Problema calendarului , De Pr.

Vasilis Sakkas
– Precuvântare a Sfântului Mitropolit Filaret,
întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din
Afara Graniţelor
Posted on 28 mai 2012
Introducere

Sfântul Apostol ne poruncește zicând “ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie
prin epistola noastră” (Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 2,
versetul 15). Este prin urmare o bucurie adevărată să vă recomandăm actualul studiu scris de
către un frate grec, părintele Vasilis Sakkas, preot supus Sinodului nostru al Bisericii Ortodoxe
din afara Rusiei, slujind la Geneva, în Elveția.  Este vocea unui adevărat creștin ortodox al
Bisericii Greciei, care a fost profund tulburată în ultimii cincisprezece ani de schisme, și
controverse, și persecuție din pricina inovației noului calendar care a fost înfăptuită într-o
manieră nechibzuită și necanonică în 1924 de către moderniști.

Părintele Vasilis lămurește într-o formă clară motivele pentru care mulți dintre frații noștri greci
ortodocși au refuzat să urmeze schimbarea necanonică a calendarului în Biserica lor în anul 1924
și, fiind ajutați de către părinții din Sfântul Munte Athos, s-au împotrivit în mod curajos și drept
acestei inovații care a constituit începutul unui potop de inovații perpetuate de către moderniști
până la situatia regretabilă în care ne aflăm astăzi a ereziei ecumenismului.

Toți creștinii ortodocși serioși și preocupați ar trebui să acorde atenție acestei lucrări a părintelui
Vasilis, mai ales în zilele noastre când se vorbește de către moderniști despre schimbarea
Pascaliei ortodoxe. Traducerea și tipărirea acestui studiu este prețioasă îndeosebi pentru că
textele celor trei condamnări ale calendarului gregorian adoptate de Sinoadele Pan-ortodoxe în
secolul al XVI-lea, precum și condamnarea pan-ortodoxă a modernismului ultimului secol
condusă de patriarhul Antim apar pentru prima oară în limba engleză.

Aceste condamnări nu au fost niciodată ridicate de către nici un sinod – ele sunt încă în vigoare
și sunt obligatorii pentru toți creștinii ortodocși. Inovația noului calendar a cauzat schismă în
toate bisericile locale care l-au adoptat. Astfel, Grecia, Cipru, România, iar acum Bulgaria au
gustat din fructul neascultării. Este doar de regretat faptul că ortodocșii din toate Bisericile
menționate mai sus nu au fost în stare să se ridice cu toții împreună și, ca un val mare, să
copleșească și să reducă la tăcere acest șuvoi de inovații, după cum a doborât poporul rus
modernismul “Bisericii vii” în acest secol. Propria noastră Biserică rusă, în persoana
arhiepiscopului de fericită amintire Anastasie, mai târziu mitropolit și prim ierarh al Sinodului
nostru, s-a opus cu putere și cu fermitate inovației noului calendar și celorlalte modernisme ale
patriarhului de tristă amintire Meletie Metaxakis la adunarea din Constantinopol de la 1923,
care este în mod eronat denumită ca “pan-ortodoxă” de vreme ce patriarhiile Alexandriei și
Ierusalimului și Biserica Ciprului nu au participat. Cei mai mulți dintre ierarhii Bisericii
Constantinopolului au refuzat de asemenea să participe, protestând în acest fel față de
necanonicitatea întrevederii politice forțate a lui Meletie în calitate de patriarh ecumenic.
Arhiepiscopul bisericii noastre de la vremea aceea, mitropolitul Antonie, s-a opus de asemenea
acelei reforme în corespondența sa cu patriarhii răsăriteni și a primit răspunsuri care-i susțineau
poziția.

“Cinste și onoare”, așadar, în expresia Sfinților Părinți, tuturor celor ce țin cu fermitate tradițiile
și păstrează credința așa cum am primit-o, făra adăugiri și scăderi, chiar de-ar fi defăimați și
persecutați.

Mitropolit Filaret

14 aprilie 1972,
Sărbătoarea Sfântului Martin Mărturisitorul, papă al Romei,

și episcopilor mărturisitori împreună cu el din Apus.

Problema calendarului Pr. Vasilis Sakkas

– MEMORANDUM
Posted on 29 mai 2012

MEMORANDUM

Către: Prea Sfinția sa Vitalie, arhiepiscop al Montrealului si Canadei; membru al Sfântului Sinod
al Bisericii Ruse din afara granițelor, 8011 Champagneur, Montreal 303, Que.Canada

De la: Preot Vasilis Sakkas, supus jurisdicției canonice a prea Sfinției sale Antonie, arhiepiscop
al Genevei și Europei de Vest; membru al aceluiași sinod. CH 1217 Meyrin-Cite Geneva. Elveția

Temă: Criza de conștiință provocată creștinilor ortodocși din Grecia din pricina schimbării
calendarului bisericesc în 1924.

Prea Sfințite Stăpâne,

Cu profundă stimă, vă sărut sfințitele mâini și vă cer cu smerenie binecuvântarea și rugăciunile

părintești și episcopale. Cu binecuvântarea propriului meu episcop, prea sfințitul arhiepiscop
Antonie al Genevei și Europei de Vest, cu binecuvântarea propriului meu părinte duhovnicesc,
sfinția sa starețul Ambrozie, capul comunităților ortodoxe franceze din jurisdicția Sfântului
Sinod al Bisericii Rusiei din afara granițelor, care m-a sfătuit încă din 1964 să întreprind un
studiu pe problema calendarului, și cu binecuvântarea prea sfințitului părinte arhimandrit
Pantelimon, stareț al mănăstirii Sfintei Schimbări la Față a Domnului nostru din Boston, care mi-
a dat un material bogat de studiu și a examinat schița provizorie a actualului studiu, îndrăznesc să
alcătuiesc memorandumul de față, în caz că această problemă ar trebui examinată de către
Marele Sinod al prea sfintei noastre Biserici, care va fi convocat curând. Vă trimit lucrarea de
față, prea sfințite stăpâne, pentru că, din punct de vedere geografic, sunteți ierarhul cel mai
apropiat de reședința Sfântului Sinod al lumii noi, căruia mă pot adresa direct în limba franceză.
Este inutil de precizat că această expunere nu pretinde a fi o precizare dogmatică, nici nu se
pretinde ca pe o soluție la problemă. Deși cei aleși ai Domnului sunt “păzitori ai Adevărului”, cu
toate acestea, precizarea dogmelor și a tradiției bisericești este responsabilitatea unui sinod de
episcopi. Într-adevăr, sinodul ierarhilor constituie vocea Bisericii, în măsura în care,
bineînțeles,ierarhii, membri ai sinodului, sunt ortodocși, adică nu predica erezii care au fost
recunoscute ca atare de către toate sinoadele ecumenice anterioare sau de către Sfinții Părinți.

De vreme ce eu nevrednicul, asemenea multor credincioși, am găsit în persoana voastră, prea

sfințite stăpâne, “un astfel de arhiereu cum se cuvenea să avem” (Epistola către Evrei a Sfântului
Apostol Pavel 7:26), care, referitor la ortodoxie, ne-a oferit până acum atâtea dovezi și asigurări
că învățătura sfinției voastre este mai clară decât cristalul, și că mărturisiți Sfânta Tradiție a
Bisericii ca fiind sfântă, fără pată, întreagă, pecetluită de Dumnezeu și neschimbabilă – pentru
aceste motive așadar, aflu în mine o fiască îndrăzneală care îmi îngăduie să vă trimit studiul de
față.

Într-adevăr, Sfânta Tradiție învață ca noi, preoții și diaconii, suntem ochii episcopilor; dar ochiul
este doar un organ al minții. Este datoria minții să judece ceea ce zărește ochiul. Prin urmare, îmi
voi asuma sarcina de a exprima obiecțiile care se prezintă în conștiințele sutelor de mii de
creștini ortodocși (precum și în propria mea conștiință) ca rezultat al schimbării calendarului. 
Dacă va fi cazul ca în zelul meu, inteligența mea sa se dovedească deficientă, sunt încrezător
înaintea Domnului că buna judecată părintească a sfinției voastre, prea sfințite stăpâne, va
îndrepta deficiențele credinței mele și va corecta acele locuri unde m-aș putea afla în eroare sau
lipsă de precizie.

Nu spun aceasta ca o lingușire – ferească Dumnezeu – dar având dovezile dragostei sfinției
voastre pentru Biserică, o dragoste sinceră care nu are motive ascunse, ar fi o aroganță din partea
mea să presupun că eu iubesc Biserica mai mult decât sfinția voastră sau că știu mai bine cum să
îi servesc interesele. Slavă Domnului ca încă nu am avut o astfel de ispită, ci mai degrabă simt în
mine însumi libertatea și încrederea unui fiu față de părintele său.

Pentru o vreme am avut dorința de a publica anumite texte oficiale din surse grecești cu privire la
problema calendarului, surse care erau necunoscute în Diasporă; în aceste texte oricine poate
vedea clar relația calendarului cu ereziile ecumenismului și modernismului care se ascund în
spatele aceastei chestiuni, deși primul pare “neimportant” unora dintre oameni. Apropiata
convocare a Marelui Sinod al prea sfintei noastre Biserici, însă, mă obligă să amân această
lucrare informativă pe mai târziu, și să alcătuiesc acest studiu în speranța că vă va atrage atenția,
prea sfințite stăpâne. Din pricina acestei lipse de timp, mi-a fost imposibil să recurg la aceste
surse primare care sunt citate si, de aceea, nădăjduiesc să fiu iertat dacă mă refer pur și simplu la
lucrările scrise pe acest subiect de către cei care s-au luptat vreme de 47 ani pentru credința
Părinților nostri.

Încep, prin urmare, expunerea mea, nădăjduind în puterea sfintelor voastre rugăciuni.

Problema calendarului Pr. Vasilis Sakkas – Capitolul I: Însemnătatea

Dogmatică a Calendarului Bisericesc
Publicat pe 29 mai 2012 de marin

Adversarii noștri susțin că “nu este o dogmă” calendarul, lăsând astfel să se înțeleagă că oricine
poate să facă ceea ce dorește. Este cu adevărat problema calendarului o problemă dogmatică?
Aceasta depinde în mod firesc de perspectiva din care examinezi problema. Cu siguranță, barba
și rasa mea nu constituie o dogmă, pentru că existența lor nu sporește sau micșorează numărul de
Persoane ale Sfintei Treimi. În orice caz, dacă disprețuiesc însemnele preoției mele cu care
Biserica lui Hristos m-a onorat – pe care ea le consideră mai prețioase decât haina regală – nu voi
ofensa în acest fel Biserica însăși? Deși rasa și barba nu constituie prin ele înseși o dogmă,
totuși, dacă le lepăd fără nici un motiv, nu dezonorez Biserica, cea care m-a onorat pe mine și
care este fundamentul tuturor dogmelor? Așadar, cum este cu putință să izolez dogmele de restul
vieții și experienţei Bisericii celei sfinte, sobornicești și ortodoxe a lui Hristos?

Din acest motiv, Sinesie, mitropolitul Casandrei, vorbind despre biserica oficială a Greciei (i.e.
nou calendaristă), spune cu dreptate că “Biserica greacă autocefală este autonomă. Pentru noi,
chiar și gândul desființării celibatului înaltului cler și modificarea veșmintelor clericale este
foarte prematur. Astăzi, aceste două chestiuni au devenit aproape dogme și nu pot fi îndepărtate.
În consecință, nu poate exista loc pentru o astfel de discuție oficială sau neoficială”
(Ecclesiasticos Agon).

Astfel, dogmele nu sunt cu totul separate de detaliile vieții de zi cu zi și de acțiunile sfintei

Biserici. Este aproape cu neputință să faci o distincție între principal si secundar în chestiune de
credință. Toate aceste lucruri poartă pecetea sfințitoare a Sfântului Duh, în asemenea măsură
încât nu ne putem atinge nici de cel mai mic dintre aspectele Tradiţiei, fără să defăimăm în mod
direct sau indirect cerințele dogmatice ale Bisericii.

Noi le spunem aceasta și acelor moderniști care încearcă să facă o distincţie clară a sfintelor
canoane între cele care sunt dogmatice și cele care sunt administrative, de parcă administrarea și
disciplina Bisericii nu ar avea tot dogmele drept fundament. Interpretând astfel dogmele în mod
cu totul independent de viața Bisericii, acești oameni distrug caracterul ei teandric și îl
degenerează într-un idealism moralizator. Prea sfinţite stăpâne, v-aţi exprimat deja în mod clar
asupra acestui subiect în studiul sfinţiei voastre despre ecumenism.

Nu și-au bătut joc iconoclaștii de Ortodoxie considerând icoanele, adică scândurile și culorile,
precum dogme ale credinţei? Totuși, care dintre ortodocșii de astăzi poate să nege semnificaţia
dogmatică a icoanelor? În această chestiune, părintele Pavel, un călugăr de la Sfântul Mormânt, a
observat în mod just că o scândură, înainte de a avea înfăţișarea Mântuitorului pictată pe ea, este
doar o simplă bucată de lemn pe care o putem arde sau distruge. Din momentul în care, totuși,
pictăm icoana lui Hristos, Împăratul tuturor, pe ea, acest lemn devine sfințit și o sursă de sfințire
și pentru noi, chiar dacă lemnul ar fi de calitate inferioară. În același chip, calendarul solar, atâta
vreme cât este un calendar al zilelor și lunilor este, în sine, nimic de preţuit. Dar din momentul în
care sfânta Biserică și-a pus pecetea asupra lui și și-a organizat viaţa ei pe acest fundament, chiar
dacă a devenit eronat din punct de vedere astronomic, rămâne totuși sfânt! Calendarul nu mai
este iulian, ci bisericesc, după cum scândura nu mai este o simplă bucată de lemn ci o icoană.

Dacă am adopta modul de gândire al raţionaliștilor, am putea spune multe lucruri. Este o dogmă
să cânți imnul “Lumină lină” la începutul Vecerniei, sau este o dogmă să faci semnul crucii pe
care, după cum observă Sfântul Vasile, nu-l prescrie nici un canon? Vai de noi, dacă fiecare
dintre lucrurile despre care am putea spune ca “nu este o dogmă” ar fi respinse ipso facto, fără
motiv, de către un sinod local, după obiceiul anglicanilor! Iată deci, de ce este cu neputinţă
pentru noi să negăm semnificaţia dogmatică a calendarului sărbătorilor; și ne vom justifica în
continuare.
Problema calendarului Pr. Vasilis Sakkas –A. Legătura dintre inovaţia nou
calendaristă şi erezia ecumenismului , B. Legătura dintre Noul Calendar şi
Modernism , C. Calendarul şi unitatea Bisericii. Observaţii  generale
Publicat pe 31 mai 2012 de marin

A. Legătura dintre inovaţia nou calendaristă şi erezia ecumenismului

În 1920, patriarhia ecumenică a publicat o enciclică în care recunoaște adunările creștinilor

apuseni drept “împreună moștenitori ai harului lui Hristos” și a proclamat în mod deschis
ecumenismul drept panaceu universal pentru toate ereziile. A adoptat schimbarea calendarului ca
pe un prim pas spre ecumenismul progresiv (acesta a fost calendarul care a fost deja anatemizat
de trei ori de către trei sinoade ecumenice ale patriarhilor din răsărit). Această enciclică, semnată
de către locțiitor (locum tenens), mitropolitul Dorotei de Brussa și de 11 alți mitropoliți,
glăsuieste, în parte, asfel:

“Astfel, o dată ce sinceritatea și mai ales încrederea, au fost restabilite între biserici, credem
așadar că este necesar să reaprindem și să întărim dragostea dintre biserici, considerându-se una
pe alta nu ca străine ci, dimpotrivă, ca înrudite și casnice ale lui Hristos și “împreună-
moștenitoare și mădulare ale aceluiași trup și împreună-părtaşe ale făgăduinţei lui Dumnezeu în
Iisus Hristos” (Efeseni 3:6). Diferitele biserici, mânate de dragoste și afișând-o în locul cel dintâi
în consfătuirile lor și în relațiile dintre ele, pot micșora și scurta separația dintre ele, în loc de a o
lărgi și a o mări, câtă vreme trezesc un interes consistent și frățesc cu privire la statutul,
stabilitatea și bună starea celorlalte biserici, arătând stăruință în a băga de seamă la și a cunoaște
mai exact ce se petrece în acelea și, mai precis, prin întinderea unei mâini de ajutor prompte și
acordarea de asistență una către celelalte. În acest fel, ele vor săvârși și realiza multe lucruri bune
pentru slava și interesul lor ca și pentru cea a întregului organism creștinesc.

Această politețe și dispoziție caritabilă reciprocă se pot manifesta și dovedi ele însele într-o
formă mai detaliată care, în opinia noastră, ar trebui să fie precum urmează:

1. prin adoptarea de către toate bisericile a unui singur calendar astfel încât marile sărbători
creștine să poată fi peste tot celebrate deodată;
2. prin schimbul de scrisori frățești cu ocazia marilor sărbători ale calendarului bisericesc, după
obicei, dar și cu alte ocazii speciale;
3. prin relaţii mai frăţești între reprezentanţii diferitelor biserici;
4. prin stabilirea de relaţii între școlile teologice și reprezentanţii știinţei teologice și prin schimburi
de periodice teologice și bisericești și de lucrări publicate în cadrul fiecărei biserici;
5. prin trimiterea de tineri de la o biserică la studiu la școli ale altei biserici;
6. prin convocarea de sinoade pan-creștine pentru examinarea chestiunilor de interes comun
pentru toate bisericile;
7. printr-o examinare calmă și istorică a diferențelor dogmatice dintr-un punct de vedere academic
și prin dizertații;
8. prin respectul reciproc față de practicile și obiceiurile diferitelor biserici;
9. prin acordarea reciprocă de case de rugăciune și cimitire pentru funerariile și înmormântările
aderenților altor confesiuni care au decedat în țări străine;
 10. prin implementarea de reguli comune de către diferitele confesiuni cu privire la problema
căsătoriilor mixte;
11. prin ajutorul reciproc și voluntar al bisericilor pe tărâmul consfătuirii, filantropiei și
altor astfel de activități. (din al doilea volum al lucrării Prof. Ioan Karmiris “Monumentele
dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe universale”; Graz, Austria, pp.958-959).”

Cu siguranță, este imposibil să analizăm aici toate blasfemiile și apostazia partidei Fanarului, dar
vedem că ne aflăm în prezența unui program care a fost pregătit cu mult timp înainte.

Așadar, schimbarea calendarului sărbătorilor, pentru moderniști, nu a avut drept mobil nici
preocuparea pentru aplicarea exactității științifice, nici presiuni venite dinafară, nici vreo
dispoziție – datorată slăbiciunii – pentru adoptarea calendarului din cauza facilității, și nici măcar
nu constituie un act nechibzuit. Este cu mult mai rău decât atât: el stă ca mărturie pentru corupția
doctrinară și pierderea conștiinței ecleziale ortodoxe, pentru indiferența cumplită și pentru
dispoziția de a imita apostazia Apusului.

Dacă, în lupta împotriva ecumenismului, rămânem indiferenți față de schimbarea

calendarului sărbătorilor – care schimbare a fost adoptată exact cu scopul promovării
ecumenismului – atunci refuzăm să recunoaștem relația dintre cauză și efect și combatem
răul în forma sa amplificată și nu de la rădăcină.  

Fără să mergem mai departe, documentul sus menționat este suficient să indice că problema
schimbării calendarului este de natură dogmatică, și că noul calendar trebuie condamnat fără
milă, întocmai cum a făcut sfânta Biserică acum patru secole, anticipând natura sa periculoasă și,
în consecință, anatemizându-l în trei diferite ocazii. În orice caz, aceasta nu este singura dovadă a
caracterului dogmatic cu care a fost investită problema schimbării calendarului sărbătorilor.

 B. Legătura dintre Noul Calendar şi Modernism

 Urmând exemplul a ceea ce a fost numit, în Rusia, “Biserica vie”, patriarhul Meletie Metaxakis
(cunoscut tuturor ca fiind mason) a convocat un fel de adunare pe care a numit-o “pan-ortodoxă”
în care au prezidat cinci episcopi. În timpul celor zece întruniri care s-au desfășurat între 10 mai
și 8 iunie 1923, au fost făcute următoarele propuneri:

1. Schimbarea calendarului sărbătorilor astfel încât acesta să coincidă cu calendarul secular al

apusului;
2. Căsătoria preoților după hirotonirea lor;
3. Renunțarea la rasa clericală, la barbă și la părul lung;
4. Cerințe actualizate pentru hirotonirea diaconilor, a preoților, și a episcopilor;
5. Condiții actualizate pentru cei care intră în monahism;
6. Diminuarea sau desființarea posturilor și a slujbelor religioase.
7. Reducerea restricțiilor cu privire la căsătorie datorate rudeniei și mai puține restricții pentru
divorț, etc.

Vedem, prin urmare, că nu este doar o chestiune legată de calendar sau de cele “13 zile”, ci
vedem mai degrabă că, cu multe zeci de ani în urmă s-au făurit planuri pentru distrugerea
edificiului divin al Bisericii, precum o explozie dinlăuntru! De aceea, dacă am fi acceptat
schimbarea calendarului în 1924, care a fost impusă cu forța după o manevră de tip lovitură de
teatru (indiferent dacă Biserica poate sau nu să schimbe calendarul – un aspect pe care îl vom
examina mai departe), am fi deschis calea potopului modernismului, și atunci, ce ar mai fi rămas
din sfânta noastră ortodoxie?

Ne amintim cu emoție de învățătura lui Fotie Kontoglou de fericită amintire, care obișnuia să
spună următoarele: “Iubesc o fată tânără, însă nu îmi place mersul ei; vocea ei mă irită; nasul ei e
prea mare; mi-aș fi dorit ca ochii ei să aibă altă culoare, și ar fi fost de preferat să aibă părul
castaniu. Tot astfel se întâmplă și în problemele duhovnicești: iubesc Ortodoxia, dar nu îmi plac
candelele în care arde ulei de măsline; rasa și bărbile îmi par învechite; Biserica ar trebui să-și
adapteze posturile la condițiile vremurilor de azi iar calendarul ei ar trebui schimbat, etc., etc.,
etc.”. În primul caz, ca și în al doilea, nu iubim realitatea. Căutăm mai degrabă să adaptăm
realitatea la cerințele imaginației noastre, care este de fapt singurul lucru pe care îl iubim.

Așa să fie! Dacă Biserica dorește să schimbe calendarul în sobornicitatea ei, atunci lăsați-o să
schimbe calendarul, – dacă ea consideră util și acționează în armonie cu Tradiția sa și cu
Sinoadele Bisericii din trecut. De ce nu ne-am supune unei astfel de hotărâri? Suntem noi mai
mari decât Biserica noastră care, după Sfântul Ioan Hrisostom este “mai înaltă decât cerul”? Sau
ar trebui să fim “ultra-ortodocși” și “superiori sinoadelor”?

Totuși, ce relație există între sobornicitatea Bisericii, pe de o parte, și răzvrătirea de la 1924 sau
viitorul “al 8-lea sinod ecumenic”, pe de altă parte? Cum vom considera viitorul “sinod” ca și
“pan-ortodox” și drept vocea autentică a Bisericii dacă:

a)    Actualii patriarhi și episcopi nu sunt ortodocși, ci au fost pătați de erezie, pierzându-și astfel
calitatea de a fi episcopi ortodocși și păstori legitimi ai turmelor lor.

b)   Nu doar că nu sunt ortodocși, și nici măcar ortodocși “liberali”, ci deseori sunt instrumente
ale puterilor întunericului și reprezentanți ai auto-intitulaților dușmani ai creștinătății.

c)    Ei nu se reunesc pentru a combate a nouă erezie sau vreun pericol care amenință Biserica ci,
dimpotrivă, pentru a predica și reitera toate ereziile și, în baza principiului aggiornamento, să
“revizuiască”, să “reformeze”, să “scurteze” și să “adauge” lucruri la învățăturile fundamentale
ale sfintei, nepătatei și neschimbătoarei Credințe.

d)   Ei mărturisesc cu nerușinare că nu doar că “sinodul” lor nu va susține cele validate de către
precedentele sinoade ecumenice și locale, ci dimpotrivă, va “revizui” hotărârile vechilor sinoade,
de vreme ce acestea din urmă s-au învechit.

Se înțelege de la sine că un astfel de sinod este un “sinod tâlhăresc” prin natura sa, și că orice
hotărâre cu privire la calendarul sărbătorilor nu va avea nici o însemnătate pentru adevărații
creștini ortodocși care pășesc pe calea cea dreaptă și îngustă, “urmând Sfinților Părinți”. Este de
aceea potrivit ca, în cartea sa “Călăii Ortodoxiei”, stareța mănăstirii Înălțării Domnului din
Kopani să evoce cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare: “Nu ne-au fost date de curând canoanele
și practicile Bisericii, ci mai degrabă, ele ne-au fost cu bine și în siguranță transmise de către
Sfinții Părinți. Nici nu a început credința în timpurile noastre, ba, mai degrabă, ne-a fost
transmisă nouă de către Domnul prin ucenicii Lui” (vol.XXV, pag.22). Dositei, fericitul patriarch
al Ierusalimului, ne-a lăsat moștenire următoarea afirmație: “Noi nu primim o nouă credință ci
credem în ceea ce ne-au învățat Părinții noștri” (Dodecabiblus, pag.978). Unul dintre marii
învățători ai Greciei, Atanasie de Paros, spune: “Adevărată învățătură este aceea care nu se
deosebește cu nimic de ceea ce au spus Sfinții Părinți”.

“Părinții au vorbit și noi spunem asemenea”, nu doar pentru că au vorbit Părinții iar noi repetăm
în mod pasiv, ci având împreună cu ei, un Duh comun, o credință și o nădejde comună,
distingem și înțelegem aceleași lucruri precum ei, și mărturisim în mod conștient același lucruri
ca și ei, fără să ii contrazicem sau să îi respingem în nici o privință.

 C. Calendarul şi unitatea Bisericii. Observaţii generale.

Am primit tradiția ca, în timpul Liturghiei, să ne rugăm precum urmează: “şi ne dă nouă, cu o
gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Biserica Ortodoxă
Universală  a lui Iisus Hristos slăvește numele Capului său cel sfânt în tot pământul cu o singură
gură. Se întâmplă uneori – ca să dăm un exemplu – ca un preot să slujească Sfânta Liturghie și
nimeni să nu se împărtășească cu Sfintele Taine (deși aceasta este un abuz și o împrejurare
anormală). Cu toate acestea, preotul va spune tare: “Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele,
preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu
vrednicie să mulţumim Domnului.” Este aceasta o chestiune de “rutină” sau “ritualism”? În acest
caz ar putea preotul să omită “Drepți, primind” de vreme ce nimeni din parohia sa nu s-a
împărtășit? Răspunsul este NU! Sfântul Apostol Pavel ne-a învățat că nimic nu poate despărți pe
credincios de dragostea lui Hristos care îl acoperă, “nici înălţimea, nici adâncul”, “nici cele de
acum, nici cele ce vor fi”, “nici moartea, nici viaţa” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol
Pavel, 8:38-39). Așadar, distanțele geografice nu pot despărți pe credincioși unii de alții. Un
preot ortodox canonic nu slujește doar în numele parohiei sale, nici “ca o parte izolată a unui
întreg mai mare” după cum subliniază în mod just dr. Alexandre Kalomiros. Sfânta Liturghie nu
este o chestiune privată, nici doar o activitate parohială locală, ci o chestiune a Bisericii
universale. Preotul slujește în numele Bisericii universale și sfințește pe credincioși cu tot harul
și puterea sfințitoare a Bisericii universale. Din acest motiv, când spune “Drepți, primind” (chiar
dacă îl are prezent doar pe paracliser), el nu se adresează doar celor ce sunt prezenți, nici doar
enoriașilor săi, ci tuturor credincioșilor Bisericii universale. Prin urmare, el nu slujește local, ci
cu o singură gură, împreună cu toată Biserica.

Tot pentru acest motiv spunem rugăciuni pentru catehumeni și apoi îi lăsăm să plece, chiar dacă
într-o anumită parohie pot să nu fie catehumeni (sau chiar dacă – atunci când sunt catehumeni –
le permitem să rămână la întreaga Liturghie printr-o extremă iconomie). După cum soarele întreg
este reflectat în fiecare ciob de oglindă spartă, tot așa și fiecare parohie este icoana universalității
Bisericii. Dar chiar dacă unitatea Bisericii universale nu este distrusă de înălțime și adânc (adică
de distanță) după spusele Apostolului, tot astfel ea nu este distrusă nici de viață sau de moarte.
Prin urmare, moartea biologică nu ne separă de Sfinți și nici de frații noștri adormiți întru
Domnul. Când spunem în Crez: “Cred în Una Sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”,
noi ne gândim în acelasi timp la Biserica triumfătoare și la Biserica luptătoare, deoarece “şi dacă
trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
14:8). Din acest motiv Biserica triumfătoare și biserica luptătoare slujește împreună “cu o
singură gură”: “fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc
împreună cu noi…” și în alt loc “Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de
sânge…pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă” și iarăși în alt loc “mai ales
pentru Preasfânta, curata, prea binecuvântata, mărita stãpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea
şi pururea Fecioara Maria cu toţi sfinţii să o pomenim”.

Așadar, noi slujim împreună cu puterile cerești. Adversarii noștri spun cu obrăznicie și ironic:
“Au ei calendar în ceruri cu niște mici pagini detașabile astfel încât să-și poată aminti
sărbătorile?” Dacă doresc să fie atât de nerușinați și să vorbească cu o astfel de răutate, îi vom
întreba și noi în schimb: ”Unde se termină pământul și unde începe cerul? Unde este ‘deasupra’
și unde este ‘dedesubt’?”

Noi nu suntem raționaliști, dar am moștenit de la Biserica cea sfântă aceea că, atunci când
spunem că Hristos este “în înălțime” aceasta nu înseamnă că El nu este și “în adâncime” –
precum cei din Apus, care se înșeală hirotonind un vicar al Lui, ca și cum Mântuitorul ar fi
absent de pe pământ! Noi am primit învătătura: “El este cu totul în adâncime fără să lipsească în
nici un fel din înălțimi” (din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare), “Cel ce sus împreună cu Tatăl
şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti.” (din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). În
măsura în care Hristos unește cele de sus cu cele de jos, Biserica spune că “cei de sus slujesc
împreună cu cei de jos iar cei de jos slăvesc împreună cu cei din înălţime”. “Bucuraţi-vă, pentru
că cele din ceruri se veselesc împreună cu pământul; bucurați-vă pentru că cele de pe pământ
dănțuiesc împreună cu cerurile” (din imnul acatist). Închinarea bisericii universale este una, în
același timp cerească și pământească.

Problema calendarului Pr. Vasilis Sakkas – 1. Separarea liturgică şi lipsa de

unitate ; 2. Separarea şi lipsa de unitate în praznice ; 3. Despre
unitatea Bisericii
Publicat pe 20 iunie 2012 de marin

1. Separarea liturgică şi lipsa de unitate

Când Biserica văzută și nevăzută cântă “Astăzi Fecioara naște pe Domnul în peșteră”, noii
calendariști cântă “Astăzi Hristos a venit să se boteze în Iordan; astăzi Ioan atinge capul
Domnului”. În ziua Teofaniei, Biserica cea sfântă a lui Iisus Hristos cântă “Astăzi vremea
sărbătorii este aproape; corul Sfinţilor se adună împreună cu noi, și îngerii sărbătoresc împreună
cu oamenii… Astăzi sfânta și cutremurătoarea sărbătoare a ortodoxiei triumfă. Astăzi Domnul
vine să fie botezat…”

Textele sfinte stau categoric mărturie pentru slujirea comună a bisericii universale a lui Hristos,
văzute și nevăzute, luptătoare și triumfătoare, pământești și cerești. Noii calendariști, totuși, în
mijlocul unei astfel de sărbători universale se găsesc să cânte versetul “Bucură-te Egipt, cel ce
ne-ai dat un astfel de vlăstar, pe dreptul Macarie, care se află printre cei binecuvântați”. Cum de-
am sărit de la Iordan în Egipt, de la Teofanie la sărbătoarea Sfântului Macarie? Această
cacofonie ( cacodoxie)  nu se poate numi Biserică, ci mai degrabă o confuzie, un turn al lui
Babel. Cum putem să ne așteptăm ca Domnul să ne dăruiască “o singură inimă” când noi nu
cântăm cu “o singură gură”? Dar, ca să fim mai clari, Biserica a practicat unitatea aproape 20
secole iar acum venim noi deștepții să o distrugem.

Adepții noului calendar exclamă cu încăpățânare: “de vreme ce data Paștilor nu a fost
modificată, unitatea Ortodoxiei nu a fost distrusă”. Noi le răspundem “fraţilor, vă implorăm,
reveniţi-vă în sine. De ce, întrebăm noi, este unitatea liturgică păstrată atâta vreme cât sărbătorim
Paștile împreună, pe câtă vreme – după voi – nu este ruptă când noi sărbătorim separat nașterea
Domnului, Teofania și Schimbarea la față? Nu este același Mântuitor și Stăpân al tuturor?
Sărbătorim pe un Hristos de Paști și pe altul la Naștere? Nu este cel înviat același cu Cel ce s-
a născut în peșteră și care este culcat în iesle pentru mântuirea noastră?”

Aceasta nu este totul. Ortodoxia “conservatoare” care a acceptat inovaţia calendarului apusean
strigă și ţipă “rușine” acum că patriarhul Atenagoras și suita sa doresc să modifice data Paștilor.
De ce Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos au putut schimba în mod samavolnic data
sãrbătorilor cu dată fixă iar patriarhul Atenagoras nu poate schimba Triodul sau Penticostarul pe
același principiu? Atenagoras este, din păcate, consecvent; cei ce nu sunt consecvenţi sunt nou
calendariștii “conservatori”.

2. Separarea şi lipsa de unitate în praznice

Precum se știe, după duminica Rusaliilor, sărbătorim duminica tuturor Sfinților. De-a lungul
tuturor zilelor acestei săptămâni nu sunt îngăduite nici postul nici metaniile (prostrations) din
cauza bucuriei Bisericii la pogorârea Duhului Sfânt. Întrucât o săptămână întreagă – “săptămâna
luminată” – sărbătorim Învierea diin morţi a Mântuitorului, sfânta Biserică a rânduit să
sărbătorim Rusaliile tot vreme de o săptămână, declarând astfel ca Duhul Sfânt este vrednic de
aceeași slavă precum celelalte persoane ale Sfintei Treimi.

Se știe de asemenea, conform Sfântului Gheorghe din Pisidia “Prea sfânta zi a sărbătorii Învierii
Domnului Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, variază între 22 martie și 25 aprilie. Nu se
sărbătorește nici pe, nici înainte de 21 Martie, nici pe și nici după 26 aprilie. ”În funcție de data
sărbătoririi, Paștile se numesc ‘timpurii’ sau ‘târzii’. Dacă Paștile sunt ‘timpurii’, Duminica
tuturor Sfinților este depărtată de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie). Dacă,
pe de altă parte, Paștile sunt ‘târzii’, Duminica tuturor Sfinților este mai apropiată de sărbătoarea
Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Perioada cuprinsă între Duminica tuturor Sfinților și sărbătoarea
Sfinților Apostoli Petru și Pavel este perioada postului Sfinților Apostoli.”

Acum, dacă Paștile cad pe 25 aprilie, duminica tuturor Sfinților cade pe 20 iunie; în consecință,
postul Sfinților Apostoli durează opt zile (acesta va fi cazul, spre exemplu, pentru Paștile anului
1983). Dar dacă, pe de altă parte, Paștile cad pe 22 martie, duminica tuturor Sfinților cade pe 17
mai iar durata postului Sfinților Apostoli este de 42 zile. Astfel, acest post variază între 8 si 42
zile în lungime. În anul 1725, Ieremia al III-lea, patriarhul Constantinopolului a fost detronat
pentru că a vrut să stabilizeze durata acestui post la 12 zile. În 1783, patriarhul Calinic al
Constantinopolului a pățit același lucru pentru că a dorit să stabilizeze aceeași perioadă la 7
zile.
Dar ce se întâmplă cu noii calendariști? Când Paștile cad pe 25 aprilie, calendarul lor arată 8 mai
(deja Tradiția este încălcată, dar să continuăm). În consecință, duminica tuturor Sfinților pică pe
3 iulie, adică la 4 zile după sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care, în schimb, pică în
miercurea Rusaliilor. Drept rezultat, postul Sfinților Apostoli este desființat. Totuși, pentru că
această sărbătoare este o tradiție foarte veche a Bisericii, în anul 1929 – pentru a da un exemplu
pentru confuzia care decurge de aici – noii calendariști au inventat o sărbătoare… în timpul
săptămânii Rusaliilor (când nici un fel de post nu este îngăduit, pentru același motiv pentru care
postul nu este îngăduit în săptămâna luminată)!

După cum observă în mod just părintele Eugen Tombros, arhiepiscop: “Celebrarea simultană,
uniformă și unificată a sărbătorilor creștinilor a fost distrusă”. În realitate, cel de-al 56-lea Canon
al celui de-al șaselea sinod ecumenic stabilește:        “… I s-a părut aşadar şi aceasta (sf.sinod)
că Biserica lui Dumnezeu, cea din întreaga lume, să ţie postul urmând unei singure
rânduieli” (taxis).

Noii calendariști au decretat de asemenea și alte lucruri. La momentul în care Biserica

Universală a lui Hristos se află în mijlocul postului Nașterii Mântuitorului, ei sărbătoresc deja
nașterea. Astfel, unii postesc și se nevoiesc în timp ce alții sărbătoresc și se veselesc. Ne
întrebăm, de aceea, dacă sfântul Apostol ar fi de acord cu aceasta când ne poruncește “să fiţi cu
totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului
Apostol Pavel, 1:10). Dar de ce-ar trebui să recurgem la Sfânta Scriptură când bunul simț este de
ajuns pentru a ne oferi un răspuns potrivit cu această stare de lucruri: Este rezonabil și normal ca,
atunci când Biserica se află în post și pregătire, noii calendariști să se lepede de viața și ritmul
Bisericii pentru a sărbători împreună cu luteranii sau cu calvinii?

Când a coborât Sfântul Duh asupra Apostolilor? Când “erau toţi împreună în acelaşi loc”
(Faptele Apostolilor 2:1). Nu spune “jumate dintre Apostoli au sosit azi și cealaltă jumătate cu 13
zile mai târziu”. Vedem de asemenea în Vechiul Testament că Dumnezeu spune cu referire la
sărbătorile stabilite: “Toată obştea fiilor lui Israel va face aceasta” (Ieșirea. 12:14). “Toata
obștea” și nu fiecare om când și cum îi place.

A fost calendarul evreilor mai exact din punct de vedere științific decât așa-numitul “calendar
iulian”?

3.  Despre unitatea Bisericii

 În acest punct, am dori să cităm câteva dintre rostirile Sfinților părinți cu privire la unitatea
Bisericii, utilizând importanta lucrare a teologului Stavros Karamitsos-Gambroulias, drept sursă:

De la Sfântul Irineu al Lyonului:

“După cum am mai spus, Biserica, chiar dacă ar fi dispersată peste tot prin lume – totuși, ca și
cum ar locui în aceeași casă, a primit kerygma1 și aceasta Credință, și o păzește cu grijă și crede
aceste lucruri, ca și cum ar avea un singur suflet și o singură inimă; și cu o singură voce, Ea
predică, învață și transmite acestea ca și cum ar avea un singur trup.”
De la Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu:

“O rugă, o implorare, o minte, o nădejde în dragoste și în bucurie neprihănită care este Iisus
Hristos, cu privire la care nu există nimic mai bun; grabnic adunați-vă de parcă a-ți fi într-un
singur templu al lui Dumnezeu, la un singur altar.”

De la Sfântul Iustin Filosoful și Martirul:

“Chiar dacă numărul mădularelor ar fi mare, trup se numește și este unul; tot așa este si cu obștea
Bisericii, pentru că deși oamenii pot fi mulți ca număr, toți sunt numiți și chemați după un singur
nume, de parcă ar fi unul. Ei sunt ca unii ce au un suflet, o singură obște și o singură Biserică.”

Vom încheia acest capitol intitulat “Însemnătatea dogmatică a calendarului bisericesc”

citându-l pe sfinția sa Fotie, patriarh al Alexandriei, care în documentul său cu nr.226 din
20 aprilie 1924, pune următoarea întrebare cu privire la schimbarea calendarului
sărbătorilor: „Cum a putut fi (schimbarea) luată în considerare separat de considerațiile
dogmatice și canonice?”

Cu ajutorul lui Dumnezeu și al sfintelor voastre rugăciuni, voi începe al doilea capitol.

1)    Predicarea, afirmarea și mărturisirea Credinței

3.  Despre unitatea Bisericii

În acest punct, am dori să cităm câteva dintre rostirile Sfinților părinți cu privire la unitatea
Bisericii, utilizând importanta lucrare a teologului Stavros Karamitsos-Gambroulias, drept sursă:

De la Sfântul Irineu al Lyonului:

“După cum am mai spus, Biserica, chiar dacă ar fi dispersată peste tot prin lume – totuși, ca și
cum ar locui în aceeași casă, a primit kerygma1 și aceasta Credință, și o păzește cu grijă

1)    Predicarea, afirmarea și mărturisirea Credinței

Pag.21

și crede aceste lucruri, ca și cum ar avea un singur suflet și o singură inimă; și cu o singură voce,
Ea predică, învață și transmite acestea ca și cum ar avea un singur trup.”

De la Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu:

“O rugă, o implorare, o minte, o nădejde în dragoste și în bucurie neprihănită care este Iisus
Hristos, cu privire la care nu există nimic mai bun; grabnic adunați-vă de parcă a-ți fi într-un
singur templu al lui Dumnezeu, la un singur altar.”

De la Sfântul Iustin Filosoful și Martirul:

“Chiar dacă numărul mădularelor ar fi mare, trup se numește și este unul; tot așa este si cu obștea
Bisericii, pentru că deși oamenii pot fi mulți ca număr, toți sunt numiți și chemați după un singur
nume, de parcă ar fi unul. Ei sunt ca unii ce au un suflet, o singură obște și o singură Biserică.”

Vom încheia acest capitol intitulat “Însemnătatea dogmatică a calendarului bisericesc”

citându-l pe sfinția sa Fotie, patriarh al Alexandriei, care în documentul său cu nr.226 din
20 aprilie 1924, pune următoarea întrebare cu privire la schimbarea calendarului
sărbătorilor: „Cum a putut fi (schimbarea) luată în considerare separat de considerațiile
dogmatice și canonice?”

Cu ajutorul lui Dumnezeu și al sfintelor voastre rugăciuni, voi începe al doilea capitol.

Problema calendarului Pr. Vasilis Sakkas-Calendarul Liturgic ca Tradiţie a

Bisericii : A Osândirea Noului Calendar Papist (1583, 1587, 1593) ; B
Respingerea statornică a Calendarului Grigorian de către Biserica Ortodoxă
de-a lungul veacurilor (cronologie) ; C Cu privire la posibilitatea schimbării
calendarului ; D Cerinţele Sfintei Tradiţii
Publicat pe 20 august 2012 de marin

Cap. II: Calendarul Liturgic ca Tradiţie a Bisericii

Introducere

Dacă, înainte de 1924, Biserica nu ar fi luat o poziție cu privire la problema calendarului,

ar fi fost cu putinţă să se accepte discuția pe acest subiect. Totuși Biserica a luat în
considerație argumentele adversarilor ei cu mult timp înainte și a fost destul de conștientă
cu privire la deficiențele astronomice ale calendarului său; însă, chiar și așa, a refuzat cu
fermitate să-l schimbe. Biserica nu doar și-a exprimat o părere sau a lăsat chestiunea ca pe
o teologumenă1, ci chiar a luat o poziție clară, nu doar interzicând utilizarea calendarului
papal ci chiar anatematizându-l prin sinoade pan-ortodoxe. Prin urmare, cum putem noi,
fără nici un motiv valid, și fără a încălca Tradiția, să ne întoarcem la această chestiune care
a fost deja examinată de Biserică, și asupra căreia deja și-a pronunțat hotărârea?

A  Osândirea Noului Calendar Papist (1583, 1587, 1593)

Însuși omul care a schimbat calendarul, arhiepiscopul Atenei, Hrisostom Papadopoulos a

recunoscut despre  calendarul gregorian că a fost condamnat de trei ori, spunând

„Ieremia al II-lea, împreună cu Silvestru al Alexandriei în 1583, și apoi cu Sofronie al

Ierusalimului în 1587, au făcut o declarație publică împotriva calendarului gregorian și
apoi au convocat marele Sinod din 1593, la care a participat și Meletie Pigas, patriarhul
Alexandriei.” (Un studiu critic asupra condamnării calendarului)

Sfânta Scriptură ne învață că David a tăiat capul lui Goliat chiar cu sabia acestuia; și chiar
pentru acest motiv am menționat mărturisirea arhiepiscopului inovator.
 1. 1.                    Prima condamnare a calendarului nou în 1583

În lucrarea “Istoria bisericească”, scrisă de mitropolitul Meletie al Atenei (publicată în Austria,

1784. Cap.XI, pag.402) citim:

      “Sinodul de la Ierusalim a fost reunit din pricina noului calendar. În timpul domniei aceluiași
patriarh Ieremia, un sinod de mitropoliți a fost convocat în 1583 la Constantinopol, participând
de asemenea și Silvestru, patriarhul Alexandriei. Acest Sinod a condamnat calendarul care a fost
introdus de Grigorie al Romei, și nu l-a primit, după cum le-au cerut latinii.”

Conform Manuscrisului Codice (#772) al mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon din Muntele Athos,
aflăm de un sigilion (sigillium) 2 emis de către Sinod:

“Sigilionul encinclicei patriarhale către creștinii de oriunde le poruncește lor sub sancțiunea
pedeapsirii și anatemei să nu primească noua Pascalie3 sau noul calendar, ci să rămână cu ceea
ce bine s-a stabilit o dată pentru totdeauna de către toți cei 318 Sfinți si purtători de Dumnezeu
Părinți ai primului Sinod Ecumenic.”

În anul Domnului, 1583

Al 12-a Indict, 20 noiembrie

Patriarhul Constantinopolului Ieremia al II-lea

Patriarhul Alexandriei Silvestru

Patriarhul Ierusalimului Sofronie

și ceilalți ierarhi ai sinodului care au fost de față

1.2.               A doua condamnare a calendarului nou în 1587

În “Istoria bisericească” (Constantinopol 1912, vol III, pag.125) scrisă de Filaret Bafides.
Mitropolit al Didymoteichon-ului, citim o confirmare a condamnării de la 1583 și chiar mai
mult:

“Ca și la 1587, un sinod al Constantinopolului a fost convocat, unde, în prezenta lui Ieremia al II-
lea, a lui Meletie Pigas și a lui Sofronie al Ierusalimului, corectarea calendarului a fost
condamnată ca fiind primejdioasă și inutilă și ca fiind, mai degrabă, aducătoare de multe
pericole”.

 3.   A treia condamnare a calendarului nou în 1593

               Sinodul a avut loc în februarie 1593, în sfânta Biserică a Maicii Domnului

Mângâietoarea. În cel de-al 8-lea Canon al său, poruncește următoarele cu privire la schimbarea
calendarului:
“Cu privire la respingerea noului calendar, adică a inovației latinilor cu privire la sărbătorirea
Paștilor. Noi dorim ca ceea ce a fost poruncit de către Părinți cu privire la sfintele și
binefăcătoarele Paști să rămână nezdruncinat … Toți cei care au îndrăznit să încalce precizările
cu privire la Sfânta sărbătoare a binefăcătoarelor Paști să fie scoși și lepădați din Biserica lui
Hristos.”

Patriahul Constantinopolului Ieremia al II-lea

Patriarhul Antiohiei Ioachim

Patriarhul Ierusalimului Sofronie

Patriarhul Alexandriei Meletie

În opinia lui Policarp, episcop de Diaulia (cf. Schimbarea calendarului, Atena, 1947, pag.13)
“… în 1593, un sinod al Bisericii ortodoxe a fost convocat la Constantinopol, unde au participat
cei patru patriarhi, reprezentantul cu puteri depline al Bisericii ruse și mulți alți ierarhi
reprezentanți ai bisericilor ortodoxe. Acest sinod a repetat afurisirea rostită de către prea sfințitul
patriarh Ieremia al II-lea și a emis o enciclică în care, printre altele, se menționau următoarele:

“Cel care nu urmează obiceiurile Bisericii care au fost stabilite de cele șapte Sfinte Sinoade
ecumenice care au bine poruncit ca noi să respectăm Sfintele Paști și Menologhionul 4, și dorește
să urmeze noua pascalie și Menologhionul astronomilor Papei, și împotrivindu-se tuturor
acestora, dorește să le răstoarne și să le distrugă, să fie anatema și lepădați de Biserică și din
adunarea credincioșilor…”

B   Respingerea statornică a Calendarului Grigorian de către Biserica Ortodoxă de-a

lungul veacurilor (cronologie)

           Refuzul de a adopta calendarul Gregorian constituie o lungă tradiție a Bisericii care nu o
putem încălca în mod liber – în afară de cazul în care acceptăm presupunerea că Biserica a
acționat din “ignoranță” sau pur și simplu dintr-un “spirit reacționar”, vreme de atâtea secole, în
stăruitorul ei refuz și respingere a excrescenței canceroase.  Înca din vechime, Biserica a fost
conștientă de lipsa de perfecțiune a calendarului. Din această cauză a stabilit prin convenție un
echinocțiu care nu ia în considerare echinocțiul astronomic.

1. În 1324, Nichifor Gregoras a determinat cu exactitate eroarea calendarului și a înaintat un raport

conținând propuneri pentru schimbarea lui; însă nu a ieșit nimic din aceasta.
2. În 1371, călugărul Isaachie și Matei Vlastare au aprobat și au susținut calendarul lui Grigorie,
însă Biserica nu a arătat nici un interes.
3. În zilele imediat premergătoare căderii Constantinopolului, George Gemistus a propus noi
reforme ale calendarului, care au fost de asemenea respinse de către Biserică.
4. În 1582, patriarhul Ieremia al II-lea a scris o scrisoare către Biserica Ortodoxă din Polonia,
interzicând utilizarea noului calendar, sub pedeapsa excomunicării.
5. În 1582, patriarhul Ieremia al II-lea a scris o scrisoare către dogele Veneției în care arată că
problema calendarului este o chestiune neserioasă: “joacă de copil”.
6. În 1583, a fost convocat la Constantinopol primul sinod pan-ortodox pentru condamnarea
calendarului papal.
7. În 1583, Meletie Pigas s-a adresat el însuși cardinalului Iulius Antonius, aratându-i deficiențele
calendarului gregorian. În același timp, a scris Tomul Alexandrin cu privire la sărbătorirea
Sfintelor Paști.
8. În 1584, patriarhul Ieremia al II-lea a scris o scrisoare către Papa din Romei împotriva loviturii de
stat samavolnice a latinilor cu privire la calendar.
9. În 1587, al doilea sinod care a condamnat calendarul folosit de apuseni a fost ținut la
Constantinopol.
10.  În 1593, al treilea sinod care a condamnat calendarul cel nou a fost ținut la Constantinopol.
11.  În anii 1670, Dositei, patriarhul Ierusalimului (în lucrarea sa “Cu privire la pâinea nedospită” pag.
539) a spus: “Prin harul lui Hristos, de la primul Sinod și până la momentul de față, Sfintele Paști
sunt mereu sărbătorite în duminica de după Paștile evreiești și nu am avut niciodată vreo
încurcătură care ne-ar putea forța să facem anumite corecții. Aceasta s-a stabilit foarte bine de
către Sfinții Părinți și va rămâne fără greșeală pentru totdeauna. Astronomii actuali ai vechii
Rome au îndepărtat în mod greșit zece zile din luna octombrie. Mai mult, noul lor calendar
cauzează mai multă încurcătură și multe pricini de dezordine”.
12.  În 1827, Agatanghel, patriarhul ecumenic, a refuzat să permită vreo corecție a așa-numitului
calendar “iulian” sărbătoresc al ortodocșilor.
13.  În 1895, patriarhul Antim al VII-lea a interzis orice discuție cu privire la problema calendarului.
14.  În 1902, măreața Biserică a lui Hristos a respins memorandumul matematicianului Epaminondas
Polydoris cu privire la schimbarea calendarului.
15.  În 1903 (28 februarie), Biserica rusă a emis următoarea părere: “… această schimbare, care
tulbură rânduiala care a fost deja stabilită și care a fost sfințită de către Biserică de-a lungul unei
atât de lungi perioade de timp, va aduce negreșit tulburări în viața Bisericii”.
16.  În 1903 (5 iunie), Biserica Ierusalimului a emis următoarea opinie: “Orice decizie cu privire la
schimbarea calendarului, mai ales cea în favoarea calendarului Gregorian, va fi în detrimentul
ortodoxiei.”
17. În 1903 (14 iulie), Biserica Greciei a emis următoarea opinie: “… calendarul iulian (hemerologion)
este legat stâns cu calendarul sărbătorilor (heortologion) Bisericii.”
18.  În 1903, Biserica română a emis următoarea hotărâre: “Sfântul Sinod al sfintei Biserici
autocefale din România este de părere că și propune să rămânem în cele în care ne aflãm acum.
Pentru că e imposibil să nu încălcăm prescipțiile canoanelor dacă dorim să luăm în considerare
niște schimbări sau reforma calendarului iulian, cu care Biserica ortodoxă a trăit atât de mult
timp. Pe lângă aceasta, nu ne este îngăduit să atingem nici cu degetul vechile hotărâri care
constituie triumful Bisericii noastre.”
19.  În 1904 (12 mai), patriarhia ecumenică a formulat următoarea părere: “Este lăudabil și bine să
ţinem Pascalia care a fost deja lămurită și validată de practica străveche a Bisericii… și nu este
îngăduit să introducem nici o inovaţie cu privire la aceasta (calendarul)… Din punct de vedere
ecleziastic, nu suntem în nici un fel obligaţi să schimbăm calendarul.”
20. În 1919, Biserica Greciei a formulat următoarea părere: (vezi episcopul Policarp de Diaulia, ibid.,
pag.16): “Schimbarea calendarului iulian, care schimbare nu contravin considerațiilor dogmatice
și sociale, ar putea fi săvârșită cu acordul tuturor celorlalte biserici ortodoxe autocefale, și mai
ales cu acordul patriarhului ecumenic, căruia ar trebui să îi încredințăm inițiativa într-o astfel de
întreprindere –  cu condiţia să nu fie adoptat calendarul gregorian, ci un nou calendar să fie
întocmit, care să fie chiar mai exact din punct de vedere științific și fără celelalte deficiențe ale
celor două calendare actuale, cel iulian și cel gregorian (trebuie specificat că unul dintre membrii
 adunării care a votat pentru această poziţie a fost Hrisostom Papadopoulos, mai târziu
arhimandrit si profesor de teologie la universitatea din Atena).
21. În 1924, Biserica din Alexandria a emis următoarea opinie: “#28. Către Grigorie, patriarh al
Constantinopolului. După primirea telegramei prea fericirii voastre, Sfântul nostru Sinod a fost
convocat astăzi și a hotărât următoarele: Vom stărui cu vechea hotărâre sinodală și respingem
orice adăugire sau orice schimbare a calendarului.”

Vedem astfel că, întrucât Biserica – în mod liber și bine chibzuit, de-a lungul veacurilor – a
respins calendarul gregorian, o astfel de respingere constituie o tradiție a Bisericii. Pentru a anula
această respingere, trebuie să dovedim că:

1. Argumentele pe care generațiile anterioare le-au folosit împotriva adoptării noului calendar,
adică aceea că:

a)    va trebui să fie schimbat canonul cu privire la stabilirea datei Paștilor;

b)   ar putea deveni un mijloc prin care latinii ar putea diviza și face prozeliti printre creștinii
ortodocși;

c)    ar încălca toate tradițiile anterioare.

nu mai sunt valabile.

1. Cauzele respingerii calendarului gregorian s-au modificat și, în consecință, persistența Bisericii în
utilizarea calendarului “iulian” nu mai este justificată.
2. Părinții noștri de-a lungul veacurilor, care au respins și anatematizat această născocire a
Apusului au greșit, sau au fost needucați în materie de astronomie, sau au suferit de o
bolnăvicioasă atitudine anti-latină și o animozitate intolerantă față de credinţele ne–ortodoxe.
3. Conștiinţa ortodocșilor, care până în prezent a primit respingerea calendarului papal de către
ierarhii, a greșit.

Totuși, priviți cum, la un moment dat, arhimandritul și profesorul universităţii din Atena,
Hrisostom Papadopoulos,  își exprimă opinia cu privire la relația dintre calendar și Tradiţie,
înainte de a deveni arhiepiscop al Atenei și de a fi el însuși posedat de un demon al
modernismului și al inovației, precum și de cel al mândriei – pentru că, după Sfinţii Părinţi –
“Mândria nu poate răbda ceea ce este străvechi; îi place doar să inoveze”. “Această scrisoare a
patriarhului Ieremia” spune Papadopoulos, “arată de o manieră excepțională poziția pe care
Biserica ortodoxă a luat-o numaidecât împotriva modificării gregoriene a calendarului. Biserica a
considerat-o ca pe una dintre multele inovații ale vechii Rome, ca pe o ocară universală și ca pe o
insultă samavolnică față de tradițiile Bisericii. Modificarea calendarului nu este doar o chestiune
de astonomie, ci una care are legătură cu Biserica, pentru că se pune în legătură cu sărbătorirea
Sfintelor Paști. Prin urmare, Papa nu are dreptul să modifice calendarul, dovedindu-se astfel
superior Sfintelor Sinoade ecumenice. În consecință, Biserica ortodoxă nu a fost în favoarea
schimbării calendarului”. (Hrisostom Papadopoulos, Vestitorul bisericesc, nr. 143, 1918).

 
 C    Cu privire la posibilitatea schimbării calendarului

Pentru a ne întinde o cursă, inovatorii recurg adesea la următorul sofism: “Poate Biserica să
schimbe calendarul sau nu?” Nou calendariștii, cu siguranță, nu sunt atât de neștiutori încât să nu
cunoască faptul că există întrebări la care este imposibil de răspuns cu “da” sau “nu”. Să
presupunem că am pune următoarea întrebare cuiva care nu s-a îmbătat niciodată: “Ai încetat să
te mai îmbeți?” Prietenul nostru nu poate răspunde nici “da” nici “nu”. Dacă spune “da”, el
recunoaște că a fost beat în trecut; dacă spune “nu”, aceasta arată că el continuă să se îmbete.
Totuși, prietenul nostru nu a fost niciodată beat în trecut, așadar trebuie să ne răspundă în altă
manieră decât prin simplul “da” sau “nu”.

Prin felul lor viclean de a ne pune această întrebare, ei ne pun în fața periculoasei întrebări dacă
este cu putință pentru Biserică să schimbe calendarul. Dacă răspundem “da”, ne vor declara
schismatici, de vreme ce ne-am separat noi înșine de comuniunea cu ei; dacă răspundem “nu”, ne
vor numi “închinători la vremi și anotimpuri” și “închinători la forme fără fond”.

Prin aceasta, ei reușesc să înfăptuiască și altceva. Prin intermediul acestei întrebări formulate
perfid, reușesc să înflăcăreze zelul celor mai simpli dintre noi, astfel încât aceștia din urmă ar
putea să procedeze la decizii forțate și nesăbuite, afirmații premature și doctrine imature;
îndepărtând astfel aceste suflete de pe teritoriul credinței nezdruncinate a ortodocșilor către
pavajul alunecos al scolasticismului. Prin aceste mijloace, noii calendariști au câștigat două
lucruri:

1. au obținut mărturisiri de credinţă pripite pe care le vor utiliza ulterior pentru a ne buimăci,
dovedindu-ne ignoranţi în chestiuni de ordin teologic.
2. prin intermediul divergenţei de opinii pe care le crează, pasiuni și păreri încăpățânate se
înfierbântă asupra adevăraților creștini ortodocși și se divizează pe socoteala vechiului calendar.

Urmând exemplul Mântuitorului, vom răspunde noilor calendariști cu o altă întrebare bazată pe
același raționament :

 “Poate Biserica să schimbe semnul Crucii, ordinea slujbelor, ordinea sărbătorilor,

veșmintele sfințitului cler, canonul cu privire la Pascalie, textele liturgice și celelalte
tradiții? Pentru că, făcând aceasta, Ea nu ar crește numărul persoanelor Sfintei Treimi,
nici nu ar infirma pururea-fecioria Sfintei Fecioare (Lady Theotokos).”

Sã-i lăsăm să aplice răspunsul pe care ni-l dau, la problema calendarului. Noi nu am considerat
niciodată calendarul sărbătoresc ca fiind superior celorlalte Tradiții ale Bisericii Ortodoxe. Când
spunem “tradiție” înțelegem punerea în aplicare, modalitatea de exprimare şi viața Bisericii
noastre în întregul ei: slujbele, tipicele, sărbătorile, iconografia, cântecele, arhitectura, și nu doar
calendarul sărbătorilor. Le vom reaminti noilor calendariști de o povestire culeasă din propria lor
revistă Lupta bisericească (Ecclesiasticos Agon) cu privire la “jumulirea porumbelului”. Într-
adevăr, dacă luăm porumbelul și îl jumulim, în mod clar îl vom lăsa intact, adică inima, stomacul
și plămânii acestuia. Totuși, când porumbelul nostru va fi jumulit, el va muri. Astfel, în aceeași
manieră, putem schimba multe lucruri în viaţa Bisericii, sub pretextul că “nu sunt dogme”
și astfel, în legalismul nostru, vom ucide Ortodoxia fără ca măcar să ne atingem de dogmele
ei.

Cel mai corect, a spus așadar teologul ortodox Dionisie Batistatos că, în această chestiune, este
imposibil să distingi între primar și secundar, pentru că toate poartă pecetea Duhului Sfânt. Deci,
din momentul în care am stabilit că un lucru –  oricât de infim ar fi – care constituie o Tradiție a
Bisericii, nu-l mai putem atinge în mod lipsit de respect sau raționalist, ci mai degrabă, spunem
împreună cu Sântul Ioan Hrisostom: “Este o tradiţie? Nu cercetaţi mai departe!”

Reamintim ierarhiei bisericii oficiale a Greciei despre cazul profetului Valaam din Vechiul
Testament (Numeri, cap.22). Acest om a primit o poruncă de la Dumnezeu ca să nu blesteme
poporul lui Israel pentru că a fost binecuvântat. Momit totuși de tot argintul oferit lui de către
Balac, nesăbuitul profet a implorat pe Dumnezeu zicând “să mă duc?” pe câtă vreme Dumnezeu
îi zisese odinioară “nu te duce”. Valaam a demostrat astfel gândul său cel rău pe care a dorit să-l
ascundă in spatele unei autorizații legalistice din partea lui Dumnezeu. Totuși Dumnezeul
libertății i-a răspuns, “du-te” pentru a vădi “dezvinovățirea păcatului” (Psalmi 140:4).

Atfel, noii calendariști se află faţă către faţă cu o Biserică care, vreme de mai multe secole,

1. a respins în mod deliberat și conștient schimbarea calendarului, prin sinoade, sigilioane,

anateme și afirmaţii scrise.
2. a proclamat vreme de 20 de secole că nu este un observator astronomic, pentru ca “Biserica nu
este preocupată cu exactitatea perioadelor”.
3. a considerat chestiunea schimbării calendarului o “joacă de copil” lipsită de orice consideraţie
serioasă.
4. a proclamat că chestiunile despre detaliile exactităţii perioadelor nu o privesc, pentru ca timpul
trece și dacă-l măsurăm corect și dacă nu, în vreme ce Biserica este prin har “mai presus de
vremi” și veșnică prin natura sa.
5. s-a exprimat și a luat atitudine în această privință iar refuzul ei de a schimba a devenit parte a
Tradiției, neadmițând nici o altă discuție.

În ciuda acestor considerente, noii calendariști continuă să ne pună întrebări precum: “Este
aceasta o chestiune dogmatică?” “Este o problemă primară sau secundară?”, “Poate Biserica să
schimbe calendarul sau nu?” etc. etc.

Ascultaţi bine, dragii mei noi calendariști, de vreme ce toate acestea nu vă sunt suficiente,
sunteţi precum nestorienii care nu consideră suficient Simbolul de Credinţă când spune “s-
a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara” și ispitiţi pe ortodocși spunând: “Unde
scrie în sfantul Simbol de credinț ca Maria este ‘Născătoare de Dumnezeu’ (Theotokos)?”-
pentru că această exprimare din Crez nu a fost de ajuns pentru a-i satisface!  Sunteți de
asemenea precum latinii care, în ciuda faptului că cele două propoziții din Simbolul
Credinţei“ Care purcede de la Tatăl” și “care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și
slăvit” există în același verset, una după cealaltă, încă încearcă să ispitească pe ortodocși
făcând o obiecțiune: “Unde este scris în sfântul Simbol de Credinţă că Duhul Sfânt purcede
numai de la Tatăl?”- de parcă Părinții care știau că Duhul Sfânt este slăvit împreună cu
Tatăl și cu Fiul ar fi ezitat, din motive de ignoranță și de nesiguranță, să completeze aceste
două propoziții. Dar după cum orice monedă are două fețe, tot așa va fi și răspunsul nostru
către voi.

Da, iubiților, Biserica poate schimba calendarul sărbătorilor și, defapt, vă vom prezenta chiar
argumente în această privință. Totuși, ele nu vă vor ajuta să vă descotorisiți de blestemele
Sfinţilor Părinți pe care vi le-ați așezat pe umeri prin ducerea Bisericii în schismă, sau de
moștenirea leprei lui Ghezi (Regi II 6:27) și a “spânzurătorii lui Iuda” (Matei 27:5) pe care Kiril,
patriarhul Constantinopolului v-a lasat-o în 1756.

Biserica poate chiar să aducă cerul pe pământ de vreme ce este “mai înaltă decât cerurile” după
Sfântul Ioan Hrisostom, iar voi întrebați dacă “poate” să schimbe calendarul și socotelile lunare.
Noi nu am negat niciodată că Biserica are dreptul și autoritatea să ajusteze calendarul sărbătorilor
sale. Noi spunem doar că, în 1924, nu Biserica a făcut această modificare, ci mai degrabă
inovaționiștii, lupi în haine de păstori, care, după spusele Apostolului “grăiesc învăţături
răstălmăcite” (Fapte 20:30) și care “dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri” (Întâia epistolă
sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, 2:19).

Până în secolul X, nu a fost sărbătoarea Schimbării la față a Mântuitorului sărbătorită cu

patruzeci de zile înainte de sfânta și marea vineri, adică în cursul primei săptămâni a postului
mare? Însă Sfânta Biserică a luat o decizie în această privință și a mutat data sărbătorii,
poruncind ca sărbătoarea să fie stabilită pe 6 august, adică cu patruzeci de zile înainte de
sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci – o sărbătoare care este considerată de ortodocşi ca o “a doua
sfântă şi mare vineri”. De aici înainte, Schimbarea la Faţă a devenit o sărbătoare ‘’cu dată fixă’
în loc de sărbătoare cu dată ‘schimbătoare’. Nu a adormit Sfântul Ioan Hristostom pe 14
septembrie, adică exact în ziua Înălţării Sfintei Cruci? Totuşi, sfânta Biserică a hotărât să mute
ziua sărbătoririi sfântului în data de 13 noiembrie, pentru ca să-i poată cinsti memoria mult mai
festiv. Dacă sărbătoarea Buneivestiri cade în sfânta şi marea vineri, nu este ea mutată în ziua
Sfintelor Paşti?5 Sau, nu este sărbătoarea Sfântului Gheorghe mutată într-una din zilele
Săptămânii luminate atunci când Paştile pică mai târziu in Aprilie? Și oricine poate găsi multe
asemenea exemple. Nu a schimbat Biserica data oficială a echinocțiului astronomic de primăvară
prin adoptarea unei date fixe (21 martie) pentru a nu sărbători Paştile în acelaşi timp cu evreii?

Aşadar, mai mult ca sigur că Biserica poate schimba calendarul. Dar de vreme ce Biserica este
apostolică, ea acţionează într-o manieră apostolică. Și ce spune Apostolul? “Toate îmi sunt
îngăduite însă nu toate îmi sunt de folos” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol
Pavel, 6:12). De vreme ce Biserica a considerat că adoptarea calendarului Gregorian “nu ne este
de folos” Ea refuză să facă această schimbare. Biserica a exprimat hotărârea sa prin anatemele pe
care le-a pronunţat, prefăcând astfel în mod oficial calendarul bisericesc în parte integrantă a
propriei Tradiţii. Aşadar, în măsura în care calendarul este o componentă a Tradiţiei Bisericii,
acesta nu se schimbă. Pentru că sfânta Biserică este Trupul neschimbătorului Fiul al lui
Dumnezeu, care s-a întrupat, care “este acelaşi ieri, azi şi în veci” (Evrei 13:8). După cum
Dumnezeu “nu poate să se tăgăduiască pe Sine însuşi” (Epistola a doua către Timotei a Sfântului
Apostol Pavel, 2:13) aşa şi Biserica cea sfântă a lui Hristos “nu se poate tăgădui pe sine însăşi şi
nici Tradiţia sa!
Acum este rândul nostru sa punem o întrebare nou calendariştilor: “De ce cereţi Bisericii să îşi
schimbe calendarul şi să îşi anuleze anatemele pe care conştiinţa sa le-a îmbrăţişat şi pe care le-a
respectat vreme de patru secole întregi?” Până în ziua de azi, acest “de ce” a rămas fără răspuns.
Nici o trebuință reală nu a fost vreodată prezentată. Oricine aude numai reflecţiile şi argumentele
puerile ale pângăritotului, materialistului şi neortodoxului duh al Apusului decadent: un capriciu
de tip “maimuţa vede, maimuţa face”; o dorinţă, născută din lene, de a se adapta la cerinţele unei
lumi care se afundă mereu din ce în ce mai mult în apostazie. Să-i lăsăm aşadar pe cei în cauză să
ne spună mai întâi “de ce” şi apoi vom vedea ce le va răspunde Biserica şi ce fel de iconomie va
aplica fără să îşi vateme propria Tradiţie.

D   Cerinţele Sfintei Tradiţii

„Cel ce încalcă tradiţiile bisericeşti, să se caterisească”. (Canonul nr. 7 al celui de-al

Șaptelea Sinod Ecumenic).

“Dintre dogmele şi predicile ce se păstrează în Biserică, pe unele le avem din învăţătură scrisă,
iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor, predanisită nouă în taină; şi ambele acestea au
aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni nu va zice împotriva acestora, oricat
de puţin ar fi de priceput în legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-am apuca să abandonăm cele
nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am greşi împotriva celor de
căpetenie, păgubind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce propovăduirea la numirea goală.”
(Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt 27:66; de asemenea Canonul 91 al Sfântului Vasile
cel Mare).

Ar trebui să se ceară tuturor creştinilor ortodocşi să înveţe întreg acest canon pe de rost. Cel de-al
92-lea canon al aceluiaşi Sfânt confirmă cele de mai sus şi readuce aminte cuvintele Sfântului
Apostol: „ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola
noastră.”(Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, 2:15).

În comentariul său cu privire la cel de-al 31-lea canon apostolic, Sfântul Nicodim din Sfântul
Munte vorbește despre relaţia care există între Credinţă și Tradiţie: “După cum tradiţiile
bisericești au nevoie de Credinţă, tot așa și Credinţa are nevoie de tradiţiile bisericești; iar acestea
două nu pot fi separate una de cealaltă”. Tot în acest fel, Sfântul arată că credinţa fundamentată
pe tradiţii nu este nici “închinare către forme goale” nici o convingere abstractă intelectuală.

Iată deci de ce suntem fideli calendarului Părinţilor; nu pentru că este “iulian”, ci pentru că a
devenit “bisericesc” și a pentru că a fost întotdeauna pulsul Trupului prea sfintei noastre Biserici.
Noi ţinem acest calendar pentru că este cel pe care l-am primit de la Părinţi. Calendarul Apusului
nu ne-a fost transmit de nimeni. Ținem acest calendar pentru că în acesta și-au vărsat martirii
sângele, iar taţii și mamele noastre întru credinţă au ars ca niște lumânări vii în disciplina lor
ascetică. Ținem acest calendar al părinţilor noștri deoarece, conform principiului afirmat de
Sfântul Vincențiu de Lerini, este singurul care a fost folosit “întotdeauna, peste tot, de către toţi”.
Ținem acest calendar pentru că, dacă Părinţii noștri nu s-au neliniștit de inexactităţile lui, de ce
ne-ar tulbura pe noi?  Ținem acest calendar deoarece, chiar dacă este “greșit, neuniform,
demodat și învechit”, este încă și patristic, ortodox, sfinţit, bisericesc, trăit și celebrat în același
timp de către întreaga Biserică, atât în cer, cât și pe pământ. Ar trebui să schimb fotografia
mamei mele care este într-o ramă învechită cu o fotografie a unei doamne necunoscute care se
află într-o ramă nouă aurită? Chiar dacă calendarul papal ar fi fost “știinţific, contemporan și
precis” (ceea ce nu este), tot nu mi-a dat vreodată vreun sfânt; nu m-a asigurat vreodată ca
“astăzi cele de sus slujesc împreună cu cele de jos”.

Așadar, să înceteze nou calendariștii a ne aduce aminte de versetul Sfântului Pavel dn epistola
către Galateni: “Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? “ (Galateni, 4:10) pentru că acest verset nu ni
se aplică în nici un fel nouă, pentru că nu am fost niciodată preocupaţi sau tulburați de
inexactitatea calendarului nostru. Aceste întrebări cu privire la precizia măsurării timpului nu
sunt nimic altceva decât “o joacă de copi” ca să utilizăm expresia patriarhului Ieremia al II-lea
cel strălucit. Să înţeleagă ei astfel, că mai degrabă li se aplică acest verset lor, de vreme ce
preferă precizia cronologică și nu viaţa și Tradiţia Bisericii, și că, din acest motiv, ei trebuie să
plătească preţul despicării firului în patru cu moneda schismei.

Noi, în orice caz, am fost învăţaţi că timpul acestui “veac amăgitor” va fi nimicit chiar de îl
măsurăm corect sau incorect. Ce importanţă mai are dacă data nimicirii lui este 1 sau 14 iunie?
Cu ce ne va ajuta să măsurăm corect timpul care va fi nimicit, dacă aceasta înseamnă că și noi
vom pieri împreună cu el? Dacă, pe de altă parte, pășim pe urmele Tradiţiei Părinţilor, ne va lipsi
pe noi Dumnezeu de veșnica fericire pentru că am calculat prost cursul stelelor?

Noi preţuim unitatea Bisericii – pe care Ea o posedă în Tradiţia sa nefalsificată – mai presus de
precizia astronomică, după cum ne atrage atenţia prea sfinţitul Hrisostom, fostul mitropolit al
Florinei, folosind cuvintele lui Tertulian: “Cei care conduc Biserica păzesc cu vigilenţă Tradiţia
Apostolilor; suntem martori că toţi păstrează una şi aceeaşi Credinţă, şi că folosesc aceleaşi legi
de cârmuire a Bisericii şi pentru îndeplinirea celorlalte slujiri bisericeşti.”

Sfântul Grigore de Nissa spune: “Toţi oamenii sunt convinşi că obiceiurile, dogmele şi tradiţiile
care au triumfat sunt venerabile şi demne de respect datorită

vechimii lor.” Cea de-a opta hotărâre a celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic proclamă
următoarea anatemă: “Cei care încalcă o tradiţie scrisă sau nescrisă să fie anatema”. Sinodiconul6
ortodoxiei proclamă următoarea anatemă: “Tuturor lucrurilor din afara Tradiţiei bisericeşti care
au fost introduse ca inovaţii… care vor fi legiferate ulterior anatema, anatema, anatema.”

Apostolul Pavel spune: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui
Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” A cui credinţă
trebuie să o urmăm? Pe cea a patriarhului Atenagoras, a arhiepiscopului Ieronim, a
arhiepiscopului Iacob, ori a mitropolitului Nicodim al Leningradului şi a lui Pimen, “patriarhul
Moscovei”? Preferăm să urmăm credinţa lui Irimia al II-lea, Meletie Pigas, Dositei, patriarh al
Ierusalimului, patriarhul Tihon al Moscovei, mitropolitul Antonie Khrapovitsky, Inocent al
Pekingului etc. (ca să nu-i menţionăm pe cei care au fost canonizaţi oficial). Să-i lăsăm pe noii
calendarişti, care ne-au defăimat drept “schismatici” să se adreseze ei înşişi acelora pe care i-am
citat mai sus de vreme ce aceia vor da socoteală pentru noi.

Note :
1)    O învățătură teologică controversată

2)    O hotărâre oficială, purtând sigiliu patriarhal

3)    Un sistem de calcul al datei Paștilor

4)    Calendarul sărbătorilor cu dată fixă

5)    În conformitate cu rânduiala parohiilor contemporane grecești

6)    Rezoluţia sinodală care se citeşte în Duminica Ortodoxiei

← Problema calendarului Pr. Vasilis Sakkas-Calendarul Liturgic ca Tradiţie a Bisericii : A Osândirea Noului
Calendar Papist (1583, 1587, 1593) ; B Respingerea statornică a Calendarului Grigorian de către Biserica
Ortodoxă de-a lungul veacurilor (cronologie) ; C Cu privire la posibilitatea schimbării calendarului ; D
Cerinţele Sfintei Tradiţii

Minuni din zilele noastre →

Capitolul III Însemnătatea Ecleziologică a Calendarului Bisericii : A. Înfierea

credincioşilor prin Iisus Hristos ; B O distincţie clară există între Fii şi străini ;
C Deosebirea dintre credincioşi şi necredincioşi prin prisma calendarului
sărbătorilor ; D De ce ne-am separat de nou-calendarişti
Publicat pe 5 septembrie 2012 de marin

Capitolul III   Însemnătatea Ecleziologică a Calendarului Bisericii

           Este binecunoscut faptul că sfintele canoane – sub sancţiunea caterisirii și a afurisirii –

interzic participarea la tainele ereticilor sau ale schismaticilor și chiar simpla rugăciune împreună
cu aceștia. Creștinii ortodocși nu pot fraterniza cu ereticii, nu doar în acele chestiuni care privesc
cele sfinte, ci nici chiar, dacă este cu putinţă, în expresia vieţii de zi cu zi, de exemplu:

1.   Sfântul Ioan Evanghelistul și teologul a refuzat să pătrundă în băile publice unde era prezent
renumitul eretic al antichitătii Cerint.

2.   Al unsprezecelea canon al celui de-al șaselea Sinod ecumenic poruncește: Nici unul dintre
cei număraţi în starea preoţească, sau vreun laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se
întovărăşească cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se
scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar
fi cleric, să se caterisească, iar daca ar fi laic, să se afurisească.

Și într-adevăr, așa este firesc, pentru că nu putem face separaţie între viaţa duhovnicească și viaţa
noastră de zi cu zi. Dacă am face aceasta, am fi obligaţi să introducem niște ‘paranteze’ în viaţa
noastră care ne-ar ‘elibera’ de amintirea continuă a lui Dumnezeu, și de aici, toate activităţile
noastre legate de meseria noastră, de familia noastră, de divertismentul și de relaxarea noastră
nici nu ar coincide, nici nu ar fi direcţionate către scopul final al existenţei noastre: unirea cu
Dumnezeul și Mântuitorul nostru. Un creștin ortodox își dirijează viaţa de zi cu zi într-un fel, iar
cel păgân sau eretic în alt fel. El are un alt scop, altă raţiune de a fi, alt orizont, altă nădejde, într-
un cuvânt: este un alt om. Moderniștii de astăzi însă, adepţi ai unei iubiri sentimentaliste, au
pierdut orice înțelegere a  relaţiei apropiate și strâns sudate care există între dogma și
administrarea Bisericii, între expresia duhovnicească și disciplinară a vieţii Bisericii ca un întreg
precum și a vieţii fiecăruia dintre credincioși în parte. Astfel, de o manieră foarte superficială,
fără nici un fundament teologic, ei atribuie canoanelor în discuţie o mentalitate intolerantă și
fanatică a unei epoci bisericești demult apuse. Dar nu acesta este înţelesul disciplinei canonice.
Biserica nu este nici pătimașă, nici fanatică, nici urâtoare de oameni. Ea îi iubește pe oameni cu
dragostea lui Dumnezeu, care “voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină.” (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, 2:4). Să vedem
așadar care este adevărata pricină a interzicerii comuniunii cu ereticii.

 A. Înfierea credincioşilor prin Iisus Hristos

         În epistola sa către efeseni, Apostolul Pavel ne învaţă că “Dumnezeu și Tatăl Domnului
nostru Iisus Hristos … ne-a ales și ne-a rânduit spre înfierea întru El” și că această “înfiere” se
petrece “prin Iisus Hristos” și nu datorită așa-ziselor noastre “merite” ci “după buna socotinţă a
voii Sale, Spre lauda slavei harului Său” (Efeseni 1; 3-6).

Într-adevăr, prin Sfânta Împărtășanie în cadrul Sfintelor Taine noi devenim “mădulare ale
aceluiași trup” (Efeseni 3:6) și de un sânge cu Hristos. După cum spune Apostolul Pavel
“Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui
Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine,
un trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtășim dintr-o pâine” (Epistola întâia către Corinteni a
Sfântului Apostol Pavel, 10: 16-17). În alt loc, Mântuitorul însuși spune că “cel ce mănâncă
trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Sfânta Evanghelie după Ioan,
6,56). În plus, Biserica însăși ne invită zicând “Împărtășiţi-vă cu trupul lui Hristos, gustaţi din
izvorul veșniciei”. Astfel, dacă devenim “un trup” și “de un sânge” cu Hristos însuși, noi suntem
prin urmare fraţi unii cu alţii. Pentru acest motiv, Sfintele Scripturi îl numesc pe Hristos “primul
născut dintre mulţi fraţi” și spun că noi suntem “asemenea chipului Fiului său” (Romani 8:29), al
lui Dumnezeu, Tatăl nostru.

Astfel, prin înfierea noastră întru Hristos, devenim fraţi, nu după modelul unui sindicat, al
vreunui organism social, sau nici măcar datorită acceptării vrunei ideologii comune, ci tocmai în
baza unei realităţi duhovnicești și harismatice. Noi suntem fraţi pentru că toţi provenim din
același pântece, din aceeași matriţă: cristelniţa de botez a Bisericii universale a lui Hristos.

Conform învăţăturilor Sfântului Ciprian al Cartaginei, “cel care nu are Biserica drept mamă
nu poate avea pe Dumnezeu drept Tată”. Într-adevăr, adunarea ereticilor – de vreme ce nu e
Biserică – nu are un pântece, i.e. o cristelniţă pentru botez, pentru a da naștere fiilor și fiicelor
pentru împărăţia cerurilor. Astfel, ereticul nu este fratele meu, de vreme ce nu are aceeași mamă
ca mine și, în consecinţă, nici același tată.
Dacă aş îndrăzni, împreună cu un eretic, să numesc pe Dumnezeu din cer “Tatăl nostru” ar fi
nefiresc şi ar fi o minciună. Cum aş putea atribui unui eretic calitatea filială şi fraternală pe
care, în mod firesc, el nu o posedă ??? Dacă eu sunt înfiat de către Tatăl prin Iisus Hristos şi
apoi revin la acelaşi nivel cu ereticul, arăt că nu preţuiesc deloc înfierea care mi-a fost dăruită
prin har. Prin aceasta subestimez acest dar şi dispreţuiesc şi dezonorez pe Dătătorul şi izvorul
lui, “dovedindu-mă astfel nerecunoscător faţă de Binefăcătorul”.

B  O distincţie clară există între Fii şi străini

          Fiind prin har fii ai „femeii libere”, adică ai Bisericii care este Mama noastră a tuturor, nu
avem nici un drept să ne considerăm egali cu fiii lui Agar, femeia egipteană, „sclava”, ai cărei
copii nu moştenesc împărăţia cerurilor pentru că, duhovniceşte, ea este stearpă. Mai mult decât
atât, noi învăţăm din Scripturi că fii născuţi liberi nu îşi iau moştenirea împreună cu fii sclavilor.

Prin urmare, pentru aceasta interzic canoanele rugăciunea în comun cu ereticii şi cu schismaticii;
astfel, în mod simplu, ele fac vădită în viaţa reală realitatea sacramentală a înfierii noastre în
Hristos şi înrudirea duhovnicească care există între fraţii care sunt mădulare ale aceluiaşi Trup.
Pentru că ereticul nu are nici templu, nici altar, nici preoţie prin care să poată deveni „de acelaşi
sânge” cu mine, şi în consecinţă, să invoce împreună cu mine pe Tatăl meu care este în ceruri.
De aceea Sfânta Biserică porunceşte:

Canonul 71 apostolic

Dacă vreun creştin ar duce untelemn sau ar aprinde lumânări la templul păgânilor sau la sinagoga
iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.

Canonul 45 apostolic

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se
afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva cu ereticii (să săvârşească cele
sfinte) să se caterisească.

Canonul 33 al Sinodului din Laodiceea

Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii.

Canonul 32 al Sinodului din Laodiceea

Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt absurdităţi (alogiae) decât
binecuvântări (eulogiae).

Canonul 38 al Sinodului din Laodiceea

Nu se cuvine a primi azime de la iudei sau a se împărtăşi cu păgânătăţile lor.

Canonul 46 apostolic
Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa
(euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are
credinciosul cu necredinciosul?

Canonul 68 apostolic

Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon, va primi a doua hirotonie de la altcineva, să se
caterisească şi el, şi cel ce l-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are hirotonia (întâia) de la
eretici. Căci cei ce sunt botezaţi sau hirotoniţi de unii ca aceştia nu este cu neputinţă să fie nici
credincioşi, nici clerici.

Canonul 65 apostolic

Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga,
să se şi caterisească şi să se afurisească.

Canonul 6 al Sinodului din Laodiceea

Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.

  Canonul 9 al Sinodului din Laodiceea

Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitirele ori la cele ce se zic locuri
muceniceşti ale oricăror eretici pentru rugăciune ori pentru vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi
credincioşi, să se excomunice până la un timp anumit. Iar pocăindu-se şi mărturisindu-se că au
greşit, să se primească.

Canonul 9 al Sfântului Timotei din Alexandria

Întrebare. Oare se cuvine clericului a se ruga fiind de faţă arieni sau alţi eretici şi nu-i va strica în
cazul când se va ruga sau va aduce jertfa în prezenţa lor?

Răspuns. La dumnezeiasca aducere, diaconul strigă mai înainte de sărutare: „Cei neîmpărtăşiţi
(chemaţi) ieşiţi”; deci nu li se cuvine a fi defaţă, fără numai de făgăduiesc a se pocăi şi a fugi de
eres.

 C Deosebirea  dintre credincioşi şi necredincioşi prin prisma calendarului sărbătorilor

             În contradicţie cu adepţii Fanarului care au hotărât că sărbătorile trebuie celebrate în

acelaşi timp şi în aceleaşi zile cu ereticii, canoanele, dimpotrivă, interzic ca sărbătorile nostre să
coincidă în mod voluntar cu cele ale ereticilor.

Canoanele 7 și 70 Apostolice

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon va sărbători Sfânta Zi a Paştilor cu iudeii, înaintea
echinocţiului de primăvară. să se caterisească. Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau
oricare din catalogul clericilor ar posti cu iudeii, sau ar prăznui sărbătorile cu ei, sau ar primi de
la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi
laic, să se afurisească.

Canoanele 37 și 39 ale Sinodului din Laodiceea

Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbători, nici a serba împreună cu
ei. Nu se cuvine a ţine sărbătorile cu păgânii şi a ne face părtaşi de nelegiuirea lor.

Istoria ne învaţă că evreii au tăinuit data sărbătorii Paştilor de samarineni; de atunci, samarinenii
au fost obligaţi în fiecare an să recurgă la diverse viclenii pentru a afla data reală. Totuşi, evreii
au folosit diverse șiretlicuri pentru a-i păcăli pe samarineni şi deci pentru a-i obliga să îşi
sărbătorească Paştile la o dată diferită de a lor.

Aflăm deci din antichitate că poporul lui Dumnezseu a evitat orice coincidenţă voită a datelor
sărbătorilor sale cu cele ale ereticilor.

  D De ce ne-am separat de nou-calendarişti

 În lumina celor spuse mai sus, în 1924, am fost obligaţi să ne separăm de biserica oficială a
Greciei din cauza schimbării calendarului bisericesc, pentru că această schimbare:

1. subminează fundamentul dogmatic şi canonic al Bisericii ortodoxe şi expune pe credincioşii

Bisericii influenţelor periculoase ale diferitelor erezii.
2. înfruntă canonul referitor la determinarea datei Paştilor, cu privire la care sinoadele şi Părinţii de
dinaintea noastră şi-au formulat judecata.
3. distruge unitatea Bisericii şi principiile sale sinodale şi seamănă seminţele schismelor şi anarhiei
printre ortodocşi.
4. dispreţuieşte Tradiţia Bisericii care a fost respectată de-a lungul veacurilor; în vreme ce
sinoadele Bisericii ne poruncesc: „Să se ţină obiceiurile cele vechi” (Canonul 6 al Sinodului I
Ecumenic); „Deoarece a avut tărie obiceiul şi vechea predanie…” ( Canonul 7 al Sinodului I
Ecumenic); ”… după canoanele cuvioșilor părinţi şi după vechiul obicei…” ( Canonul 8 al
Sinodului III Ecumenic). În acest fel grăiesc Sinoadele cu privire la chestiuni administrative care
sunt oarecum inferioare faţă de calendarul sărbătorilor.
5. nu doar că nu reprezintă universalitatea Bisericii, ci constituie o acţiune arbitrară şi de răzvrătire
al cărei scop este dizolvarea ortodoxiei universale.

Ne-am separat de ei pentru că chestiunea calendarului sărbătorilor este o problemă de credinţă,

pentru care al 31-lea canon apostolic justifică separarea noastră. În orice caz, un motiv şi mai
puternic este acela că, precum am spus mai sus,calendarul sărbătorilor a fost utilizat ca o
avangardă a ecumenismului care, în ciuda jurisprudenţei nou calendariştilor, constituie o erezie
„recunoscută ca atare de către Sinoade şi de către Părinţi”, conform celui de-al cincisprezecelea
canon al Sinodului Întâi şi al Doilea de la Constantinopol.