez, de
„sfânta luminare”, aflându-se în întunericul ereziilor proliferate de Vatican. Nu înţelegem unde este bucuria de a fi invitat
de un eretic, care cheamă la el un ierarh ortodox nu pentru a fi luminat de către el cu Sfântul Botez în dreapta credinţă,
ci pentru a-i cere să îi „binecuvinteze” şi să îi confirme rătăcirea de la adevăr).
b.) Între 11-13 septembrie 2011, a avut loc la München, în Germania, cea de-a 11 – a Întâlnire pentru „pace”, care este
derulată de Organizaţia comunităţii romano-catolice Saint Egidio şi de comunitatea religioasă locală, unde se desfăşoară
întâlnirea. La respectiva întâlnire au luat parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai comunităţilor creştine, precum şi
reprezentanţi ai altor religii din lume. Reprezentanţii B.O.R. la această adunare ecumenistă au fost patriarhul
Daniel şi Teofan, mitropolitul Moldovei.
Despre această nouă cădere a Bisericilor Ortodoxe oficiale, Mitropolitul grec Serafim de Pireu, ce aparţine
Bisericii de stil nou, a făcut următoarele afirmaţii: „Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor
şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus
o ruşine şi o cădere pe care nici sângele muceniciei nu poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod
conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu
cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5, 23).”
Iată ce spun şi Sfinţii Părinţi despre aceste lucruri:
Canonul 10 apostolic: ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se
afurisească”.
Canonul 45 apostolic: ,,Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar
dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”.
Canonul 64 apostolic: ,,Dacă un cleric sau laic ar merge la sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se
caterisească şi să se afurisească”.
Tainele săvârşite în afara Bisericii Una Sobornicească și Apostolească nu sunt valide. Darul sfințitor se dăruiește
numai prin adevărata Biserică a lui Hristos (cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească) şi prin adevărații slujitori ai
Ei, după cum zice și Sfântul Irineu: „Căci unde este Biserica, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu; iar unde este Duhul lui
Dumnezeu, acolo negreşit este Biserica şi tot Darul”. Aici şi doar aici este singurul loc unde lucrează harul sfinţitor şi
mântuitor, adică unde sunt valabile cele Şapte Taine ale Bisericii. Ea este Trupul mistic al lui Hristos şi numai în ea se
poate plini îndumnezeirea omului. În afara graniţelor Bisericii Ortodoxe, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească,
există numai forma exterioară a tainelor, golită de Darul Sfântului Duh cel de viaţă făcător şi mântuitor. Aceste forme
exterioare primesc conţinutul harului doar după revenirea persoanelor la Biserica-Mamă.
Trebuie știut că pierderea Darului este un proces care afectează treptat o Biserică şi în acest proces există şi
excepţii individuale îngăduite până la o vreme de Pronia Divină. Nimeni nu poate afirma despre oricare Biserică că exact
în anul, ziua, ora..., aceasta a pierdut Darul sfințitor. Însă această perioadă de iconomie dumnezeiască nu merge la
nesfârșit, iar dacă schisma nici nu se dorește să fie îndreptată, este clar că Darul lui Dumnezeu nu mai este lucrător în
această biserică căzută în schismă.
Nu este nevoie de întrunirea vreunui nou sinod ecumenic sau local pentru a condamna Bisericile căzute în
schismă sau erezie, pentru că ele sunt deja condamnate de către Sfinții Părinți prin ale lor canoane. Nouă nu ne rămâne
decât să ne îngrădim, să ne separăm de aceste biserici pentru a nu cădea și noi sub osândirea la care sunt deja supuse
acestea, iar acest lucru ne determină să nu recunoaștem tainele săvârșite în afara Bisericii celei Una, Sfântă,
Sobornicească și Apostolească, deci cele ale schismaticilor și ereticilor.
***
Următorul „punct de atac” al autorului articolului scris împotriva Bisericii noastre îl reprezintă hirotonia episcopului
Galaction Cordun, pe care el o consideră necanonică: „Dupa ce a constientizat ca a pierdut toate "favorurile si gradele"
Galaction Cordun aderă la BOSV în data de 21 mai 1955 (la o luna dupa caterisire), unde este primit ca "mitropolit" şi în
această calitate a început să hirotonisească preoţi şi diaconi (dupa cum scrie pe site-ul oficial al BOSV)” .
3. Hirotonia validă a episcopului Galaction Cordun
În ceea ce priveşte primirea în Biserică a ierarhilor aflați în schismă - pentru cazul în care în Bisericile din care ei
vin există succesiunea apostolică, iar rânduiala hirotoniei lor a fost săvârşită întocmai după canoanele Bisericii
Ortodoxe, rânduiala canonică spune că este posibilă primirea lor (a ierarhilor, n.n.) prin mirungere sau pocăinţă. Acestor
persoane li se păstrează aceeaşi treaptă ierarhică în care se aflau înainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei
adevărate.
Cazul episopului Galaction este o excepție, fiind dealtfel şi singura din toată istoria BOSV, având ca temei
principiul iconomiei bisericeşti. Ea a fost făcută la sfatul şi îndemnul Chinotitei Athonite a Sfântului Munte (1928) și a
patriarhului Ierusalimului, Damianos (1930).
Din pricina schimbării calendarului, în anul 1926, părintele Glicherie Tănase va pleca din schitul Pocrov al
Mănăstirii Neamţ, unde avusese funcţia de egumen, întărind relaţii de colaborare cu zeloţii din Sfântul Munte, grupați în
Liga Zeloţilor (n.red: zelot: râvnitor al dreptei credinţe), aflați sub conducerea părintelui Arsenie Cotea. Liga Zeloţilor era
formată dintr-un număr de 450 de monahi athoniţi, gata pentru apărarea Ortodoxiei împotriva inovaţiei calendariste,
văzută ca un început al punerii în practică a ereziei ecumenismului.
Colaborarea părintelui Glicherie cu această organizare ortodoxă athonită s-a realizat prin mijlocirea
ieroschimonahilor Varuh și Zosima, plecați în Sfântul Munte datorită acţiunilor violente îndreptate la adresa călugărilor ce
protestau împotriva introducerii noului calendar greogorian în BOR. În primăvara anului 1927, cei doi pustnici vor trimite,
prin intermediul unor creştini apropiaţi ai părinților Glicherie și David (ce se aflau adăpostiți în pustia de la Râpa lui Coroi)
o epistolă, prin care erau chemaţi să li se alăture în mica lor sihăstrie din Grădina Maicii Domnului.
În toamna anului 1927, cuvioşii părinți Glicherie și David pornesc spre Sfântul Munte, stabilindu-se, alături de cei doi fraţi
întru Hristos Varuh şi Zosima, la schitul Bunavestire, ce aparţinea de marea mănăstire grecească Pantocrator. La scurtă
vreme, s-a aflat şi la mănăstirea Prodromu că printre călugării români ce lucrează moşiile mănăstirii Pantocrator se află
şi cuviosul Glicherie din România. În această vreme, la schitul Prodromu se afla monahul român Arsenie Cotea, care îl
cunoştea pe părintele Glicherie din vremea stăreţiei acestuia la schitul Pocrov. Vrând să-i întoarcă dragostea și
ospitalitatea cu care părintele Glicherie l-a primit pe acesta în 1925 la schitul nemţean, părintele Arsenie a cerut
binecuvântare de la starețul schitului, arhimandritul Ioasaf, să îl primească în mănăstirea românească pe părintele
Glicherie. El va rămâne aici mai multă vreme, primind şi tunderea în schima mare, alături de părintele David, cu
binecuvântarea Chinotitei Sfântului Munte, chiar din mâinile părintelui Ioasaf.
Aflaţi în Sfântul Munte de aproape un an, părinţii români Glicherie şi David au înaintat mai multe cereri la Chinotita
Athonită (conducerea autonomă a Sfântului Munte), prin care au prezentat situaţia necanonică în care intrase Biserica
de stil nou din România după anul 1924, relatând totodată şi soarta precară a multor călugări şi creștini dreptslăvitori
care, din motivul schimbării calendarului, s-au îngrădit de Biserica schismatică din România. În acelaşi context, părinţii
români făceau apel către Chinotită, ca ori să li se acorde binecuvântare pentru a se stabili definitiv în Sfântul Munte, ori
să li se acorde ajutor pentru a institui în România o Biserică Ortodoxă după vechiul calendar iulian. Mai concludent,
pentru instituirea acestei Biserici era nevoie de un arhiereu care să accepte să vină în România în acest sens.
Decizia Chinotitei Sfântului Munte din anul 1928 a fost fără echivoc: hirotonia vreunui arhiereu athonit pentru
Biserica noastră nu era cu putinţă, întrucât canoanele Bisericii Ortodoxe nu permit amestecul unei episcopii străine pe
teritoriul canonic şi administrativ al altei jurisdicţii. În schimb, Chinotita Sfântului Munte a sfătuit pe părinții Glicherie și
David astfel: „Mergeți în România și țineți aprinsă făclia dreptei credințe a Sfinților Părinți, așa cum ați văzut că se
păstrează la noi. Să faceți multă rugăciune la Maica Domnului și ea va rândui pentru Biserica voastră și creștini buni și
conducători (ierarhi, n.ed.) pentru aceasta. Întoarceți-vă în România și căutați sprijinul vreunui episcop din Biserica de
stil nou. Și, dacă veți găsi unul ca acesta, să nu-l primiți mai înainte de a-l cerceta după mărturisirea de credință (să fie
dreaptă și în conglăsuire cu cea a Sfinților Părinți); după hirotonie (să aibă hirotonia de la Sfinții Părinți) și după canoane
(situația de reprimire să se încadreze în canoanele apostolice)”.
Cu această binecuvântare şi cu dorinţa de a fi alături de mult-pătimitorii păstrători ai vechiului calendar (monahi
şi mireni) din România, Sfântul Glicherie și cuviosul David s-au întors din Sfântul Munte. Ca o dovadă a faptului că sfatul
primit din partea athoniţilor a fost de la Dumnezeu, Sfântul Glicherie va obţine aceeaşi binecuvântare şi din partea
patriarhului Damianos al Ierusalimului, care va întări cele spuse mai sus, în anul 1930, cu prilejul unui pelerinaj al
Cuviosului la Sfintele Locuri.
Mai înainte de momentul 1955, în Biserica de stil nou erau trei episcopi care manifestau simpatie față de Biserica
Ortodoxă de Stil Vechi. Este vorba de Atanasie Dincă Bârlădeanul, hirotonit episcop în 1945 şi exclus din B.O.R. de
către patriarhul Justinian Marina în anul 1948, din motive politice; Chesarie Păunescu al Dunării de Jos, hirotonit episcop
în 1944 și Galaction Cordun, hirotonit episcop în 1935.
Din pricina presiunii şi a amenințărilor sinodalilor din BOR, primii doi episcopi nu au mai revenit la Biserica Ortodoxă de
Stil Vechi,. Singurul care a rămas nestrămutat din hotărârea sa a fost episcopul Galaction Cordun, intrat în monahism de
la o vârstă fragedă, avându-şi originile ortodoxe în adevărata Biserică – cea anterioară anului 1924. În perioada în care
s-a făcut schimbarea calendarului, arhimandritul Galaction era deja cunoscut în mediile bisericeşti ca un potrivnic al
noului calendar, despre care începuse să se discute deja în sânul Bisericii, precum și al noului sistem ecumenist şi
modernist ce se instala în Biserica Ortodoxă Română prin filiera germană, dată fiind conjunctura politică a ţării, aflată
sub controlul trupelor fasciste. Datorită acestui fapt, în perioada 1916-1918, arhimandritul Galaction va avea multe de
pătimit din partea conducerii Bisericii, fiind nevoit să trăiască mai mult retras, la adăpostul chiliei sale călugăreşti din
incinta Patriarhiei Române. Toată această prigoană va culmina cu arestarea sa şi trimiterea cu domiciliu forţat la
mănăstirea Săveni din judeţul Ialomiţa, de unde va fi în cele din urmă eliberat şi reprimit la patriarhie în calitate de slujitor
al Bisericii Ortodoxe.
După încheierea primului război mondial şi formarea României Mari, noul guvern a decis ca toate persoanele
considerate ,,anti-sistem” în anii războiului să fie excluse din conducere, iar această hotărâre s-a aplicat inclusiv în
Biserică. Arhimandritul Galaction a fost cel dintâi vizat în acest sens, însă pentru calitățile sale de om intelectual, autor al
mai multor volume de traduceri și lucrări teologice originale, nu a putut fi înlăturat.
După anul 1924, fiind arhimandrit, Galaction Cordun se afla încă în comuniune cu schismaticii calendariști din
necesitate, pentru pacea și consolidarea Bisericii, dar mărturisea cu orice prilej şi înaintea oricui că nu îşi simte cugetul
împăcat şi că schimbarea calendarului s-a făcut necanonic. Credea şi nădăjduia că într-o zi un Sinod panortodox va
aşeza lucrurile înapoi, pe vechiul şi sfântul făgaş al Bisericii.În anul 1935, părintele Galaction Cordun va fi hirotonit întru
episcop, continuând să stea ca un ghimpe în coasta sinodalilor de atunci, lucru pentru care a şi avut de suferit tot timpul,
fără a renunţa vreodată la mărturisirea sa de credință. În anul 1949, pe motivul pensionării, prinde prilejul de a se dezice
de ierarhia schismatică. Din acest moment, preasfinţitul Galaction va sluji numai în mănăstirea Râmeț (unde îşi dorea
înfiinţarea unei episcopii pe stil vechi), ținând vechiul calendar și toate rânduielile Bisericii adevărate, fără a mai co-
liturghisi cu vreun alt arhiereu al Bisericii de stil nou. Din punct de vedere administrativ însă, mănăstirea Râmeț
aparținea Patriarhiei Române, motiv pentru care niciodată nu s-a putut constitui aici nucleul Bisericii Ortodoxe
Tradiţionaliste.
În una din predicile rostite după înscăunarea sa ca Mitropolit la la Mănăstirea Slătioara, preasfinţitul spunea: ,,Mi-a fost
foarte greu să mă obişnuiesc a ține rânduiala sărbătorilor după pascalia și calendarul gregorian. Dar, pentru că îmi
doream să contribui la ridicarea ierarhiei în Biserica Dreptslăvitoare a lui Hristos, am folosit iconomia pentru a nu rupe
Biserica şi pentru a pregăti condiţiile de consolidare ale acesteia. Şi iată că au trecut 31 de ani, de atunci și până acum,
vreme în care frații mei de slujire și comuniștii au încercat să mă preseze, să mă dea cu totul pe nou și să renunț la
mărturisirea dreptei credințe. Mulți dintre cei din Biserică, dar și din afara Bisericii au rostit că de dragul cinstei de
episcop am devenit un adept al stilului nou. Nu este așa, situația este total opusă. De dragul dreptei credințe am primit a
fi hirotonit episcop, fără de care nu aș fi putut să-mi duc la bun sfârșit planul și dorința ca într-o zi să reclădim din temelii
Biserica Drepslăvitoare după canoanele și predaniile apostolice și ale Sfinților Părinți. Dar pentru acest lucru atât de
măreț aveam nevoie de sprijinul poporului, căci episcopul singur nu poate constitui Biserica. Nici episcopul nu poate
dăinui fără popor, nici poporul fără episcop nu poate să-și făurească ierarhia în Biserică. Dacă în șase ani (1949-1955,
n.ed) de când lupt alături de arhimandritul Evloghie (Oța) la reclădirea Bisericii canonice a lui Hristos, nimic nu am reușit,
nădăjduiesc ca de aici înainte alături de popor și părinții din această mănăstire, să reușim împreună să ridicăm Biserica
în care să ne găsim mântuirea sufletească...”
În vremea retragerii sale la mănăstirea Râmeţ, stareț era numit ieromonahul Evloghie Oţa (viitorul arhiereu al Bisericii
noastre), ucenic al episcopului Galaction, care trăise în Sfântul Munte vreme de 20 de ani, fiind intrat în monahism încă
din copilărie. Drept mulţumire pentru strădaniile sale neobosite, mulţumită cărora vechiul lăcaş se ridicase din pulberea
timpului, părintele Evloghie va fi ridicat la vrednicia de arhimandrit, fiindu-i îngăduit totodată să ţină aici întreg tipicul și
rânduiala bisericescă athonită, folosind în uzul liturgic vechiul calendar și tipicul Sfântului Sava.
Din cele zise mai sus credem că era deja îndeplinită una din condițiile Chinotitei - cea cu privirea la mărturisirea dreptei
credințe, în persoana episcopului Galaction Cordun.
A doua condiție era cea cu privire la hirotonia acestuia.
Din raportul Patriarhiei Române din anul 1935, cu privire la ridicarea la treapta de episcop a arhimandritului Galaction
Cordun aflăm următoarele: „După efectuarea examinării canonice din 27 martie 1935, arhimandritul Galaction a fost
hirotonit întru arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului - Noul Severin cu titlul de ,,Craioveanul” în Biserica Domniţa
Bălaşa din Bucureşti în ziua de 31 martie 1935. Ceremonia hirotonirii a fost oficiată de către următorii trei episcopi:
Vartolomeu Stănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912), Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit
episcop în 1923) şi Policarp Moruşca al Episcopiei misionare pentru românii ortodocşi din America (hirotonit episcop în
1935) . Ulterior, episcopul Galaction a fost numit în funcţia de secretar al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române”.
În concluzie, episcopul Galaction a fost hirotonit de trei episcopi, dintre care doi aveau hirotonie validă şi succesiune
apostolică, fiind hirotoniți mai înainte de 1924 - momentul intrării în schismă a BOR. În virtutea faptului că episcopii
Vartolomeu Stănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912) și Gherontie Nicolau al Constanţei
(hirotonit episcop în 1923) aveau deplinătatea darului hirotoniei primit de la Sfinții Părinți, putem spune că la rândul lor
au transmis acest Dar sfințitor și noului hirotonit, episcopului Galaction, mai ales în condițiile în care acestea susținea o
mărturisire de credință dreaptă și în conformitate cu cea a Sfinților Părinți. Chiar și făcând abstrație de cel de-al treilea
episcop (Policarp Morușca), hirotonia episcopului Galaction era canonică și validă chiar dacă ar fi fost săvârșită numai
de primii doi, cu hirotonii valide la rândul lor, menționați mai sus. Deci în acest caz se împlinea și cea de-a doua condiție
a Chinotitei Athonite.
Mai rămânea în discuție a treia condiție, ca episcopul să fie primit după canoane.
Reîntoarcerea episcopului Galaction Cordun în sânul Bisericii Ortodoxe păstrătoare a vechiului calendar, s-a făcut în
virtutea rânduielilor canonice ale Sfinților Părinți. Astfel, în ceea ce priveşte reprimirea ierarhilor schismatici în Biserica
Dreptslăvitoare, este știut că aceasta, în baza iconomiei bisericești, se face prin pocăință (în cazul în care aceștia au
succesiune apostolică și rânduiala hirotoniei lor este săvârșită după canoanele Bisericii Ortodoxe). Acestor ierarhi întorşi
din schismă li se păstrează aceeași treaptă ierarhică în care se aflau înainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei
adevărate. După cum putem vedea și în Pidalion, doi ierarhi schismatici - Zonie și Saturnin - au fost primți în Biserica-
Mamă, păstrându-și rangul lor de episcopi (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola I canonică).
Ţinând cont de situația prin care trecea Biserica noastră în acea vreme, dar şi pe temeiul principiului iconomiei
bisericești, s-a acceptat drept validă hirotonia arhiereului Galaction Cordun, prin mărturisirea dreptei credinţe şi în
temeiul canonul I al Sfântului Vasile cel Mare, care printre altele zice: ,,dacă cei ce în vreo oarecare treaptă aflându-se
s-au dus împreună cu cei nesupuşi (schismatici), când se vor pocăi (întoarce), să se primească în aceeaşi rânduială
(treaptă) în care au fost”. În temeiul acestui canon, dar şi al principiului iconomiei bisericeşti, a devenit validă hirotonia
întru arhiereu a mitropolitului Galactin Cordun, care părăsea schisma şi se întorcea la dreapta credinţă. Acest lucru a
fost perfect întemeiat din punct de vedere canonic, prin iconomia (pogorământul) Bisericii, însă numai pentru acea
vreme (1955) şi niciodată de atunci înainte.
4. Despre caterisirea episcopului Galaction
În articol, se mai spune că „Galaction Cordun adera la BOSV in data de 21 mai 1955 (la o luna dupa caterisire)” si in
concluzie fiind caterisit nu avea ce sa transmita mai departe”.
1. Cu riscul de a ne repeta, ne vedem nevoiţi ca în numele adevărului să combatem minciuna de mai sus:
caterisirea necanonică a Preasfinţitului Galaction a avut loc la data de 14 Aprilie 1955, la 10 zile după ce avusese deja
loc revenirea arhiereului Galaction la Biserica Ortodoxă strămoşească, înfăptuită la 05 aprilie 1955, prin declaraţia
publică (mărturisirea de credinţă) din aceeaşi dată. Scrisoarea de mărturisire a fost adresată atât Tribunalului Capitalei
Republicii Socialiste România (după titulatura de atunci), cât şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, condus de
Justinian Marina. Conform propriei sale declaraţii, el devine „Şeful spiritual al Bisericii Pravoslavnice Tradiţionaliste de
Răsărit” (Buletinul oficial, nr. 3-4/1956), actualmente recunoscută sub titulatura de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din
România.
Primirea sa oficială ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc la data de 21 mai 1955, dar la acea
dată mărturisirea sa de revenire la Biserica Dreptslăvitoare de Răsărit (Cultul Creştin Tradiţionalist) fusese deja dată.
Nici un canon al Bisericii Ortodoxe nu cateriseşte pentru întoarcerea la dreapta credinţă, ci pentru îndepărtarea de la
aceasta. Prin urmare, caterisirea episcopului Galaction Cordun de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou)
a fost necanonică, iar demonstraţia acestui fapt o vom face mai jos:
Sfinţii Părinţi şi Apostoli poruncesc „a se caterisi sau afurisi cei care încalcă rânduiala sfintelor canoane. Acest
lucru presupune să se dovedească faptul că cel învinuit a încălcat rânduiala Sfintelor Canoane şi, abia după aceasta, să
fie lipsit de Darul lucrător al preoţiei sau al arhieriei. Deci, abia după judecata Sinodului şi după ce este dovedită
învinuirea, să i se aplice afurisenia sau caterisirea” (vezi Tâlcuirea canonului 3 Apostolic). Astfel, canoanele bisericeşti
poruncesc Soborului episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi sau să afurisească pe mireni, când aceştia încalcă
Sfintele Canoane. În cazul Mitropolitului Galaction Cordun, prin întoarcerea lui la dreapta credinţă, nu poate fi vorba de
nici o abatere canonică.
2. Caterisirea nu numai că a fost emisă la o dată ulterioară (14 aprilie 1955) revenirii Preasfinţitului Galaction în
sânul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (05 aprilie 1955), dar ea a fost dată şi de către o structură bisericească separată
de cea a B.O.S.V. În organizarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Patriarhul Iustinian nu avea nici îndreptăţirea şi nici
puterea de a lua vreo decizie, cu atât mai mult de a caterisi un cleric al acestei Biserici, conform Sfintelor Canoane.
3. Caterisirea arhiereului Galaction Cordun a fost o expresie de răzbunare a sinodalilor Bisericii Ortodoxe
Române, născută din zavistia pentru reîntoarcerea arhiereului la Biserica adevărată. Sfinţii Părinţi cateriseau pentru
lepădarea şi îndepărtarea de la adevărul de credinţă, dar niciodată pentru pocăinţă şi îndreptare către adevărul
dumnezeiesc. Arhiereul Galaction s-a desprins de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din motivul schismei și al
colaborării acesteia cu ereticii, despărţirea lui fiind îndreptăţită şi de canonul al 15-lea de la întâiul şi al doilea Sinod din
Constantinopol, la anul 861, care printre altele zice: ,,... iar cei care se despart de împărtăşirea cu mai-marii şezători ai
lor din motive de erezie (sau schismă, n.ed.) propovăduită de aceştia, şi care (schismă) sau erezie sunt oprite şi certate
de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu numai că nu se osândesc, dar şi de cinste se
învrednicesc pentru că au păzit Biserica de schismă, erezie sau învăţături greşite ale acelor minciuno-episcopi. Aceştia
se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci nu greşesc”.
4. Caterisirea arhiereului Glaction Cordun a fost o acțiune contrară Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, întrucât
acesta se rupea de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române având la bază multiple motive, pentru care Sfântul Theodor
Studitul zice: ,,Păziţi-vă pe voi înşivă de erezia stricătoare de suflet şi de comuniunea cu aceasta, care este înstrăinare
de Hristos” (P.G. 99, 1216). La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte „că nu doar cei aflaţi în erezie, ci şi cei ce ţin
comuniunea cu aceştia sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu.” Întocmai şi Dumnezeieştile Scripturi ne poruncesc: „nu vă
amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos să le mustraţi” (Efeseni 5, 11), şi: „pentru aceea,
ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul; şi de necurăţie să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pre voi. Şi voi fi vouă
Tată, şi voi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul” (II Corinteni 6, 17-18). La fel și Sfântul Marcu al Efesului
mărturiseşte şi el, zicând: „Toţi Părinţii şi Învăţătorii Bisericii, toate Soboarele şi Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să
fugim de cei ce ţin rele învăţături şi să ne separăm de comuniunea cu ei”.
5. Motivele de despărţire ale arhiereului Galaction Cordun de Biserica de stil nou
a. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut şi aplicat (în anul 1924) în mod schismatic calendarul gregorian,
căzând sub anatemele patriarhilor din Patriarhiile Ortodoxe ale Răsăritului. Se ştie că papa Grigorie al XIII-lea a stăruit
mereu ca patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului să îl urmeze în inovaţia calendarului, lucru pe care acesta l-a
refuzat, prin scrisorile sale.
În anul 1583, la Constantinopol s-a adunat un sinod, prima consultare ţinându-se la 20 noiembrie 1583, sub oblăduirea
patriarhilor Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei şi Sofronie al Ierusalimului, care au osândit
noul calendar introdus de papa Grigorie al XIII-lea cu un an mai înainte (1582). Tot astfel s-a procedat ulterior în alte
două rânduri. După episcopul Policarp al Diavliei, se ştie că şi în 1593, un sinod al Bisericilor Ortodoxe, la care au luat
parte cei patru patriarhi, trimisul Bisericii Rusiei şi mulţi alţi ierarhi ortodocşi, reprezentând Bisericile Ortodoxe, s-a
instituit la Constantinopol şi a poruncit: ,,Cel ce nu urmează, ci voieşte a răsturna şi nimici obiceiurile Bisericii hotărâte
de cele şapte Soboare Ecumenice, în ceea ce priveşte ţinerea Sfintelor Paşti şi a minologhionului, adică vechiul
calendar, pentru sărbătorile cu dată fixă şi voieşte a urma noua pascalie şi minologhionul (noul calendar) astronomilor
papei, unul ca acesta să fie anatema, în afara Bisericii lui Hristos şi a adunării credincioşilor”.
b. În 1926 şi 1929, Sinodul Bisericii Oficiale din România a hotărât prăznuirea Paştelui (Învierea Domnului) la o dată
anticanonică, ce a sfidat hotărârile Sinodului I de la Niceea, aducând atingere gravă Învierii lui Hristos, lucru pentru care
nici în prezent nu a făcut pocăinţă publică.
c. În 1935, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române acceptă hirotoniile şi tainele ereticilor anglicani. La Bucureşti se încheie
un acord preliminar privind recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, apoi acest acord a fost definitivat în iunie,
1966, la Lambeth, când patriarhul Justinian (de orientare marxist-leninistă) şi arhiepiscopul anglican de Canterbury
semnează „Comunicatul comun”.
d. Biserica de Stil Nou a recunoscut validitatea tainelor romano-catolicilor şi ale greco-catolicilor semnând acorduri în
acest sens cu uniaţii în 1947 când aceştia au fost primiţi anticanonic în cadrul ei. Despre legăturile anticanonice dintre
Biserica Ortodoxă Română sub patriarhul Nicodim Munteanu şi Biserica Catolică, memorialistul Dudu Velicu spune: „În
legătură cu vizita pe care nunţiul apostolic a făcut-o luna aceasta Patriarhului Nicodim (joi, 31 ianuarie 1946, n.n.), se
precizează următoarele: El a fost însoţit de arhiepiscopul romano-catolic Alexandru Cizar al Bucureştilor. Ambii s-au
prezentat Patriarhului ca „vechi prieteni şi admiratori” ai lui, căutând prin aceasta să-l flateze”.
În conversaţiile care au avut loc între reprezentanţii Bisericilor Ortodoxă şi Romano-Catolică, Andrea Cassulo, i-a făcut
cunoscut Patriarhului Nicodim că papa intenţionează să-l proclame „Cardinal al Răsăritului”, pentru ca în această calitate
să poată fi autorizat să trateze, în numele Ortodoxiei din estul Europei, unirea cu Roma. Nunţiul apostolic (ambasadorul
papei) a oferit un dejun oficial de proporţii unde: „Andrea Cassulo l-a salutat pe Patriarhul Nicodim în numele papei Pius
al XII-lea şi a închinat paharul pentru Rege, Guvern şi poporul român. Patriarhul a răspuns mulţumind pentru urările
făcute şi a închinat pentru papă, binecuvântând lupta Bisericii pentru pace şi înfrăţirea popoarelor” (Dudu Velicu,
„Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României”, I, 1945-1947 - Însemnări zilnice, Arhivele Naţionale ale României,
p. 102).
Ziarul „Timpul” a consemnat tot pe această temă astfel: „În cadrul acestui dejun diplomatic, s-a produs interesanta
manifestare a schimbului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară când Sfântul Părinte se adresează
direct şefului Bisericii Ortodoxe Române, dând un conţinut de luptă comună frăţiei între conducătorii spirituali ai
dreptcredincioşilor din două mari biserici ale lumii” (Timpul, 2 februarie 1946).
e. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române s-a arătat binevoitor faţă de deschiderea dialogului Mişcării Ecumeniste,
cristalizate prin Conciliul Mondial al Bisericilor, catalogată de teologii ortodocşi ca fiind ,,cea mai mare erezie a timpului”.
f. Sinodul B.O.R. a recunoscut catolicismul (papismul) drept Biserică, egală în drepturi şi împărtăşind aceleaşi taine şi
dogme. În anul 1955 erezia Consiliului Mondial al Bisericilor infectase multe Biserici Ortodoxe. Toate bisericile
ecumeniste erau în deplină comuniune şi împărtăşeau aceeaşi convingere ecumenică: convingerile uneia erau
convingerile celorlalte, fiecare patriarh susţinea şi încuraja acţiunile ecumeniste ale celorlalţi.
g. Arhiereul Galaction Cordun, ca fost secretar al Sinodului Patriarhiei Române avea cunoștință despre colaborarea
ierarhilor din Biserica Ortodoxă Română cu puterea anticreştină comunistă. Încă de la începutul instaurării puterii
comuniste antireligioase supremaţia puterii civile anticreştine şi comuniste asupra Bisericii lui Hristos a fost recunoscută
din partea patriarhului și a mai multor ierarhi din Biserica Ortodoxă Română.
***
6. Despre hirotonia Preasfinţitului Evloghie Oţa de către un singur episcop
În 1956, văzând că nu reuşeşte să ia legătura cu un episcop din afara României, fiind în permanenţă
supravegheat, precum şi în urma încercărilor nereuşite de a convinge vreun episcop din Sinodul Patriarhiei să adere la
mişcarea de rezistenţă, Mitropolitul Galaction a luat decizia de a hirotoni singur un episcop. Această hotărâre a fost luată
datorită situaţiei extreme în care se afla (a fost arestat, închis şi supravegheat cu domiciliu obligatoriu) şi se bazează pe
excepţiile îngăduite de sfintele canoane.
În explicaţiile Pidalionului cu privire la hirotonia episcopului, se spune clar că în vremuri de prigoană, episcopul
poate fi hirotonit de un singur episcop, amintindu-se situaţia episcopului Sidirie, care a fost hirotonit de un singur episcop
– Filon: ,,Iar rânduielile apostolilor (cartea a 8-a, cap 27) poruncesc ca cel ce se va hirotoni de un episcop să se
caterisească, dimpreună cu cel ce l-a hirotonit, afară numai dacă după nevoie de prigoană, ori altă oarecare pricină, nu
se pot mulţi a se aduna”.
O altă dovadă elocventă (dacă cumva mai este nevoie de una), că această hirotonie a fost validă a fost faptul că,
atunci când biserica Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti a fost demolată de buldozere până la temelie
de către autorităţile civile şi mormântul preasfinţitului Evloghie a fost profanat de către securişti, aceştia cu stupoare au
găsit sfintele sale moaşte neputrezite şi răspândind bună mireasmă. După spusele martorilor oculari, trupul său părea
învăluit în ceară galbenă, având trăsăturile feţei neatinse. Trupul său a fost confiscat şi nici astăzi nu se ştie unde a fost
ascuns.
Replică dată unui articol găzduit de un site ce se luptă din răsputeri împotriva Adevărului
„Acolo unde este ierarhul care drept învaţă „Cuvântul Adevărului” care merge pe urmele Sfinţilor Părinţi în mijlocul
turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica în ierarhul ce propovăduieşte şi
mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că este patriarh într-un oraş mare, fie el şi Capitala, dar
rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfel făcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor
noastre!” Părintele Ambrozie Fontrier
Rândurile ce urmează se doresc a avea un răsunet în mintea celor ce le vor citi, spre a nu fi privite doar ca un simplu
exerciţiu intelectual al duelului dintre două concepţii religioase. Vrem să aducem în prim plan articolele şi discuţiile
aprinse iscate pe marginea lor, postate pe situl www razbointrucuvant.ro, care multora vă este cunoscut, atenţionându-
vă totodată, să vă feriţi de astfel de lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, care încearcă smintirea turmei ortodox-cugetătoare,
căutând să le vâneze sufletele spre pierzarea veşnică.
Este binevenit de precizat faptul, că în momentul de faţă blog-ul/site-ul razbointrucuvant (şi altele care poate îi vor
urma exemplul şi se vor înscrie pe acelaşi calapod, gen revista Presa Ortodoxă) deţine reţeta de succes perfect
înşelătoare – preluând articole anti-sistem (AS) [a se vedea comunicatele de presă şi luările de poziţie în privinţa
introducerii microcipurilor şi a supravegherii globale], şi combinându-le cu o mărturie teologică anti-
ortodoxă. Ingredientele acestui veritabil „ghiveci” neortodox aduc respectivului site succesul propagării mesajului perfid
şi mincinos, pe care îl transmite în rândul celor care îl urmăresc, tocmai datorită existenţei acestor articole anti-sistem,
tratate foarte limpede şi logic, ce aparent ar presupune o Ortodoxie neîntinată.
După câteva săptamăni de la neinspirata postare pe site-ul www razbointrucuvant a articolului „Părintele Mihai Aldea
către un frate stilist - extrase dintr-un mesaj din care putem învăţa toţi”, găsim de cuviinţă să scriem aceste rânduri,
tocmai pentru faptul că nu putem accepta ca Predania Bisericii să fie nesocotită şi încalcată prin falsele exemple sau
învăţăturile de neurmat, ce sunt răspândite în spaţiul public virtual sau al presei scrise.
Fără a ne scăpa asemănarea de titlu cu prima scrisoare din capitolul „Despre stilism” al lui Părintelui Epifanie
Theodoropulos [din cartea „Cele două extreme – Ecumenismul şi stilismul”, ce a fost amplu tratată şi combătută într-
un serial găzduit de paginile revistei Catacombele Ortodoxiei (nr. 35-38)], din a cărui teologie slugarnică se vede bine că
îşi trag seva otrăvită aceşti neo-ortodocşi fals-tradiţionalişti, din raţiuni ce imediat vor fi clarificate, ne vom începe
pledoaria cu finalul articolului mai sus menţionat al „războinicilor” întru minciună. Din câte putem înţelege, articolul se
termină cu un fragment al unui mesaj adresat personal celor de la site, de către părintele Mihai Aldea, în cuprinsul căruia
apărea pasajul ce a fost publicat şi care, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne vizează şi pe noi. Anume ne referim
la fraza „Nu vreau să intru în discuţii contradictorii cu nimeni, deci v-aş ruga să nu încercaţi să-mi
replicaţi.” Având în vedere această dorinţă clar exprimată, ar fi nepotrivit să ne adresăm cu această ocazie părintelui
Aldea cu vreo argumentaţie, căci din capul locului înţelegem, că nu doreşte cumva să afle că greşeşte, motiv pentru
care scriem doar pentru căutătorii sinceri ai adevărului. Este evident că autorul acelui articol îi consideră nişte înşelaţi,
pe acei care încearcă să îi arate că Biserica Ortodoxă Română (de stil nou, din care şi el face parte, ca preot) se află în
acest moment în schismă faţă de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este mare păcat, că el este
adept al concepţiei papiste a infailibilităţii ierarhilor, care este în sine o mare rătăcire dogmatică!
Pentru că textul deşi nu este foarte lung, dar conţine multe idei greşite, este util să ne aplecăm peste toate frazele sale şi
să încercăm să risipim confuzia şi minciuna pe care le propagă. Punctual, vom demonta falsele ipoteze, defalcând textul
părintelui în mai multe fragmente, pe care le vom reproduce încadrate în ghilimele şi cu o culoare distinctă, tocmai
pentru evidenţiere:
„… De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos de la Ferrara-Florenţa TOŢI ierarhii mari au căzut, de la cei
de Constantinopole la cei ai Moscovei.”
Fără să îşi dea seama, părintele încearcă să argumenteze exact cu opusul a ceea ce Biserica a păstrat din perioada
respectivă. Se încearcă crearea unei confuzii privind participanţii la acel sinod, din care mai mulţi au fost ai latinilor, iar
dintre cei ai părţii ortodoxe, bizantinii erau cei invitaţi şi conduşi de împărat, la care se alătura exarhul Patriarhului
Antiohiei. La Ferrara a ajuns într-adevăr şi Mitropolitul Isidor al Kievului cu însoţitorii săi, dar celelalte patriarhate nu au
fost reprezentate şi chiar ulterior şi-au arătat dezaprobarea faţă de falsa unire, aşa cum a făcut-o şi Biserica Rusiei în
ansamblul său. Dintre ierarhii participanţi la Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florenţa, NU TOŢI ierarhii au căzut, ci
Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului a apărat învăţătura Ortodoxă.
Ce mai zice în continuare părintele? Iată ce aberaţii dogmatice scorneşte:
„De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci, dacă e să credem în erezia căderii automate din har.”
Cât priveşte acuzaţia nefondată de propovăduire a „ereziei” căderii automate din har, este de prisos să revenim şi să
precizăm, ceea ce am expus deja în mesajele anterioare, anume că nu promovăm teoria retragerii bruşte a harului cu
privire la o întreaga jurisdicţie. Este vorba de o perioadă de graţie, în care Dumnezeu judecă şi hotărăşte, când anume
îşi ridică Darul Său dintr-o anumită Biserică, şi este lucru clar că El nu lucrează şi nu judecă după măsuri şi cugete
omeneşti. Însă raţionamentele şi ipotezele fictive ce ne sunt propuse de către părintele Mihai Aldea, şi anume cele de
dispariţie a Ortodoxiei după Sinodul respectiv, dovedesc o parcurgere complet superficială a istoriei pline de tumult, a
acelei perioade ce a urmat. Ortodoxia a fost apărată şi păstrată pe teritoriul Papei Eugenie, într-adevăr de către un
SINGUR mitropolit grec; dar acasă, în ţările ortodoxe, poporul ţinea cu adevărat dreapta-credinţă (şi această nu este o
simplă speculaţie hazardată), iar poporul nu a avut nici o părtăşie cu ereticii, până când aceştia nu s-au pocăit (iar care
dintre ei s-au pocăit, au fost reprimiţi în Biserică). În acest sens, reproducem următorul pasaj chiar din cartea “Stâlpii
Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama” apărută în anul 2008 la Editurile Cartea
Ortodoxă şi Egumeniţa: „Bizantinii nu au primit unirea şi au nesocotit toate îndemnurile partizanilor ei. O tăcere
aproape dureroasă învăluia Biserica atunci când, în vremea Postului Mare din 1440, bisericile au fost goale şi nu
s’au ţinut slujbe. Nimeni nu voia să slujească cu episcopii care semnaseră. Cu toate acestea, aproape întreaga
curte şi întregul episcopat era în mâinile unioniştilor. […] Profesorii, dregătorii şi chiar şi cei din oaste erau de
obicei la fel de cultivaţi ca şi preoţii. Mulţi dintre ei erau foarte bine pregătiţi în teologie şi se simţeau foarte bine
pregătiţi spre a lua parte oricând la discuţii teologice, chiar şi pe străzi şi prin pieţe. Nimeni în Bizanţ nu socotea
că teologia este numai în grija preoţilor. Şi, fiindcă în Bizanţ erau atâţia teologi râvnitori, fie de meserie, fie
simpli îndrăgitori, mirenii păstrau cu osârdie dreapta slujire, dreapta credinţă şi predaniile. […] Exista o opinie
publică bine închegată care nu şovăia să-l critice nici pe împărat, nici pe ierarhi.” (...) “De îndată ce călătorii au
ajuns pe ţărm, locuitorii Constantinopolului i-au copleşit pe episcopi cu întrebări, zicând: «Cum s’a încheiat
Sinodul? Am izbândit?»” Iată, vedem bine cu ce scop şi gând au fost aleşi episcopii de către popor: pentru ca
Ortodoxia să biruiască, fiind unicul Adevăr!
Înşiruim mai departe raznele teologice ale părintelui Mihai Aldea:
„Şi, dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai are nimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească!”
Harul lui Dumnezeu nu a dispărut deloc - mai întâi pentru că este doar în voinţa lui Dumnezeu, iar în al doilea rând,
pentru că s-a dat o atât de mare luptă pentru a străluci în cele din urmă lumina nepătată a Ortodoxiei. Învăţătura eretică
a fost lepădată şi de către acei ierarhi ce se făcuseră eretici, dar care au înţeles înşelarea în care căzuseră şi au dorit să
fie reprimiţi înapoi de Biserică, exact ceea ce nu au făcut, nici acum nu fac şi nici nu ar da semne că ar dori să facă
ierarhii Bisericilor neocalendariste – să lepede întru totul erezia ecumenismului, cu tot cu inovaţia ei calendaristică şi să
ceară, cu pocăinţă, reprimirea în Biserica lui Hristos. Următoarele rânduri din aceeaşi carte trebuie să fie pildă de
îndreptare şi pocăinţă, pentru ierarhii ecumenişti şi iubitori de eretici din prezent: „Episcopul Antonie al Iracliei şi cu
ceilalţi au răspuns cu adâncă întristare: «am schimbat buna cinstire cu necinstirea, am trădat credinţa cea
curată; am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia, şi trădând jertfa cea curată de mai înainte, ne-am făcut
azimiţi [n.ed.: catolici].» Oamenii au întrebat: «aţi semnat?» Cu multă părere de rău ei au răspuns: «francii… ne-
au silit» însă oamenii au stăruit: «latinii v’au bătut, ori în temniţă v’au aruncat? » Ei au răspuns: «nelegiuită
hotărâre! Smulge-ni-s’ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii»”
Oare patriarhatele Bisericilor neocalendariste îşi mai pleacă urechea surdă la glasul poporului credincios, sătul până
peste cap de vânzarea credinţei prin negoţuri străine de Dumnezeu?
... Iar părintele Mihai Aldea îşi continuă netulburat monologul:
„Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-a apucat - ce greşeală!, nu-i aşa? - să facă biserică separată!”
Autorul articolului îşi exprimă o părere personală eronată, şi anume aceea că sinoadele tradiţionaliste, păstrătoare ale
vechiului calendar şi a Predaniei neschimbate, au întemeiat o Biserică separată. Prin aceasta, el dă dovadă de faptul că
încurcă această părere - a sa şi a altora ca el - cu noţiunea de îngrădire de eretici şi erezie, bine fundamentată
canonic şi foarte des întâlnită în istoria Bisericii, adică exact ceea ce a făcut Sfântul Marcu şi toţi credincioşii care l-
au urmat. Probabil părintele nici nu mai vede vreo aplicabilitate practică a părţii a II-a a Can. 15 Sinod I-II
Constantinopol, sau îl crede probabil prea învechit pentru a putea fi aplicat. Mare rătăcire! Toată discuţia şi polemica din
prezent, ce este iscată pe seama vechilor calendarişti, se opreşte într-un singur punct, foarte nevralgic pentru inovatorii
în cele ale credinţei, şi anume cel al ne-comuniunii acestora cu ierarhii apostaţi şi inovatori, de care s-a ferit şi Sfântul
Mitropolit Marcu al Efesului şi cei care l-au urmat (aici fiind cuprinşi chiar şi cei care s-au pocăit, după ce anterior
mărturisiseră erezia): „Între timp, toţi râvnitorii dreptei slăviri, călugării aghioriţi şi chiar preoţii din sate s’au
adunat în jurul lui Marcu şi îl cinsteau ca pe un erou. […] Cum era de aşteptat, Marcu a refuzat dregătoria
scaunului patriarhal. Antonie al Iracliei, cuprins de remuşcări, a lepădat pe faţă unirea, […] a refuzat cinstea de
patriarh, socotindu-se vinovat.”În decursul istoriei Bisericii, îngrădirea ortodocşilor faţă de Bisericile locale în care se
propovăduiau eresuri, cum de pildă discutam aici de Patriarhia de Constantinopol, nu a fost considerată niciodată un
semn de schismă sau de creare a unei noi biserici. În Biserică Ortodoxă se consideră că o Biserică locală intră în
schismă, nu raportat la condiţiile administrativ-teritoriale, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu Ortodoxia, adică raportat
la mărturia scripturistică şi patristică ce a fost transmisă prin trăire de-a lungul secolelor.
„Culmea este că revenirea la Ortodoxia mărturisitoare s-a făcut tot sub ierarhii apostaţi şi Biserica a mers mai
departe.”
Nimic mai fals! Aceasta nu este altceva decât o mare minciună şi o teză extrem de periculoasă, ce doreşte să
minimalizeze importanţa luptei pentru apărarea credinţei şi a lepădării totale de erezie, căci, după judecata părintelui
Aldea, erezia ar fi totuşi ceva de îngăduit, adică Biserica ar putea continua să existe pe viitor şi cu erezia în sânul său.
Ortodoxia mărturisitoare s-a închegat doar sub ierarhii ortodocşi, ce au respins şi au anatemizat falsele învăţături. Nu
facem decât să reproducem din nou un fragment din cartea “Stâlpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu
Evghenicul, Sf. Grigorie Palama”: „Luna Aprilie, 1443, a marcat prima judecată oficială împotriva mincinosului
sinod de la Ferrara-Florenta, judecată începută de Patriarhul Ioachim al Ierusalimului (1431-1450). La Ierusalim
el s’a întâlnit cu Patriarhul Dorothei al Antiohiei şi cu Mitropolitul Arsenie al Chesariei Cappadochiei şi au
osândit Sinodul Florentin ca „viclean” şi făcut doar pentru «slava latinilor şi a Papei Eugenie». De asemenea
patriarhul Mitrofan al II-lea al Constantinopolului a fost osândit ca eretic. […] Până la urmă numai câţiva au
rămas credincioşi sinodului: Patriarhii Ecumenici Mitrofan al II-lea şi Grigorie Mammas Melissenos
Strategopulos (1446-1450), şi doi cardinali răsăriteni, Isidor al Kievului şi Vissarion al Nikeii.”
„De ce? Pentru că Biserica nu este a ierarhilor, nu este a preoţilor, nu este a diaconilor, nu este a călugărilor, nu
este a mirenilor, nu este a catehumenilor. Biserica este a lui Hristos.”
Ce mare adevăr se spune aici! Aşa şi este, dar nu se conştientizează deloc faptul că un astfel de argument se
întoarce exact împotriva acelora pe care pr. Mihai Aldea şi «războinicii întru cuvânt» îi apară, adică împotriva
ierarhilor apostaţi, ce cred după mintea lor, că ar fi unicii stăpâni pe Biserică şi pe Tainele lui Hristos. Un
asemenea argument ar trebui ţinut ascuns, căci îi acuza!
„Patru sute de ani a răbdat Dumnezeu nelegiuirile canaaniţilor, până s-a umplut măsura mâniei Lui. Câtă lipsă
de dreaptă-socoteală poate avea cineva să creadă că la prima apostazie a unui ierarh toată biserica locală
rămâne fără har!”
În prima parte a acestei afirmaţii, se face o altă greşeală des întâlnita la cei care argumentează prost supunerea şi
slugărnicia faţă de eretici, aducând argumente scripturistice, complet nepotrivite, de multe ori chiar vechi-testamentare,
şi care printr-o tâlcuire proprie le servesc drept surogate ale dogmelor, canoanelor şi hotărârilor Sfintelor Sinoade
Ecumenice şi Pan-Ortodoxe prin care a vorbit Duhul Sfânt, de altfel şi ale pildelor de viaţă ale atâtor şi atâtor sfinţi
mărturisitori ai dreptei credinţe, ce ne sunt nouă astăzi făclii şi candele nestinse ale Ortodoxiei, după care trebuie să ne
ghidăm. Morala acestei prime părţi a fragmentului respectiv s-ar vrea să fie aceasta: chiar dacă este hulit Mântuitorul
Hristos de eretici, credincioşii să aştepte până se va umple măsură mâniei Lui, încât să îi arunce şi pe ei în focul cel mai
din afară. Să nu fie una ca aceasta! În partea a doua, îşi face loc şi făţărnicia ce doreşte să ascundă apostazia tuturor
ierarhilor neocalendarişti care mărturisesc expres sau implicit erezia, în stilul în care a încercat şi mitropolitul grec
Serafim de Pireu să îi caute circumstanţe atenuante ereziilor patriarhului ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului.
Oare aici este vorba doar de un singur eresiarh sau cineva se preface că are amnezie şi a uitat tot ceea ce de fapt
cunoaşte foarte în detaliu? Ce rost are această îndârjire, cu care se refuză atâtea şi atâtea dovezi clare ale apostaziei
sinodalilor Bisericilor de stil nou? Dacă ar fi vorba doar de un „ierarh” în situaţia aceasta, iar ceilalţi să fi rămas păstrători
credincioşi ai Tradiţiei Bisericii, acela singur s-ar fi plasat singur în afară Bisericii, iar sinodul cu adevărat ortodox, când l-
ar fi condamnat, nu ar fi făcut decât să constate starea de cangrenă în care se găsea „ortodoxia” lui, iar prin caterisirea
sa, Biserica locală nu ar mai fi rămas fără har.
De ce se teme oare părintele Aldea? Se teme că, dacă ar îndrăzni vreodată să mărturisească că ierarhii săi sunt căzuţi
din dreapta credinţă, el ar fi nevoit să rupă comuniunea cu ei, rămânând pe poziţie fermă drept slăvitoare, ceea ce ar
însemna că susţine implicit că toată Biserică locală din care face parte este lipsită de lucrarea harului (raţionamentul
acesta, bineînţeles, se potrivea în situaţia în care Biserica de stil nou din România nu era deja schismatică din pricina
introducerii inovaţiei calendaristice din anul 1924). Dar puternica erezie a ecumenismului sapă nu de ieri, de azi, ci de un
secol şi mai bine poate, iar pradă ei i-au căzut deja enorm de mulţi ierarhi, care astfel nesocotesc condamnările
anterioare aruncate asupra tuturor ereziilor şi ereticilor, cu care intră ecumeniştii în comuniune.
După cum bine se poate observa, această fragilă argumentaţie gravitează constant în jurul ideii lucrării/nelucrării harului
în Biserica de stil nou din România şi în Bisericile neocalendariste. Probabil că sursa acestor rânduri la care ne referim,
sunt frământările şi dubiile personale ale autorului, starea de presiune şi incertitudine fiind de fapt firească pentru orice
om, având în vedere scufundarea tot mai adâncă în mlaştină ereziei şi slujirea faţa de sistemul politic antihristic de către
jurisdicţiile oficiale, cu tot cu ierarhi, preoţi şi popor credincios, atâta timp cât de bunăvoie nu doresc să se salveze.
Credem că privitor la mustrarea conştiinţei proprii ca urmare a trădării lui Hristos şi a Bisericii Sale, cel mai nimerit
cuvânt îl avem chiar de la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi care va fi reprodus puţin mai târziu.
Cuvintele părintelui, şi anume „prima apostazie a unui ierarh”, pot avea ecou doar în urechile unor credincioşi, ce doar
de câteva zile au luat act de căderile acestor eresiarhi şi sunt de altfel şi în totală necunoştinţă de cauză faţa de
lepădarea Tradiţiei prin introducerea calendarului papist, ca urmare a ordinului dat de masonerie – apostazie aspru
pedepsită de atâtea sinoade pan-ortodoxe. Chiar sinoadele Bisericilor neocalendariste au luat hotărârea de a „închide
ochii” şi a accepta această cangrenă în celelalte mădulare ce făcuseră parte din Biserica Sobornicească şi astfel s-au
făcut părtaşe lepădării acestora prin acceptarea acestei inovaţii neavenite, de altfel cum ulterior au hotărât tot la nivel
sinodal, afilierea jurisdicţiilor lor oficiale, dar neortodoxe, la malaxorul religiilor preaspurcatului antihrist, şi anume
Consiliul Mondial al Bisericilor (denumirea din prezent a organismului). Să nu uităm că astăzi, atâtea şi atâtea acţiuni
eretice ecumeniste se fac cu acordul şi „binecuvântarea” tuturor „ierarhilor” neocalendarişti.
Deci vedem bine că nu sunt doar cazuri izolate, ce nu ar implica decizia sinodului, ci este vorba de o apostazie
generalizată, ce de atfel va fi întărită şi mai mult la acest următor Mare Sinod Anti-Ortodox care va urma. Scrisorile de
invitaţie trimise de către patriarhul Bartolomeu către participanţi, ce cuprind temele ce vor fi dezbătute, dovedesc scopul
ascuns al iniţierii acestor întâlniri grandioase, şi anume pregătirea pentru edificarea religiei antihristului:
„1. Diaspora ortodoxă - unde va fi definită jurisdicţia asupra populaţiei creştine din afara graniţelor naţionale. Conform
canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale aparţin
patriarhatului ecumenic.
2. Modul de recunoaştere a statutului bisericii autocefale.
3. Modul de recunoaştere a stării autonomiei bisericii.
4. Diptica, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale în bisericile ortodoxe.
5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. Unele biserici sărbătoresc naşterea Domnului în decembrie 25, alţii
13 zile mai târziu.
6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei.
7. Problema postului în lumea contemporană.
8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.
9. Mişcarea ecumenică.
10.Contribuţia ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.”
Fiecare dintre punctele de mai sus va sluji unui scop ce nu are nimic în comun Ortodoxia. Nimic nu este făcut la
întâmplare! Atenţie maximă la punctul 4 pe ordinea de discuţie, care deşi aparent se referă la Bisericile „Ortodoxe”, este
pentru oricine evident că va urma să deschidă calea pomenirii în diptice a “episcopului” Romei sau cel puţin se va lua în
calcul, în anticamerele de discuţii discrete, faptul că pe viitor i se va acorda acestui eretic primul loc în diptice.
„Dar sunt atâtea pilde în istoria Bisericii care arată cum patriarhii întregi au căzut în rătăcire, pentru ca apoi să
îşi revină! Şi nimeni n-a rehirotonit - cu atât mai puţin rebotezat - pe toţi clericii din aceste patriarhii. Ne putem
aminti şi de vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul şi de altele asemenea.”
Prima parte a textului este adevărată, la fel cum şi noi am arătat mai sus, dar aceasta atrage de asemenea după sine şi
ruperea comuniunii cu acele patriarhii ce au căzut în rătăcire, pe toată această perioadă, până intervine pocăinţa. Oare
părintele Aldea spera cumva că toate patriarhiile oficiale, atât de bine înfipte în mişcarea ecumenistă şi unele conduse
chiar de către falşi ierarhi adevăraţi slujitori ai lui satan în lojile masonice, să îşi recunoască greşelile? Pentru înţelegerea
rostului rehirotonirii, dincolo de nuanţările necesare – clerici ce fuseseara hirotoniţi valabil şi ulterior căzuseră în schismă
sau chiar erezie, ori clerici, ce ulterior acestui moment, au fost „hirotoniţi” întru slujirea lui Dumnezeu de către ierarhi
schismatici/eretici – şi având în vedere că în această mărturisire complet neortodoxă a pr. Mihai Aldea se aduce în
discuţie exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul, exemplu care de fapt este acuzator pentru autorul rândurilor respective,
găsim de cuviinţă să parcurgem câteva fragmente şi pilde din viaţa marelui mărturisitor, căruia i s-au tăiat limba de la
rădăcină şi mâna dreaptă pentru că s-a opus făţiş ereziei şi care este slăvit doar cu gura, nu şi cu fapta, de către
credincioşii din Bisericile ortodoxe neocalendariste: „Sfântul răspunse: Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemaţi
şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sunt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvârşesc? Apoi
ce duh vine asupra acelora care se hirotonesc de unii ca aceia?”
Oare de cine vorbea Sfântul Maxim Mărturisitorul? Nu chiar de acei episcopi şi sinoadele lor, ce exact ca şi acum doar
aveau masca Ortodoxiei, pe dinăuntru fiind de fapt putreziţi de erezie? Iar cât priveşte fermitatea Sfântului în a respinge
erezia şi a sta departe de orice comuniune cu sinoadele eretice anti-ortodoxe, tot la fel cum în ziua de astăzi o fac
credincioşii ortodocşi tradiţionalişti şi Sinoadele Bisericilor ortodoxe de stil vechi, pilduitoare şi lucrătoare trebuie să fie
rândurile următoare:
„… s-a dus pe la episcopii din Africa […] şi-i învăţa cum să scape de meşteşugiurile potrivnicilor şi să se
izbăvească de vânarea lor cea cu meşteşug” […] „şi cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimişi de patriarh, şi au
început a-l întreba pe sfânt, zicând: «De care Biserică te ţii, de a Bizantului, de a Romei, de a Antiohiei, de a
Alexandriei sau de a Ierusalimului? Iată toate aceste Biserici cu părţile cele ce se afla sub ele, cu noi se unesc;
drept aceea de eşti şi tu fiu al soborniceştii Biserici, apoi să fi cu noi, că nu înstrăinată viaţa întru izgoniri
începând, pe care nu o aştepţi, să o pătimeşti»”.
„Grăit-a Maxim: «ştiţi înnoirile […] şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întâi
şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sunt ştiute de toate Bisericile;
pentru această pricină nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică
smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, însă să se ridice cu cei ce le-au pus pe ele, şi să se
lepede împiedicarea din cărări. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile
şi, aflând eu Biserică Bizantului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai
înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa
smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă
împărtăşesc cu dânşii vreodată»”.
„Zis-au lui cei ce veniseră: «romanii se vor uni cu bizantinii. Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi
dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din preacuratele Taine». Cuviosul răspunse: «dacă
toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul, pentru că ştiu
că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând
ceva nou la credinţă»”.„Acestea şi multe altele zicând sfântul, […] nu aveau ce să îi răspundă. Deci a zis
Serghie: «de aceasta toţi se întristează, o, părinte, căci spre tine mulţi căutând, se despart de împărtăşirea cu
Biserica aceasta a Bizanţului».
Sfântul a zis: «şi cine este unul acela care ar dovedi despre mine că aş fi poruncit cuiva să nu se împărtăşească
cu Biserică Bizantului?» Serghie a răspuns: «însăşi aceea că tu nu te împărtăşeşti, pe foarte mulţi îi întoarce de
la împărtăşire». Zis-a omul lui Dumnezeu: «mai greu şi mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră
conştiinţa şi nimic nu este mai liber, decât când aceea nu-l defăimă pe cineva»”.
Mărturisirea Sfântului Maxim adevereşte încă o dată că fiecare părticică a dreptei credinţe s-a păstrat de multe ori în
istorie, prin sângele celor ce au fost gata să moară pentru Ortodoxie, fiind o chestiune de viaţă şi de moarte, iar nu o
simplă speculaţie pur teoretică.
După trecerea sa la Domnul în anul 662, ca urmare a puternicelor frământări ce cuprinseseră comunităţile de credincioşi
şi pe ierarhii din diferite Biserici locale, în anii 680-681 la Constantinopol s-a adunat sfântul Sinod ecumenic al şaselea,
ce a adeverit faptul că cei care propovăduiau erezia, sunt cu adevărat eretici, aruncând anatema asupra lui Serghie, Pir,
Petru şi Pavel, ce deveniseră episcopi ai Scaunului Constantinopolului; asupra lui Macrovie al Antiohiei; Chir al
Alexandriei; Honoriu al Romei, de asemenea şi asupra lui Ştefan şi Polihroniu şi celor ce erau într-un gând cu dânşii.
Credem că este clar pentru toată lumea, că o asemenea mărturie niciodată nu va mai fi dată în sinoadele anti-ortodoxe
ale Bisericilor neocalendariste, care deja au început să afirme şi să propovăduiască faptul, că sfintele canoane şi
hotărârile sfintelor Sinoade ecumenice sunt bariere ruginite, iar aplicarea lor nu mai este obligatorie în aceste vremuri
noi.
Vis-a-vis de mincinoasa problemă a rebotezarii, recomandăm spre lectură poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe de Stil
Vechi din România, cuprinsă în Ecleziologia sa, ce se poate citi online pe situl nostru, şi mergem mai departe, pe firul
argumentaţiilor lipsite de logică ale părintelui Mihai Aldea:
„Ne putem aminti însă şi de luciferienii care, în vremea prigoanelor romane, declarau de asemenea «căzuţi din
har», ba chiar «cu neputinţă de îndreptat» pe toţi cei care apostaseră ori fugiseră de prigoană şi care luciferieni
au fost declaraţi eretici de Sinoadele Ecumenice!”
Cât priveşte aceste vechi comunităţi ce se pretindeau puritane şi nu acceptau să îi reprimească prin pocăinţă pe acei
creştini, care căzuseră din mărturisire în timpul prigoanelor, după ce au fost condamnate de Biserică, susţinătorii lor au
fost reprimiţi înapoi prin săvârşirea Tainei Mirungerii. Dar de unde ajunge părintele Aldea să sugereze reamintirea
acestor eretici, vis-a-vis de mişcarea tradiţionalistă? Nimeni dintre zeloţii Sfântului Munte sau vechii calendarişti nu a
susţinut o asemenea erezie. De unde a apărut ideea aceasta, că nu ar exista îndreptare şi ce este cu rătăcirea aceasta?
„Mai mult, pilda celor mai mulţi dintre sfinţii vremilor de erezie ne arată că aceştia niciodată nu şi-au
făcut «biserici separate», ci în sânul bisercilor locale căzute stând au mărturisit Ortodoxia, cu preţul a mii şi mii
de suferinţe şi chinuri, şi chiar cu preţul vieţii. Şi din jertfele lor a izvorât harul care, curăţind bisericile
alunecate, le-au ridicat iar la mărturisirea luminoasă a Adevărului.”
Avem mai sus exemplul tipic de greşeală de percepţie ce se face de către mulţi care se grăbesc să gândească lumeşte
în probleme ce ţin de Biserică, prin neînţelegerea rostului şi trebuinţei ruperii oricărei comuniuni cu schismaticii şi ereticii.
La nivel mental, oameni precum părintele Aldea pun semn de egalitate între acţiunea de rezistenţă între îngrădire
împotriva ereziei şi cea de creare pretinsă a unei «biserici separate » de către cei dreptslăvitori. Credem că în rândurile
de mai sus pot fi găsite suficiente exemple pilduitoare, care să îl conducă pe un căutător sincer spre evitarea confuziei.
Faptul că se încearcă convingerea cititorilor prin idea că marii stâlpi ai Ortodoxiei au luptat în sânul bisericilor căzute
(aici poate fi vorba doar de biserici privite ca jurisdicţii sau ca sinoade locale şi cu care aceştia nu au avut nici o
comuniune după momentul căderii), este o dovadă clară de manipulare şi o hulă aruncată asupra mărturisirii acestor
sfinţi, ce au vieţuit după voinţa lui Dumnezeu. Dar părintele Aldea se arată necunoscător încă de la început, fiindcă în
concepţia sa, Biserica nu poate exista decât în graniţele «ortodoxiei» neocalendariste, ce se află în comuniune cu
Constantinopolul ecumenic şi ecumenist-apostat, ca şi cum Duhul Sfânt nu S-ar putea pogorî decât într-o «biserică»
aprobată şi parafată de către sistemul politic şi economic mondial, ce pregăteşte împărăţia lui antihrist.
În perioada, când erezia monotelită îşi răspândise otrava în aproape toate Bisericile locale ale timpului, Sfântul Maxim
Mărturisitorul a precizat extrem de clar: „Hristos Domnul a numit Sobornicească pe acea Biserică ce păstrează
adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire l-a numit fericit pe Petru şi a
făgăduit că-şi va întemeia Biserică pe această mărturisire.” Aşadar, este mai mult decât limpede, că din punctul de
vedere al învăţăturii şi istoriei Bisericii, orice jurisdicţie locală cu ai ei ierarhi, ce sunt în schismă sau în erezie, se taie de
bună voie din sânul Bisericii Soborniceşti a lui Hristos, prin propria mărturisire, până când, prin pocăinţă şi lepădarea
eresurilor, îşi cer reprimirea în Biserică. Infailibilitatea vreunei jurisdicţii sau a vreunui episcop ori preot duhovnic (aşa
cum tot trâmbiţează aceşti războinici împotriva lui Hristos) este o erezie papală, ce nu are nimic în comun cu Ortodoxia!
Nici un sinod; nici un patriarh, mitropolit sau om al Bisericii, oricât de mediatizat ar fi, nu este mai presus de greşeală.
Infailibil nu este decât Hristos, iar a te pretinde nesupus greşelii, este hulă împotriva lui Dumnezeu. Drept urmare,
trebuie să fie lepădate orice cugetări străine faţă de drepta credinţă, dacă nu vrem să devenim robi ai acestor plăsmuiri a
“teologilor” neocalendarişti.
„Iar cele care nu s-au ridicat au fost nimicite de Însuşi Dumnezeu, prin mâna păgânilor războinici sau altă
lucrare.”
Cele afirmate mai sus ne duc cu gândul, la faptul că părintele Aldea şi «războinicii» întru cuvântul şarpelui veninos, cred
sau poate îşi doresc nimicirea, de către Însuşi Dumnezeu, a jurisdicţiilor adevăratei Biserici Ortodoxe de Stil Vechi. O
asemenea răsturnare a lucrării lui Dumnezeu, pe care numai vrăjmaşul o urmăreşte, nu poate avea loc, căci Hristos nu
va nimici Biserica Sa, pe care nici „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Mult mai previzibil pare însă următorul
scenariu trist şi de nedorit: Bisericile «ortodoxe» neocalendariste vor fi măcinate complet de erezia ecumensimului şi vor
deveni mădulare lucrătoare ale religiei mondiale a lui antihrist (a cărui operă o pun şi în prezent în practică ereziarhii
acestor false sinoade).
„Repet, nu vreau să dau acum reţete, nici să intru în cea mai mică discuţie pe temă cu cineva, oricine ar fi. Nici
n-aş fi spus acestea pe care le-am spus, dacă nu aş fi fost bombardat cu nenumărate mesaje de la câţiva
oameni care au făcut, se pare, liste contabile interminabile cu«căderile din har” ale lui X şi Y, ceva cu totul în
afara Tradiţiei Ortodoxe.”
După cum bine se vede, subliminal deja ni se serveşte o reţetă: «staţi liniştiţi, nu va frământaţi de apostazia ce macină
trupul Bisericilor neocalendariste, voi veţi rămâne ortodocşi, indiferent de ceea ce fac ierarhii sau unii dintre ierarhi, şi nu
cumva să vă îngrădiţi de aceşti eretici sau să încercaţi cumva să întraţi în Biserica lui Hristos! » Iar cât priveşte o
eventuală discuţie, din start trebuie să se conştientizeze că nimeni nu are şi nici nu va avea pe viitor vreun răspuns
coerent, care să îndreptăţească rămânerea sub jurisdicţiile sinoadelor apostate, ce se află în comuniune, şi prin venele
cărora curge sămânţa ereziei ecumenismului.
„Ce bine ar fi fost dacă energia „mail-urilor” interminabil de lungi şi uluitor de numeroase ar fi fost cheltuită pe
lucrări serioase! Ce bine era dacă în loc de asemenea „opere” s-ar fi făcut cercetări amănunţite, documentate şi
serioase asupra lucrărilor CMB şi altor organizaţii de acelaşi fel, dezvăluindu-se limpede şi liniştit, nepătimaş,
cu dragoste şi tristeţe, greşelile teologice şi celelalte asemenea. Asemenea lucrări ar scoate adevărul la iveală
mult mai bine decât acuzele incoerente şi nepatristice care se tot vântură pe internet şi care, de mult prea multe
ori, sunt „împodobite” de cuvinte ruşinoase pentru orice ucenic al lui Hristos, de judecarea şi osândirea
aproapelui şi altele asemenea.”
Problema nu constă în faptul că oamenii nu ar cunoaşte ce se întâmplă în Consiliul Mondial al Bisericilor, ci faptul că cei
asemenea părintelui nu înţeleg că trebuie să rupă comuniunea cu aceşti ierarhi apostaţi. Cele mai importante nu sunt
cercetările vis-a-vis de CMB şi alte asemenea, adică învârtirea la nesfârşit în jurul lucrării diavoleşti ce se face în
organismele ecumeniste, ci încercarea de a scăpa oamenii din aceste temniţe duhovniceşti, care sunt Bisericile
neocalendariste participante la asemenea adunări ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai Sfintei Cruci. Poate ar fi bine ca
erezia ecumenismului, ce s-a încercat a fi înfiltrată de către masonerie în Biserica lui Hristos prin intermediul ierarhilor
aserviţi lojilor, începând cu anii 1920, să fie privită ca o cangrenă care trebuie cu repeziciune extirpată. Trebuie să se
înţeleagă necesitatea pentru care încă din acea vreme a fost necesară ruperea de aceşti ierarhi, pentru că în trupul
Bisericii nu puteau să rămână mădulare care nu aduc roade întru Hristos, după cum o demonstrează pe deplin turnura
eretică în care s-au înscris în ultimii zeci de ani Bisericile neocalendariste. Oare este drept să se arunce întreaga
învinuire asupra Bisericii de stil vechi, că «a făcut dezbinare în Biserică şi că nu are iubire pentru inovatori?» Mâna lungă
a sioniştilor, ce lucrează prin masonerie, încercă să spargă Biserica lui Hristos de mult timp. Lucrarea a fost foarte
meticulos pregătită, iar în prima parte a sec. XX, într-o perioadă mult prea scurtă, loviturile au fost foarte puternice şi a
trebuit să se dea un răspuns imediat şi pe măsură al Bisericii - anume îngrădirea de sinodalii care, fie au participat activ
la acestea, fie au încuviinţat sau au tăcut. Ne referim la încercarea de zdrobire a Bisericii Ortodoxe a Rusiei prin
înfiinţarea organismului serghianist, numit „Biserica Vie” a lui Lenin, care a ucis aproape patruzeci de milioane de
credincioşi ruşi; la inovaţia calendaristă prin care ecumenismul a rupt enorm; la subordonarea Bisericii din Grecia faţă de
puterea civilă. Să nu uităm nici de măcelul din Asia Mică, orchestratat de această dată doar politic prin intermediul
Turciei, când mai mult de 1 milion de creştini din Capadocia au murit, distrugându-se cel mai puternic focar al
Ortodoxiei. În această situaţie, mişcarea de rezistenţă ortodoxă devenise o necesitate duhovnicească, ce trebuia pornită
de urgenţă. Nici în acel al doisprezecelea ceas, ierarhia Bisericilor Ortodoxe din România şi Grecia, nu a înţeles că
sosise clipa cernerii şi a mărturisirii. Flacăra credinţei a fost purtată în tot acest răstimp de simplii credincioşi, călăuziţi de
preoţii şi monahii iubitori de Dumnezeu şi de Biserica Sa. Dintre ei, în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România se
distinge personalitatea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, cea mai sfântă figură a acestei lupte de apărare a
Tradiţiei Ortodoxe şi a calendarului patristic.
„Închei acum, cerându-mi iarăşi iertare. Încerc, de mai multă vreme, să stau în tăcere, pentru că nu e înţelept să
vorbeşti atunci când toţi urlă şi nimeni nu ascultă. Prin această scrisoare nu încerc să conving pe nimeni de
nimic. Am simţit doar că este bine să şoptesc unele din adevărurile pe care Biserica le mărturiseşte din veac.
[…]
Iertaţi-mă şi pace tuturor!”
(mesaj publicat cu acordul parintelui, cu urmatoarea mentiune a sfintiei sale, adresata noua:„Totuşi mă îndoiesc
să ajute pe cineva. Acum toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Mă bucur mult că n-aţi făcut aşa şi voi”).”
Pentru cei care au urmărit în ultimele câteve luni site-ul www razbointrucuvant, este evident că remarca „Acum
toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Mă bucur mult că n-aţi făcut aşa şi voi”este pur fantezistă. Această
ipoteză ar sta în picioare, doar dacă părintelui nu i-a mers internetul şi acesta este motivul pentru care nu ştie
că «războinicii» ţipă de multă vreme, smintind sufletele ortodocşilor şi ducându-le în prăpastia amăgirii, acolo
unde niciodată nu răsare soarele mântuirii. Ei fac jocul apostaţilor, fără a vrea să accepte atenţionarea, că sunt
într-o mare înşelare, pentru că ofensiva fără precedent împotriva Bisericii lui Hristos în care s-au lansat
administratorii site-ului, este mult mai mult decât un simplu urlet, ci chiar propovăduirea amăgirii.
Despre mişcarea inochentistă şi iniţiatorul ei, ieromonahul Inochentie de la Balta
După un secol şi mai bine de la fondarea mişcării inochentiste, existenţa ei ridică şi astăzi multe
semne de întrebare, în primul rând din pricina lipsei surselor obiective de documentare. Este dificil de
stabilit când – şi mai ales unde – se face trecerea de la Ortodoxie la rătăcire şi eres; de la
propovăduire la şarlatanie. O altă dificultate este legată de faptul că fondatorii unor secte sau curente
religioase, desprinse din Biserica Ortodoxă, au fost cel mai adesea adevărate figuri legendare,
înconjurate de admiraţia şi evlavia maselor populare lipsite de discernământ, care ajungeau să creadă
că aceşti lideri religioşi nu sunt altceva decât noi mesia, adică trimişii Domnului pe pământ.
Despre persoana ieromonahului Inochentie de la Balta, iniţiatorul mişcării inochentiste, relatările
sunt mai degrabă favorabile, indiferent de sursa de provenienţă (cu o singură excepţie). Din toate
aceste repere, am alcătuit o scurtă relatare biografică, din care se poate extrage concluzia că există o
delimitare netă între persoana ieromonahului Inochentie de la Balta şi curentul cu înclinaţii sectare,
numit inochentist, apărut în mare parte după moartea sa.
Ieromonahul Inochentie (Ioan Levizor, pe numele de mirean), s-a născut în anul 1865, în
localitatea Cosăuţi, din împrejurimile oraşului Soroca. Intră în monahism ca frate începător la
Mănăstirea Dobruşa, unde va da dovadă de o ascultare deosebită, fiind considerat un călugăr-model,
foarte râvnitor mai ales către slujbele bisericii. În 1909, Inochentie va intra în obştea Mănăstirii „Sfântul
Teodosie” din Balta, care tocmai fusese întemeiată. Aici va fi hirotonit diacon şi apoi ieromonah. Din
acest moment, în toată Basarabia va începe o adevărată mişcare populară religioasă, ce va antrena
sute de mii de credincioşi ortodocşi, care îl vor aclama ca pe un prooroc al lui Dumnezeu,
considerându-l făcător de minuni. Predicile, catehezele şi slujbele sale, precum şi cuvântările ţinute
ad-hoc – toate acestea vor face ca împrejurimile şi chiliile mănăstirii de la Balta să fie neîncăpătoare
pentru mulţimea credincioşilor români, ucraineni şi ruşi, care veneau să îl asculte, dar şi de fraţi care
cer intrarea in monahism.
Autorităţile ruseşti care controlau zona se vor sesiza în momentul în care se află că Inochentie nu
respectă canoanele Bisericii: „împărtăşeşte mulţimea fără spovedanie; exagerează pelerinajul la locul
de veci al stareţului Teodosie, ungand bolnavii cu untdelemn din candela crucii de la mormânt”. Prin
urmare, arhiepiscopul Chişinăului (Serafim Ciceagov) îl va trimite de canon la mănăstirea de la
Cameniţa. Aici, episcopul Serafim al Podoliei va rămâne uimit de înţelepciunea sa şi de pelerinajul
credincioşilor la el. La rugămintea acestuia, arhiepiscopul Chişinăului îngăduie reîntoarcerea lui
Inochentie, însă nu pentru multă vreme, fiindcă el va fi imediat ridicat sub acuzaţia de a fi eretic şi
trădător de ţară, fiind dus la Mănăstirea Morum din nordul Ucrainei, pe malul lacului Onega. Mulţi
credincioşi l-au urmat, alături de călugării din mănăstire. Se aştepta liniştirea situaţiei, dar credincioşii
din Basarabia, Ucraina, Rusia şi Polonia dau buzna şi aici, cerând „eliberarea sfântului”. Se nasc
legende, se exagerează minunile: părintele Inochentie va fi comparat cu Sfântul Apostol Petru ţinut în
lanţuri, iar apoi se duce vestea despre un „foc” coborât din cer.
Moldovenii îl iubeau pentru că le propovăduia Evanghelia şi le slujea pe înţelesul lor, în limba
română, iar popularitatea sa în rândul poporului va creşte atunci când el va îndrăzni să strige că „nu
ţarul este capul Bisericii, ci Hristos”. În urma acestor noi episoade de revoltă, autorităţile îl transferă pe
Inochentie la Mănăstirea Solovăţ, pe insula cu acelaşi nume din Marea Albă. Izolat, părăsit, el va
continua să facă slujbe în limba română. Oamenii ajung sa pună pe seama sa multe minuni, şi mai
ales susţin că în el „s-a întrupat Sfântul Duh”. El îşi va ispăşi pedeapsa dată de Sinod în îndepărtatul
schit Anzer şi Golgota, unde va rămâne până în primăvara anului 1917, când în urma Revoluţiei
Bolşevice a căzut sub amnistie, fiind eliberat. În acea perioadă, Biserica Ortodoxă Rusă – prigonită şi
măcelărită de către bolşevici, nu a mai avut posibilitatea să adopte o atitudine cu privire la mişcarea
adepţilor ieromonahului Inochentie de la Balta. Cazul său şi al fenomenului religios format în jurul său
au căzut în uitare, din cauză că această mişcare era ca o picătură în mare faţă de evenimentele
apocaliptice care aveau loc atunci în Rusia.
După moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie, petrecută în data de 30 decembrie, anul
1917, adepţii săi s-au grupat în jurul mănăstirii subterane Noul Ierusalimdin apropierea localităţii
Lipeţchi. Începând cu acest moment, traiectoria sectară a acestei mişcări eretice devine vizibilă.
Inochentiştii încep să propovăduiască sfârşitul apropiat al lumii; neagă căsătoria şi viaţa familială,
interzic în caz de boală folosirea ajutorului medical. La mănăstirea din Lipeţchi, supranumită şi
„Gradina Raiului” sau „Raiul pământesc”, vor veni şi doi fraţi după trup ai lui Inochentie, ce vor prelua
conducerea mănăstirii. Lipsa de cultură teologică, suprapusă peste un teren pseudo-religios, favorabil
superstiţiilor, precum şi exagerarea activităţii lui Inochentie au fost decisive pentru cursul dezastruos al
mişcării. Călugarii au început să picteze figura lui Inochentie, suprapunând-o peste icoana Sfintei
Treimi, în locul Duhului Sfânt, ceea ce constituie o hulă de neiertat (vezi Matei 12, 31). În prezent,
fostul conducător al mişcării se bucură de aceeaşi veneraţie în rândul inochentiştilor (sau
inochentarilor, după cum se auto-intitulează ei). Lui i construit un adevărat cult: i s-au zugrăvit icoane, i
s-a alcătuit şi un „acatist”, iar cartea ce cuprinde predicile sale, intitulată „Cartea Mărturisirii” a circulat
în mii de exemplare, fiind copiată de mână, acolo unde situaţia nu permitea tipărirea ei. Ea a fost
aşezată alături de Sfânta Scriptură, ca fiind „inspirată de la Duhul Sfânt”.
Atitudinea oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în legătură cu secta inochentiştilor se rezumă la doar
câteva articole, ce cuprind câteva idei: (...) După moartea violentă a lui Inochentie, conducerea sectei
a trecut la fraţii Ioan şi Alexandru Culiac, deşi o parte din sectanţi nu i-a recunoscut ca conducători.
Ioan s-a proclamat pe sine „tătunea” Ioan, iar Alexandru – Sf .Arhanghel Mihail. Un frate de-a lor
ulterior a fost proclamat de sectari ca sfântul mucenic Gheorghe Biruitorul, iar concubina lui
Alexandru, fiind proclamată ca Fecioara Maria. Practica de cult a Inochentiştilor este constituită din
sârguinţa în biserici secrete şi în citirea rugăciunilor proprii. După părerea unor autori, uneori ca formă
supremă de închinare lui Tătunea Ioan, se practica sinuciderea, care chipurile îndreptându-se la cer, îi
chema după sine şi pe ceilalţi. Secta Inochentiştilor se manifesta activ împotriva puterii sovietice, din
acest motiv fiind persecutată crunt. Numărul adepţilor acestei secte este destul de mic şi ei se
întâlnesc în mare parte în regiunea Centrală-Cernoziom”.
În 1920, Mitropolitul primat Miron Cristea (viitorul Patriarh al României şi artizanul schimbării
samavolnice a calendarului ortodox, din anul 1924) va face un apel către monahii inochentişti - mai
ales că scânteia acestei mişcări trecuse dincolo de Prut, în celelalte provincii româneşti - chemându-i
către „ascultare şi integrare în obştile monahale romaneşti, pentru unitatea spirituală şi
naţională.” Propunerea mitropolitului Miron Cristea a fost refuzată, iar monahii inochentişti s-au
declarat independenţi de orice ierarhie oficială – fie ea rusă sau românească. Mai târziu, au răspuns în
acelaşi chip şi celorlalte apeluri, invocând (printre altele) şi motivul calendarului gregorian, pe care
erau siliţi să îl adopte în mănăstirile din România, în care urmau să fie trimişi de canon. Ei au refuzat
să primească spovedania şi împărtăşania de la preoţii noi, îndemnându-i şi pe credincioşi să facă
asemenea. Acest lucru a alimentat confuzia din rândurile multor generaţii de teologi şi pseudo-
teologi ai Bisericii de stil nou din România, care a văzut în această atitudine a inochentiştilor un punct
comun cu mişcarea de rezistenţă a credincioşilor ortodocşi de stil vechi din România. Ei au scris în
nenumărate rânduri că Mănăstirea Slătioara şi satele cu mulţi credincioşi de stil vechi au devenit locuri
de refugiu pentru inochentiştii alungaţi de ierarhia din Basarabia.
Zvonurile potrivit cărora Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România se află în comuniune cu
gruparea inochentiştilor nu sunt adevărate, şi le denunţăm drept false şi rău-intenţionate. Dezminţim
pe această cale orice informaţie neargumentată prin dovezi, prin care cei rău voitori încearcă să
submineze activitatea şi rezistenţa Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România are
în componenţa sa o Mitropolie cu sediul în Mănăstirea Slătioara, având în subordinea sa canonică un
număr de şase episcopii; protoierii, parohii, precum şi alte centre administrative, prin care se asigură
atât ocârmuirea lăcaşurilor de cult, precum şi păstorirea duhovnicească a credincioşilor. Atunci când
zvonurile rele au avut ca ţintă Biserica, ele nu au reuşit să o vatăme, fiindcă rugăciunea şi
comuniunea ierarhică le-au stins precum se stinge fumul, iar pizma celor care au vrut să spargă zidul
credinţei şi al dragostei din sânul Bisericii noastre s-a topit„cum se topeşte ceara de faţa focului” (Ps.
67, 2). De aceste învinuiri nedrepte nu au fost ocoliţi nici slujitorii B.O.S.V. Facem referire aici la cazul
părintelui Ioan Dimofte, paroh al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din comuna Cuca (judeţul Galaţi),
acuzat că ar avea comuniune în afara hotarelor Bisericii noastre, întreţinând relaţii duhovniceşti cu
anumiţi creştini inochentişti. În cadrul întrunirii sinaxei Bisericii noastre din data de 10/23.12.2008,
părintele Ioan Dimofte dezminţeşte orice acuză adusă în acest sens, semnând o declaraţie proprie,
prin care dă anatemei şi blestemului atât pe toţi ereticii potrivnici Bisericii noastre, cât şi eresul
inochentiştilor.
În concluzie:
Răspundem provocărilor aduse la adresa noastră şi informăm pe creştinii din întreaga
lume că Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu întreţine (ori îşi manifestă intenţia de
a întreţine) comuniune liturgică cu nici o grupare schismatică ori eretică din lume.
„Toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor (...) iar cine va huli împrotiva Sfântului Duh, nu are iertare în
veac” (Marcu 3, 28-29)
Nimic din toate acestea nu este la voia întâmplării. Sfârşitul veacurilor este grăbit de păcatele strigătoare la cer
ale oamenilor, ce au depăşit cu mult păcatele Sodomei şi Gomorei, pentru care Dumnezeu a pogorât foc din cer. „Staţi
tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Galateni 5, 1) sfătuieşte Sfântul
Apostol Pavel. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar
adevărul vă va face liberi (...). Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 31-32; 36). Tâlcuind puţin
cele de mai sus, vedem din ce cauză libertatea noastră s-a transformat acum într-o robie pe care o acceptăm fără
împotrivire. Sfârşitul libertăţii umane vine odată cu sfârşitul credinţei în Dumnezeu, chiar dacă, din obişnuinţă
seacă, superstiţie sau din făţărnicie, continuăm să Îl mai propovăduim cu buzele: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu
buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8).
„Între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire” spune Sfântul Macarie Egipteanul, prin faptul că am primit
o zidire după chipul lui Dumnezeu, rămânând ca fiecare dintre noi să dobândească şi asemănarea cu Dumnezeu, prin
lucrarea virtuţilor morale, prin credinţa dreptslăvitoare şi respectarea poruncilor dumnezeieşti. În acest sens, Sfântul
Vasilie cel Mare spune că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină dumnezeu”, adică „chip al Chipului”
(eikon Eikonos). Deci, omul are un destin hristologic, întrucât îşi are originea în Hristos, Care este de o fiinţă cu
Dumnezeu-Tatăl, lucru despre care şi Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte, spunând: „Suindu-Se la înălţime robit-a
robime şi a dat Daruri oamenilor”(Efeseni 4, 8). Cu adevărat, „suindu-Se la înălţime” Iisus Hristos - ca Fiu al lui
Dumnezeu, a robit mulţimea duhurilor rele, a robit pe slujitorii satanei „şi a prins pre balaur, pre şarpele cel vechi, care
este diavol şi satana, şi l-a legat pre el” (Apocalipsa 20, 2). Însă pe măsură ce numele lui Dumnezeu se necinsteşte şi se
huleşte printre oameni, şi Dumnezeu ridică „daruri oamenilor”, adică le ridică libertatea şi harismele primite de la Duhul
Sfânt. Paharul mâniei dumnezeieşti se umple, soseşte vremea secerişului, când lucrătorii gliei, adică sfinţii Îngeri vor
alege zizaniile (adică neghinele) de spicele roditoare, trimiţând pe cei drepţi la loc de odihnă şi pe cei păcătoşi în focul
cel veşnic, iar proorociile Apocalipsei se plinesc: „vai celor ce locuiesc pământul şi marea, că s-a pogorât diavolul la voi
având mânie mare, ştiind că puţină vreme are” (Apocalipsă 12, 12).
Nu avem nimic al nostru, ci totul este împrumutat (dăruit) de la Dumnezeu. Valoarea duhovnicească a omului nu
constă numai în virtuţile personale - în generozitatea sufletului, ascuţimea minţii, etc - ci în Arhietipul lui, care este Iisus
Hristos. Atunci când ne abatem de la calea dreaptă, deschisă prin Naşterea şi Patimile Mântuitorului Hristos, necinstim
chipul Arhietipului, lăsând în urma noastră o desacralizare a valorilor spirituale. În aceste condiţii, neavând nimic al
nostru, oare am putea da amanet lui Satan fiinţa noastră, care de fapt nu ne aparţine? Dacă judecăm duhovniceşte, iar
nu de pe poziţiile politicienilor nebotezaţi, oare am putea permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic”, înregimentat
în cip-uri şi apoi manipulat după bunul plac al slujitorilor lui Antihrist? Este adevărat că suntem oameni supuşi păcatului,
dar suntem totodată însufleţiţi de o nădejde înflăcărată spre mila lui Dumnezeu, Care are putere a ierta păcatele. Drept
aceea, oare am putea accepta ca identitatea noastră duhovnicească de „fii ai lui Dumnezeu... şi fii ai Învierii” (Luca 20,
36) să fie redusă la un număr într-o bucată de plastic? Icoana fiinţei umane nu trebuie să fie redusă la un simplu suport
electronic de emiţătoare şi implanturi!
Proorocia Sfântului Nil Athonitul despre venirea lui Antihrist şi sfârşitul lumii
„Pe la anul 1900, mergând spre jumătatea mileniului al optulea de la Facerea Lumii (5505 î.H+2008 d.H=7516 -
mileniul al 8-lea n.ed), acesta se va schimba şi se va face de nerecunoscut. Când se va apropia vremea venirii lui
Antihrist, se va întuneca mintea omului de toate patimile cele trupeşti ale curviei, şi foarte mult se va înmulţi necredinţa şi
fărădelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbându-se feţele oamenilor, şi nu se vor mai cunoaşte feţele
bărbaţilor de ale femeilor, pentru neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap (realitatea obiectivă de azi: bărbaţii îşi rad
podoaba feţii, femeile îşi tund perii capului, asemănându-se bărbaţilor - atât după chipul feţei, cât şi după port-pantalonii,
n.ed). Oamenii din vremea aceea se vor înrăi ca nişte fiare sălbatice, fiind înşelaţi de Antihrist. Nu vor da respect
părinţilor şi celor mai bătrâni, iar dragostea va pieri. Păstorii creştinilor - arhierei şi preoţi - vor fi oameni cu slavă deşartă,
afară de prea puţini, cu totul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga. Atunci se vor schimba obiceiurile şi
tradiţiile creştinilor şi ale Bisericii (stricarea dogmelor Bisericii, încălcarea sfintelor canoane, nerespectarea tradiţiei
bisericeşti – adică tocmai ecumenismul eretic în care sunt implicate toate religiile şi confesiunile de astăzi ,
n.ed). Curăţia va pieri de la oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubirea de argint vor ajunge la cel mai înalt
grad şi va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, sodomiile, hoţiile şi omorurile, în vremea aceea, vor fi
pe toate drumurile. Pentru săvârşirea acestor mari păcate, oamenii vor fi lipsiţi de darul Sfântului Duh, pe care l-au primit
la Sfântul Botez, precum şi de mustrarea conştiinţei. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoţi credincioşi şi
evlavioşi, şi va fi vai de creştinii care se vor afla în lume, căci îşi vor pierde cu totul credinţa, nevăzând la nimeni lumina
cunoştinţei. Atunci se vor duce la locurile ascunse şi sfinte (mănăstiri şi schituri), ca să găsească mângâiere sufletului de
multele tulburări şi ispite pe care le vor întâmpina zilnic; dar uşurare nu vor găsi, căci peste tot vor fi piedici şi sminteli. Şi
toate acestea se vor face pentru că Antihrist va stăpâni peste tot, va domni în toată lumea, va face semne şi minuni cu
înşelăciune şi va înşela pe oameni cu viclenie, ca să născocească şi să vorbeasca unul cu altul de la un capăt al
pământului la celalalt. Atunci vor zbura prin aer ca păsările (avioanele, n.ed.) şi vor înota prin adâncul mării ca şi
peştii(submarinele, n.ed.). Şi toate acestea le vor face oamenii, trăind în tihnă, necunoscând că acestea sunt
înşelăciunile lui Antihrist. Şi asa de mult va înainta ştiinţa vicleanului, ca să înşele prin nălucire pe oameni, pentru a nu
mai crede în Dumnezeu Cel în Sfânta Treime închinat. Atunci, văzând Preabunul Dumnezeu pierzania neamului
omenesc, va scurta zilele pentru cei puţini care se vor mântui; că se va sili Antihrist cu slugile sale să înşele - de va fi cu
putinţă, şi pe cei aleşi. Atunci fără de veste va veni sabia cu două tăişuri şi va omorî pe înşelătorul şi pe cei ce-i slujesc
lui.”
Codul de bare
La 29 august 2002, o delegaţie formată din specialiştii a două firme germane din cadrul unui mare trust, Deutsche
Telecom, a vizitat Guvernul României. Imediat după aceasta, premierul de atunci, Adrian Năstase, a emis Ordonanţa de
Urgenţă nr. 69, privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate, document publicat în Monitorul oficial la 31 august
2002. Ordonanţa respectivă a fost supusă aprobării Parlamentului, care pe 26 iunie 2003 (la Senat) a emis cu 189 voturi
Cipurile
În 2003, Organizaţia Civilă de Aviaţie a adoptat un plan la scară mondială pentru implementarea unor paşapoarte
electronice care să conţină informaţie biometrică. În 2005, Departamentul de Stat al SUA a început să elibereze
paşapoarte care utilizează cipuri RFID. Cipul conţine o imagine digitală a chipului persoanei, dar şi toate celelalte date
din cartea de identitate. Zeci de milioane de paşapoarte cu microcipuri au fost deja emise de cele 45 de ţări în speranţa
că, astfel, călătoriile internaţionale vor fi mai sigure. Ele conţin un mic cip cu frecvenţă radio şi antenă, iar un cititor
special electronic trimite un semnal codat către cip, urmând ca acesta din urmă să răspundă cu datele de identitate şi
biometrice ale deţinătorului.
Cipurile RFID sunt de două feluri - active şi pasive. Cipurile active sunt conectate la o baterie, iar detectarea lor se poate
face de la o distanţă de cel mult 100 de metri, iar cele pasive nu sunt prevăzute cu baterie, ci pot fi citite numai prin
apropierea lor de un câmp electric creat de un cititor special. Cipul pasiv implantat în organismul uman poate fi alimentat
în permanenţă de căldura corpului, transformându-l în cip activ detectabil de la mare distanţă. Progresul tehnologic a
permis miniaturizarea cipurilor produse de firma Hitachi (denumite μChip/mu chip) până la dimensiunea de 0.04 x 0.04
mm, fiind practic invizibile pentru majoritatea oamenilor, preţul lor fiind, în medie, puţin peste un eurocent.
În mod aparent, se spune că implantarea cipului măreşte gradul de securitate a persoanei. Dar clonarea acestuia,
cât şi posibilitatea de a fi citit prin cititoarele de cipuri RFID, dovedesc contrariul afirmaţiilor susţinute de guvern.
Adevărul este că implantarea cipului în organismul uman, dar şi simpla prezenţă a lui pe paşaport sau alt document
personal, are ca scop impunerea controlului total asupra persoanei. Microcipurile implantate la animale au provocat
cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut totdeauna în jurul cipului RFID.
Cipurile RFID sunt sensibile la anumite tipuri de radiaţii ori contactul cu surse încărcate cu electricitate. Astfel,
microundele le fac să explodeze, în cazul implanturilor provocând dezastre biologice. Devine imposibilă folosirea lor la
oameni sau animale care au acces în zone cu astfel de radiaţii. Cipurile implantate nu au stabilitate în ţesutul implantat;
de multe ori, în urma mişcărilor organismului, ele migrează din locul unde au fost implantate, necesitând intervenţii
chirurgicale. De asemenea, în forma în care există astăzi, ele se pot sparge în interiorul ţesutului şi provoca răni cu
diferite grade de pericol.
Clonarea cipurilor
Cipurile pot fi clonate. Testele pentru „The Times” au fost efectuate de Jeroen van Beek, cercetător în securitate
de la Universitatea din Amsterdam. El a folosit un cod de programare cunoscut de public, un cititor de carduri de 78 de
dolari şi două cipuri RFID de 19 dolari, reuşind să cloneze şi să manipuleze în mai puţin de o oră două cipuri până la
nivelul în care puteau fi implantate într-un paşaport fals sau furat. În final, cipurile manipulate de Van Beek au fost
acceptate ca autentice de Golden Reader, programul standard folosit deInternational Civil Aviation Organisation pentru a
le testa. Paşaportul unui tânăr a fost manipulat să conţină imaginea lui Osama ben Laden, iar paşaportul unei femei de
36 de ani a fost modificat astfel încât să conţină o fotografie a lui Hiba Darghmeh, un kamikaze palestinian care a ucis
trei persoane în 2003. „Faptul ridică semne de întrebare în legătură cu securitatea”, a declarat Van Beek. Ministerul de
Interne britanic a susţinut întotdeauna că cipurile falsificate vor fi depistate la controalele la frontieră, deoarece nu se vor
potrivi cu codurile din PKD, o bază internaţională de date. Însă numai zece dintre cele 45 de ţări care eliberează astfel
de paşapoarte s-au înscris în sistemul de coduri Public Key Directory (PKD), şi doar cinci îl folosesc. Marea Britanie este
membră a PKD, însă nu îl va folosi până anul viitor. Dar chiar şi atunci, sistemul va fi complet securizat doar cu
condiţia ca toate cele 45 de ţări să fie înscrise. În plus, chiar dacă unele dintre aceste ţări fac schimb de coduri
manual, infractorii pot folosi paşapoarte false din ţări care nu împărtăşesc codurile, fiind astfel nedetectabile.
Guvernul: Potrivit reprezentanţilor RA-APPS, Comisia Comunităţilor Europene de la Bruxelles a cerut explicaţii cu
privire la întârzierea punerii în circulaţie a paşaportului electronic, iar Guvernul, prin Departamentul pentru Afaceri
Europene, a răspuns Comisiei că are „o perspectivă clară şi un calendar real cu privire la etapele procedurale care
se impun pentru ca obiectivele urmărite de Regulamentul Consiliului să fie atinse în practică într-un termen
scurt”.
Ministrul de Interne: „Noile paşapoarte sunt dovada faptului că România îşi poate îndeplini responsabilităţile
pe care le are ca ţară membră a Uniunii Europene. Introducerea unor elemente suplimentare de siguranţă şi,
bineînţeles, controlul strict la graniţe au rolul de a împiedica exportul şi importul de infracţionalitate", consideră
ministrul administraţiei şi internelor, domnul Gabriel Oprea, care a apreciat că paşapoartele electronice
reprezintă doar unul din paşii pe care Ministerul Administraţiei şi Internelor îi face în direcţia îndeplinirii
obiectivului României de a intra în spaţiul Schengen în anul 2011. România a făcut astfel un pas important către
aderarea la spaţiul Schengen prevăzut pentru 2011”.
Toate aceste semne sunt înaintemergătoare venirii lui Antihrist. Pentru toţi creştinii, se apropie vremea
cernerii şi a mărturisirii. Este vremea să dovedim Cui am slujit până acum şi cui vom alege a sluji în
continuare. Dacă frica de chinuri îi va îngrozi pe oameni, silindu-i spre lepădarea de Dumnezeu, mânia dumnezeiască
va fi şi mai îngrozitoare asupra omenirii, după cum ne spune şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în Apocalipsă: „Şi am
auzit glas mare din Biserică zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi vasele mâniei lui Dumnezeu pe pământ. Şi s-a
dus cel dintâi, şi a vărsat vasul său pe pământ, şi s-a făcut rană rea şi mare între oamenii cei ce aveau semnul fiarei, şi
cei ce s-au închinat chipului ei” (Apopc.16, 1-2).
Poziţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România cu privire la noile documente biometrice de
identitate poate fi consultată aici.
Scurtă justificare a „neascultării” noastre
Mai de preţ este adevărul rostit în cuvinte puţine şi simple, decât miile de discursuri retorice şi împodobite, care
vin să îmbrace minciuna. Cel mai profund sentiment de dragoste faţă de fratele tău, este acela de a-i spune adevărul” –
spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Că legea prin Moise s-a dat; iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut” (Ioan
1,17). Pe măsură ce „înţelepţii pescari de suflete” se vor îndepărta şi ei de la adevăr, nesocotind porunca
Apostolului: „Staţi (…) încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu zaua dreptăţii” (Efeseni 6,14),
omenirea se va asemăna unei case zidite pe temelie de nisip. Lipsită de podoaba binecuvântată a adevărului, ea va fi
lovită de viforul minciunii, care o va risipi degrabă. Columna sufletească a Ortodoxiei este primejduită de duhul
minciunii, înveşmântat cu măiestrie în haina adevărului. Când acest duh al minciunii va reuşi să devină stăpân în matca
adevărului, duhul adevărului va fi scos afară. Însă, lepădând minciuna, să grăim adevărul fiecare către aproapele lui.
Deşi este un cuvânt destul de neclar pentru un om care trăieşte departe de Dumnezeu, ascultarea este o noţiune cu o
semnificaţie deplină pentru un credincios, care ştie că, atunci când este lucrată, ea se ridică la nobleţea de virtute
duhovnicească, fiind în stare să îl mântuiască pe om. Nu în zadar, în mediul monahal se foloseşte expresia „sfânta
ascultare”. În momentul tunderii în monahism, călugării se făgăduiesc a trăi până la moarte sub jugul cel uşor al
ascultării faţă de stareţ şi de obşte. În rânduiala săvârşirii sfintei Taine a Cununiei, se spune că femeia trebuie să se
plece întru toate bărbatului, iar la Sfântul Botez, toţi ne facem mădulare ale lui Hristos, făgăduind a asculta de glasul
Bisericii, întocmai ca nişte fii credincioşi. Iată deci că ascultarea este o piatră tare, care stă la temelia întregii
noastre vieţi creştineşti.
Ascultarea se face până la erezie sau abatere dogmatică, şi niciun pas dincolo
Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii, pentru care a zis Mântuitorul: „Cel ce Mă iubeşte
pe Mine, ascultă cuvintele Mele”. Astfel, ascultarea devine o expresie şi o dovadă a iubirii, şi devine raţională (adică nu
este dobitocească) numai atunci când este făcută în duhul evanghelic, urmând calea Sfinţior Părinţi - cale ce duce către
Dumnezeu. Atunci când ascultarea o facem din duhul fricii şi al temerii, acest lucru este o expresie a animalităţii din noi
şi este proprie doar celor necuvântătoare şi robilor. Ascultarea în Duhul lui Dumnezeu nu înseamnă a tăcea atunci când
trebuie să vorbim că: „Zic vouă, de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Ascultarea nu înseamnă
supunere oarbă faţă de vreo poziţie nedreaptă - fie ea canonică, dogmatică sau morală. În acest caz, tăcerea ne
osândeşte, căci tăcând ne facem părtaşi celor care propovăduiesc nedreptatea canonică, dogmatică sau morală. Cine
tace şi pleacă capul în faţa neadevărului, moare de fiecare dată când o face; cine vorbeşte şi ţine capul sus,
moare o singură dată! A nu tăcea şi a nu pleca capul în faţa neadevărului este o virtute, iar aceasta nu în sensul lipsei
de smerenie, ci în sensul de a apăra adevărul. A tăcea atunci când cineva îţi impune o minciună, este totuna cu a primi
minciuna şi a fi de acord cu ea, iar aceasta este un păcat; şi plata păcatului este moartea duhovnicească. Mântuitorul a
zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). De aici, reiese clar cine
este Adevărul. Deci cine tace şi nu apară Adevărul, acela Îl trădează. A ţine capul sus, nu în sensul mândriei - ci în
sensul verticalităţii, înseamnă a fi de partea Celui care a împăcat şi a refăcut legatura pe verticală dintre om şi
Dumnezeu. În acest caz se moare o singură dată, şi de cele mai multe ori, muceniceşte. Se moare trupeşte şi se înviază
sufleteşte...
„Trebuie a asculta pre Dumnezeu mai mult decât pre oameni” (Fapte 5, 29)
Vrednicul de pomenire părintele sârb, Iustin Popovici, spune că este foarte important ca cel credincios să
deosebească stapânirea de silnicie. Acolo unde trăirea creştină şi viaţa evanghelică este nedorită de către stăpânirea
lumească a locului, sau este chiar prigonită, acolo nu avem de-a face cu stăpâniri, ci cu silnicii. Iar când oamenii se
ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă.
Dacă ea nu procedează astfel, înseamnă că nu avem de-a face cu o Biserică adevărată, ci cu o desfrânată apocaliptică,
ce îşi vinde fiii întunericului. Iar reprezentanţii acestei mincinoase „biserici” - oare mai sunt ei reprezentanţii apostoliceşti
ai Bisericii?Desigur, ei se îndreptăţesc în acest caz cu aşa-zisa „iconomie” bisericească (care la ei a devenit o regulă
general valabilă); dar acest lucru nu înseamnă altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel
de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Faptul că o poruncă este elaborată de un ierarh sau de către un sinod bisericesc, acest lucru nu înseamnă că ea
este şi justă în acelaşi timp, ci fiecare dintre cei ce se vor supune acestei porunci sunt datori a cerceta, dacă ceea ce i
se porunceşte vine de la Dumnezeu spre mântuirea lor, sau de la cel ce seamănă neghina, spre pierzarea lor. Aşa au
stat lucrurile în jurul anilor 1923-1924. Porunca sinodului tâlhăresc din Constantinopol, prin care se introducea
calendarul gregorian (aşa-zisul calendar iulian „corectat”) în uzul bisericii a fost primită fără împotrivire de mulţi
credincioşi, care au fost lipsiţi de discernământ şi nu au analizat-o câtuşi de puţin. Dacă acest nou papă „infailibil”-
patriarhul Miron Cristea - a zis că e bună introducerea calendarului, mulţi au adormit liniştiţi pe baricadele nepăsării,
înghiţind minciuna fără să o mestece. Pentru conştiinţa lor searbădă şi depărtată de Dumnezeu, în balanţa de stânga
cântărea prea mult autoritatea patriarhului şi a sinodului acelui timp, despre care Octavian Goga spunea: „Prea laicizaţi;
dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi nu au mai avut nimic din acel fluid miraculos, care întreţine necontenit
fiorul mistic al credinţei. Printre ei, Miron Cristea apărea un ins cu oarecare atribuţii, exploatat de către Maniu, care pe
lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi
desfiinţarea Ministerului de Culte”. (Octavian Goga,„Poezii, Proză”, Ed.a 2-a, Bucureşti, edit. Doina, 2001, pag. 107-
110).
Atunci când unii au luat atitudine împotriva hotărârii samavolnice a patriarhului Miron Cristea, ei au fost numiţi
neascultători, iar pentru acest lucru au avut mult de suferit. În fapt, „vina” lor era că ei nu se supuneau unei porunci care
de fapt voia să îi smulgă din sânul adevăratei Biserici Ortodoxe, şi să îi adune într-un staul străin, al cărui păstor era un
năimit, în persoana greco-catolicului Miron Cristea, ajuns în fruntea Bisericii din România! ... „Îi lipsea, mai întâi, un crez
religios bine determinat. Viaţa lui, prin toate manifestările ei, trăda la tot pasul, nu numai absenţa completă a unei
însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate, profund dezagreabilă. Îi lipsea o orientare culturală
serioasă, care să-i dea posibilitatea ca, în atitudini intelectuale, să poată umplea golurile morale. Singurele calităţi de
duzină erau un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial. Nici un accent de demnitate sau
de sacrificiu; dimpotrivă - misiune revoltătoare şi degradantă în faţa duşmanului (...). Biserica Vechiului Regat, care avea
la conducerea ei instalată - dacă nu tradiţia unei culturalităţi de largi proporţii - măcar acea patriarhală frică a lui
Dumnezeu, a vechilor ecleziarhi pravoslavnici; Biserica aceasta dornică de o personalitate covârşitoare, a pierdut
continuitatea cu spiritul religios de odinioară (...). Nu se călăuzea decât după un oportunism ieftin, care l-a condamnat
din primul moment la rolul degradant de a fi necontenit exploatat de către Maniu, care, pe lângă întărirea lui, l-a împins şi
la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de
Culte” (Octavian Goga, „Poezii, Proză”, Ed.a 2-a, Bucureşti, edit. Doina, 2001, pag.107-110).
Arhim. M.P.
Preţul Ortodoxiei
Dacă preţul vânzării lui Hristos a fost de 30 de arginţi, vom vedea care va fi în final preţul vânzării Ortodoxiei, pe
care se străduiesc să pună mâna iudele veacului nostru. Aceştia pun metanie antihristului din Apus, rumegând în
conştiinţa lor întrebarea: ce veţi da nouă şi vom închina vouă Ortodoxia? Nebuni şi orbi! „Ce este mai mare - aurul”, pe
care îl târâţi din Apus, sau „Biserica, ce sfinţeşte pre aur”? Nebuni şi orbi!„Ce este mai mare - darul” cu care vă înşeală
Apusul sau Altarul Ortodoxiei, care sfinţeşte fiinţa umană?„Iar Fariseii şi legiuitorii au lepădat de la sine sfatul lui
Dumnezeu” (Luca 7, 30), uitând cuvintele lui Hristos:„iar cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepădat va fi
înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12, 9).
Ce vedem acum? Vedem pe unii ca aceştia, cum vin să ne „îndulcească” din „ospăţul dragostei duhovniceşti”, găzduit în
paginile publicaţiei săptămânale „Lumina”, aparţinând trustului de presă „Basilica”, aflat sub auspiciile B.O.R.. Până aici,
nimic rău, numai că subiectul ales nu se potriveşte câtuşi de puţin cu mărturisirea lor de credinţă. În numărul din 20 iulie
2008 al publicaţiei sus-amintite, părintele arhimandrit Timotei Aioanei ne vorbeşte despre „sfinţii fălticeneni”- Sfântul
Ierarh Dosoftei, cu metania la Mănăstirea Probota şi Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca, pe care îi numeşte „ocrotitorii
ţinutului Fălticenilor care păstrează, în hotarele lui, istorie multă şi taine sfinte, din vremuri îndepărtate”.
Deşi articolul se vrea a fi unul de laudă la adresa Sfinţilor ce au trăit în aceste ţinuturi, autorul nu uită să
amintească, încă de la început, despre mirabila promenadă făcută împreună cu patriarhul Daniel Ciobotea (pe atunci,
mitropolit), prin ţinutul Fălticeniului. Prin această alăturare de idei, părintele Timotei vrea să aducă, în mintea cititorului,
ideea unei comuniuni în duh şi mărturisire a Sfinţilor Ierarhi de odinioară, cu aceştia de acum, care umplu sălile
reununilor ecumenice, slujesc şi se roagă împreună cu „fraţii” lor eretici, aşa cum nici un Sfânt nu a făcut-o vreodată!
Fiindcă articolul laudativ la adresa mai-marelui său nu şi-ar fi găsit un final pe placul destinatarului, părintele
profită de acest moment prielnic pentru a mai „lovi” un punct, „înfrumuseţând” „portretul duhovnicesc” al patriarhului
actual, eroul acestei povestioare, cu încă o „medalie de merit”: „Ar mai putea fi amintită încercarea mitropolitului Daniel
de a-i apropia pe slujitorii stilişti de la Slătioara, oferindu-le chiar posibilitatea studierii în seminarii şi facultăţi de teologie.
Întâlnirea de la Mănăstirea Neamţ din decembrie 1990 nu a avut, din păcate, rezultatul dorit. Din partea lor s-a dorit
rămânerea departe de Biserică şi chiar nerecunoaşterea adevărului istoric. Mitropolitul Silvestru Onofrei, trecut între timp
la cele veşnice, a avut (singurul) curajul să admită că în momentul hirotoniei primului lor arhiereu, episcopul Galaction
Cordun avea deja povara neascultării faţă de patriarhul şi ierarhii ţării”. (Săptămânalul „Lumina”, nr. din 20.07.2008).
Nu poate exista Biserică Ortodoxă fără Sfinţi, la fel cum nici Sfinţii nu pot exista, decât în sânul Bisericii
Ortodoxe. Ei sunt slava şi podoaba Bisericii, şi de aceea sunt cinstiţi prin cântări şi slujbe, pomenind cu evlavie
şi dragoste, viaţa şi ostenelile lor, spre pilda şi folosul nostru, al celor de azi, care încercăm, în această beznă a
necredinţei veacului apocaliptic, să ţinem aprinsă flacăra credinţei în inimă, fiecare după puterea noastră.
De aceea, canonizarea - adică proslăvirea Sfinţilor - este un moment de mare însemnătate şi bucurie duhovnicească în
viaţa oricărei Biserici. De multe ori, ei sunt cinstiţi de credincioşi cu multă vreme înainte de proclamarea oficială a
sfinţeniei lor, având darul facerii de minuni, ca dovadă a faptului că Dumnezeu le-a primit faptele bune, încununându-i
după vrednicie, cu neveştejita cunună a sfinţeniei. Tradiţia Bisericii spune că, dintre toate cetele Sfinţilor, Mucenicii sunt
singurii ale căror suflete, după despărţirea de trup, trec nestingherite prin toate Vămile văzduhului, ajungând la fericirea
veşnică a Raiului, fără nici o împiedicare din partea vrăjmaşului mântuirii. Atât de mare putere are jertfa sângelui lor,
încât este considerată ca cel mai sfinţitor Botez - dovada cea mai puternică a dragostei lor către Dumnezeu, pe Care L-
au mărturisit în faţa ighemonilor păgâni sau înaintea adunărilor eretice.
Prin recunoaşterea sfinţeniei lor, noi mărturisim faptul că Biserica de pe pământ, ca instituţie dumnezeiesc-omenească,
este o ipostază a ierarhiei cereşti, un Rai pogorât printre oameni. Noi, ortodocşii, ştim faptul că, indiferent ce hotărâri ar
lua mai-marii Bisericii, cu privire la sfinţenia sau presupusa sfinţenie a unor oameni trecuţi din această viaţă, ea nu poate
fi valabilă decât atunci când este pecetluită cu voia lui Dumnezeu. De aceea, se poate striga mult şi bine „Santo
Subito” de către admiratorii defunctului Papă Ioan Paul al II-lea.Dumnezeu nu face voia noastră, dacă noi nu o facem
pe a Lui, iar despre eretici, care au ştirbit dogmele Bisericii Apostolice, care au propovăduit pacea şi iubirea, dar au
înscenat cele mai crâncene vărsări de sânge, declanşând cruciade, de dragul unui primat jurisdicţional… cine va putea
vorbi despre mântuirea lor? Sfinţenia presupune o viaţă plăcută Domnului, trăită după învăţăturile Sfintei Evanghelii,
întrudreapta credinţă, care este una singură, şi anume Ortodoxia, căci spune Apostolul Pavel: „Şi, dacă se va lupta
cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim: 2,5), aşteptând a primi „cununa vieţii veşnice, pentru
care lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim: 4,7).
Cu alte cuvinte, prin cinstirea Sfinţilor, noi dovedim ascultarea faţă de Dumnezeu şi de voia Sa. Căci voia Sa a fost, ca
cei pe care noi azi îi cinstim, cu cântări de laudă, să se numească prieteni şi ucenici ai Săi. Iar dacă îi cinstim, înseamnă
că mărturisim aceeaşi credinţă întru care s-au sfinţit; înseamnă că le cerem mijlocirea către Dumnezeu şi le
recunoaştem viaţa, pe care le-o şi urmăm, pe cât ne stă în putinţă.
Începând cu anii ’50 ai secolului trecut, odată cu venirea lui Iustinian Marina la tronul patriarhal, Biserica Ortodoxă de stil
nou din România a început un lung şir de canonizări în rândul Sfinţilor români. Nu scriem acest articol pentru a le
contesta sfinţenia – departe de noi acest gând. Din contră – faţă de toţi se cade a avea o evlavie deosebită.
Tocmai de aceea, atitudinea Bisericii de stil nou faţă de viaţa şi învăţătura acestor Sfinţi, stârneşte nedumeriri.
Să începem cu începutul
La 28 februarie 1950, Sinodul B.O.R. (Biserica de stil nou) a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la
Partoş - Maramureş, mare apărător al Ortodoxiei, despre care se ştie că s-a născut în anul 1568, în oraşul Raguza
Dalmaţiei, într-o familie de creştini valahi, fiind numit la botez Iacob. La vârsta de 15 ani, el va intra în viaţa monahală,
fiind închinoviat la mănăstirea din Ohrida (Macedonia de astăzi), unde rămâne timp de 5 ani, după care merge la
Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, unde devine schimonah, cu numele Iosif. Pentru viaţa sa aleasă, şi pentru
darul vindecării, cu care fusese înzestrat, va fi hirotonit preot şi duhovnic, apoi egumen în mănăstirea Sfântul Ştefan din
Adrianopol. Primeşte egumenia mănăstirii Cutlumuş din Athos, din a cărei obşte făceau parte mulţi călugări români.
După moartea mitropolitului Timişoarei, românii bănăţeni s-au gândit la Cuviosul Iosif, stabilit între timp în preajma
mănăstirii Vatopedu, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale.
Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu şi instalat
Mitropolit al Timişoarei. Se spune că în ziua în care a sosit în Timişoara, credincioşii i-au adus un olog bolnav de mulţi
ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea. Va rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită
vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială, prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a
treburilor bisericeşti, se retrage la mănăstirea Partoş. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi al activităţii sale
monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoş” şi „Mitropolitul Timişoarei”. În
Acatistul întocmit cu ocazia canonizării, Sfântul este numit, foarte frumos, drept „comoara legii străbune” („Acatistier”,
Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 1990, p. 151).
În „Vieţile Sfinţilor”, Ed. Episcopia Romanului şi Huşilor, vol. Septembrie, ziua a cincisprezecea, citim: „În anul 1650 este
hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al
Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credinţă,
înţelept la cuvînt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune”. Cei care i-au aşternut pe hârtie viaţa, i-au semnat Tomosul
de canonizare, ori îi fac pomenirea de peste an - oare urmează ei pildei vieţii sale?
Ajungem în prezent
Duminică, 11 mai 2008 – după calendarul oficial, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sfinţilor Mucenici
Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu şi Vasilie din Mocod. Slujba a fost
săvârşită la Mănăstirea Salva, pe platoul unde cei patru şi-au găsit sfârşitul mucenicesc, pentru că nu au acceptat să-şi
lepede credinţa ortodoxă.
La propunerea Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, Sinod ul B.O.R. a aprobat canonizarea celor patru mucenci în
octombrie 2007, cu ziua de pomenire 12 noiembrie. La eveniment au participat 15 ierarhi, membri ai Sinodului Bisericii
de stil nou. Patriarhul Daniel nu a participat din motive de sănătate, dar a delegat un episcop vicar, ce a dat citire actului
de canonizare. Canonizarea are loc la 245 de ani de la revolta condusă de Tănase Todoran, ale cărei represalii s-au
soldat cu tragerea pe roată a celor patru năsăudeni, pe platoul Mocirla de la Salva. Redăm fragmente din dosarul de
canonizare a Sfinţilor Mucenici Năsăudeni:
„Mucenicul Atanasie s-a născut în Bichigiu, pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor
Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment, care
era aşezat undeva langa Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii
împărăţiei, s-a refugiat în Muntii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani
îndelungaţi, după care este lăsat la vatră şi ridicat la rang de răzeş.Nefiind preot ortodox în sat, el s-a opus cu
îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat
fiul după rânduiala credinţei strămoşeşti.
În anii 1761-1762, el a tratat cu guvernul din Viena militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi
Someşului Mare. A fost personal la Viena, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea
în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului nu vor fi siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii,
ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând
roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor, şi a început să se opună pe faţă
procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism
şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei. La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La Mocirla", era
organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă
nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la
catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi
pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran", în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit
grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta
împărăteasă că suntem oameni liberi!... Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o
batjocorească! Jos armele!" Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ
de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere. La
scurt timp dupa aceea, s-au făcut cercetări, pentru ca vinovaţii de nesupunere să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou din Salva, a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai.
Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de
la unire si de la înrolarea în statutul militar grăniceresc..." - dupa cum se arată în sentinţa de condamnare.
Concluzia…
Am ales cele mai importante evenimente de acest gen – îmbucurătoare (cu toate că cenzurarea adevărului este foarte
frecventă), dar şi întristătoare, în acelaşi timp -, petrecute cu binecuvântarea şi în prezenţa înalţilor prelaţi ai Bisericii de
stil nou. Este un lucru îmbucurător, faptul că cinstirea Sfinţilor este înfăptuită încă într-o Biserică din ce în ce mai
modernistă, politicizată şi ecumenistă, dar ne întristăm, pentru că nu înţelegem un lucru: cum de pot, în acelaşi
timp, să proclame, cu mult fast, canonizarea Sfinţilor Mucenici, ucişi de ereticii catolici, uniaţi ori calvini, iar în
acelaşi timp, şi cu acelaşi fast, să participle la dialoguri şi rugăciuni ecumenice, împreună cu mai-marii tuturor
cultelor eretice ori păgâne: catolici, uniaţi, calvini, reformaţi, musulmani? Singurele concluzii pe care le putem
trage sunt că, ori Biserica de stil nou, acest uriaş cu picioare de lut, aflat într-o criză profundă de credibilitate faţă de
proprii ei credincioşi, încearcă, cumva, ca prin aceste ceremonii fastuoase, să abată atenţia de la abaterile canonice,
care se întâmplă deja la vedere: „Slujbe" de „sfintire" a apei Crisului Repede, făcute de ierarhul B.O.R. Sofronie Drincec
al Oradiei, împreună cel greco-catolic, Virgil Bercea; „sfintiri" de temple si monumente masonice, saptamâni de
„rugaciune ecumenica", şi alte asemenea încălcări ale Sfintelor Canoane, ori… B.O.R., prin oamenii angrenaţi în
structura ei, suferă de grave inconsecvenţe dogmatice, de vreme ce cu gura lor mărturisesc adevărul (atât cât mai poate
răzbate din el, prin sita deasă a cenzurii…), pentru ca apoi, la numai câteva zile, să facă exact contrariul!
Mai înfricoşătoare însă decât apostazia în sine, este lipsa de reacţie a credincioşilor B.O.R. În afară de câteva
glasuri izolate, care sunt repede înăbuşite, prin mustrări ierarhice ori prin mutări disciplinare, se pare că restul
clericilor şi al laicilor suferă de orbire duhovnicească, fiind de acord cu toate grozăviile antiortodoxe, derulate
sub auspicii ecumeniste. Iată, deci, că încetul cu încetul, propaganda ecumenistă, făcută în toate mediile,
începând de pe băncile şcolilor şi până la mass-media, începe să îşi arate roadele otrăvite…
Oare nu li se potriveşte lor spusa Proorocului David: „Iar păcătosului i-au zis Dumnezeu: pentru ce tu povesteşti
dreptăţile Mele, şi iei aşezământul Meu de lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura, şi ai lepădat cuvintele Mele înapoi.
De vedeai furul, alergai cu el, şi cu cel prea curvar partea ta puneai” ?
(Ps. 49, 17-19)
21 ianuarie 2006: Iaşi: Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor - a patra zi.
Mitropolitul Daniel al Moldovei, actualul Patriarh B.O.R., la o vecernie ecumenista, ţinută în catedrala mitropolitana
veche Sf. Gheorghe din Iaşi, sâmbătă, 21 ianuarie 2006, începând cu ora 17.00, alături de Petru Gherghel, episcop de
Iaşi, Aurel Percă, episcop auxiliar, în prezenţa unui număr mare de credincioşi ortodocşi şi... catolici. În spatele
mitropolitului Daniel, pe peretele bisericii, putem vedea zugrăvită icoana Sfântului Ierarh Ilie Iorest... să fie oare o
coincidenţă tristă, ori un act voit?
18 ianuarie 2007: Iaşi: Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor - prima zi
În aceeaşi locaţie şi cu aceeaşi participare. În fundal, se văd icoanele Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara,
Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş (în spatele scaunului arhieresc).
Să ne aducem aminte că
Încă de la prima ei formă de organizare, din anul 1924, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a fost ţinta multor
atacuri. Ea a fost transformată într-un bastion în care s-a tras cu arma - la propriu vorbind (a se vedea mărturia părintelui
Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, martor al evenimentului, publicată sub numele de Măcelul de
la Cucova; s-a lovit cu patul puştii, ori s-a împroşcat cu jeturi retorice - jigniri sau minciuni -, ce denotă, de multe ori,
lipsa oricărei conştiinţe ortodoxe ori a vreunei temelii duhovniceşti. Dar, dată fiind situaţia istorică şi actuală, singura
concluzie este că tocmai de la păstorii Bisericii de stil nou, s-a întreţinut, în timp, această stare bolnăvicioasă de
confuzie, minciună şi agresivitate la adresa ortodocşilor tradiţionalişti (de stil vechi) din România. Şi nu ţinerea
calendarului iulian în sine i-a tulburat pe aprigii noştri contestatari, ci faptul că Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din
România nu se află în comuniune cu B.O.R. Deseori, ei îşi încep atacul verbal prin invocarea unor fraze-şablon, de
genul:„Şi Patriarhiile Moscovei, Serbiei, Ierusalimului ţin stilul vechi, dar ele, de dragul unităţii, trec peste acest
impediment, şi slujesc împreună cu patriarhiile de stil nou, printre care şi B.O.R."Deci, tot războiul lor contra
noastră se reduce la o chestiune unică, şi anume la comuniunea euharistică. Mai mult, clericii şi credincioşii Bisericii
oficiale (B.O.R.), vin cu încă un argument: „BOSV nu este recunoscută canonic de Patriarhia de
Constantinopol". Dar chiar prin însăşi etimologia sa, cuvântul canonic vine de la substantivul canon. Ori, e de la sine
înţeles ca nu poate fi canonic decât ceva (sau cineva) care respectă canoanele. Fac Bisericile de stil nou acest lucru?
Vom vedea imediat...
Mai suntem acuzaţi (printre altele), şi de faptul că am făcut din calendarul patristic un „idol" la care ne închinăm, ori o
dogmă. Iată că tocmai faptul că nu ne aflăm în comuniune cu alte Patriarhii ce folosesc calendarul iulian, se face
cea mai bună dovadă împotriva acestor cleveteli. Înseamnă, deci, că nu numai calendarul iulian este condiţia unei
comuniuni liturgice, ci mai există încă ceva. Acel cevaeste tocmai participarea şi părtăşia patriarhiilor mai sus-
menţionate, indiferent de calendarul pe care îl folosesc, la înfricoşătoarea panerezie a secolului nostru: mişcarea
ecumenică, marea desfrânată a acestui veac apocaliptic. Este impropriu chiar să măsurăm acum gradele ori măsura
de implicare a structurilor Bisericilor oficiale in mişcarea ecumenică. Fără să greşim, putem afirma că toate sunt la fel de
ecumeniste, moderniste şi inovatoare, indiferent dacă folosesc calendarul iulian sau pe cel gregorian, papistaş.
Să nu se uite că schimbarea calendarului nu a fost decât portiţa (sau, mai bine zis, ruptura în gardulviei pomenite
de Proorocul David), care a lăsat drum deschis porcilor sălbatici, care au păscut-o (nimicit-o). Ce anume simbolizează
acest gard, dacă nu chiar Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe? Şi cine sunt porcii sălbatici, dacă nu chiar ereticii,
prezenţi cu mare pompă şi fast la reuniunile ecumenice, şi autointitulaţi, cu emfază, „biserici"? Iată cine a ajuns să se
înfrupte din Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, batjocorindu-le! În America cea „civilizată", există întregi jurisdicţii ale
Bisericii Ortodoxe a Antiohiei (şi nu numai), care dau Tainele (cu ordine exprese, primite de la Patriarhia de
Constantinopol), membrilor unor confesiuni eretice, osândite de Sfintele Soboare Ecumenice: monofiziţilor, catolicilor,
monoteliţilor sau protestanţilor.
În anul 2004, ultraecumenista şi inovatoarea Patriarhie de Constantinopol (prin reprezentantul său, Mitropolitul
Augustin, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Germania), a recunoscut „botezul" luteran, prin semnarea unui acord. Mai
pe înţelesul cititorului, asta înseamnă că, la venirea la Ortodoxie, un luteran nu mai trebuie botezat.
Ce să mai ştie însă bietul om? Din o mie de informaţii pe care le primeşte, aproape toate sunt măsluite. Prin
informaţiile false, se produce manipularea maselor; adevărul este ţinut în întuneric, iar minciuna este lăudată şi
prezentată drept adevăr. Cât despre soarta mincinoşilor cu mitre şi odăjdii strălucitoare, aceasta va fi pe măsura lucrării
lor de aici, de pe pământ. În timp ce norodul simplu se va putea apăra prin neştiinţă, cei ce ţin sceptrele puterii nu vor
putea spune că nu au ştiut. Pentru mulţi dintre ei, judecata va începe încă din viaţa aceasta, spre a fi pildă de
îndreptare celor ce poate ar vrea să le urmeze pe aceeaşi cărare a pierzării. Ei se vor demasca pe ei înşişi, ori vor fi
vădiţi de Dumnezeu...
Ajungem acum la esenţa problemei: existenţa sau inexistenţa Harului în Biserica oficială
Cu părere de rău pentru cei iscoditori, trebuie să spunem că nu această chestiune în sine ne preocupă pe noi,
ortodocşii de stil vechi. Existenţa sau inexistenţa Harului este o chestiune care ţine numai de iconomia lui
Dumnezeu, dar asta nu îndreptăţeşte nici atitudinea ierarhilor Biseiricilor de stil nou, începând cu anul 1924 şi până
astăzi, şi nici rămânerea în comuniune cu ierarhii inovatori (nou-calendarişti) şi/sau eretici (ecumenişti). Iar cât despre
această iconomie, noi, ca simpli muritori, nu ştim nici în ce măsură harică mai lucrează încă în B.O.R., iar, în cazul în
care există, nu ştim când anume va înceta. Canonic vorbind, noul calendarism se află sub anatema Sfinţilor Părinţi
(a se vedea Anatemele marilor Patriarhi ai lumii din anii 1583, 1756, 1848 asupra inovatorilor calendarişti sau
Canoanele Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei). Cât priveşte erezia ecleziologică a ecumenismului, Biserica Ortodoxă
Rusă din Afara Graniţelor a predat-o anatemei. Aşadar, dacă e să gândim situaţia stricto-senso, adică în duhul legii (al
Sfintelor Canoane), opinia unora că B.O.R. este lipsită de har, nu ar fi chiar o opinie lipsită de temei.
Totuşi, nu afirmăm cu certitudine inexistenţa harului în B.O.R. Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv,
dar dreapta Sa mânie este groaznică, atunci când vine asupra călcătorilor de lege. Cele expuse mai sus sunt un motiv
perfect întemeiat pentru îngrădirea şi ruperea comuniunii cu Biserica oficială, din pricina inovaţiei calendaristice, făcută
de aceasta din urmă cu scopul declarat de a se apropia de catolicism. Dacă raportăm ideea de faţă la situaţia actuală
din BOR, care peste noapte a devenit „biserică-soră” cu biserica catolică, se poate spune că s-a ajuns la fundul sacului,
plin odinioară cu pogorăminte şi indulgenţe, şi se poate ajunge în situaţia în care, în curând, vom spune în mod lipsit de
orice umbră de îndoială, că, de vreme ce însăşi Biserica de stil nou a întors spatele Ortodoxiei, punând metanie Papei,
înseamnă că de bunăvoie renunţă şi alungă Harul Duhului Sfânt.
Aproape toate confesiunile eretice ale Apusului îşi au originea în catolicism. Ele sunt mlădiţe otrăvitoare:
buruieni, neghine şi aguride, răsărite din biserica catolică - acest trunchi putred şi ros de ambiţiile deşartelor măriri
lumeşti, stropit din belşug cu sângele din vremea Inchiziţiei sau a cruciadelor. Cum să te numeşti „soră” cu o
desfrânată? Ce părtăşie are întunericul cu lumina? Şi, dacă Biserica de stil nou se numeşte soră a bisericii catolice, aşa
cum a susţinut-o şi fostul Patriarh (mort în condiţii cel puţin suspecte, pe masa de operaţie); aşa cum declară şi actualul
Partiarh, aprig ecumenist şi „propovăduitor al promovării religioase prin dialogul interetnic sau prin schimburile de
experienţă liturgică”... cu heterodocşii, cum să ne numim noi oare „soră” cu ea? Oare săvârşind slujbe liturgice împreună
cu ereticii, nu se împărtăşeşte şi ea de erezie? Graiurile patristice spun răspicat: cine slujeşte cu ereticul, se face
părtaş ereziei lui, devenind la rândul lui eretic. Câte slujbe nu au slujit cei din BOR cu ereticii catolici? În concluzie:
nu cumva s-au făcut părtaşi ereziei lor?
Mai este ceva de facut? Constiinta ortodoxa ne îndeamna sa ne îngradim de ierarhia inovatoare, autodeclarata sora a
ereticilor, si sa luptam, pe cât e cu putinta si ne va întari Dumnezeu, pentru pastrarea Ortodoxiei neîntinate. Vina pentru
anumite sminteli apartine, în mare parte, ierarhilor inovatori, dintre care multi au apartinut sau apartin organizatiilor
oculte (luam în considerare aici numai dezvaluirile publice din mass-media...). Este stiut ca în lojile masonice, se spurca
ritualic icoana Maicii Domnului, prin lucruri pe care nici hârtia nu le poate suporta, spre a fi descrise. Ce fel de preoti ies
din punerea mâinilor acestor minciuno-ierarhi, cum, pe drept cuvânt, sunt numiti, potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-
II? Ori, cât de ortodocsi mai sunt unii ierarhi, care apostaziaza la vedere, afisându-se în ipostaze ecumeniste (si ma
rezum doar la saptamâna asa-zis de rugaciune ecumenica, intrata deja în traditia trista a dialogului
interconfesional)? Acestea sunt problemele serioase, pe care ar trebui sa si le puna credinciosii simpli din B.O.R., dar si
din celelalte biserici ortodoxe oficiale, angrenate în ecumenism. Nu sunt oare îndreptatiti cei ce se îndoiesc de existenta
harului sfintitor la asemenea persoane? Dupa cum decurg relatiile de colaborare interconfesionala, e vadit faptul ca,
în scurt timp, B.O.R. va fi catolicizata. Si, atunci, oare, Dumnezeu nu îsi va ridica Harul Sau din ea?
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în
deşert, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele, şi să nu osândesc pe fratele meu, că
binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Să luăm în ajutor Soborul tuturor Sfinţilor şi să purcedem pe calea postului, despre care spun Sfinţii Părinţi că
are menirea de a curăţi atât trupul, cât şi sufletul. Dar să nu mergem oricum, cu toate că ne-am obişnuit a merge pe
bâjbâite sau mânaţi de slăbiciunea gândului de a imita fără discernământ, spunând: „să postească toţi, şi voi posti şi eu”.
Şi, dacă vrem să biruim „acest neam de draci”, care ne dă târcoale în veacul apostaziei de astăzi, şi care „nu iese, fără
numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21), trebuie să ne înmulţim rugăciunile, îndreptându-le către „munţii cei
duhovniceşti, de unde ne vine ajutorul”. Unii dintre oameni spun că nu pot posti. Este ştiut că Dumnezeu nu cere omului
mai mult decât poate; dar, dacă Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi, cine va putea fi împotriva nostră? Desigur, cea
dintâi esteTRÂNDĂVIA.
Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi sârguinţei noastre,
spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii, care n-au nevoie de hrană. „Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I
trebuie hrană - zice Sf. Simeon al Tesalonicului. Este viaţă şi petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană.
Este omorârea trupului, că acesta hrănindu-se, ne-a făcut morţi; şi izgonirea patimilor este postul, căci lăcomia întărâtă
patimile trupului”.
El este o jertfă trupească, ce se cere a fi unită cu milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc., aduse la altar,
precum şi metaniile, închinăciunile, etc., toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa
Domnului se ridică la cea mai înaltă măsură doar atunci când sufletul se curăţeşte, prin înfrânarea de la orice răutate,
acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul şi chipul dragostei
noastre faţă de Dumnezeu, Care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post, fiindcă el este mijlocul cel
mai bun de a ne birui pornirile rele ale trupului.. Pe temeiul acestei biruinţe, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi
uneltirile diavolului.
Nu orice post este post duhovnicesc, ci numai acela care se face întru numele Domnului şi după legea lui
Dumnezeu aşa cum a primit-o Adam (Facerea 2, 16-17; 3, 2-6) şi au învăţat proorocii (Ioil 2, 12-16), şi l-au lucrat sfinţii
(III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Moisi a stat pe muntele Sinai atunci când a primit Tablele Legii „Şi au fost Moisi
înaintea Domnului patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; pâine n-a mâncat şi apă n-a băut.”(Ieşire 34; 28 şi Deuteronom
9; 9, 18). Când au fost să biruiască poporul cel păgân al filistenilor, evreii au postit (I Regi 7; 6). Proorocul Isaia vorbeşte
mult despre însemnătatea postului (Isaia cap. 58), iar Ioil, amintind de pocăinţă, îndemna şi la post (Ioil 2; 15). „Nu fii
nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca la mâncări multe. Că în mâncările cele multe va fi durere, şi nesaţiul
va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va înmulţi viaţa", zice Înţeleptul Isus, fiul lui
Sirah (37; 32-34). Sfântul Ioan Botezătorul a postit tot timpul vieţii (Matei 3,4; Marcu 1, 6). Mântuitorul Însuşi a postit
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4; 2 şi Luca 4; 2) şi
ne-a poruncit limpede şi nouă să postim şi cum să postim (Matei 6, 16-18; Luca 21, 34). Apostolii au postit şi s-au rugat
(Faptele Sfinţilor Apostoli 13, 3; 14, 23; I Corinteni 7, 5; II Corinteni 11, 27). Sfinţii Părinţi laudă şi ne îndeamnă spre
postire cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Omilia a 10-a la Cartea Facerii”: „Postul
potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl
uşurează.”
Deci, orice creştin trebuie să fie convins de necesitatea postului, să-l respecte în convingerile sale şi să-l
practice, ferindu-se de a-l defăima, întrucât el este de origine dumnezeiască, dat nouă cu scopul de a ne înfrâna trupul
de la patimi, a ne smeri sufleteşte şi a ne face mai buni întru pocăinţă şi rugăciune spre mântuirea noastră şi slava lui
Dumnezeu. Altfel, cum vom răspunde în faţa lui Dumnezeu dacă, sănătoşi fiind, nu am postit? Căci faptele noastre sunt
de fapt după chipul şi măsura înţelepciunii la care am ajuns. Ele arată relaţia pe care o avem cu Dumnezeu. Acest gen
de responsabilitate ne şlefuieşte cugetul prin gândirea la Judecata de Apoi. Voi fi eu sau nu în măsură să dau răspuns
pentru ceea ce am făcut în viaţă? Toţi vom avea de dat un răspuns...
Îndrăzneţe dezlegări, putem spune, chiar dacă sunt făcute de către mai-marii Bisericii, care nu aveau însă nici
autoritatea şi nici puterea de a merge atât de departe. „Peşte, icre, ouă, lapte şi brînză” în vremea Postului... alimente pe
care Sfinţii Părinţi le interzic cu desăvârşire pentru această perioadă! E adevărat că rolul postului nu este acela de a
ucide omul, ci patimile din om, dar a trata cu ignoranţă hotărârile unor Soboare Ecumenice, referitoare la post, şi a
institui reguli noi, ajustate şi croite după gustul şi moda apostaziei lumii de azi... ei bine, acest lucru dă de gândit!
Ce facem cu Tipicul cel Mare, alcătuit de Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit (†532, prăznuit la 5 decembrie), şi care,
în decursul secolelor, a fost adăugit de alţi cuvioşi părinţi din Palestina şi Sfântul Munte Athos? Oare Tipicul cel a
devenit preş bun de călcat în picioare pentru prelaţii oficiali, care nu mai ţin cont nici de regulile bisericeşti, nici de
Canoane? E ruşinos şi dureros, dar ADEVĂRAT! Acest Tipic dezleagă la peşte numai de două ori în vremea Postului
Mare, şi anume la Praznicul Bunei-Vestiri şi la Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile). Cât despre ouă, lapte şi brânză,
nici nu mai vorbim! Canonul 69 Apostolesc zice: „Dacă vreun episcop, preot, cântăreţ sau mirean nu posteşte Sfântul şi
Marele Post al Paştelui, cât şi miercurea şi vinerea de peste an, afară de cazul când va fi împiedicat de slăbiciune
trupească, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească.”
Se camuflează îndrăzneala de a distruge canoanele şi rânduielile Sfinţilor Părinţi, la umbra cuvântului „neputinţă”
sau al formulării „credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi”. De vreme ce boala şi suferinţa au fost ca urmare a
călcării poruncii dumnezeieşti de către strămoşii noştri, Adam şi Eva, înseamnă că, şi în vremea Sfinţilor Părinţi, au fost
destui neputincioşi. Să le cerem deci sfat.
Cred că cel mai concret caz de neputinţă îl prezintă femeia lehuză. Chiar şi acesteia în timpul Marelui Post,
Sfinţii Părinţi i-au dat dezlegare doar la vin şi untdelemn (Îndreptarea Legii, 382). Se poate oare ca un Sinod local,
precum cel al B.O.R. din 1965 să anuleze hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, canoanele referitoare la post, să
arunce cu noroi în regulile bisericeşti ale Tipicului Mare sau cele prescrise în Îndreptarea Legii şi alte sfinte scrieri?
Mă întreb, uneori: oare am uitat adevărul Istoriei religiilor? Ori, încet-încet ne transformăm în nişte propovăduitori
mincinoşi ai „noii ortodoxii”? Zic ai noii ortodoxii, fiindcă pe cea adevărată şi mântuitoare, a Sfinţilor Părinţi, adepţii noii
ordini mondiale ar nimici-o într-o clipită. Dar Domnul păzeşte Biserica Sa, după făgăduinţa nemincinoasă, dată Sfântului
Apostol Petru: „Şi eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe
dânsa” (Mt.16, 18). Iar dacă ei au lepădat adevărul Credinţei, noi să scotocim în arhivele timpului şi să vedem cu cine se
înfrăţesc, pe cine numesc fraţi şi dacă legile Bisericii le permit una ca aceasta.
Minciunile pot fi mai mari sau mai mici, mai grave, sau mai puţin grave. Marile minciuni sunt, desigur, monopolul
„celor puternici” ai lumii, pe când cele mici caracterizează pe cei mici. Mulţi la acest veac se înşeală şi primesc a se face
părtaşi întunericului ereziei, cu toate că ştiu că erezia este blestemată de Pravila şi Canoanele date de către Sfinţii
Părinţi ai Bisericii Ortodoxe! Şi, cu toate acestea, iată mulţi propovăduiesc aceste rătăciri „cu capul descoperit”, iar
mulţi purced spre ecumenism - erezia tuturor ereziilor, după cum au numit-o Sfinţii acestui veac apocaliptic.
Lepădarea de Credinţă a existat încă din zorii creştinismului. Iată ce propovăduia dumnezeiescul Pavel către
Romani: „Că unii ca aceia, Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor; şi prin cuvinte bune şi prin
cuvântare de bine, înşeală inimile celor proşti. ” (Rom. 16, 18). Să ne aducem acum aminte de înţelepciunea populară,
ce spune că „orice minciună repetată devine adevăr”. Să mai adăugăm că graiurile mincinoase ale mai-marilor lumii sunt
cu atât mai înşelătoare, cu cât este mai mare vrednicia lumească sau bisericească a celui ce o propovăduieşte, şi iată
cum înţelegem de ce lumea azi spune: „Păi, dacă aşa vedem la televizor” sau „dacă aşa a hotărât Papa...” Acelora le
spunem doar atât: oare este Papa infailibil? Să nu uităm o clipă că papa este reprezentantul de vârf al unei confesiuni
eretice, al unei biserici false. Cum poate oare să aibă credibilitate? De când este lupul... păstor al oilor?
Dar mulţi vor spune: „dacă aşa zice patriarhul... că celelalte „religii” sunt surori ale Ortodoxiei”?! Oare un patriarh
este mai presus de Sfintele Canoane? Oare el nu este om trecător, ca noi toţi, cei care urmăm a da răspuns la judecata
dumnezeiască pentru tot ce am făcut în această viaţă? Ce minuni au făcut aceşti păstori orbi ai lumii, de îndrăznesc
să schimbe ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi, făcători de minuni şi purtători de semne şi răni?
Să o luăm sistematic...
Lipsa fricii de Dumnezeu şi necredinţa actualilor corifei ai ecumenismului reprezintă o sfidare cutremurătoare,
îndreptată împotriva faptelor de credinţă şi mărturisire ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. Ca primă etapă, pentru a nu putea fi
acuzaţi că încalcă sfintele aşezăminte ale Bisericii, ierarhii ecumenişti caută să îi scoată pe Sfinţii Părinţi „în afara legii”,
desigur... metaforic vorbind, afirmând că cele spuse de ei cândva acum nu ar mai fi de actualitate, iar Canoanele
Bisericii sunt „bariere ruginite”, piedici în calea realizării ereziei numite atât de pompos şi înşelător, „unitate în
diversitate”! În ultimă instanţă, toată această cruciadă murdară care se duce, nu poate fi numită altcumva
decât blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
Lipsa oricărei conştiinţe dogmatice, încrederea lor oarbă şi nejustificată în succesul închegării organismului
bisericesc ecumenic, al acestui rod al neascultării faţă de Biserică, este cu totul neîngăduit din privinţa normelor
canonice. Orice ar face sau ar născoci, ei nu vor putea fi niciodată mai presus de Sfinţii Părinţi, chiar de-ar fi să mute
munţii sau alte minuni să facă. Problema e, dacă este sau nu pozitiv, util sau necesar mântuirii şi adevărat, ceea ce
fac noii ortodocşi. E uşor să distrugi, să calci peste legi bisericeşti sau canoane ale Sfinţilor Părinţi şi să creezi o altă
idee, o altă definiţie a Bisericii, în care totul pare roz. Duhurile răutăţii au multă imaginaţie şi putere de a strica, pe când
cele ale adevăratei blândeţi şi iubiri creştineşti au nevoie de ajutor dumnezeisc pe care nu-l primeşti, stând la rugăciune
cu ereticul sau propovăduind de pe amvoanele capiştilor idoleşti, aduse din Occidentul apostat şi păgânizat. Ortodoxia
înseamnă o continuă veghere asupra mişcărilor sufletului, este o pururea-vorbire cu Dumnezeu, rugăciune necontenită
prin care cerem de la Dumnezeu să ne înţelepţească spre cunoaşterea şi păstrarea Adevărului Său.
După cum istoria ne-a demonstrat, duşmanul de la interior este mai periculos decât cel din afară. Cunoaştem
adevărul de sute de veacuri dar... am întâlnit oameni încărunţiţi în viaţa duhovnicească iar unii chiar şi purtători de haină
monahală, foarte căutaţi de către fiii duhovniceşti, pentru un sfat spre mântuire care cu buzele consimt, mărturisesc că
adevărul credinţei este cel al Bisericii Ortodoxe străbune, care nu a primit inovaţii. Şi totuşi, una mărturisesc, alta fac.
Şoaptele viclene i-au amăgit şi pe ei... Nu săvârşesc aceştia o ipocrizie? Ne ferim a-i numi pe ei cu vreun cuvânt
anume... Însă ce responsabilitate au ei în faţa urmaşilor lor? Ce cuvânt la judecata lui Dumnezeu?
Cum să-i numeşti pe marii ierarhi... care se numesc pe sine „ortodocşi”, dar de fapt s-au dovedit a fi „oi râioase” şi
„mădulare putrede” (Can. din Constantinopol, 1724), colaboratori ai Securităţii în vremea comunistă, dar şi colaboratori
ai ereziei ecumeniste în vreme de libertate religioasă? Las la aprecierea cititorului...
Şi ce alegem?
Trebuie ştiut că fără Adevăr, unitatea de credinţă este numai formală, o formă fără fond, şi, fiind superficială, nu
va putea rezista în faţa Adevărului. Adevărul primează totdeauna. Vor alege forma fără fond numai cei neştiutori,
mediocri, sau cei care se simt neputincioşi în faţa unei situaţii ca atare. Nici una dintre acestea nu reprezintă o scuză
sau justificare în faţa lui Dumnezeu.
Cine nu ştie adevărul? Vom fi osândiţi pentru că am cunoscut adevărul şi L-am acoperit. De aceea, Adevărul
trebuie să fie totdeauna temelia, dreptarul şi criteriul alegerii noastre, chiar cu riscul de a pierde unitatea formală, pentru
că puterea noastră stă în Credinţa adevărată, iar nu în vorbele goale ale multora. Să luptăm pentru adevăr, atâta timp
cât încă în noi mai sălăşluieşte puterea harică a lui Hristos, atât timp cât purtăm în noi, neîntinată, pecetea Darului
Sfântului Duh. Deci, ce alegem? A opta pentru o unitate seacă, lipsită de Adevăr, sau pentru Adevărul fără unitatea
falsă, dictată de interesele obscure? Ne răspunde Sfântul Grigorie de Nazianz, în Cuvântul 10: „Mai bun un război demn
de laudă, decât o pace care separă pe om de Dumnezeu.” E vremea să spunem adevărul! „Şi veţi cunoaşte adevărul,
şi adevărul vă va slobozi pe voi.” (Ioan 8, 32).
Se observă deja o catolicizare pe jumătate a B.O.R. Întrunirile, slujbele şi simpozioanele ecumenice - toate sunt
aşezate abil sub emblema «dragostei şi a păcii». Teoretic se vorbeşte despre dragoste dar de fapt este convertire la
eres; teoretic se vorbeşte despre pace când de fapt, în spatele ei se ascunde cel mai grozav atac duhovnicesc la adresa
Sfintei Tradiţii, a Sfintelor Canoane şi a tuturor rânduielilor Sfinţilor Părinţi. Altfel zis, tentativa de distrugere a Ortodoxiei
este în plină „dezvoltare şi progres”. E cea mai abominabilă lovitură împotriva lui Dumnezeu, pentru că cei care sapă la
temelia Bisericii sunt mai întâi cei din interior, slujitori ai ei şi căpetenii ierarhice.
Al doilea «merit» la acest flagel spiritual îl are efortul Bisericii din Apus de a strânge sub aripile ei toată lumea
creştină. Şi nu e de mirare. Când va veni Hristos să judece lumea, va trebui să găsească un singur stăpânitor al acestei
lumi pământeşti, pe nume Antihrist! Iată lucrarea lui Antihrist cea de mult începută! De când? Ne spune tocmai
Preafericirea Sa Î.P.S. Daniel în mesajul oferit publicităţii, cu ocazia Octavei de Rugăciune Ecumenică de la începutul
acestui an, unde precizează: «se împlinesc 100 de ani de la iniţierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea
Creştinilor». Iar despre vremea în care şi B.O.R. (de stil nou) a căzut în mreaja ecumenică, tot el ne zice: «de 15 ani, ne
rugăm împreună în Bisericile noastre». Cred că e cazul să menţionăm că Sfinţii Părinţi au mărturisit despre o singură
Biserică: Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, precum mărturisim în Simbolul Credinţei niceo-
constantinopolitan. Şi în acest caz, autorul citatului de mai sus, câte biserici mărturiseşte? Sau... de când principiile de
învătătură ortodoxă propovăduiesc mai multe biserici? Oare ar trebui să schimbăm până şi Simbolul Credinţei, în
virtutea compromisului dogmatic cu care se jonglează pe taraba ecumenismului? Ori cred că una se mărturiseşte cu
buzele şi alta se face cu fapta. Atunci cum e cu Ortodoxia? Sunt ortodocşi sau nu, cei care poartă stindardul ortodoxiei
prin reuniunile ecumeniste europene?
Slujbe ecumenice
Luni, 21 ianuarie 2008, s-au făcut rugi intense în Biserica Reformată. Desigur, au participat toate confesiunile
creştine dar şi reprezentanţi ai B.O.R (de stil nou) şi ai Bisericii Catolice. De fapt, s-au rugat cu aceia care mărturisesc
rătăciri dogmatice sau principii ce susţin: «credinţa omului nu îl ajută la mântuire», sau «cei aleşi, sunt mântuiţi de-a
pururi», sau «nimic din ceea ce fac (bun sau rău) nu poate să le şteargă numele din Cartea Vieţii», sau «Dumnezeu a
ales, înainte de facerea lumii şi prin voinţa Sa suverană, numai pe unii spre mântuire», etc. Ce poate fi ortodox în aceste
principii calviniste? Or, care ar fi acele principii comune, care ar putea realiza unirea între Ortodoxie şi erezie? Sau, cum
s-ar putea stabili afinităţi de credinţă cu o biserică, precum cea anglicană? Iată ce se scrie despre unul dintre episcopii
anglicani, nou-hirotoniţi: „Gene Robinson, un preot care trăieşte cu un alt bărbat” sau despre instituţia bisericii, că :
„săvârşeşte slujbe de unire religioasă pentru cuplurile de acelaşi sex”
(vezihttp://ro.wikipedia.org/wiki/biserica_anglicana).
Şi aceasta este numai o mică descriere a participanţilor la săptămâna de rugăciune, la acest adevărat Vavilon
antihristic! Toţi, autodeclaraţi «fraţi într-un duh»... dar, oricum, nu în Duhul lui Dumnezeu, adică « Cel ce viază şi
sfinţeşte.»
† Separarea de păstorii ecumenişti se numeşte «îngrădire de sine» (Canon 15, Sinod I-II. 861): «Se cuvine să
ne îngrădim pre sine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin
de credinţă şi de adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi.» (Canonul 31 al Sf. Apostoli în interpretarea Sf.
Nicodim Aghioritul). Atunci când episcopii predică eresul în public, în acest caz ei pot fi numiţi «falşi-episcopi», iar toţi
cei ce se îngrădesc pre sine de aceşti falşi episcopi nu numai că nu sunt supuşi certării, ci din contră, merită cinste»
(Canon 15, Sinod I-II [1]).
† În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă episcopul este « nedrept în cele ale Credinţei»,
se cuvine «să ne depărtăm şi să ne ferim, nu numai om de-ar fi, ci şi înger coborât din cer.» (Omilia la Evrei).
† Sfântul Teodor Studitul constată pe bună dreptate: «Avem poruncă de la însuşi Apostolul [Pavel] că atunci
când cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru decât am primit şi decât este prescris de canoanele
Sinoadelor ecumenice şi locale, acesta urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit.» (Epistola I, 24).
† Când Credinţa se află în pericol, atunci tăcerea se consideră a fi o încălcare a legământului lăsat de Domnul:
«Porunca Domnului este de a nu păstra tăcere în vremurile când Credinţa se află în primejdie.» (Sfântul Theodor
Studitul).
† Prin urmare, dacă se predică erezia, ortodocşii nu au dreptul să păstreze o tăcere vinovată, ci trebuie să
rostească cuvântul Adevărului cu îndrăzneală, trebuie «să se îngrădească pe sine» de falşii învăţători şi falşii episcopi
şi să continue cu stăruinţă lupta cea bună a drepţilor credincioşi şi «împotrivirea [rezistenţa] bineplăcută lui
Dumnezeu». (Sfântul Theodor Studitul, Epistola I, 39).
Dezmintiri la adresa omagiilor închinate lui Cuza de catre ierarhii din B.O.R.
Ziua de 24 ianuarie ne uneşte pe toţi românii de pretutindeni; dacă nu prin credinţa adevărată şi trăirile cu
adevărat patriotice, măcar prin aducere-aminte de simţămintele nobile ale poporului de rând, contrabalansate de
scopurile mârşave şi bine camuflate ale «marilor patrioţi» ai vremii, deopotrivă oameni politici sau feţe bisericeşti.
Aşa încep spectacolele pline de bravură la adresa unora, a căror identitate rămâne necunoscută pentru multă
lume. La final (să nu fie nouă una ca aceasta!) se mai poate întâmpla şi vreo «canonizare» a acestor apostaţi ai
timpurilor noastre, de către fel de fel de clerici de modă nouă, purtaţi abil de mâna masonică a Apusului. Este plin de
cuvioşie faptul că cineva se mai gândeşte şi la cei trecuţi la cele veşnice.«Să ne rugăm pentru dânşii şi să-i lăsăm să se
odihnească în pace», ar putea spune unii. Desigur, afirmaţia e justă. Dar, cum canonizările din ultima vreme merg pe
bandă rulantă, manifestările de acest gen, pline de paradă şi elogiu, precum cele din Dealul Patriarhiei din Bucureşti sau
cele de la Iaşi de la Biserica «Sf. Trei Ierarhi» unde zac rămăşiţele sau... poate viitoarele «sfinte moaşte» ale răposatului
domnitor, Al. I. Cuza... ei bine, toate acestea ne dau de gândit. Un lucru este ştiut, însă: fiecare îşi glorifică acoliţii sau
cel puţin predecesorii ideologiilor pe care le practică. Cât despre Cuza, se ştie că a fost instrumentul de căpetenie prin
care faimoasa Masonerie avea să-şi îndeplinească scopurile oculte şi în România.
În 1843, la Bucureşti, apare loja «Dreptate şi Frăţie», printre membrii căreia întâlnim pe Ion Ghica, Nicolae
Bălcescu, Christian Tell, oameni de vază ai societăţii. Alături de aceasta, funcţionau şi «Rose de parfait
silence» (Trandafirul marii tăceri) condusă de C.A. Rossetti, Dimitrie Brătianu, Ion C. Brătianu , şi«Steaua Dunării», al
cărei membru principal era tocmai domnitorul Al. I. Cuza. Acesta din urmă, în colaborare cu unele feţe bisericeşti,
mânjite cu aluatul masonilor au reuşit ca, în mai puţin de 7 ani de guvernare (1859-1866), să distrugă aşezămintele
patristice ale Bisericii Ortodoxe Române, ducând laobţinerea cu de la sine putere a autocefaliei (în
1885), introducerea calendarului gregorian sauschimbarea structurii învăţământului teologic din România, după
model romano-catolic.
Şi se cuvine a adăuga:
Cuza este cel care a realizat proiectul şi a adoptat, în anul 1864, Legea secularizării averilor mănăstireşti, lege ce
a produs o mulţumire generală în toată ţara şi a deschis oportunitatea împroprietăririi ţăranilor. Dar, de fapt, în spatele
dezideratului de a despuia mănăstirile de averile pe care le deţineau, nu era nobila dorinţă de împroprietărire a
ţăranilor, ci distrugerea structurii vieţii monahale. El a urmat o măsură asemănătoare, luată în Moldova în anul
1834: secularizarea averilor episcopiilor şi transformarea ierarhilor în salariaţi ai statului.
O altă lege dată împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale a fost izgonirea din mănăstiri, a tuturor călugărilor şi
maicilor, de până la vârsta de 60 de ani. În mănăstiri au avut voie să rămână numai bolnavii şi handicapaţii fizic sub
această vârstă. De la el înainte, s-a rânduit obligativitatea binecuvântării sinodului pentru săvârşirea tunderilor în
monahism. Această măsură a rămas în vigoare până la primul război mondial, fiind transferată apoi în responsabilitatea
episcopilor.
O altă lovitură îndreptată spre Biserică a fost instituirea, de către domnitorul Principatelor, a LegiiDecretului
organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, în 1864, menită să înfăptuiască unirea bisericească a
Principatelor Române. Cuza dorea sa vadă Biserica Ortodoxă Română „independentă de orice autoritate bisericească,
în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina”, dar această independenţă autoritară era de fapt o încuviinţare, o
conformare a B.O.R. la noile regului ale Apusului. Şi acest lucru se oglindeşte prin interzicerea cântării bizantine în
biserică, practicată de atâtea veacuri, poruncind clericilor să aibă muzică corală polifonică. Pictura bizantină în
biserică a fost interzisă, obligând la folosirea tehnicilor realiste şi (post)renascentiste ale picturii în ulei. Dintr-un
naţionalism exacerbat şi fără nici un temei ortodox, a interzis pomenirea Sfinţilor de neam rus, la slujbele din B.O.R.
După cum se poate vedea, Cuza a fost cel care a reuşit, din păcate, să închine Biserica Statului, transformându-i
pe slujitorii sfintelor altare în nişte aserviţi ai puterii. Deja începuse a se simţi în Biserică duhul lumesc: clericii aveau de-
acum serviciu civil; slujirea preoţească sau diaconească s-a transformat într-o profesie ca oricare alta, remunerată de
către Stat. Acest lucru face să apară în sânul Bisericii oameni foarte cultivaţi în ştiinţele laice, umaniste, înzestraţi din
punct de vedere intelectual, abili diplomaţi sau politicieni, buni retori şi oameni de stat, însă departe de duhul
Ortodoxiei, în afara oricărei trăiri duhovniceşti, precum un Melchisedec Ştefănescu, Neofit Scriban, clerici şi şefi ai
Partidului Naţional sau un Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei la 18 mai 1865 „pentru că fusese loial faţă de
guvern, ţinuse predici călugărilor, anunţase concursuri pentru locurile de protopop…” (N. Dobrescu în Convorbiri literare,
1907, pag. 115).
Era perioada de declin a marilor generaţii de vlădici cu viaţă sfântă, crescuţi în duhul Ortodoxiei şi adăpaţi cu apa vie a
poruncilor dumnezeieşti. Din astfel de vlăstare binecuvântate ale Bisericii s-au ridicat vrednici păstori ai turmei, precum
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (prăznuit la 11 aprilie) - cel care în vremea sa s-a opus introducerii calendarului
gregorian în uzul liturgic al B.O.R., şi despre care istoricul Nicolae Iorga afirma: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării,
era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale multora se îndreptară mult timp către mormântul lui,
pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe în
timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea nici pentru a le mai combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele,
venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent Apusean, care
stăpânea Statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de
închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub ochiul priveghetor al
lui Dumnezeu.” (Istoria Eparhiei Râmnicului, pag.156-166).
Iată numai în puţine cuvinte... cine a fost adevăratul Al. I. Cuza: departe de aprecierile şi osanalele prin care mulţi
îl elogiază. Putem vedea desigur, dincolo de aceste aclamaţii, care este rostul şi scopul. Cine se identifică cu Al. I. Cuza,
desigur că îl va aclama pretutindeni şi totdeauna.
Şi nu numai atât... să mai pomenim şi despre statuia sa (vezi foto), ridicată pe coama Dealului Patriarhiei din Bucureşti
(trebuie adăugat şi amănuntul poziţionării statuii cu partea dorsală spre Sfântul Altar al bisericii patriarhale, într-un gest
edificator prin el însuşi)...
Cu statuie sau fără, mă întreb însă şi eu ca simplu ortodox: Cum oare vor face parastas noului Iulian Apostatul al
românilor? Cum oare vor îndrăzni să-i aducă Domnului rugăciunea: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului
robului Tău”?
De-o vreme încoace s-au purtat discuţii aprinse pe seama sfintelor moaşte. Fiecare, în cunoştinţă de cauză fiind, sau nu,
şi-a dat verdictul autenticităţii, sau al neautenticităţii unor trupuri neputrezite, declarate sfinte moaşte. Este ştiut lucru că
nu orice trup neputrezit poate fi venerat şi numit drept sfinte moaşte. Iar printre sfintele moaşte autentice, chiar dacă nu
sunt trupuri întregi, pot fi şi osemintele, rămăşiţele unor sfinţi, pentru care avem mărturie miile de sfinte moaşte din Ţara
Sfântă sau din alte părţi ale lumii. Cert este că primul criteriu în canonizarea unui sfânt este mărturisirea de credinţă,
ortodoxia cea adevărată, nepervertită cu ereziile ecumenice de azi, pilda vieţii şi învaţăturii propovăduite de acesta. În
cazul în care nu sunt îndeplinite minimum de condiţii de mai sus, prezenţa trupului neputezit ar trebui să dea de gândit.
1. cel care este blestemat numai în părţile dinainte i se ţine trupul întreg;
2. cel care este antematisit se arată verde şi degetele-i sunt zbârcite;
3. cel care se arată negru este afurisit de către arhiereu;
4. cel care se arată alb este afurisit de către legile dumnezeieşti.
Sfătuia părintele Argatu că pentru a spăla păcatul unui avort este nevoie de 14 zile, în care trebuia «să participi
la cele 14 Sfinte Liturghii, la care se adaugă alte 14 zile de vineri cu ajunarea completă, cu aprinderea acasă a 9
lumânări, care se aprind şi ard în timp ce tu faci rugăciuni dimineaţa, la prânz, sau când vii de la serviciu, seara înainte
de culcare şi la 12 noaptea, când se încheie şi postul şi rugăciunea şi tot în patru timpi faci cele 40 de metanii. În cele 14
zile de post, vinerea, dai la un sărac milostenie -mâncare de post, pe care tu ai fi mâncat-o, sau ceva bani şi spui
săracului numele tău de botez (ex: Anca mă numesc, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine) şi dai banul sau ce ai luat de
mâncare.»
Păi…, să te tot mărturiseşti la un asemenea duhovnic! Sfinţii Părinţi opreau de la Sfintele Taine ani de-a rândul
pe femeia care făcea avort, pe când părintele Argatu o rezolvă în mai puţin de 4 luni (luând în calcul cele 14 vineri de
post). Avortul reprezintă o crimă premeditată. Să se poată spăla atât de uşor? Mă îndoiesc… mă îndoiesc şi de
duhovnicia părintelui Argatu, mă îndoiesc şi de încrederea celor care se mărturiseau la el.
Astfel stând lucrurile, avem de-a face cu un «sfânt» sau cu un caz al unui trup nedezlegat, pentru care zice
Sfântul Vasilie cel Mare, că semnele trupului nedezlegat, din pricina vreunei afurisenii sunt acestea:
Lăsăm concluziile în seama cititorilor noştri; însă, în cazul părintelui Argatu, se potrivesc următoarele trăsături: este
nedezlegat, (neputred), deformat, urât, greu mirositor şi pricinuieşte frică.«Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor
înşela pe mulţi.» (Matei 24, 11)
Sursa: http://www.mitropoliaslatioara.ro/controverse.php