Aduceri aminte (1820-1892)

de schiarhimandritul Andronic Popovici,

duhovnicul şi stareţul Mânăstirii Noul Neamţ

CUPRINS

» Despre născătorii trupeşti şi, în parte, despre moartea minunată a tatălui, preotul Nicolae
» Orfan şi pribeag. În ascultare la bătrânul Daniil, tatăl mamei. Împreună-vieţuirea cu
câinii şi alte nenumărate ispite
» Stareţul Neonil izgoneşte copiii aflaţi pe la mânăstiri şi schituri. Copilul Andrei, pentru
deosebita lui ascultare şi hărnicie, capătă îngăduinţa şi blagoslovenia rigurosului stareţ.
Ispitele trupeşti – dracul curviei se arată tânărului frate. Tunderea în monahism
» Tânărul Andronic citeşte bolnavilor cuvânt de învăţătură în biserică, fapt pentru care
este aspru canonisit de bătrânul Nichifor
» Schimbarea stareţului. Buimăceala hirotoniilor. Cele două tabere din mânăstire. Ispitele
cu fraţii invidioşi. Plecarea la Mânăstirea Secu
» Conflictul cu egumenul Dimitrie. Uneltirile decasterioţilor
» Egumenul Dimitrie este înlocuit de cuviosul duhovnic Isihie. Hirotonirea întru diacon.
Alte uneltiri ale decasterioţilor. Desfiinţarea decasteriei
» Incendiu la Mânăstirea Secu. Diacon arhieresc, pentru puţină vreme. Ispita cu Schitul
Zgura
» Moartea mitropolitului Veniamin. Tipicar al soborniceştii biserici. Fondator al
bibliotecii. Hirotonirea întru preot. Duhovnic
» Călătoria la locurile sfinte din Constantinopol. Tulburări la Secu. Înapoierea la Neamţ.
Duhovnic la bolniţă. Acuzat de furtul cărţilor
» Cele două limbi de slujire rânduite de Cuviosul Paisie şi ciocnirile naţionaliste. Slujitor de
limbă rusă la sobor. Moartea stareţului Neonil şi venirea stareţului Natanail
» Începutul prigonirilor din partea guvernului lui Grigorie Ghica. Călugării sunt acuzaţi
de spionaj rusesc. Jandarmi la mânăstire. Stareţul Natanail este destituit de arhimandritul
Dumbravă, omul lui Ghica. Călugării sunt siliţi să ridice sinagogă evreilor pe cheltuiala
mânăstirii. Izgonirea stareţului Natanail
» Purtările părutului stareţ Dionisie. Dispariţia salbei de la icoana Maicii Domnului.
Îndrăcirea ieromonahului Petru, cel ce a furat salba şi însănătoşirea lui pentru rugăciunile
părintelui Andronic
» Părutul stareţ Dionisie şi oaspeţii săi mireni iau în derâdere obiceiurile călugăreşti
» Grigorie Ghica se împuşcă la Paris. Stareţul Dionisie este destituit. Mitropolitul Sofronie
apără interesele călugărilor. La cererea mitropolitului, părintele Andronic scrie Istoria
Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu
» Vechil pentru pământurile mânăstirii aflate în Basarabia, misiune pe care nu o va
îndeplini din cauza neaşteptatei îmbolnăviri. Cuviosul Paisie se arată în vedenie părintelui
Andronic
» Părintele Andronic este răpit în vedenie şi i se arată lăcaşurile cereşti, unde unul din
vechii stareţi, anume Gavriil, îi vorbeşte de primejdiile ce îi aşteaptă şi că vor birui cu
acoperământul Maicii Domnului
» A doua călătorie la Izvorul Maicii Domnului din Constantinopol. Călătorie la Muntele
Athos şi la Locurile Sfinte din Ierusalim
» Reforma lui Cuza. Tunderea în schima mare. Arestarea mitropolitului Sofronie şi a
stareţului Gherasim la ordinul lui Cuza
» Acuzat de rusolatrie
» Vizita ministrului bisericesc Dimitrie Roseti. Călugării formulează o cerere prin care
solicită înapoierea averilor mânăstireşti, lucru care le este refuzat cu înverşunare.
Începutul risipirii călugărilor
» Fuga în Basarabia
» Pomenire despre bolile suferite de-a lungul vieţii
» Sfârşitul istorisirii despre aflarea în Moldova şi recapitularea celor povestite. Vedenia
despre pedeapsa ce îi aşteaptă pe cei ce păcătuiesc trupeşte. Mărturisire smerită a propriei
neputinţe şi a greşelilor pe care le-a săvârşit cu mintea
» Semnarea actului pentru întemeierea Mânăstirii Noul Neamţ din Basarabia şi piedicile
întâmpinate. Sfârşitul povestirii

 
Despre născătorii trupeşti şi, în parte, despre moartea minunată a tatălui, preotul Nicolae

1. Aduceţi-vă aminte, o, preaiubiţilor, de mine, ticălosul, cum că om sunt şi eu, muritor,

asemenea tuturor celor din neamul lui Adam, omul cel dintâi, zidit cu mâna lui Dumnezeu din
pământ şi cu voia lui Dumnezeu în pântecele maicii mele, Maria, m-am închipuit în vreme de 9
luni de zile şi m-am închegat în sânge, din sămânţă bărbătească, din tata Nicolae şi mama, soţia
sa, care au fost însoţiţi în legea pravoslavnicei credinţe, care cu poftă şi dulceaţă trupească
sărutându-se, s-au împreunat şi, după ce m-am născut, am tras aerul cel de obşte şi, asemenea
pătimaş, precum şi născătorii mei, am căzut pe acest pământ.

Glasul cel dintâi al ieşirii întru această lume, precum şi al tuturor celorlalţi mi-a fost plânsul. Şi,
în scutece înfăşat, am fost hrănit cu lapte, din ţâţele maicii mele şi de către dânsa cu îngrijiri păzit
şi povăţuit. Pentru că este foarte bine ştiut cum că nici un împărat nu a avut alt început al naşterii,
ci una este intrarea în viaţă în lumea aceasta şi asemenea este şi ieşirea de aici – prin moarte,
măcar deşi cu felurite chipuri.

2. Născătorii mei cei trupeşti au fost amândoi pravoslavnici şi, din nepovestită milă şi rânduiala
preabunului Dumnezeu, tatăl meu, Nicolae Nan, a fost hirotonit diacon pentru satul Lungani, ce
este la ţinutul Cărligăturii, în pământul Moldaviei, unde sunt şi născut eu, în anul 1820, la 4 zile
ale lunii lui iulie. Din dumnezeiescul botez am fost numit Andrei, după numele Sfântului Ierarh
Andrei Criteanul şi al primitorilor mei din scăldătoare a botezului[1].

3. Deci după ce, prin voia şi iconomia preabunului Dumnezeu, am deschis eu, ticălosul, mai
întâi, precum am zis, pântecele maicii mele, apoi s-au mai născut un frate mie, care din sfântul
botez s-a numit Gheorghe[2], şi o soră, care s-a numit Anastasia [3], şi s-au mai născut încă 3
prunci, dar fiind eu nevârstnic şi încă şi prost, şi ei luaţi fiind de Dumnezeu în vârstă pruncească,
nu-i ţin minte cum s-au numit din sfântul botez.

4. Rânduit fiind, între acestea, tatăl meu în anul 1829 la satul Brăieşti, întru acelaşi ţinut al
Cărligăturii, şi hirotonindu-se preot de mitropolitul Veniamin Costache în biserica mitropoliei
Iaşi, la 29 de zile ale lunii lui august, apoi întru acelaşi an, după ce ne-am mutat în satul Brăieşti,
în zilele lunii lui octombrie, maică-mea, Maria, s-a mutat către Domnul şi s-a îngropat lângă
biserica de acolo, aproape de strana stângă, care sfântă biserică este întru cinstea Sfinţilor Mai-

Marilor Voievozi fără de trupuri.

Iar tatăl meu pe mine m-a dat la şcoala sătească, în satul Lungani, la un dascăl, anume Theodor,
fiindcă, în vreme cât trăia, maică-mea mă învăţa ea, pentru că ştia bine carte şi cântări. Şi când ne
culcam noi, copiii, ea ne cânta în limba grecească ,,axion” până ce adormeam. Iară tatăl meu,
acum rămas văduv şi cu trebuinţele duhovniceşti ale norodului acelui sat însărcinat, nu avea
vreme să caute a ne învăţa pe noi carte, însă, ca un părinte născător al nostru, se îngrijea.

5. Ocârmuind el, ca un părinte şi păstor duhovnicesc, pe acel norod al lui Dumnezeu dintru acest
sat, până în anul 1831, atunci, la 20 de zile ale lunii lui ianuarie, a venit călare pe cal în satul
Lungani şi, plimbându-se prin mijlocul şcolii, printre copiii ce învăţau, şi vorbind cu dascălul
Theodor şi cam zâmbindu-se, când a trecut pe lângă mine, mi-a zis întru auzul tuturor celor ce
erau de faţă: ,,Andrei, tu sâmbătă să vii acasă numaidecât, că eu duminică seara am să mor”.

Iară dascălul Theodor a început a-l întreba, zicând: ,,Nănaşule, da’ de unde ştii că ai să mori ?” Şi
el a răspuns, zicând: ,,Am găsit scris întru o carte la Caraiman despre aceasta [4]”. Şi i-a hotărât
dascălului să mă trimiţă atunci acasă. Iar eu zicând că mă tem să merg singur, el a zis: ,,Vino cu
Dimitrie, vărul tău”[5]. Aceasta zicând, cam lăcrămând, a ieşit din şcoală şi, încălecând pe cal, s-a
dus.

Eu, urmând poruncii părinteşti, sâmbătă m-am dus la Brăieşti. Şi când m-am apropiat de casă,
am văzut în ogradă raclă de îngropare făcută şi pe căpacul ei zugrăvit închipuire de epitrahir. Un
argat al nostru, anume Panteleimon, a început a-mi spune cum că tatăl meu este foarte bolnav şi
că întru acea săptămână a împărţit multă milostenie din vite, stupi, pâine, fân şi altele şi că tot
spune că are să moară duminică seara. Deci, intrând eu în casă, m-a blagoslovit şi m-a sărutat şi,
ca un părinte, mult m-a sfătuit, mângâindu-mă, plângând şi eu şi el.

Însă, după ce a înserat, a început a vedea năluciri diavoleşti şi, oareşicum oţărându-se, se uita
grozav spre uşa casei şi striga: ,,Ce caută ţiganii aicea, şi cioarele, şi corbii ?” Şi, fiindcă slăbise
tare cu trupul şi nu putea singur a se purta, a zis: ,,Duceţi-mă să-i alung !” Luându-l, cei ce se
aflau în casă l-au dus lângă uşa casei unde se cerea el şi acolo a început cu băţul a bate prin
ungheriuri şi pe după sobă şi a răcni cu grozav glas, zicând: ,,Fugiţi de aicea, că nu aveţi ce
căuta, blestemaţilor !” Şi de la o vreme a început a zice: ,,Ha ! I-am alungat afară, duceţi-mă pe
pat !” Şi, dus fiind şi şezând cu faţa în sus, şi arătându-se vesel, a început a grăi aşa: ,,Iată ce
hulubi frumoşi !” Şi mi-au zis mie: ,,Andrei, dă-mi icoana Sfântului Nicolae, că tare frumoşi
hulubi sunt pe pervazul ei”. Suindu-mă pe pat şi pogorând eu icoana aceea de pe perete şi
ducând-o înaintea lui, a început a o săruta cu mare dragoste şi cu lacrimi pe deasupra
chivoţelului. După ce a sărutat-o, m-a trimis de o am aşezat în biserică.

Întru acea noapte a trimis de a poftit şi a rugat pe alt preot, tot Nicolae cu numele, care îi era
tovarăş la biserică întru acelaşi sat şi pe alţi preoţi de prin satele Albeşti, Scorţeşti şi Goieşti, ce
sunt megieşite cu Brăieştii, de au venit şi i-au săvârşit asupra-i rânduiala tainei sfântului maslu şi
l-au mărturisit şi l-au împărtăşit cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele ale lui Hristos taine şi i-a
rugat pe toţi ca să vie şi la îngroparea lui întru aceeaşi zi, duminică, la 26 de zile ale lunii lui
ianuarie.

După amiază a chemat pe un argat, anume Panteleimon, şi i-a zis aşa: ,,Du-te degrabă la satul
Albeşti, la preot[6], şi acolo vei afla pe un preot, anume Grigorie de la munţii de sus, înhămând
caii să pornească spre a sa casă şi-i spune aşa: Părintele Nicolae Nan, de la satul Brăieşti, zice
cum că nu v-aţi văzut de când eraţi copii la şcoală în Târgul Roman. Şi, fiindcă este bolnav şi
aproape de a muri, se roagă ca numaidecât să mergi să vă sărutaţi amândoi, că vă aşteaptă”. Şi
când a ajuns argatul acolo, l-a aflat cu adevărat pe acest preot înhămând caii şi spunându-i cele
zise de tatăl meu, a venit cam târziu, întru aceeaşi seară. Şi îndată cum s-a văzut cu tatăl meu şi
s-au iertat şi s-au sărutat amândoi, aflându-se îmbrăţişaţi, şi-a dat tatăl meu cu mare linişte
sufletul în mâinile preabunului Dumnezeu, Ziditorului său. Şi după a lui mai dinainte hotărâre a
fost îngropat în rânduiala preoţească îmbrăcat, la picioarele maicii mele.

La îngropare au fost acei preoţi pe care îi rugase însuşi, precum am zis, şi alţii care au voit, şi
fratele său cel mai mare, preotul Iacob din satul Lungani, şi alt preot, Dimitrie, tot din Lungani,
cu fiul său, diaconul Ioan, şi acel preot Grigorie, despre care am pomenit mai sus, care atuncea
era preot în satul Topoliţa, ce se mărgineşte cu satul Onci, iară în urmă aflându-se protoiereu de
ţinutul Neamţului, în Târgul Neamţului. Acesta când venea la mânăstire, povestea cu lacrimi
preacuviosului arhimandrit şi stareţ al mânăstirilor noastre şi altor părinţi despre acest fericit
sfârşit al tatălui meu.

Orfan şi pribeag. În ascultare la bătrânul Daniil, tatăl mamei. Împreună-vieţuirea cu câinii

şi alte nenumărate ispite
6. Neavând noi însă în satul Brăieşti nici un fel de rudenii, fiindcă scurt au vieţuit născătorii mei
acolo, pentru aceea, împreună cu toată gospodăria părintească a noastră ce mai rămăsese, şi vite
şi totul, din pricină că şi casele acelea erau ale bisericii satului, ne-a luat iarăşi la satul Lungani
fratele cel mai mare al tatălui meu, sachelariul[7] Iacob, preotul. Şi am fost acolo până la
începutul zilelor lunii lui aprilie.

Văzând eu cum că fratele tatălui meu cu adevărat ca şi pe fiii săi ne iubea, dar soţia sa Vasilica
foarte cu mare urâciune şi oareşcare tiranie se purta cu noi, mergeam şi mă jeluiam la un văr al
maicii mele, anume căpitanul Miron Vrânceanul, polcovnicul[8] de poşti[9]. Şi el foarte mult mă
mângâia, sfătuindu-mă să mai răbd, că ne va milui Dumnezeu.

7. Inima mea se mai veselea puţin dintru aceste sfaturi, dar cu toate acestea nu ştiam când şi cum
se vor îndeplini aceste făgăduinţe. Şi întristările tot ni se înmulţeau. Însă căpitanul Miron a scris
ştiinţă despre sfârşitul amândurora născătorilor noştri şi despre necazul nostru ce pătimeam
schimonahului Daniil Badenschie, tatălui maicii mele, care era în Sfânta Mânăstire Neamţ. Şi el,
primind scrisoare şi fiindu-i jale despre acest fel de întâmplare a noastră, a mers la preacuviosul
stareţ al mânăstirilor, arhimandrit Dometian, şi spunându-i lui jalnica stare a noastră, a unor copii
nevârstnici, s-a rugat şi a cerut blagoslovenie de a veni la Lungani şi ne-a luat de acolo şi, prin
iconomia dumnezeiască, eu am fost primit în numărul noilor începători, spre a învăţa rânduiala
monahicească. Însă, fiindcă eram încă copil, pentru aceea m-a lăsat şi pe mine a sta la moşia
Onci, unde era bătrânul Daniil de ascultare, ca să fiu de-a pururea sub povăţuirea şi grija lui, şi să
cetesc pravila pentru toţi monahii şi ceilalţi ascultători de la acel mitoc[10], şi să fac şi altele
ascultări după a mea putere.

Şi aşa supunându-mă sub jugul dumnezeieştii ascultări, am rămas acolo, dar fiindcă nu ştiam
bine regulile tipicului, bătrânul Daniil a plătit 2 ruble la un psalt, anume Ioan Grecul, care ţinea
şcoala pentru copii de limbă moldovenească şi grecească în Târgul Neamţului, aproape de
Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, şi m-a învăţat câte ceva acela.

Dar cine poate să scrie după cum se cuvine ispitele şi supărările sufleteşti şi trupeşti cele multe
pe care au început a le azvârli asupra mea ispititorul Mântuitorului nostru şi vrăjmaşul a tot
neamului omenesc. Aflându-mă la moşia Onci, că mai întâi, fiindcă eu eram copil, se jeluiau la
nacialnic monahii şi ceilalţi ascultători de acolo cum că se smintesc de mine şi că să nu mă culc
iarna în casa unde şedeau cu toţii. Şi aşa bătrânul Daniil, văzând această nepace a fraţilor, mi-a
zis mie de mă culcam pe o prispă afară, care era făcută din doi dulapi de brad groşi şi prin mijloc
nu erau lipiţi bine. Deci pe deasupra mă acoperea însuşi bătrânul Daniil cu o blană a sa, iară pe
dedesubt îngheţam de frig şi plângeam cu nemângâiere, nepricepându-mă ce să fac. Şi apoi, după
multă zbuciumare, am aflat o mai bună locuinţă ce era sub hambarul cel mare al acelui mitoc: o
sanie veche şi largă. Nemaiputând a se întrebuinţa, am pus într-însa paie şi mă culcam acolo cu
mare plăcere. Şi veneau doi câini, Lupei şi Barcău, pe care eu îi crescusem, şi se culcau de o
parte şi de alta şi mă încălzeau, că mă pricepeau şi înşişi ei cum că sunt copil necăjit.

8. Însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă, în anul 1833, venind acolo preacuviosul schimonah
Iust, nacialnicul ce era asupra tuturor vacilor Mânăstirii Neamţului, fiindcă la acea moşie Onci
erau vacile cele sterpe, de
 mâncau paie iarna,
la care părintele Iust avea din partea sa pus îngrijitor pe un monah, anume Darie. Simţindu-mi
numitul bătrân necazurile şi zbuciumările mele, mi-a făcut întrebare, zicându-mi cum că, dacă
voiesc ca să fiu de ascultare la văcărie pe moşia Buzaţi, el mă va cere la părintele stareţ
Dometian.

Mânăstirea Neamţului, după un desen din epocă

Eu îndată cu mare bucurie m-am învoit. Şi aşa, mergând el la mânăstire cu alte trebuinţe, m-a
cerut la stareţ ca să mă dea de ascultare la văcărie, să cetesc pravila pentru monahi şi ceilalţi
ascultători de acolo şi alte trebi ce voi putea să le fac ca un copil. Şi a dat blagoslovenie
preacuviosul stareţ ca să mă ia fără să mai întrebe pe altul cineva. Şi aşa viind el pe la moşia
Onci, fiindcă erau acolo vitele cele sterpe la iernat, precum am zis, a aşezat într-o sanie mare paie
multe şi a pus vreo câţiva viţei ce erau fătaţi nu de multă vreme, pentru ca să-i ducă cu mamele
lor la Buzaţi, că aşa era regula, şi mi-a poruncit şi mie de m-am aşezat între viţei şi m-am dus la
moşia Buzaţi, unde erau mai mult de 400 de vaci cu lapte. Şi vacile, mamele viţeilor, au mers
după sanie cu noi.

Acolo, la Buzaţi, am aflat pe fratele trupesc al tatălui meu, schimonahul Ioachim, cu ascultarea
chelar[11], de care am pomenit mai sus, pe care încă nu-l văzusem niciodată. Şi acolo mi-a fost
mai uşor, că ceteam pravila toată noaptea mai de multe ori, fiindcă ziua nu era vreme şi fraţii
ceilalţi în fiecare zi dimineaţa şi seara mulgeau vacile, iară eu dam viţeilor drumul la mamele lor
şi pritoceam laptele de multe ori întru nişte cazane de aramă mari, ca să se răcorească până a nu-l
aşeza prin budăie[12]. Şi spălam doniţe[13] şi budăie şi alte trebi făceam.
9. Apoi, în anul 1834, în sfântul şi marele post, trimiţându-mă preacuviosul schimonah Iust la
mânăstire, ca, după predania preafericitului părintelui nostru, stareţul Paisie, să păzesc toată
pravila bisericească o săptămână întreagă, împreună cu alţi ascultători de acolo, ca să mă
împărtăşesc cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele ale lui Hristos taine. După ce m-am împărtăşit,
am mers la preacuviosul părintele nostru stareţ Dometian, ca să cer blagoslovenie să mă înapoiez
la Buzaţi. Însă stareţul nu m-a lăsat, ci m-a rânduit să fiu de ascultare la arhondaric, întru care se
primeau monahii când veneau cu vreo trebuinţă la mânăstire. Şi acolo era nacialnic un
preacuvios bătrân, anume Toma, care fiindcă ştia şi a cânta bisericeşti cântări, pentru aceea că
mergea la biserica cea de la bolniţa[14] bătrânilor, mă lua şi pe mine de îi ţineam ison. Însă şi
acolo diavolul nu mă lăsa în pace, ci prin muierile cele tinere ce veneau acolo, tot felul de curse
ale împuţitului păcat îmi întindea.

10. Războiul acesta drăcesc mi-l pregătise satana, măcar că eram încă copil, dar, din însuflare
dumnezeiască înţelegându-l eu şi temându-mă ca nu cumva prin acea cursă ascunsă de veliar să
mă înşel şi să cad în vreun păcat spurcat de moarte sufletească, mă rugam Preacuratei Maicii lui
Dumnezeu ca, cu judecăţile care le ştie, să mă izbăvească. Şi pe lângă aceasta, în zilele Sfintelor
Paşti, văzând pe monahul Gheorghie nacialnicul de la moşia Onci, unde mai fusesem, precum
am scris mai sus, tot felul de rugăminţi i-am făcut până ce l-am plecat de m-a cerut la
preacuviosul părintele nostru stareţ Dometian iarăşi acolo, la Onci, la ascultare. Iară preacuviosul
stareţ m-a blagoslovit, totodată dându-mi şi scufie şi m-a sfătuit să învăţ rânduiala monahicească
bine. De atuncea nu l-am mai văzut pe preacuviosul părintele nostru stareţ Dometian, pentru că
el în luna octombrie întru acelaşi an s-a mutat către Domnul.

11. Hotărârea preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Dometian şi blagoslovenia

părintească a sa cea mai de pe urmă primind-o, eu cu mare bucurie sufletească m-am dus iarăşi la
moşia Onci, precum am zis, ca şi cum uitând necazurile cele ce am pătimit acolo. Şi foarte mult
s-a bucurat şi bătrânul Daniil, tatăl maicii mele, văzându-mă iarăşi pe lângă sineşi. Acolo
ascultările mele se numărau multe. Însă cele mai hotărâte erau aceste, adică: a citi pravila pentru
ceilalţi monahi şi alţi ascultători ce erau acolo, a duce mâncare la arii[15], la pluguri şi pe aiurea, la
ascultătorii monahi şi fraţi ce erau pe dealul Boşcana şi la Neteze, şi la Moara lui Ghihol şi pe
aiurea, cu traista legată cu baierile pe capul meu şi cu 4 oale, sau şi 6 uneori, cu bucate în mâini
ţinându-le legate cu aţe, mergând desculţ prin sat şi sfădindu-mă cu câinii satului, fiindcă
încălţări numai una pereche inimii, din piele proastă, unsă cu dohot [16], mi se da în fiecare an, şi
eu pe aceea o păstram într-o traistă, de a avea cu ce mă duce la biserică duminica şi sărbătorile şi
la mânăstire când mă trimetea cu vreo trebuinţă.

Aveam îndatorire şi de a mulge 6 vaci, care întru toată vremea se da de la văcăria cea mare,
sculându-mă când urma trebuinţa, şi a le hrăni pe ele şi viţeii, a griji fruptul[17] şi a-l aduna după
buna rânduială, şi a scrie toate lucrurile gospodăriei acelei moşii: care cărţi, sanii, pluguri,
boroane[18], topoare, bărzi, sfredele şi, cuprinzător să zic, pe toate instrumentele fierăriei, rotăriei
şi altele. Şi lucrurile chelăriilor, bucătarilor şi ale hambarilor şi câţi cai, boi, porci, găini, raţe şi
aveam îndatorire şi de a pune mese la călugări şi la fraţi şi la musafiri şi a spăla vasele,
tingirile[19], cuţitele şi furculiţele şi strachinile şi lingurile şi sfeşnicele şi a face focurile prin
sobele chiliilor şi a hrăni găinile, raţele, şi a aduna ouăle şi a pune cloşte, şi a creşte pui şi alte
trebi de acest fel.
Toate prin mine se isprăveau. Iară pentru hrănit găinile şi celelalte pasări aveam această regulă:
ca noaptea, mai ales în vreme de iarnă, după ce isprăveam de citit pravila cea obişnuită, adică
utrenia, acatistul, ceasurile şi obedniţa cu Apostol şi Evanghelia, luam popuşoi care nu s-au copt
toamna şi erau întinşi pe nişte poduri mari, întru nişte şuri, anume făcute din nuiele spre aceste
trebuinţe. Şi, mergând în casa cea mare, ce era plină de putoare a tutunului şi a beşinilor întru
care dormeau argaţii, ducând popuşoi şi o chiuă [20] mare de lemn, cu chilugul[21] său de cele întru
care se pisează şi grâu pentru colive şi altele. Şi, aşezând chiua în mijlocul casei, ca să mi se vază
de la focul cel făcut din ciocălăi[22], pisam popuşoiul până ce îndeplineam două dimerlii[23], că
atâta aveam măsură să dau la pasări în fiecare zi dimineaţa.

Stareţul Neonil izgoneşte copiii aflaţi pe la mânăstiri şi schituri. Copilul Andrei, pentru
deosebita lui ascultare şi hărnicie, capătă îngăduinţa şi blagoslovenia rigurosului stareţ.
Ispitele trupeşti – dracul curviei se arată tânărului frate. Tunderea în monahism

12. Ispitele însă şi întristările cele mari nu se depărtau de mine, pentru că după părintele
Dometian, alegându-se şi puindu-se stareţ părintele arhimandrit Neonil, el a izgonit pe toţi copiii
ce se aflau primiţi în mânăstire. Şi în anul 1835, viind cu revizia pe la acea moşie şi văzându-mă
cu lencuţă[24] călugărească îmbrăcat, stând înaintea cailor trăsurii sale, a înţeles cum că şi eu sunt
primit ca pentru călugărie. Şi în faţa mea a poruncit monahului Gheorghie ca să mă dea afară.
Iară eu, auzind pe această înfricoşată hotărâre, nu puteam ţinea plânsul de frică. Atuncea
monahul Gheorghie s-a rugat ca să nu mă alunge, spunându-i cum că, măcar 4 călugări să-i dea
în locul meu, tot nu vor putea îndeplini trebile pe care le face băiatul acesta. Atuncea
preacuviosul stareţ, cam zâmbind, m-a chemat şi mi-a dat blagoslovenie şi iertăciune ca să rămâi
acolo, însă pe la mânăstire să nu mă duc până voi creşte.

Şi aşa, apoi după toate aceste, eu cu adevărat am rămas acolo. Dar diavolul, împotrivnicul lui
Dumnezeu şi vrăjmaşul cel de obşte al neamului omenesc, văzând cum că am şi crescut cu
trupul, a început a mă supăra foarte cumplit cu patimile şi poftele şi zburdările trupeşti. Aflându-
mă de ascultare acolo, în mijlocul lumenilor[25], de-a pururea, şi cea mai multă vreme cu partea
femeiască făceam trebuinţele prăşitului şi plivitului ţarinilor şi al grădinilor. Însă Domnul
Dumnezeu, care a păzit întru întreaga înţelepciune, întreg, cu muierea aceea fără de ruşine, pe
dreptul Iosif cel preafrumos, m-a păzit şi pe mine prostul, neînvăţatul şi mult păcătosul, cu
dumnezeiesc darul Său, de nu m-am atins cu trupul meu de nici un fel de muiere, nu numai la
acea moşie, acolo, ci şi în toată viaţa mea.

Cu toate că satana nu a avut nevoie de odihnă, ci prin tot chipul s-a sârguit a mă arunca întru
acea înfricoşată prăpastie a spurcatei căderi, fiindcă se şi făgăduise întru acest chip. În anul 1836,
într-o noapte, în zilele lunii lui noiembrie, aflându-mă eu în ascultarea chelăriei la acea moşie şi
mergând spre hambar ca să dau grăunţă, ovăz, sau orz la vizitii pentru cai, aflându-mă singur
prin ogradă, am văzut într-un loc, lângă cărare, unde era o mică aşezătură de pământ, o oareşcare
dihanie mişcând. Şi, deodată, socotind eu cum că este vreun câine, am strigat asupra lui, după
obicei, ca să fugă. Şi, fiindcă era luminoasă luna întru acea noapte şi văzând că nu se urneşte din
loc acea arătare, m-am uitat spre el şi el încă privea spre mine, cu nişte ochi ca de văpaie de foc.
La trup se arăta gras şi gros cum sunt porcii cei îngrăşaţi, cu botul ca la câine, însă scurt, şi nasul
turtit, cu patru picioare scurte şi cu coada scurtă şi pielea pe dânsul ca la porcii cei graşi tăiaţi şi
raşi de păr, şi sticlea. Şi a grăit aceste cuvinte cu un glas mornăit, zicând: ,,Ce mă alungi, eu sunt
dracul curviei şi sunt rânduit să stau asupra ta până la 40 de ani ca să te arunc în prăpastia
curviei”. Eu, simţind întru sinemi tremurarea inimii dintru oareşcare frică ce m-a cuprins când
vorbea el aceste bârfituri, mi-am făcut chipul preacinstitei cruci asupra-mi şi am zis aşa:
,,Preasfântă Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-mă de această primejdie
sufletească”. Şi îndată s-a făcut nevăzută acea urâtă arătare drăcească.

Apoi, mai cumplit, a început a mă supăra patima aceasta blestemată a curviei şi a-mi trimite
satana multe feluri de oameni mireni, până şi de acei care se părea foarte cinstiţi, ca pe nişte
îngeri sau sfetnici ai săi, ca să mă îndemne a mă pleca spre însurătoare, făgăduindu-mi mulţime
de feluri de averi şi nenumărate păreroase[26] bune norociri şi cinsti lumeşti, şi că mă vor face şi
preot, dar nicidecum nu m-am învoit, fiind împuternicit şi înţelepţit de preabunul dar cel
dumnezeiesc.

13. Mare era însă această primejdie sufletească asupra mea şi, ca om tânăr, mă temeam ca să nu
fiu biruit şi amăgit de acel fel de înşelăciuni al sfaturilor diavoleşti, fiindcă după ce se duceau de
la mine acei sfătuitori, apoi mai cumplit război drăcesc şi zburdare a patimilor şi a păcatelor
curveşti în trupul meu simţeam. Şi aşa, cunoscând însumi cum că nu este de folos mai întru
multă vreme a fi de ascultare la acea moşie, am mers la mânăstire şi am rugat pe părintele
duhovnicul meu Filip şi pe alţi părinţi ca să mijlocească la stareţ şi la decasteria [27] ce ocârmuia
mânăstirea, pentru ca să fiu luat de acolo la mânăstire. Şi aşa, în anul 1838, în zilele lunii lui
martie, am fost luat şi rânduit ucenic la schimonahul Serafim Grecul Lăcustenul. Şi de acolo la
chelăria de unde se împărţea vinul la fraţii soborului, unde erau nacialnici preacuviosul
Damaschin cel vestit în vremea aceea de bun[28]. Şi după aceea m-a dat la legătoria de cărţi, unde
era nacialnic vărul cel preamare al maicii mele, schimonahul Lavrentie.

14. Apoi, pe la sfârşitul anului 1838, luându-mă şi de la legătoria de cărţi, m-a dat ucenic la un
bătrân monah Nichifor, şi acolo, aflându-mă în anul 1839 la 11 zile ale lunii lui martie, în
sâmbăta săptămânii a cincea a sfântului şi marelui post, la praznicul cântării Acatistului
Buneivestiri a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, în vremea dumnezeieştii
liturghii, împreună cu alţii 11, fără să ştie bătrânul Nichifor căruia mă rânduise ucenic, am fost
tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc al mantiei, numit fiind din Andrei, Andronic de către
preacuviosul părintele nostru ieroschimonahul arhimandrit şi stareţ Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi
Secu, Neonil, în sfânta sobornicească biserică liturghisind el, cu sobor de mai mulţi ieromonahi
şi ierodiaconi.

Tânărul Andronic citeşte bolnavilor cuvânt de învăţătură în biserică, fapt pentru care este
aspru canonisit de bătrânul Nichifor

Şi apoi în luna lui noiembrie, întru acelaşi an, în zilele postului Naşterii Domnului, ieromonahul
Inochentie, tipicarul de la bolniţa cea mare a bătrânilor, punându-mă ca să spun învăţăturile
preacuviosului părintelui nostru Theodor Studitul în mijlocul bătrânilor, în Biserica Sfântului
Marelui Mucenic şi Tămăduitor Panteleimon de acolo, un monah, anume Isidor, care fusese
ucenic la bătrânul Nichifor mai înainte de monahul Tadeu, ce a fost înaintea mea, aflându-se
paraclisiarh[29] la biserica bolniţei şi pizmuindu-mi mie, fiindcă el mai nimic nu putea ceti în
biserică, a venit întru aceeaşi zi seara la bătrânul şi, aflându-mă eu de faţă, făcând oareşcare
treabă acolo în chilie, a început a spune către bătrânul, zicând aşa: Cinstite părinte, sfinţia ta nu ai
ştiut, da’ Andronic îi dascăl ? Şi bătrânul l-au întrebat zicând: De unde ştii, Isidore ? Şi el au
răspuns aşa: Iaca au cetit în mijlocul bisericii un cuvânt zicând la început ,,fraţilor şi părinţilor
…”, şi moşnegeii de la bolniţă stau în cârje împrejurul lui, uitându-se ca la un sfânt la gura lui.
Atuncea bătrânul Nichifor, auzind acestea şi întristându-se foarte, mi-a zis aşa: Androniche, mie
nu-mi trebuieşte dascăl-ucenic ! Cum de ai îndrăznit tu, un băiat care nu ai măcar un fir de păr în
mustăţi şi în barbă, să spui un asemenea cuvânt în mijlocul bătrânilor ? Nu-ţi era ruşine ? De
aceea fiindcă aşa ai urmat, apoi de astăzi înainte, îţi hotărăsc nici acolo, nici întru altă biserică să
nu te duci până ce nu-ţi voi da blagoslovenie”.

Şi aşa, cerându-mi iertăciune, am rămas neducându-mă la biserică întru toată vremea iernii
aceleia, măcar deşi m-am încercat prin duhovnicul meu Filip ieroschimonah şi prin alţi bătrâni
să-mi câştig învoire, însă nu am dobândit. Şi îmi era foarte mare jale, mai ales când auzeam
sunându-se toate clopotele pe la toate praznicele cele mari, adică la Naşterea Domnului, la
ianuarie 1 anul 1840, la Dumnezeiasca Arătare, la Duminica Stâlpărilor, la sfânta săptămână a
Patimilor, la Sfintele Paşti şi toată săptămâna luminată.

Aşa, sâmbătă dimineaţa, în săptămâna luminată, auzind iarăşi clopotele sunându-se pentru
proscomidie, m-am întristat foarte tare. Nemaiputând răbda acel fel de depărtare a mea de sfânta
dumnezeiasca biserică, numai pentru acea pricină că am cetit pe acel cuvânt, îmbrăcându-mă cu
rasa şi punându-mi potcapul şi camilavca pe cap şi închinându-mă înaintea sfintelor icoane, am
ieşit fără blagoslovenie din chilie şi din ogradă şi m-am dus la biserică. Întâlnindu-mă cu
ieromonahii Irodion şi Trifilie, iconomii de ogradă, le-am spus necazul meu – că până atuncea ei
nu ştiuseră – şi ei, în lipsa mea, i-au dus părintelui Nichifor alt ucenic, pe un nou începător,
anume Ieremia. Pe mine m-a rânduit de ascultare la prescurărie, unde era nacialnic un preacuvios
schimonah, anume Nicon, care avea şi un alt frate trupesc mai mare, anume Teodosie schimonah,
iarăşi blagoslovit bătrân.

Schimbarea stareţului. Buimăceala hirotoniilor. Cele două tabere din mânăstire. Ispitele cu
fraţii invidioşi. Plecarea la Mânăstirea Secu

15. Netrecând însă multă vreme după aceasta şi mutându-se către Domnul preacuviosul părintele
nostru, ieroschimonahul arhimandrit şi stareţ Mardarie, şi venind mitropolitul Veniamin la
mânăstire, împreună cu alţi preasfinţiţi arhierei şi după alegerea fraţilor soborului, hirotesind
arhimandrit pe duhovnicul Benedict şi punându-l stareţ, preacuviosul stareţ atuncea s-a rugat şi a
cerut voie la mitropolitul ca să fie hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi aceia dintre fraţi ai
amândurora mânăstirilor pe care i-ar alege împreună cu părinţii duhovnici, după predaniile
preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie. Şi preasfinţitul mitropolit a dat blagoslovenie
arhiereului Meletie Burdujanu Stavropoleos ca să îndeplinească toată dorinţa preacuviosului
stareţ şi să săvârşească hirotoniile ce va cere asupra acelora pe care i-ar înfăţişa. Dând
arhipăstorească blagoslovenie tuturor fraţilor soborului, s-a dus de la mânăstire la Iaşi.
Şi arhiereul a început a liturghisi în fiecare zi şi a săvârşi hirotonii de ierodiaconi şi preoţi.
Preacuviosul stareţ Benedict, între alţii, m-a însemnat şi pe mine ca să fiu hirotonit ierodiacon,
dar, amestecându-se şi decasterioţii la această lucrare, ca cei ce erau ca o altă începătorie în
sfintele noastre mânăstiri, au început a înfăţişa şi ei pe cei pe care voiau fără de vreo alegere
după hotărârea sfintelor canoane. Şi mai ales dintre monahii cei din familia boierească şi nici de
un folos pentru Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, proşti la carte şi şui: precum Galaction Duca,
Nil Bonteş, Gherasim Codreanu, care era şi foarte tare surd şi alţii, iară pe mine mă tot înlătura
cu felurite pricini. Şi văzând arhiereul pe acea viclenie vederată[30] a necanoniceştii decasterii,
într-o zi cum a săvârşit dumnezeiasca liturghie la Biserica Adormirii Preacuratei Maicii lui
Dumnezeu şi au hirotonit ierodiacon pe surdul Gherasim Codreanu, întristându-se foarte de acest
fel de buimăceală, a ieşit din biserică şi, pogorându-se jos pe scările cele ce erau prin sala
chiliilor stăreţiei vechi, nesimţindu-l nimeni, a mers aşa cu camilavcă pe potcapec pe taină prin
uliţa ce este pe dinaintea ctitoriei celei mari, la odaia cea mare, nesimţind şi neştiind nici însuşi
arhidiaconul său Lavrentie Gheuca şi nici altul nimeni. Şi poruncind vizitiului să înştiinţeze pe
arhidiaconul şi să înhame caii la trăsură şi punând toate lucrurile ce avea el să vie după dânsul, el
însuşi au mers pe jos înainte până ce l-a ajuns trăsura cu arhidiaconul şi aşa s-au dus la Iaşi.

Apoi, după aceasta, vrăjmaşul diavol, pentru ca să fiu necăjit şi să mă împuţinez cu duhul, au
găsit acest fel de maşinărie lesnicioasă, adică pe cuvioşia sa părintele arhimandrit şi stareţ
Benedict, până la această vreme, după ce au ieşit din egumenia Sfintei Mânăstiri Secu, vieţuise
tot întru aceeaşi mânăstire şi nu de multă vreme primise treapta acea înaltă a stăreţiei şi încă nu
ştia anume pe fieştecare monah la ce fel de ascultare este. Şi aşa iconomii de ogradă, ieromonahii
Serafim şi Irodion, fără să mai ia blagoslovenie de la stareţ, luându-mă de la prescurărie, m-au
dat bucătar la tălpălărie, că aşa se numea locul unde se dubea [31] pieile de tot felul de dobitoace.
Nacialnic era acolo monah Terapont. Om foarte bun, frate cu schimonahul Iona cel blagoslovit
care fusese nacialnic la ciubotăria cea mare. Şi acolo mi-am dus un dulap pe care îmi ceteam
rugăciuni şi cărţile ce aveam şi icoanele. Am aşezat icoanele pe pereţi, că aveam multe, care
toate acolo au şi rămas, pentru că, trecând o săptămână, m-a luat fără de veste iconomul Serafim
şi de acolo cu răcnete în ograda mânăstirii înaintea Bisericii Sfântului Marelui Mucenic
Gheorghie, zicând: ,,Diaconia te-a bolnăvit, te vom doftori noi !” Şi m-a dat la bucătăria
arhondaricului celui mare, unde era nacialnic, arhondariu, monahul Daniil, care m-a şi pus la
spălat tingirile şi tigăile, şi tavalele[32] şi altele lucruri să fac şi să fiu supus ţiganului ce era
bucătar mare.

Apoi întru aceeaşi zi, luându-mă şi de acolo, m-a dat la bucătăria cămării celei mari a mânăstirii,
unde era ucenicul cămăraşului Miron, un frate al meu din împreună tundere în chipul
monahicesc, anume Ionatan, care, cum m-a văzut acolo, ca supus bucătarului, îndată a şi început
a mă lua în râs, zicând: ,,Ha, mi-ai picat în mâini !” Şi eu m-am întristat foarte pentru că era tânăr
ca şi mine. Destul eram eu necăjit, dar însă am tăcut. Iară a doua zi, chemându-mă iarăşi
iconomul, m-a dat la bucătăria cojocăriei, unde era nacialnic un monah, anume Nicodim, care nu
era călugărit în mânăstirile noastre şi nici vieţuia după aşezământurile monahiceşti. Eu, văzându-
mă aşa ca cu oareşcare tiranie necăjit, nu mi-am mai luat nimic din cele ce am fost dus la
tălpălărie, precum am mai zis, ci m-am rugat la monahul Evstratie, care îmi era frate din
împreună tundere în chipul monahicesc şi se afla nacialnic la ciubotăria cea mare a mânăstirii, de
m-a cerut şi m-a dat iconomii ca să fiu bucătar la ciubotărie.
16. Deci un preacuvios părinte schimonah bătrân dintre cei vechi ai mânăstirii, foarte nevoitor
spre mântuirea sufletului, anume Narcis, văzând şi auzind zbuciumările mele, m-a cerut la
preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict, ca să-i fiu ucenic. Şi m-a luat
stareţul de la ciubotărie, fără să ştie iconomii ceva şi m-a dat să ascult pe acel sfânt bătrân, dar
însă iconomii de ogradă, ascultând mai mult decât pe stareţ pe decasterioţi, mai cu cumpliţie s-au
pornit asupra mea. Şi mă necăjeau mai tare prin invitarea pizmaşilor, luându-mă fără de ştiinţa
bătrânului Narcis şi trimiţându-mă cu care cu orz la chiule cele din Branişte împreună cu alţi
fraţi, de făceam crupe[33] pentru bucatele mesei de obşte şi la alte trebi.

Şi aşa preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict, simţindu-le pe acestea toate şi
voind ca să mă izbăvească de pornirea acelor pizmaşi, la 13 zile ale lunii iulie, fiind ziua vineri
întru acelaşi an 1840, a trimis pe ieromonahul Irodion, iconom de ogradă, de m-a chemat la
sineşi şi, înfăţişându-mă înaintea înaltpreacuvioşiei sale şi primind blagoslovenie mai întâi
părinteşte, m-a sfătuit foarte mult cele de folos sufletului. Între altele, încă spunându-mi şi
aceasta, adică cum că fericitul părintele nostru stareţ Paisie pe care dintre tinerii monahi îi
cunoştea cu duhul, cum că în viitorime vor fi de bun folos mânăstirilor şi fraţilor, pe aceia îi
rânduia în ascultările Sfintei Mânăstiri Secu ca la un loc mai liniştit, unde poate să se iscusească
fiecare spre lucrarea faptelor celor bune. Apoi mi-a poruncit ca să mă duc la Sfânta Mânăstire
Secu şi să fiu de ascultare paraclisiarh acolo. Şi aşa, primind blagoslovenie întru aceeaşi zi şi
fiind încă şi ploaie, m-am dus. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat întru acea sfântă ascultare
cu mare bucurie sufletească, nădăjduind cum că aicea poate voi fi scutit de scârbe şi de necazuri
stârnite de pizmăreţul neamului omenesc.

Iată, o, fraţilor mei preaiubiţi, întru Preasfântul Duh, că aceasta au fost călătoria mea în lumea
aceasta din 5 zile ale lunii lui iulie anul 1820 până la 13 iulie 1840 pe care, încă, nu cu totul o am
scris întreagă.

Conflictul cu egumenul Dimitrie. Uneltirile decasterioţilor

17. Răutatea cea veche însă, satana, s-a arătat şi în Sfânta Mânăstire Secu, încurcându-mă cu ale
sale măiestrii prin curasarii[34] săi întru mare supărări, pentru că acolo, la Mânăstirea Secu, era un
vechil[35], anume Dimitrie ieromonah, cu nume de egumen ca cum potrivit glăsuirii paragrafului
al 19-lea din aşezământul mânăstirii (din anul 1843, mai 4, nr. 175), dar însă nu era ales întru
această sfântă mare ascultare după duhul glăsuirii aceluiaşi punct ca vechil în locul stareţului al
acestor sfinte mânăstiri. Şi să nu facă nimic fără de ştiinţa stareţului, ci era pus de decasterie ca
cela ce era cilen (membru) al acelei decasterii. Care după cât putea, mai toate le lucra în
mânăstire fără legiuita blagoslovenie şi ştiinţa stareţului şi încă şi împotriva lui[36].

Şi acel ieromonah Dimitrie, aflându-se puternic după înaltul loc ce se suise, tot atuncea, în anul
1840, în zilele lunii lui septembrie, m-a luat de la eclesiarhie[37] ca să-i fiu cheleinic la dânsul
împreună cu alţii şi în luna lui octombrie preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ
Benedict m-a chemat la sineşi şi m-a trimis la Iaşi cu scrisoare la mitropolitul Veniamin,
rugându-l ca să fiu hirotonit ierodiacon. Mergând şi înfăţişându-mă la mitropolitul şi primind
blagoslovenie şi dându-i scrisoarea stareţului, el, după ce o a citit, mi-a poruncit ca să vin a doua
zi ca să primesc ecdos, să merg la preasfinţitul ierarh Meletie Stavropoleos, ca să mă
hirotonească. Iară seara târziu, întru aceeaşi zi, la mitocul mânăstirii ce era în Iaşi, lângă zidul
ogrăzii mitropoliei, în dreptul hanului numit Vanghelie, la care mitoc eram eu, la cvartiră [38], a
venit călare cu calul plin de spume un vizitiu, anume Ioan Buţă, cu scrisoare de la decasteria din
mânăstirea noastră adresată către Tanasache, directorul mitropoliei. Şi întrebându-l ce caută, el
mi-a răspuns cum că are scrisoare de la decasterie la logofătul cel mare al mitropoliei. Eu,
neştiind pentru ce este acea scrisoare, fiindcă aveam să merg la mitropolie a doua zi, am cerut-o,
zicând că o voi duce eu dimineaţă, dar vizitiul mi-a dat răspuns că nu are voie să o dea în mâna
mea şi să o dea însuşi în mâna logofătului celui mare al mitropoliei şi să ia răspuns de la dânsul
şi să se şi înapoiască grabnic.

Aşa a şi făcut. Că întru acea noapte, primind răspunsul, s-a înapoiat la mânăstire. Iară eu a doua
zi, după porunca mitropolitului, m-am dus dimineaţa şi, stând în sala cea mare a caselor
mitropoliei şi văzându-mă arhimandritul Visarion Spânu, eclesiarhul cel mare [39],

şi cu arhidiaconul Meletie Istratie, au spus

mitropolitului că am venit. Mitropolitul a trimis pe arhidiaconul la directorul ca să-mi scrie ecdos
către arhiereul Meletie Stavropoleos, precum îmi zisese. Însă în grabă a auzit sfădindu-se pe
directorul Tanasache cu arhidiaconul Meletie[40]. Ieşind întristat foarte tare arhidiaconul şi
uitându-se cu mare mâhnire, nemaimergând la mitropolitul, s-a coborât pe treptele cele de piatră
şi în grabă am văzut cum că au ieşit şi acel Tanasache ce primise noaptea scrisoarea decasteriei,
ţinând în mână scrisoarea cea de la stareţul Benedict şi, privind grozav spre mine, a intrat la
mitropolit şi l-am auzit grăind mitropolitului cam cu sfadă.
 

Veniamin Costachi (născut în 1768; episcop de Huşi (1792-1796), episcop al Romanului

(1796-1803), mitropolit al Moldovei (1803-1842 cu întreruperi), † 1846)

După puţină vreme, trântind uşa la cabinetul mitropolitului, când a ieşit, a mers repede mânios în
cancelarie şi, ieşind arhimandritul Visarion, eclesiarhul cel mare, mi-a zis să merg la
mitropolitul. Intrând în cabinet, mitropolitul sta pe scaun ţinând scrisoarea stareţului Benedict în
mână şi acum nu a mai vorbit către mine aşa precum în ziua trecută, vesel, ci foarte fiind mâhnit
de împotrivirea directorului Tanasache, a început a mă întreba câţi ani sunt de la naşterea mea şi
eu i-am răspuns adevărul. Atuncea el a zis: ,,Apoi măcar deşi stareţul, arhimandritul Benedict, în
scrisoarea către mine te laudă cum că ai purtări cinstite şi că eşti monah bun şi mijloceşte ca să te
hirotonesc ierodiacon, însă după hotărârea sfintelor canoane până ce vei fi în vârstă de 25 de ani
nu se poate să fii hirotonit”. Şi eu am răspuns: ,,Înaltpreasfinţite stăpâne, eu de ascultare am
venit, nerugându-mă la nimeni despre aceasta !” Mitropolitul mi-a poruncit, zicând: ,,Mergi la
mitoc şi îţi voi trimite răspunsul către stareţul !”

18. Isprăvindu-se de către director cu toată sârguinţa forma cuviincioasă către mitropolit, după
plăcerea decasterioţilor, şi, primind eu plicul acela cu răspunsul către stareţ, m-am înapoiat spre
mânăstire şi seara, când am ajuns la moşia Timişeşti a Mânăstirii Neamţului, care este chiar
lângă râul Moldova, aproape de drumul cel mare, am intrat în ograda mitocului acelei moşii,
unde era nacialnic un bun monah, anume Nazarie, voind ca să mâi[41] acolo întru acea noapte. Iată
că acolo venise şi preacuviosul stareţ al mânăstirilor, arhimandritul Benedict, şi cu toţi
decasterioţii, care ştiau foarte bine ce fel de răspuns a primit de la directorul Tanasache la a lor
scrisoare şi au început cu râs a mă heretisi[42], zicându-mi: ,,Să-ţi fie de bine, părinte diacone !”
Dar eu nu prea făceam haz de acest fel de heretismose, pentru că, cum am văzut acest fel de
prefacere a lucrurilor mitropolitului după ducerea lui Ioan Buţă, vizitiului mânăstirii, îndată
duhul meu a simţit cum că această prefacere a urmat după acea scrisoare de la decasterie către
Tanasache. Şi aşa intrând la preacuviosul stareţ Benedict şi primind blagoslovenia cuviincioasă,
i-am dat răspunsul mitropolitului.

Stareţul, cetind-o şi neştiind ce au făcut decasterioţii, s-a întristat foarte, pentru că nu i-a
îndeplinit mitropolitul rugămintea şi recomandaţia, însă pe mine m-a mângâiat, sfătuindu-mă
părinteşte ca să nu mă întristez peste măsură, că iarăşi mă va trimite şi voi fi hirotonit şi mi-a
poruncit să mă duc la Mânăstirea Secu înapoi.

Şi aşa, a doua zi, ducându-mă, când am ajuns acolo, ieromonahul Dimitrie era într-o grădină a
egumeniei ce este lângă hambarul cel mare şi înfăţişându-mă la dânsul şi făcând metanie mare
înaintea lui ca să primesc blagoslovenie ca de la mai-marele meu, el, cum se aflase cu mâna
şezând pe spate, aşa mi-a întins de o am sărutat şi nicicum uitându-se spre mine. Eu am cerut
cheia chiliei întru care şezusem, fiindu-i cheleinic, negândind până atuncea una ca aceea, cum că
el cu fratele său Isaia ar fi făcut acea lucrare de nu am fost hirotonit. Dar el, ca cu glasul altuia,
mi-a zis: la chilia aceea este altul, iară tu ia-ţi lucrurile de acolo şi te mută unde îţi va zice
ieromonahul Valerian, iconomul. Şi aşa, văzând acea răceală şi urâciune negândită despre
dânsul, m-am dus la iconom şi l-am întrebat unde să mă mut, şi el mi-a zis să fiu la ciubotărie şi
să ajut şi la strana cântăreţilor şi aşa am şi urmat.

Egumenul Dimitrie este înlocuit de cuviosul duhovnic Isihie. Hirotonirea întru diacon. Alte
uneltiri ale decasterioţilor. Desfiinţarea decasteriei

19. Trebuieşte încă şi aceasta de a nu o lăsa întru neaducere aminte: că în Sfânta Mânăstire
Neamţ era predanie de a nu se primi la strana cântăreţilor copii sau tineri fără păr în barbă. De
aceea eu în Mânăstirea Neamţ nici nu am putut să învăţ cântările bisericeşti, pentru că, măcar că
eram tânăr, voiam şi doream şi puteam să învăţ, dar însă pe unde am fost de ascultare, nicidecum
nu am fost slobozit.

Iară întru puţină vreme cât am fost ucenic schimonahului Narcis, el mi-a dat blagoslovenie şi am
început a învăţa Teoriticonul la zugravul monah Agapie, cântăreţul soborniceştii biserici. Şi
acum în Mânăstirea Secu, aflându-mă la ascultare la ciubotărie şi la strana cântăreţilor şi fiindu-
mi duhovnic însuşi părintele Neofit, tipicarul mânăstirii, el cu toată dragostea părintească a
început a mă învăţa însuşi cântările, câte ceva din Anastasimatariu,

Irmologhion, Heruvic-chinonicar şi
Polieleie şi altele. Şi după ce am putut înţelege şi am început a şi scrie în anul 1841 pe psaltichie
cântări, apoi şi singur ostenindu-mă mult, m-am mai învăţat prin bun darul lui Dumnezeu.

Tetraevanghelia (adică cele patru Evanghelii) lui Teoctist, săvârşită în jurul anului 1512 în
atelierul Mânăstirii Neamţ la porunca Mitropolitului Teoctist al Sucevei. Scriptor şi
miniaturist: grămăticul Dimitrie. Mitropolitul Teoctist va dona manuscrisul spre folosul
mânăstirii

20. Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, numai Însuşi ştie cât de tare mă întristam acuma
eu. Nu atâta că a doua oară întru acelaşi an am fost recomenduit spre hirotonie de ierodiacon,
precum am spus, necerând de la nimeni eu însumi şi iarăşi înapoiat, ci mă mâhneam numai de
aceea că cei fără de frica lui Dumnezeu îşi făceau râs din mine: că uneori mă striga careva, când
mergeam prin ograda mânăstirii, zicând: ,,Părinte Andronic ?” Şi eu, neştiind pentru ce sunt
strigat, răspundeam. Acela, râzând împreună cu alţii, zicea: ,,Iaca ţi se târâie orariul”. Alte dăţi,
după priveghere sau după cântarea utreniei, după ce trecea vreun ceas, venea la uşa chiliei câte
un ierodiacon şi zicea rugăciune şi după ce îi deschideam uşa zicea: ,,Am dat peste ispită în
somn, te rog liturghiseşte în locul meu !” Eu, auzind aceasta, nu mă sfădeam şi închideam uşa în
grabă cu mare întristare. Şi mai ales doi ierodiaconi, Gavriil şi Isachie, care mai înainte de mine
fuseseră cheleinici ucenici la ieromonahul Dimitrie, îmi făceau aceasta.

21. Ieşind cu mare necinste ieromonahul Dimitrie din egumenia Sfintei Mânăstiri Secu şi
punându-se preacuviosul duhovnic Isihie Stamate. Apoi în anul 1842 preacuviosul părintele
nostru arhimandrit şi stareţ Benedict iarăşi trimiţându-mă la Iaşi, Domnul aducându-şi aminte de
mine, la 5 zile ale lunii lui aprilie, în duminica a cincea a sfântului şi marelui post, prin mila
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu mijlocirile preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie,
am fost şi eu, mult păcătosul şi nevrednicul Andronic, hirotonit ierodiacon, în capitala Iaşi, în
dumnezeiasca Biserica Bunavestire a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi
pururea Fecioarei Maria, de către preasfinţitul ierarh Meletie Stavropoleos.

După înapoierea de la Iaşi la mânăstire, ascultarea ciubotăriei o am mai purtat încă întru multă
vreme şi ajutam şi la strana cântăreţilor. Iară în rânduiala diaconească aflându-mă până în anul
1850, niciodată măcar nu m-am învrednicit a liturghisi sau altă sfântă slujbă diaconească a face
în soborniceasca biserică a Mânăstirii Neamţului. Măcar deşi de multe ori m-am sârguit, pentru
că era şi în slujbele bisericeşti dintre fraţii aceia care se ţineau de povăţuirile decasterioţilor şi tot
felul de împiedicări mi-au făcut cu măiestrite pricinuiri. Ba încă şi de multe ori mă lăsa şi mă
închinam după obicei împreună cu ieromonahii şi ierodiaconii şi intram în sfântul altar şi mă
închinam şi sărutam după rânduială dumnezeiasca Evanghelie, preacinstita cruce şi
dumnezeiescul prestol şi mă dezbrăcam de rasă şi încă de vreo câteva ori, cu blagoslovenia
stareţului Neonil, mă pregăteam şi mă închinam împreună, că liturghisea şi el, întru acele
praznice, dar niciodată nu m-am jeluit la dânsul, ci pătimeam ca să nu mă numesc pârâtoriu.
După ce aşteptam multă vreme ca să-mi dea stihariul, apoi se apropia către mine ierodiaconul
veşmântar şi, cam cu melanholios graiul, îmi zicea: ,,Cinstite părinte, să nu te scârbeşti, să fii aşa
de bun şi să te duci la bogoslov[43] sau la bolniţă să liturghiseşti, pentru că aicea nu este loc”,
măcar deşi erau numai 3 ierodiaconi şi ieromonahi mai mulţi. Eu, înţelegând vicleşugul, mă
îmbrăcam iarăşi cu rasa şi îmi puneam camilavca şi, ieşind din dumnezeiescul altar, şedeam într-
o strană în biserică, pentru că ce aveam să caut la biserica bogoslovului sau la bolniţă, când poate
pe acea vreme era pe la acele biserici ieşiţi de la liturghie, fiindcă intrau mai dimineaţă. Şi dacă
cumva mă întreba părintele stareţ sau altcineva de ce nu am slujit, că m-a văzut închinându-mă
cu ceilalţi, răspundeam cum că m-am simţit bolnav.

22. Însă răutatea decasterioţilor, care erau prieteni cu ieromonahul Dimitrie, între care era şi
fratele său Isaia, precum am zis, tot nu s-au plecat spre dragoste frăţească către mine, pentru că
chiar în anul 1842, pe la sfârşitul zilelor lunii lui iulie, am avut o foarte mare supărare cu dânşii
pentru ciubotărie, căci pieile pentru încălţările fraţilor soborului le primeam pe fiecare lună de la
tălpălăria Mânăstirii Neamţului cu ţidula[44] cămăraşului şi a decasteriei.

Mergând după obişnuita regulă şi înfăţişându-mă la decasterie, decasterioţii m-au tot purtat cu
vorbe până ce se întârziase vremea, şi trăsura cu care mersesem cu caii înhămaţi şedea înaintea
hambarului celui mare, pentru că tot aşteptam din ceas în ceas, doar îmi vor da ţidulă să primesc
pieile şi să mă înapoiez la Mânăstirea Secu. Apoi, un cilen al decasteriei, anume Gavriil, mi-a zis
mie: ,,Du-te, părinte Andronic, la arhondaric şi mănâncă ceva, că şi noi ne ducem să mâncăm,
pentru că este târziu şi vei veni pe urmă şi îţi vom da ţidulă. Şi aşa, mergând la arhondaric, am
spus unui posluşnic[45] Vasiliel, ce era cămăraş acolo, porunca decasteriei. Posluşnicul mi-a zis să
mai stau pe un scaun acolo şi îmi va da. Deci stând eu pe scaun şi venind monahul Cosma,
nacialnicul arhondaricului, care era de aproape prieten cu decasterioţii, cum m-a văzut,
neîntrebându-mă nimic, m-a luat de spate şi mi-a dat două brânci aşa de grozave, că am ajuns
tocmai la uşile beciului cu curechi şi foarte tare m-am stâlcit, mai ales de treptele cele de piatră
ale arhondaricului, peste care m-a tăvălit şi m-a izbit. După ce m-am sculat de la pământ,
uitându-mă spre dânsul, i-am zis cu lacrimi: ,,Pentru ce este aceasta, părinte Cosma ?”, şi el mi-a
mai răspuns nişte ocări asupra-mi. Şi aşa m-am dus întristat despre masa recomandruită mie de
decasterie.

Şi aşteptând multă vreme pe decasterioţi şi văzând că nu mai vin, m-am dus la monahul
Ghermano Colţa Adam, care ţinea nişte zevozi[46] în ograda chiliei ce era lângă poarta
prescurăriei în lanţuri ziua. Şi, bătând în portiţă, mi-a deschis un tânăr ucenic Grigorie al lui, dar
mi-a spus cum că doarme. Eu însă, nemaiputând răbda să-l aştept ca să se scoale, m-am dus şi
am zis rugăciune la uşa salei de vreo câteva ori, până ce, mânios sculându-se şi ieşind în sală, a
început a răcni la mine, zicând că pentru ce nu-i dau pace să doarmă. Şi eu i-am răspuns că caii
stau înhămaţi de astăzi dimineaţă, mâncându-i muştele la soare şi sunt flămânzi precum şi eu.
Atuncea iarăşi a răcnit la mine, zicând: ,,Du-te la decasterie, că voi veni eu acolo în grabă”. Şi,
aşa venind, mi-au dat ţidulă şi, primind pieile de la tălpălărie, m-am înapoiat la Mânăstirea
Secului chiar seara. Aşa fel de treburi făceau decasterioţii.

23. O asemenea neomenie şi altele mai cumplite au mai urmat şi cu alţi mulţi din părinţii
soborului de către decasterioţi şi tovarăşii lor. Că pe mulţi părinţi cinstiţi şi bătrâni i-au
surghiunit din sobor când au surghiunit şi pe însuşi arhimandritul şi stareţul Neonil în vreme de
iarnă. Şi aşa, nemaiputându-se suferi o asemenea necanonicească ocârmuire în mânăstire, s-a
desfiinţat cu desăvârşire în anul 1843 şi s-a pus stareţ singur ocârmuitor iarăşi părintele Neonil,
la 19 zile ale lunii lui iunie cu învoirea guvernului şi a mitropoliei.

Incendiu la Mânăstirea Secu. Diacon arhieresc, pentru puţină vreme. Ispita cu Schitul
Zgura

24. S-au mai întâmplat mie multe supărări şi altele încă şi în Sfânta Mânăstire Secu, că în anul
1844, la 30 de zile ale lunii lui martie, când a ars toată mânăstirea, atuncea mi-a ars tot ce am
avut în chilie. Şi întru acelaşi an, fiindcă nu aveam chilie, am vieţuit pe nişte lemne, de cele tăiate
pentru foc sub streaşina unui gard, la una din chiliile cele afară de ogradă, cu aşternut de fân.

Întru aceeaşi vreme în multe feluri de socotinţe mă vâra diavolul, pentru că şi mămăligă şi
altceva mâncare trebuia să-mi fac însumi. Căci şi bucătăria şi pităria arseseră desăvârşit şi, pe
lângă acestea, apoi iarăşi mai trebuia ca să aleg de prin moloz şi scrumul pojarului [47], piroane de
fier de tot felul şi să le îndrept cu ciocănaşul pe muchia toporului, după porunca egumenului
Chiriac. Şi fiindcă cei mai mulţi dintre ieromonahi şi ierodiaconi şi monahi şi posluşnici după
pojar s-au împrăştiat pe la Mânăstirea Neamţului şi pe la schituri, neavând chilie să vieţuiască şi
să se odihnească, eu, aflându-mă pe loc, ţineam şi rânduiala diaconească duminicile şi sărbătorile
şi ajutam şi la strana cântăreţilor, după cât puteam, cu toate neajunsurile ce aveam.

25. Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, cu întru tot lăudata Preasfânta
Preacurata Dumnezeiasca Sa Maică, între toate aceste necazuri şi greutăţi m-a înţelepţit cum să
mă port pentru ca să nu caz din sfintele făgăduinţele monahiceşti. Dar însă iată ce mi s-a
întâmplat atuncea, în anul 1844.

Un arhiereu, anume Irinarh Miclescu, cu titlul dioclias, ce şedea în Iaşi la biserica numită a
tălpălariului, având nevoie de diacon, nu ştiu dintru a cui îndemnare, m-a cerut pe mine la
preacuviosul părintele arhimandrit şi stareţ Neonil. Stareţul mi-a hotărât să mă duc. Şi eu,
aflându-mă foarte necăjit în Mânăstirea Secu, precum am zis, m-am plecat a mă duce, neştiind
cum că arhiereul mănâncă carne. Şi sfântul post al Adormirii Preasfintei Stăpânei noastre
Născătoarei de Dumnezeu l-am petrecut în pace, iar în ziua de Adormire, liturghisind cu
arhiereul la o biserică a boierului Nicolae Roznovanu, când am venit la curte, văzând cum că pe
masă numai bucate de carne sunt, nu m-am învoit să mănânc nicidecum, măcar de mă şi silea
însuşi arhiereul, zicând că el îmi dă blagoslovenie, scoţându-mi însuşi o bucată de carne pe
farfurie. Dar eu i-am răspuns cu îndrăzneală, spunându-i cum că nici el ca monah nu are voie să
mănânce carne. Aşa, văzând scârba aceea arhierească şi boierească, pentru că şi boierul se
tulburase şi se sluţea[48] asupra mea, strigând că sunt un grubian[49], de la acea masă nu ne-am
văzut încă în veacul acesta, pentru că, luând blagoslovenie pentru ca să mă înapoiez în Iaşi şi
tăinuindu-mă de toţi, am fugit la Mânăstirea Secu înapoi. Şi m-a cam ocărât părintele stareţ
Neonil deodată, dar în urmă m-a iertat. Şi am intrat iarăşi în greutăţile Sfintei Mânăstiri Secu.
Însă acum eram mai uşurat puţin, fiindcă rânduise şi pe un alt ierodiacon, anume Iosif, aicea.

26. Inima mea s-a întărit întru Domnul Dumnezeu iarăşi, umplându-mă de nepovestită bucurie
sufletească despre aceasta, pentru că am scăpat iarăşi la mânăstire. Însă diavolul, pizmăreţul
mântuirii neamului omenesc, tot nu mă lăsa în pace, ci căuta feluri de măiestrite chipuri, ca doar
m-ar scoate iarăşi din mânăstire în lume. Şi aşa, în anul 1845 au îndemnat pe un egumen de la
Schitul Zgura, anume Arsenie ca să mă sfătuiască pe mine şi pe un duhovnic, anume Vasilisc, să
ne ducem la Schitul Zgura cu totul. Acela, viind la Mânăstirea Secu a spus cum că schitul acela
este foarte liniştit şi că întru toată cuprinderea numitului schit nu calcă nici picior de femeie, nici
parte femeiască, vreun dobitoc sau pasări măcar, până şi nici mâţe sau găini sau raţe, şi că are iaz
cu peşte şi moară şi pădure şi de toate cele de trebuinţă. Aşa, auzindu-le pe acestea, m-am cam
plecat cu gândul, bucurându-mă de liniştea cea potrivită monahilor şi i-am dat răspuns cum că
voi mai vedea şi mă voi mai socoti ce este mai temeinic.

El mi-a dat bilet iscălit de dânsul şi cu pecetea schitului, ca să fiu slobod la drum, numind în bilet
minciună, zicând că sunt de acolo, pe care schit niciodată nu l-am văzut, nici până atuncea şi nici
până astăzi. Pe preacuviosul duhovnic Vasilisc l-au amăgit şi l-au luat atuncea cu tot
calambalâcul[50] cu sineşi, pentru că şi acel sfânt bătrân era cu vieţuirea sfântă şi tot linişte căuta
întru tot chipul. Apoi, spunând eu duhovnicului meu acel fel de chemare şi sfătuire ale lui
Arsenie şi arătându-i şi biletul de drum cel dat de Arsenie, l-a scuipat şi l-a aruncat în foc,
zicându-mi aşa: ,,Eu nu-ţi dau blagoslovenie să te duci nicăierea ! Şezi pe loc după făgăduinţele
monahiceşti şi rabdă orişice ţi se va întâmpla în mânăstire, că lucrurile se vor îndrepta şi va fi
iarăşi linişte, iar că s-a amăgit Vasilisc, vei vedea singur mai pe urmă”.

Şi aşa, netrecând multă vreme, am auzit cum că, năvălind tâlharii în schit într-o noapte, pe
Arsenie l-au bătut şi i-au scrijeluit cu cuţit palmele mâinilor şi talpele picioarelor cerând bani,
iară pe bătrânul Vasilisc, bătându-l şi lovindu-l în cap, degrab a şi murit. Iată ce fel de linişte era
acolo şi în ce fel de primejdii mă băgam dacă ascultam pe Arsenie şi am mulţumit cu lacrimi
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu că m-a izbăvit. Apoi şi după aceasta am întâmpinat multe ispite
şi scârbe sufleteşti, însă cu ajutorul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu prin
toate am trecut nevătămat.

Moartea mitropolitului Veniamin. Tipicar al soborniceştii biserici. Fondator al bibliotecii.

Hirotonirea întru preot. Duhovnic

27. Mutându-se dintru această viaţă la cea veşnică preasfinţitul mitropolit Veniamin în anul
1846, la 18 zile ale lunii lui decembrie, fiind ziua miercuri şi aflându-se la linişte în Sfânta
Mânăstire Slatina, m-a trimis şi pe mine preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil la Mânăstirea
Slatina de m-am îmbrăcat şi eu, prostul, la prohodul lui şi la îngropare care s-au săvârşit sâmbătă,
la 21 zile ale lunii lui decembrie, de episcopul Romanului, Veniamin Rosăt, şi cu sobor de
arhimandriţi, ieromonahi şi preoţi de mir şi ierodiaconi. Purtarea de grijă pentru toate cele
trebuitoare la îngropare şi după îngropare osebit de arhimandritul Meletie Istratie s-a făcut, care
îi fusese arhidiacon şi acum era egumen mânăstirii acesteia. Nimeni altul nu s-au ivit, dintre cei
care, când era în slujbă, îl înconjurau cu multe felurite linguşiri, fără numai nepoţii săi, fraţii
amândoi Alecu şi Ştefănică Forescu, care, între altele, pregătise bucatele pentru masă din peşte.

Însă nici un părinte dintre fraţii soborului Sfintelor noastre Mânăstiri Neamţ şi Secu nu s-au
învoit a mânca peşte întru acea zi, măcar de se şi pusese la masă. Atuncea Ştefănică Forescu,
văzând această neaşteptată întâmplare, a zis, râzând, un cuvânt ca de haz: ,,Da, eu am uitat cum
că babaca de la Ignat până la Crăciun nu ne lasă să mâncăm carne”. Şi aşa bucatele ce pregătise
pentru noi, călugării, le-au ridicat de pe masă şi le-au dat norodului, puind în loc icre, măsline şi
râşcovi[51]. După masă ne-am pornit cu toţii şi ne-am înapoiat la sfintele noastre mânăstiri.

28. Osebit de toate acestea, în anul 1847, mai înnoindu-se Mânăstirea Secu după ardere, am fost
rânduit de ascultare ca să fiu tipicar soborniceştii biserici, în locul părintelui duhovnic Neofit,
care îmbătrânise şi nu putea să mai ţie pe acea ascultare, pentru că pătimise încă şi mare
primejdie când a fost pojarul, că i-au ars barba şi i-a fript obrazul şi mâinile şi picioarele, fiindcă
el pe toate cărţile mânăstirii le ţinea într-un dulap în chilie şi s-au sârguit pe cât s-au putut de le-
au scăpat şi l-a înconjurat para focului acolo şi prin pară fugind, pe trepte, din rândul al doilea al
chiliilor, au scăpat vătămat de foc, precum am zis.

Eu, primind pe această sfântă ascultare ca din mâna lui Dumnezeu de la preacuviosul egumen
Teodosie şi duhovnicul Neofit şi de la ceilalţi fraţi ai soborului, îndată am pus în lucrare şi am
întemeiat biblioteca deasupra sfintei porţi, sub clopotniţa cea mare, care am încredere cum că va
fi şi acum, şi pentru totdeauna cu ajutorul prea întru tot înduratului Dumnezeu şi prin
acoperământul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu rugăciunile preacinstitului
Înaintemergătorului şi Botezătorului Domnului Ioan şi a celui întru sfinţi părintelui nostru,
marelui ierarh Nicolae, făcătorul de minuni. Şi m-am sârguit de am adunat tot felul de cărţi în
limba moldovenească, slavonească şi grecească, aşezându-le în două dulapuri mari. Şi am făcut
dinspre fereastră un pat mare din dulapi groşi de brad pe care să întind cărţile de se usucă,
neurmând nevoia de a se mai scoate afară niciodată.

29. Necăutând Domnul Dumnezeu spre nevrednicia mea şi spre prostimea minţii mele şi
neînvăţătura de ştiinţe înalte, apoi, în anul 1850, la 4 zile ale lunii lui iunie, prin nemăsurata milă
şi preaînalta dumnezeiasca Sa bunătate şi cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu
mijlocirile tuturor sfinţilor şi ale preafericitului părintelui nostru, stareţul Paisie, şi cu alegerea
preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Neonil şi a sfântului duhovnicescului sobor
al fraţilor am fost şi eu, ticălosul Andronic, învrednicit a primi darul întru tot Preasfântului Duh
la hirotonia de preot întru sfânta soborniceasca biserică a Sfintei Mânăstirii Neamţului, prin
punerea mâinilor preasfinţitului ierarh Mardarie Apamias, care ţinea şi loc de mitropolit al
Moldovei.

În duminica cea de după Înălţarea Domnului, care este a pomenirii sfinţilor 318 purtători de
Dumnezeu Părinţi din Niceea, şi după aceasta, prin mijlocirea preacuviosului părintelui nostru
arhimandrit şi stareţ Neonil, în anul 1853, la 15 zile ale lunii lui mai, am fost hirotesit în treapta
de duhovnic în soborniceasca biserică a mitropoliei Moldaviei în Iaşi, cu blagoslovenia
preasfinţitului mitropolit Sofronie, de preasfinţitul ierarh Nectarie Sotiriopoleos, vicarul
mitropoliei.

 
 Constantinopol. Intrarea prin golful Cornul de Aur

1836

Călătoria la locurile sfinte din Constantinopol. Tulburări la Secu. Înapoierea la Neamţ.

Duhovnic la bolniţă. Acuzat de furtul cărţilor

30. Apoi, având de multă vreme dorinţă ca să mă duc şi să mă închin la izvorul Maicii Domnului
ce se numeşte Baluclie, care este aproape de cetatea Ţarigradului, am luat tot atuncea
blagoslovenie de la preasfinţitul mitropolit Sofronie şi am scos paşaport după regulile ţării şi,
mergând la mânăstire, am luat blagoslovenie şi de la preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi
stareţ Neonil şi, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, m-am dus şi am ajuns acolo cu
pace. Stând la Baluclie vreo câteva zile şi umblând prin Ţarigrad şi văzându-l după cât s-au putut
şi închinându-mă la locul Bisericii din Vlaherna, şi la 11 zile ale lunii lui iulie, închinându-mă în
soborniceasca biserică a patriarhiei, am sărutat moaştele Sfintei Mare Muceniţe şi prealăudatei
Eufimia şi ale Sfintei Teofana, împărăteasa, şi ale Sfintei Solomi, mama celor şapte mucenici
Macavei.
31. Hotărâsem în mintea mea ca să stau mai multă vreme prin Ţarigrad şi să văd bine pe toate
sfinţeniile cele ce încă se mai păstrează printr-însul. Însă, simţind cum că turcii se pregătesc de
bătălie cu Rusia, m-am înapoiat la Moldavia. Venind în mânăstire la întâia zi a lunii lui august,
am aflat ridicată nepace de către diavolul asupra mea chiar din partea egumenului Teodosie şi
iconomului Antim.

Biserica greacă din Balikli, lângă Constantinopol

1836

La 16 zile ale lunii lui august, mutându-se către Domnul preacuviosul părintele nostru
arhimandrit şi stareţ Benedict, care era cel mai de pe urmă dintre ucenicii preafericitului
părintelui nostru stareţ Paisie Velicicovski, dintre aceia pe care i-am aflat încă între cei vii la
intrarea noastră din început în Mânăstirea Neamţului şi după ieşirea din stăreţie, se liniştise acolo
în Mânăstirea Secu. După îngroparea lui, mâhnindu-mă de neaşteptata nepace, m-am cerut la
egumen ca să mă duc la Mânăstirea Neamţului, să mă arăt la preacuviosul părintele nostru stareţ
Neonil, să iau blagoslovenie şi să-i vestesc despre a mea înapoiere din Ţarigrad şi totodată
cerând şi trăsură. El, cam cu mânie, abia mi-a dat mâna de i-am sărutat-o, zicându-mi: ,,Cale
bună, dar trăsură nu-i pentru tine”. Şi aşa, măcar că era glod mare, m-am dus pe jos la Mânăstirea
Neamţului şi, înfăţişându-mă la preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil şi primind părinteasca
blagoslovenie, i-am spus scârbele mele. El îndată mi-a poruncit să mă mut iarăşi în Mânăstirea
Neamţului şi să fiu duhovnic la bolniţa cea mare a bătrânilor şi a tinerilor monahi celor foarte
bolnavi şi a orbilor, totodată rânduindu-mi şi două chilii alăturea cu Biserica Sfântului Mare
Mucenic Ioan, şi ucenic pe un monah tânăr, anume Vasilisc.

Şi aşa, luând blagoslovenie ca să stau tot la Mânăstirea Secului până ce se va săvârşi praznicul
cel mare al hramului mânăstirii, care este tăierea cinstitului cap al Sfântului Marelui Prooroc
Ioan Înaintemergătorului şi Botezătorul Domnului, hotărând ucenicului Vasilisc ca să grijască
chiliile ca pentru vremea de iarnă ce se aştepta în grabă şi, de voi trimite câte ceva dintre
lucrurile chiliei în zilele din vremea praznicului prin trăsurile care vor merge de la Mânăstirea
Secu la Mânăstirea Neamţ, să le aşeze în chilie.

M-am înapoiat tot pe jos la Mânăstirea Secu şi, înfăţişându-mă la egumenul Teodosie, am cerut
să rânduiască pe cineva să fie tipicar, ca să-i dau toate cărţile mânăstirii pe seamă, spunându-i
cum că eu, văzând nepacea pornită asupra mea după porunca dumnezeiască, am dat loc mâniei
şi, mergând, am spus preacuviosului părintelui nostru stareţul şi părintele stareţ, cunoscând cum
că sunt adevărate cele spuse de mine, m-a rânduit să fiu duhovnic la bolniţa cea mare şi că după
săvârşirea praznicului mânăstirii mă duc îndată. Dar egumenul şi cu iconomul Antim ce se afla
acolo de faţă au început a răcni la mine aşa de grozav, parcă le făcusem ceva mare rău şi nu au
însemnat pe nimenea să fie tipicar. Eu, văzând pe această şi mai înfricoşată supărare stârnită de
diavolul asupra mea, am rugat pe ieromonahul Teofan, ce fusese ucenic preacuviosului părintelui
nostru arhimandrit şi stareţ Benedict, de a primit el asupra sa grija acestei ascultări până ce vor
însemna pe cineva.

În vremea zilelor praznicului mânăstirii am purtat tot eu ascultarea tipicăriei, pentru ca să nu fie
vreo nerânduială în sfintele biserici şi în trapeză. Cu încetul, prin trăsurile ce mergeau la
Mânăstirea Neamţului am trimis acolo tot ceea ce aveam în chilie, rămânând numai eu până după
praznic. Şi aveam mare dorinţă ca să liturghisesc în soborniceasca biserică a Sfântului Ioan
Botezătorul, acum, în praznicul acesta al mânăstirii, întru care am făcut ascultări, precum am
scris, de la 13 iulie 1840 şi până acum, însă nu m-a lăsat şi aşa am liturghisit în Biserica
Sfântului Marelui Ierarh Nicolae.

32. Şi după săvârşirea sfântului praznic al Sfântului Marelui Prooroc Ioan Înaintemergătorul şi
Botezătorul Domnului, cerând trăsură ca să mă duc la Mânăstirea Neamţului împreună cu
schimonahul Nichita, tipicarul Mânăstirii Neamţului şi tipograf, nu mi s-a dat. Şi aşa, fiindcă era
glod mare, ne-am descălţat amândoi împreună cu bătrânul Nichita şi, ţinând încălţările în mâini,
ne-am dus prin pădure pe jos. Ajungând la Sfânta Mânăstire Neamţ, m-am aşezat în
dumnezeiasca ascultare cea rânduită mie la bolniţă.

Însă diavolului, împotrivitorul a tot binele şi aflătorul a toată răutatea, nu i-a plăcut să rămâi eu în
pace numai cu atâtea supărări ce a ridicat asupra mea întru câtă vreme am fost în Mânăstirea
Secu, ci şi după ieşirea mea de acolo a mai încercat vicleanul a mă necăji tot cu trebile acestei
mânăstiri pe care el le încurcase. Fiindcă eu cărţile bibliotecii mânăstirii, din pricină că nu-mi
însemnase pe nimeni egumenul şi cu iconomul cui să le încredinţez, le-am lăsat pe seama
ieromonahului Teofan împreună cu tipicăria, precum am zis, dându-i şi catalogul cărţilor, după
cum erau înmulţite de mine, iar catalogul prin care eu am primit cărţile la rânduirea mea în
ascultarea de a fi tipicar l-am păstrat la mine şi aşa, după câteva zile de la ieşirea mea din
Mânăstirea Secului, au invitat pe egumenul Teodosie de au trimis pe 3 părinţi duhovnici bătrâni,
anume: Ilarion, Antim şi Dorothei, care îmi fusese şi duhovnic acolo, şi au venit la Mânăstirea
Neamţului de au clevetit asupra mea la preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil, spunându-i
cum că mulţime de cărţi nu se ajung după izvodul[52] stareţului Paisie.

Cerând ca să merg acolo înapoi pentru ca să dau socoteală lămurită şi chemându-mă

preacuviosul stareţ, a început a mă întreba de faţă cu dânşii despre aceasta. Eu, având catalogul
vechi cu mine, precum am zis, întru care era iscălit şi duhovnicul Antim (care numai el însuşi era
pornitorul acestor supărări), clevetitorul asupra mea, fiindcă a fost rânduit de egumenul Teodosie
la darea cărţilor mie pe seamă, l-am arătat şi preacuviosului stareţ Neonil şi lor, şi le-am şi zis
aşa: ,,Părinţilor sfinţi, eu am înmulţit cărţile precum vedeţi adevărul din catalogul acesta şi din
cel ce l-am lăsat acolo în mâna ieromonahului Teofan, dar îmi este ruşine de aceasta că sunteţi
mult mai bătrâni decât mine şi supăraţi pe părintele nostru stareţ şi, fără să judecaţi cu mintea,
mai înainte grăiţi alături cu adevărul, zicând cum că după izvodul stareţului Paisie nu se ajung
cărţile mânăstirii. De unde se poate adeveri această zicere că este dreaptă, când în Sfânta
Mânăstire Secu numai două cărţi tipărite în anul 1652 în Târgovişte, ce se numesc Îndreptarea
legii, dăruite mânăstirii de mitropolitul Moldovei Misail, se află vechi, iară celelalte toate, cele
mai multe, sunt tipărite aici, în Mânăstirea Neamţului, unde tipografia nu se afla încă întemeiată
în vremea părintelui nostru, stareţul Paisie, şi osebit de aceea, dacă Mânăstirea Secu s-au ars de
turci la anul 1820, întru care an eu sunt născut şi a stătut mânăstirea pustie desăvârşit 2 ani,
precum înşivă ştiţi, şi mi-aţi şi spus, apoi măcar şi de vor fi fost niscaiva cărţi de pe vremea
părintelui nostru stareţul Paisie, cine le-a putut apăra de acea înfricoşată primejdie ? Mă mir că
încă se păstrează acele două pravile, se înţelege că au fost luate mai înainte de acea întâmplare
grozavă de vreun părinte din cei ce au fugit atuncea în Basarabia şi pe aiurea. Liniştindu-se
tulburările şi înnoindu-se iarăşi, le-au adus la locul lor în mânăstire. De aceea, vă rog, liniştiţi-vă
şi nu mai supăraţi pe părintele nostru stareţ cu aceste scorniri”.

Şi aşa ne-am iertat de faţă cu părintele stareţ şi s-au înapoiat ei la locul lor şi de mine nu a mai
urmat nevoie ca să mă duc acolo la Mânăstirea Secu[53], că întru acest chip s-au sfărâmat
scornirea iubitorului de tulburare diavol.

Cele două limbi de slujire rânduite de Cuviosul Paisie şi ciocnirile naţionaliste. Slujitor de
limbă rusă la sobor. Moartea stareţului Neonil şi venirea stareţului Natanail

33. Isprăvindu-se prin aceste căi strâmte şi cu scârbe toată vieţuirea mea în Sfânta Mânăstire
Secu, şi aflându-mă în bolniţa Sfintei Mânăstiri Neamţ, precum am zis, şi purtând cu ajutorul
Preacuratei Maici a lui Dumnezeu sfânta ascultare cea încredinţată mie cu toată dragostea
sufletească, mă socoteam cum că voi fi de acum înainte mai în pace. Însă fiindcă război este
toată viaţa omului pe pământ, apoi nu am putut scăpa de supărări şi aici.
Că întru aceeaşi lună, septembrie la 18 zile, ieromonahul Teodosie Florescu, aflându-se de rând
în săptămâna aceea la biserica din bolniţă a Sfântului Marelui Mucenic Ioan, ale căruia sfinte
moaşte se află în Suceava, după ce au ieşit de la cântarea vecerniei, fiindcă trăiam bine cu dânsul,
a intrat la mine în chilie. Între alte vorbe ce grăiam între noi, a început a-mi zice aşa: ,,Pentru ce,
sfinţia ta, ai ieşit din Mânăstirea Secu, că acolo erai în numărul proistoşilor, iar aici vei fi cel mai
de pe urmă, adică pe aici prin bolniţă şi pe la alte locuri de asemenea. Dar în soborniceasca
biserică nu crede că vei fi vreodată a liturghisi, fiindcă abia o dată pe fiecare an dacă încape
vreun părinte duhovnic dintre cei mai bătrâni să ţie săptămâna, fiindcă este rânduiala stareţului
Paisie aşa, ca să se ţie numaidecât rândul la biserică o săptămână în limba moldovenească de
ieromonah moldovean cu ierodiacon rus şi altă săptămână în limba rusească de ieromonah rus cu
ierodiacon moldovean. Şi din privinţa că ruşi nu sunt de ajuns spre a îndeplini pe această
rânduială, apoi unii dintre ieromonahii moldoveni, iubind cinstea aceasta, adică ca la zile de
praznic, când se săvârşeşte slujba cu sobor, fiindcă trebuieşte a fi numaidecât pereche un rus şi
un moldovean, ei să stea mai sus decât cei mai bătrâni cu nume de rus, se sârguiesc de învaţă
măcar cât de prost să citească câte un vosglas în limba rusească ca atuncea când va fi la rândul
său să-l poată zice. De acolo el este în rândul ruşilor şi prin acea meşteşugire, acela de multe ori
este de rând multe săptămâni peste tot anul”.

Acestea auzindu-le eu, i-am răspuns, zicând: ,,Dacă este aşa rânduiala părintelui stareţ Paisie,
apoi eu voi ţine săptămâna la soborniceasca biserică în limba rusească”. Şi îndată el tulburându-
se foarte tare de acest fel de răspuns al meu, mi-au zis cu supărare mare, aşa: ,,Să ştii că dacă vei
începe a urma aşa, apoi ne vom aduna toţi preoţii moldoveni şi îţi vom coase gura cu ibrişin [54]”.
Eu i-am răspuns cu îndrăzneală aşa: ,,Aceasta nu o veţi putea face niciodată”. El, auzindu-le
acestea, s-a dus la chilia sa, mâhnit.

34. După aceasta, apoi, sâmbătă la 19 zile ale lunii lui septembrie, mergând eu din bolniţă spre
sfânta poartă a ogrăzii mânăstirii şi văzându-mă părintele duhovnic Natanail Slaveanul, m-a
chemat la sineşi în chilie şi mi-a grăit aceste cuvinte: ,,Părinte Andronic, eu am auzit cum că
sfinţia ta la Mânăstirea Secu, când liturghiseai, ziceai vosglasuri în limba slavonească. Deci
săptămâna aceasta de deseară eu am să o încep şi mâine voi liturghisi, dar fiindcă sunt rânduit de
părintele mitropolit să merg la Mânăstirea Agapia pentru o comisie, trebuieşte să mă duc tot
mâine. Apoi, te rog, ţine sfinţia ta săptămâna toată în locul meu şi pe la care locuri vei putea, zi
măcar vosglasurile în limba slavonească, ca să nu se strice predaniile preafericitului părintelui
nostru stareţul Paisie”. Iară eu i-am răspuns, zicându-i cum că nu numai vosglasurile, ci şi ectenii
pot să zic şi evanghelii şi acatist şi orişice ar urma trebuinţa. Atuncea el, sărutându-mă de
bucurie, m-a luat cu sineşi şi am mers la preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ
Neonil, căruia, spunându-i cele făgăduite de mine, cum că le voi îndeplini foarte, s-a bucurat
preacuviosul stareţ şi m-a blagoslovit spre această sfântă începere.

Şi aşa, duminică seara, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi rugăciunile preafericitului
părintelui nostru stareţ Paisie, în 20 spre 21 de zile ale lunii lui septembrie, de la ceasul al
nouălea al vecerniei, am început în limba slavonească a săvârşi dumnezeieştile slujbe în
soborniceasca biserică a Sfintei Mânăstiri Neamţ, unde, când eram în rânduiala diaconească, nici
la o mică slujbă nu m-am învrednicit, precum am zis, să înţelegem, că din împotrivirile celor ce
erau într-un cuget cu acela ce a zis cum că îmi vor coase gura cu ibrişin, dacă aş porni a îndeplini
slujbele în limba rusească.
35. Urmând apoi după aceasta în grabă tot anul 1853 alte prefaceri în sfintele noastre mânăstiri,
pentru că la 16 zile ale lunii lui octombrie, fiind ziua vineri, s-a mutat către Domnul preacuviosul
părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil, întru aceeaşi zi şi moşul meu, schimonahul
Lavrentie, legătorul cel bun de cărţi s-a mutat. Apoi alegându-se după rânduială şi punându-se
arhimandrit şi stareţ părintele duhovnic Natanail, el m-a luat de la bolniţă şi m-a rânduit să fiu
nacialnic şi purtător de grijă la fabrica unde se lucra cu maşinile postavul trebuitor pentru
îmbrăcămintea tuturor fraţilor soborului.

Începutul prigonirilor din partea guvernului lui Grigorie Ghica. Călugării sunt acuzaţi de
spionaj rusesc. Jandarmi la mânăstire. Stareţul Natanail este destituit de arhimandritul
Dumbravă, omul lui Ghica. Călugării sunt siliţi să ridice sinagogă evreilor pe cheltuiala
mânăstirii. Izgonirea stareţului Natanail

36. Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, cu judecăţile pe care le ştie Însuşi, între toate acestea,
a mai pus în mintea preacuviosului stareţ Natanail de m-a rânduit pe mine, prostul, întru sfânta
ascultare bisericească cea mai înaltă a mânăstirii, adică a fi eclesiarh mare Sfintei Mânăstirii
Neamţului.

Pe la începutul zilelor lunii lui ianuarie, în anul 1855, în vremea aceea pe când era să se
pornească cele mai grozave lucrări de guvernul domnului Grigorie Ghica Voievod asupra acestor
sfinte mânăstiri şi a fraţilor soborului din ele, pe care toate le-a pornit tirania acelui domn chiar
din zilele lunii lui ianuarie, la 30 zile, anul 1855, trimiţând felurite ofise[55] cu forme nr. 617 şi
618, prin miniştrii săi şi prin arhimandritul Antonie Dumbravă, care forme toate aveau duhul
acela, ca şi cum sfintele noastre mânăstiri ar fi ţinând spioni ruseşti tăinuiţi prin ele şi cu de acest

fel de socotinţe.

În săptămâna cea dintâi a sfântului şi marelui post, la 8 zile ale lunii lui februarie, marţi seara, a
venit cu dânsul trimişi nişte batjocoritori în Sfânta Mânăstire Neamţ, fără de veste, cu jandarmi
înarmaţi şi au pecetluit chiliile stăreţiei mânăstirii şi chiar şi ale eclesiarhiei întru care eu
vieţuiam, aflându-mă eclesiarh mare, precum am zis, şi ale altor cinstiţi părinţi care erau prin
ascultările cele mai mari ale mânăstirii, şi cancelaria cea mare a mânăstirii şi cămara obştii cea
mare şi la arhivă, şi la bibliotecă. Punând la fiecare uşă jandarmi cu puşti şi baionete.

Grigorie Alexandru Ghica (1807-1857) a fost domn al Moldovei sub numele de Grigorie al V-
lea Ghica din mai 1849-octombrie 1853 şi din octombrie 1854-iunie 1856

Cine poate să povestească precum se cuvine batjocurile care au făcut acei miniştri domneşti în
mânăstirea noastră, răscolind prin toate dulapurile şi sertarele meselor de prin chiliile ce le-au
pecetluit uşile, şi pe sub pături căutând şi, fiindcă nu aflau nimic din acele ce gândeau ei, suduiau
cruci şi răscruci călugăreşti. După ce s-au dus aceia, apoi joi, la 24 de zile, a lunii lui februarie,
Antonie Dumbravă, arhimandritul cel trimis de Grigorie Ghica, a îndepărtat cu mare batjocură
din treapta de stareţ pe părintele nostru arhimandrit Natanail şi s-a pus el însuşi ocârmuitor
mânăstirilor acestora.

37. Osebit de toate acestea şi altele ca acestea, tot în anul 1855, prin poruncile domnitorului
Grigorie Ghica, cele aduse la mânăstire de bătrânul evreu Iosif Bolocan, la 10 zile ale lunii lui
aprilie, măcar şi nevrând, a făcut mânăstirea învoire cu evreii de le-a întemeiat sinagoga
evreiască în Târgu Neamţului, pe locul mânăstirii, care şi l-au ales înşişi evreii, cu tot materialul
trebuitor, adică piatră, cărămidă, var, nisip şi toată feresteaua [56] trebuitoare şi piroane. Toate
acestea scoase, cumpărate, făcute şi cumpărate de iconomia mânăstirii la faţa locului zidirii şi
1200 galbeni zimţi pentru plata lucrului tuturor meşterilor, şi un monah, anume Ghervasie
Botoşăneanu, zapciu[57] asupra salahorilor[58].

La toate aceste nelegiuite lucrări, fiindcă mă aflam eclesiarh mare al mânăstirii, vrând-nevrând, a
trebuit să fiu împreună-lucrător după poruncă, care lucrări mi-au pricinuit mari dureri sufleteşti,
pentru că, din început neînvoindu-ne a o îndeplini pe această nelegiuită poruncă, el, ca cel tare şi
puternic, a trimis pe un boier Miloş execuţ în mânăstire de ne-a silnicit pe noi, pe toţi fraţii
soborului, spre îndeplinirea acestei porunci, căruia boier, după porunca lui Grigorie Ghica, îi
plătea mânăstirea pe fiecare zi câte 2 galbeni austrieci, şi la 2 soldaţi care erau cu el împreună-
execuţi câte 1 galben în fiecare zi, osebit de mâncare şi băutură pentru dânşii şi pentru caii lor
fân şi grăunţe în vreme de 3 luni de zile, şezând înlăuntrul mânăstirii la arhondaricul cel mare.

38. Văzând domnul Grigorie Ghica cum că spre a sa veşnică pomenire, după a sa dorinţă
sufletească şi-a pus lucrare pe aceste nelegiuite porunci, prin asprele măsuri ce a uneltit, iarăşi cu
mai cumplite silnicii, prin fiul său Iancu Ghica şi Gheorghie Sturza, care amândoi erau încinşi cu
săbii pe lângă sineşi şi care ne îngrozeau pe toţi cu înfricoşate răcnetele lor. Când au intrat în
ograda mânăstirii spre a-şi îndeplini dorinţele, pe ale cărora îngroziri eu unul, nemaiputând suferi
să le aud, am fugit în sfânta biserică, oftând şi suspinând către Dumnezeu, cerând ajutor dintru
înălţime, ei cu lucrările formale din 14 zile ale lunii lui mai nr. 229, 230, 2760, 2762, 2763 şi din
luna mai 18 nr. 343, 2974, luna mai 25 nr. 3064, luna mai 28 nr. 363, 367, 3062, 3063, 7895 şi
luna mai 29 nr. 3074, care forme toate erau pline de vicleşug şi de otravă ascunsă şi cu nişte
prihănitoare ocări asupra alegerii de stareţ ce s-au făcut în anul 1853 în faţa părintelui duhovnic
Natanail, fiind el de limbă rusească, au luat de mână acei boieri pe arhimandritul Dionisie
Romanul şi l-au pus stareţ acestor sfinte mânăstiri, numindu-l ei singuri ca să şază în strana
stăreţească. Care primind cu de acest fel de forme mireneşti treapta cea înaltă a stăreţiei, îndată,
cu mare batjocură a izgonit din mânăstire pe fostul stareţ, arhimandritul Natanail.

Purtările părutului stareţ Dionisie. Dispariţia salbei de la icoana Maicii Domnului.

Îndrăcirea ieromonahului Petru, cel ce a furat salba şi însănătoşirea lui pentru rugăciunile
părintelui Andronic

39. Noi după cât s-a putut am scris ştiinţe în cartea a VII-a a istoriei Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi
Secu despre acest Dionisie deajunse şi adevărate mărturii. Deci, cela ce voieşte ca să ştie cu
lămurire câte zbuciumări şi boale sufleteşti a suferit toată frăţimea soborului acestor sfinte
mânăstiri cu care şi eu eram numărat în vremea părutei stăreţii, acela să citească acolo şi va
înţelege. Eu aici fac aducere aminte numai de vreo câteva supărări mai mari ce am pătimit eu
însumi în vremea părutei stăreţii, dintru care m-a izbăvit numai însăşi Preacurata Maica lui
Dumnezeu, cu preaînalt şi puternic darul său.

Una este aceasta, că în anul 1856 la 24 de zile ale lunii lui martie, fiind ziua de sâmbătă, un
ieromonah tânăr, anume Petru Gheorghiu, care era din satul Oancea, aflându-se la ziua sfârşitului
săptămânii pe care o ţinea el de rând în soborniceasca biserică, când a mers în dumnezeiasca
biserică ca să se închine după obicei şi să înceapă sfânta proscomidie, având întru sine tăinuită
pizmă[59] asupra mea, mai dinainte, şi aflând vreme cu prilej, nefiind paraclisiarhul acolo şi el
ştiindu-se întru bună relaţie cu Dionisie, părutul stareţ, şi uitând frica lui Dumnezeu şi a
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a furat o salbă, care era pusă pentru podoaba din toate zilele la
sfânta şi făcătoarea de minuni icoana cea mare a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de
Dumnezeu şi a ascuns-o.

Eu, ca cela ce eram eclesiarh mare al mânăstirii şi îmi erau încredinţate toate podoabele
mânăstirii şi toată zestrea bisericească, ştiind cum că în vremea cântării utreniei salba a fost şi
văzând că în vremea săvârşirii dumnezeieştii liturghii nu este, foarte tare m-am întristat. Şi
neştiind fapta ceea ce s-a făcut şi mai ales că nici nu puteam să socotesc cum că ieromonahul
acela ce liturghisea atuncea ar fi făcut una ca aceasta, am început a o căuta peste tot locul,
socotind cum că, văzând acela ce făcuse fapta acest necaz al meu, o va arunca undeva, nefiindu-i
de trebuinţă, pentru că ce putea să facă cu acele podoabe dintru care ea era alcătuită ? Adică cu
cruciţe ferecate cu diamanturi, cu topazuri, cu rubinuri şi bănişori mărunţi de aur şi altele
împodobiri cusute pe dânsa.

Şi aşa, după otpustul dumnezeieştii liturghii, am spus arhimandritului Dionisie, părutului stareţ,
despre această întâmplare şi l-am rugat să-mi dea blagoslovenie ca să trag clopotul cel mare să
dau ştiinţă fraţilor soborului prin aceasta să facă rugăciuni soborniceşte fiecare, ca să se afle
salba. Însă el nu mi-a dat voie la această socotinţă a mea, ci a răcnit la mine cumplit şi m-a
ocărât, numindu-mă măgar şi nu mi-a dat voie să trag clopotul.

Atuncea eu şi mai tare întristându-mă cu sufletul, îndată am pus regulă în soborniceasca biserică
şi în celelalte biserici ca să se cânte Paraclisul către Preacurata Maica lui Dumnezeu şi cu
rugăciuni de cereri asupra vrăjmaşului. Întru acea zi nu am mâncat nimic şi după căutarea ce am
uneltit prin tot locul printre veşmintele bisericeşti şi prin sertarele meselor şi ale dulapurilor
bisericeşti, cu scopul arătat mai sus şi nu am aflat nici un mic semn din salbă, am regulat cele de
cuviinţă pentru toată slujba praznicului Bunei Vestiri, ce era atuncea spre duminică, şi
încredinţând-o pe seama ierodiaconului Ipolit, veşmântarul, şi spunându-i cum să se săvârşească
în soborniceasca biserică, eu în vremea privegherii aceleia fiind plin de nepovestită întristare, am
mers în Biserica Bunei Vestiri, care este sub clopotniţă deasupra sfintei porţi a ogrăzii mânăstirii
întemeiată şi, intrând în dumnezeiescul altar şi stând acolo, am plâns neîncetat, întru toată
vremea cântării privegherii, care şi acolo se săvârşea.

Gânditor, făceam întrebare Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, zicând aşa fel
de cuvinte: ,,Preacurată Maica lui Dumnezeu ! Cum şi în ce chip ai lăsat pe un asemenea
obraznic îndrăzneţ de şi-a întins mâinile fără de ruşine şi frică şi au luat salba de la sfântul gâtul
sfinţiei tale ? Cum de nu l-ai bătut atuncea pentru ca să-l vadă fiecare şi înţelepţindu-se, cu mare
frică să se ferească de o asemenea păgânească neruşinoasă faptă ?”

Apoi, în vremea pe când s-a început sfânta proscomidie, am umblat repede prin toate bisericile
mânăstirii şi am rugat pe toţi ieromonahii care liturghiseau de au scos părticele cu rugăciunile
pentru cerere şi pentru vrăjmaşi. Totodată şi pe acel Petru l-am rugat, care liturghisea în Biserica
Bunei Vestiri. Însă el a răspuns cum că nu le ştie pe de rost pe acele rugăciuni şi aşa i le-am cetit
eu, iară el a scos părticele.

Iarăşi neîncetat plângeam şi mă tânguiam, întrebând gânditor pe Preacurata Stăpâna noastră şi

zicându-i aşa fel de cuvinte: ,,Maica Domnului, nădejdea mea cea neruşinată, ca ce fel de zi de
Bună Vestire pentru bucuria a toată lumea este ziua Bunei Vestiri ce se prăznuieşte astăzi, când
eu mă aflu întru nemângâiată mâhnire, căci, după cum au luat salba, de asemenea puteau să mai
ia şi alte odoare bisericeşti”.

Deci, aşa eu şi întru acea zi mult tânguindu-mă şi rugându-mă Preacuratei Maicii lui Dumnezeu,
când am mers seara în altarul soborniceştii biserici, pentru ca să fiu la cântarea vecerniei şi tot
aşa întristat stând lângă dulapul cel cu veşminte şi cu alte lucruri bisericeşti, ce este sub locul
scaunului celui de sus, a venit un ierodiacon, anume Chesarie, ca să ia un orar de acolo, că avea
să se îmbrace la vecernie după obicei şi iată că s-a aflat salba lepădată acolo, întru acel sertar al
dulapului dintru care a luat orarul. Şi mi-a zis numitul ierodiacon cu un ton grosiatic [60]: ,,Iaca,
părinte, salba pentru care atât de mult huiet s-a făcut”. Şi eu îndată am intrat în păreri că a ştiut
numitul ierodiacon de lepădarea salbei acolo, de a venit anume la acel sertar să ia orar, că ştiam
foarte bine, cum că de multe ori am căutat pe acolo şi am scos de prin toate sertarele toate
lucrurile ce erau şi le-am scuturat.

40. Inima mea s-a bucurat foarte despre aceasta, adică că s-a aflat. Că era lucru cunoscut cum că
au fost furată şi, văzând cum eu tot pun rugăciuni ca să se afle, acel ce au furat-o a socotit ca, în
taină lepădând-o acolo, să se socotească lucrul acesta ca şi cum ar fi pus-o vreun paraclisiarh şi a
uitat-o între orare, dar a mea socotinţă nu a rămas numai cu atâta, căci s-au aflat ce am dorit ca să
ştiu pe făptuitorul, nădăjduind cu neîndoire cum că îl va arăta Preacurata Maica lui Dumnezeu,
pentru că mă îngrijeam ca să nu se mai apuce şi de altceva mai rău.

Aşa am poruncit ierodiaconului Ipolit, veşmântarul, de a luat salba şi a pus-o iarăşi la icoană, la
locul ei obişnuit. Totodată am hotărât de s-au pus rugăciuni de cereri ca numaidecât Preacurata
Stăpână neruşinată nădejdea noastră să mi-l arate, cine este anume acela ce au făcut această
păgânească faptă, făgăduindu-mă înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoane a Preacuratei
Maicii lui Dumnezeu cum că voiesc numai să-l ştiu eu şi toţi fraţii soborului şi îndată îl iert,
orişicine ar fi acela.

Deci duminică seara, după ce a înnoptat, venind la mine în chilie ieromonahul Petru, cela ce se
ştia însuşi vinovat, între alte cuvinte a început să-mi grăiască despre salba aceea, cum că este un
fleac şi ca o zgardă ţigănească şi că pentru ce mai fac atâta huiet că, iată, s-a aflat. Dar eu,
nemaiputând răbda să mai aud asemenea cuvinte şi stăpânindu-mă cu bun darul lui Dumnezeu,
ca să nu-l lovesc cu ceva, am fugit din chilie, lăsându-l lehăind[61].
După ce am ieşit eu, s-a dus şi el. Deci eu, ca cela ce eram eclesiarh mare, precum am zis, aveam
îngrijire să facem lumânări de ceară pentru sfintele praznice cele mari care erau aproape. Şi
fiindcă ceara care se lua din Târgu Neamţ în fiecare an, ca un bezmăn [62] pentru fiecare dugheană
se da ca o împosesie vreunei feţe mireneşti de acolo şi însuşi târgul care avea îngrijire pe un
întreg an de o aduna la sineşi şi, când mânăstirea trimitea pothozi, o lua îndată de la el, apoi era
dată lui Ioan Grigoriu, fiul protoiereului Grigorie la a cărui casă Dionisie, părutul stareţ, de multe
ori benchetuia.

Eu luni dimineaţa, dând poruncă veşmântarului şi paraclisiarhilor ca să aibă îngrijire de salbă şi

de toate, am luat voie de la părutul stareţ Dionisie şi m-am dus la numitul mai sus Ioan Grigoriu
în Târgul Neamţului, pentru ca să primesc ceara. El mi-a înfăţişat rospiscă iscălită de Dionisie
arhimandritul, părutul stareţ, şi adeverită cu pecetea mânăstirii, întru care el adeverea cum că
ceara toată pe anul 1856 au primit-o deplin de la Ioan Grigoriu. Eu, văzând această minciună
vederată, am rămas plin de supărare sufletească, nedumerindu-mă cu ce chip să fac lumânările,
pentru că, măcar deşi Ioan Grigoriu, ca cela ce îmi era prieten încă din copilăria noastră, mi-a
spus drept cum că nu au dat nici o litră[63] de ceară, dar eu ce am putut să răspund împotriva
chitanţei formale ? Aşa, plin fiind de întristare şi de ruşine, pornind din Târgul Neamţului, am
ajuns la mânăstire seara şi a mai fost încă o deosebită scârbă pentru fapta care se săvârşise
atuncea.

Adică întru aceeaşi seară, mai înainte de sosirea mea în mânăstire, în vremea cântării
pavecerniţei celei mari, fiind adunaţi toţi fraţii soborului în soborniceasca biserică după obicei, a
intrat şi acel ieromonah Petru Gheorghiu, îmbrăcat cu rasă şi cu camilavcă după rânduială şi
drept prin mijlocul bisericii mergând, când a ajuns înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei
celei mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, în privirea tuturor, au smucit salba de la gâtul
chipului Maicii Domnului şi, ieşindu-şi din minţi, a început a o rupe bucăţi.

Aşa a ieşit repede din biserică cu dânsa în mâini, bâiguind din gură, şi până ce l-au prins fraţii, el
mulţime de fire mărgăritare şi mărgen şi alte podoabe au prăpădit şi vreo câteva cruciţe cu
diamanturi împodobite, dintre care două s-au aflat prin glod de un monah, anume Galaction,
înaintea uşii chelăriei, celei pentru împărţirea vinului la fraţi. El, când fugea cu salba aşa ruptă în
mâini, o au dat unui paraclisiarh, anume Ierothei, zicând: ,,Dă-o lui Andronic, eclesiarhului celui
mare, când va veni”.

Deci, sosind eu de la târg în mânăstire şi văzând salba ruptă şi aflând cine a făcut această faptă,
am hotărât după făgăduinţa ce am dat, să-l iert, pentru că eu numai atâta am voit ca să ştiu cine
este cela ce a făcut această blestemată faptă, şi judecată nu cer de la nimeni asupra lui. Cu toate
acestea, Preacurata Stăpână tot nu l-a lăsat în pace numai cu a mea hotărâre, căci în aceeaşi zi el,
mai tare pierzându-şi minţile, fără să spuie cuiva ceva, a luat o traistă proastă deşartă pe umăr şi
cu rasa îmbrăcat, cu potcapul pe cap, ieşind din ograda mânăstirii, a apucat la fugă, prin glodul
cel mare ce era atuncea, mergând spre oraşul Iaşi şi cu oricine se întâlnea, povestea la toţi fără de
nici o suferire, cum că el alt rău n-a făcut, fără numai că a luat o salbă de la icoana Maicii
Domnului.

Asemenea după ajungerea în Iaşi, mergând şi la preasfinţitul mitropolit Sofronie, aşa feşteluit[64]
de glod şi cu traista pe umăr, căzând la pământ, înaintea picioarelor lui tot aceleaşi cuvinte a zis,
cum că el alt rău nu a făcut, fără numai că a luat o salbă de la icoana Maicii Domnului. Şi fiindcă
mitropolitul l-a hirotonit nu de multă vreme preot şi ştiindu-l foarte bine, a început a-l mai
întreba să-i spuie pricina pentru ce a făcut aceasta. Dar el mai mult nimic nu zicea, fără numai pe
aceleaşi cuvinte, şi ieşind de la mitropolitul, tot aceleaşi cuvinte zicea ori şi către cine se întâlnea
în vreme de 38 de zile.

Un boier, anume Theodor Codrescu, prieten al său, văzându-l într-o aşa proastă stare şi fiindu-i
jale de dânsul, l-a luat în trăsura sa ca să-l aducă la mânăstire. El, venind aşa în Târgu Frumos, a
sărit fără de veste din trăsura acelui boier şi, iarăşi umblând ca un îndrăcit pe uliţele acelui târg şi
prin alte locuri, a început a spune aceleaşi cuvinte, adică cum că el alt rău nu a făcut, fără numai
că a luat o salbă de la icoana Maicii Domnului.

Umblând el din loc în loc a mers şi la Mânăstirea Râşca şi de acolo prin alţi prieteni ai săi a fost
adus în Mânăstirea Neamţului, care a şi venit împreună cu monahul Anatolie, tipicarul
mânăstirii, la mine şi m-a rugat ca să-i citesc vreo rugăciune şi să-l iert, după cum mă şi
făgăduisem. Eu, văzând stând afară de chilie unde şedeam la eclesiarhie pe acel ieromonah Petru,
am mers şi, luându-l de mână şi ducându-l în chilie, l-am sfătuit în destul cele de cuviinţă. Apoi,
mergând în soborniceasca biserică şi puindu-l de au stătut în genunchi înaintea sfintei şi
făcătoarei de minuni icoanei celei mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi luându-mi
epitrahilul şi cetindu-i rugăciunile cuviincioase, l-am iertat desăvârşit. Îndată şi Preacurata
Stăpână, Maica cea preabună a Celui Milostiv, milostivindu-se, i-a dat iarăşi minte sănătoasă la
loc, precum era şi mai înainte. Eu văzând aceasta, foarte mult m-am bucurat cu duhul şi l-am
rânduit de a liturghisit în toate zilele sfântului şi marelui praznic al mânăstirii în Biserica
Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul.

Părutul stareţ Dionisie şi oaspeţii săi mireni iau în derâdere obiceiurile călugăreşti

41. Către aceste scârbe ce am primit întru sine tot în anul 1856, eu, ca cela ce eram în ascultare
de eclesiarh mare, ţinându-mă de predaniile părinteşti cele vechi ale mânăstirii, între altele, am
regulat de s-au săvârşit după buna rânduială şi atuncea litania, care este datorie de a se face în
fiecare an după luminatul praznic al Învierii Domnului, a doua zi,
 luni. Dionisie arhimandritul,
părutul stareţ, auzind din chilie huietul sunetului clopotelor, fiindcă el nu ştia rânduiala tipicului
bisericesc şi, aflând pricina, au ieşit şi el numai în rasă îmbrăcat cu potcapetul cu camilavcă pe
cap, înconjurat de vreo câţiva din linguşitorii săi mireni, vorbind şi râzând, mergea şi el cam pe
de o parte de drum, petrecând litania până aproape de schitul Vovideniei. De acolo nu ştiu unde a
intrat cu ai săi prieteni, pentru că nu a mers mai înainte.

Dionisie Romano, părutul stareţ despre care vorbeşte părintele Andronic. Astăzi el este numit
episcopul cărturar al Buzăului şi se bucură de o biografie luminoasă …

În vremea mergerii sale la deal spre schitul Vovideniei, l-a întrebat un boier, anume, Vasilie
Bucşănescu, zicând: ,,Ce este aceasta, părinte stareţ, pentru ce atâta huiet de clopote şi atâta
hargalâc[65] ?” El a răspuns, zicând: ,,Da’ cine poate să-i oprească pe aceştia de la aceste obiceiuri
ruginite între ei ? Dacă nu-mi va ajuta guvernul nu-mi va ajuta nimic !”
Tot în această vreme, aflându-se în mânăstire şi profesorii Baronţu Patriciu şi Cătănescu, cei puşi
de Grigorie Ghica la internatul cel din Târgul Neamţului al mânăstirii. Şezând la vorbă în
arhondaricul cel mare împreună cu ieromonahul Isaia Teodorescu (care ne-a şi spus acestea întru
aceeaşi zi), profesorul cel mic de stat, văzând pornirea din mânăstire a acestei litanii, l-a întrebat:
,,Ce este acest huiet ? Ce fac călugării acum ?” Iar el le-a spus, zicând, cum că fac litania cu aşa
formă mergând cu prapurii înainte. Ei îndată, fără de ruşine, neîngrozindu-se de Dumnezeu care
vede toate, au început a-şi face râs de acea sfântă litanie şi a asemăna prapurii soborniceştii
biserici a mânăstirii cu ale lor mădulare de ruşine de la părţile cele ascunse ale trupului, zicând
cu mare hohot: ,,Ha, ha, ha ! Călugării scot prapurii, ia să ne scoatem şi noi !” Iertaţi-mă,
iubiţilor cititori, că îmi este ruşine de a grăi prin condei mai mult, înţelegeţi ce au zis.

42. După aceasta, tot în anul 1856, eu am regularisit ca să se săvârşească rânduiala sfântului
marelui praznic al mânăstirii după predaniile cele vechi. Mergând în drumul lor obişnuit,
ceremoniile praznicului la 24 de zile ale lunii lui mai, în ziua de prealuminatul praznic al Înălţării
Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, joi, a şasea săptămână după Paşti,
fiind farmacleacurile[66] chiliilor mânăstirii şi toată ograda plină de boieri şi de tot felul de norod
din toată starea, după cum este obiceiul a se aduna la praznic, el a trimis de m-a chemat din
dumnezeiescul altar, când aveam cea mai mare treabă, fiindcă liturghiseam cu arhiereul Calinic
Miclescu de care trebuia să stau nedepărtat, şi cum am ajuns în cerdacul chiliilor stăreţiei celei
numite nouă, sus fiind de faţă şi arhondariul cel mare al mânăstirii, Isaia monahul, îndată a
început a răcni ca un leu la mine, zicând: ,,Ce sunt acestea şi de ce treabă huim clopotele aşa de
mult şi de ce treabă facem atâtea sfinţiri de apă şi atâtea masle, şi pentru ce s-au mai cântat
acatistul în soborniceasca biserică şi paraclisul şi sfinţirea apei în ziua de praznic, căci cu acestea
numai se lungeşte pravila în zadar !”

Încă au mai adaos a răcni, zicând cum că călugării Mânăstirii Neamţului pe acestea le-au făcut şi
le fac numai ca să amăgească norodul. Însă să nu mai gândească una ca aceasta, căci s-au trecut
vremile cele de demult şi lumea s-a civilizat. Cele de ieri astăzi nu se mănâncă, că Hristos şade în
cer, iar pământul l-a dat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el. Şi dacă călugărilor le trebuiesc
acatiste, paraclise şi sfinţiri de apă să şi le facă prin chilii, iar să nu îngreuieze norodul cu
acestea. Şi alte multe vorbe putrede necreştineşti mi-a mai zis. Eu pe toate acestea auzindu-le,
nenădăjduit din gura aceluia care ni se numea stareţ, fiindcă aveam treabă grabnică în
dumnezeiescul altar, numaidecât, precum am zis, nu am răspuns nici un cuvânt, ci am făcut
metanie şi am cerut iertăciune şi am alergat în biserică la ascultarea mea.

Grigorie Ghica se împuşcă la Paris. Stareţul Dionisie este destituit. Mitropolitul Sofronie
apără interesele călugărilor. La cererea mitropolitului, părintele Andronic scrie Istoria
Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu

43. Ispitele acestea şi alte multe întristări ca de acest fel aflându-se revărsate peste noi, între ele a
mai sosit şi alta încă iarăşi urâtă. Pentru că jidovii din Târgul Neamţului, prin ajutorul domnului
Moldovei Grigorie Ghica şi al miniştrilor săi, au silnicit pe mânăstire aşa de tare ca să le facă un
feredeu[67] în numitul târg, întrucât noi fraţii soborului, văzând cum că în nici un fel de chip nu
este scăpare, am fost nevoiţi de am încheiat un act de învoială cu numiţii jidovi, întocmai după a
lor voinţă, la 15 zile ale lunii lui mai, anul 1856, şi le-am dat 550 de galbeni austrieci, 10 coşuri
de piatră cărată gata cu boii şi oamenii mânăstirii pe locul unde şi-au însemnat ei să-şi facă
feredeu şi 200 de dulapi de brad, grosime de două ţoluri şi în lungime de zece palme, tot lemnul
trebuitor pentru feredeu, tăiat gata, cărat la locul lui. A plătit încă tot mânăstirea şi arsul
cărămizii după smerul[68] ce l-au dat jidovii şi aşa am scăpat puţin.

44. Netrecând însă multă vreme după aceasta, domnul Moldovei Grigorie Ghica, mazilindu-se
din numita domnie, a mers la Paris de s-a împuşcat singur, iar noi, fraţii soborului Sfintelor
Mânăstiri Neamţ şi Secu, am început a ne lupta cu părutul stareţ, arhimandrit Dionisie cel pus cu
silnicie de Grigorie Ghica, precum am zis. A ţinut lupta

aceasta din 10 zile ale lunii lui iulie, anul

1856, şi până la sfârşitul arătatului an. Adică până ce, cu mare greu, s-au izbăvit mânăstirile
noastre de dânsul numai prin însăşi fuga lui[69], cu înţeleptele lucrări ale preasfinţitului mitropolit
Sofronie şi ale binecredinciosului boier Theodor Baloş Caimacamul, ocârmuitorul Moldovei,
care a venit însuşi şi a stătut în mânăstire la noi o săptămână întreagă, cercetând pe toate
prihănitele căi ale lui Dionisie[70].

 
Portretul mitropolitului Sofronie Miclescu, realizat de Nicolae Grigorescu la Mânăstirea
Agapia

45. S-au poruncit de preasfinţitul mitropolit al Moldovei Sofronie preacuviosului arhimandrit şi

stareţ Gherasim, ca numaidecât să înfăţişeze mitropoliei istoria în scurt, dar cuprinzătoare, despre
începutul acestor sfinte mânăstiri şi al schiturilor lor şi despre toţi egumenii şi stareţii care le-au
ocârmuit, şi despre toate cele ce s-au întâmplat prin ele, despre toate averile lor. Şi pe această
sfântă ascultare prin luminarea Preasfântului Duh, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu,
eu, prostul, o am îndeplinit, adunând, după cum am putut mai în grabă, o istorie cuprinzătoare de
acel fel de ştiinţe ce se cerea, însă în scurt, care s-a şi tipărit atuncea, în anul 1857, la 20 de zile
ale lunii lui martie, pe patru coale şi jumătate de hârtie, coala în două, adică pe nouă file în
tipografia Sfintei Mânăstiri Neamţ.

Vechil pentru pământurile mânăstirii aflate în Basarabia, misiune pe care nu o va îndeplini

din cauza neaşteptatei îmbolnăviri. Cuviosul Paisie se arată în vedenie părintelui Andronic

46. Făcându-se, după aceasta, sobornicească alegere ca să se trimită vechil la moşiile aflătoare în
Basarabia ale Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu, s-a găsit de cuviinţă, atât de către preasfinţitul
mitropolit Sofronie, precum şi de preacuviosul arhimandrit şi stareţ Gherasim şi de către fraţii
soborului, ca să fiu rânduit eu pentru aceea. La 7 zile ale lunii lui octombrie, la anul 1857, mi s-a
hotărât soborniceşte de am încredinţat pe toată zestrea bisericească şi pe toate odoarele mânăstirii
care le-am avut încredinţate sub a mea îngrijire împreună cu ascultarea de eclesiarh mare
preacuvioşiei sale duhovnicului Teodosie Florescu.

Eu am început a mă pregăti să pornesc în Basarabia, dar Domnul Dumnezeu, văzând mai înainte
ceva mai bun pentru noi, cu judecăţile pe care le ştie Însuşi, mi-a oprit atuncea pornirea către
Basarabia. Pentru că mi s-au făcut 3 răni chiar la înghiţitoarea gâtlejului şi, începându-se anul
1858, eu, neputând a mă însănătoşa desăvârşit, preacuviosul stareţ Gherasim şi toţi fraţii
soborului au fost nevoiţi de au rânduit pe ieromonahul Teofan Cristea întru această sfântă
ascultare, care lucrare a fost oareşcare rânduială dumnezeiască, precum se va vedea.

47. Inima mea oarecum s-a cam făcut în pace de acea sfântă ascultare, fiindcă eram bolnav şi nu
am putut a o primi. Însă tot în anul 1858, miercuri spre joi, în săptămâna întâi a sfântului şi
marelui post spre a 6-a zi a lunii lui februarie, seara, după ce mi-am isprăvit pravila cuviincioasă,
iată ce fel de vedere m-a întâmpinat. Culcându-mă în chilie să mă odihnesc puţin, aflându-mă
foarte învăluit de oarecare gânduri cu totul mâhnicioase, pentru oarecare smreduiri[71] ce se
simţeau în sfintele noastre mânăstiri revărsate prin soborul fraţilor de oarecare fraţi netemători de
Dumnezeu, am cunoscut eu cu duhul cum că acele urmări nepotrivite rânduielii călugăreşti
vestesc mai înainte sosirea mâniei lui Dumnezeu şi sfărâmare a bunelor rânduieli şi împrăştiere a
fraţilor soborului.
Adormind eu puţin, mi s-au arătat acest fel de vedenie: că m-am făcut ca şi cum eram întru
oareşcare loc, unde erau adunaţi toţi fraţii soborului al acestor sfinte mânăstiri şi acolo
ieromonahul Teodosie, eclesiarhul cel mare al mânăstirii, se arăta că împărţea făclii [72] de ceară la
norod. Iar la ieromonahi şi ierodiaconi le da şi veşminte bisericeşti împreună cu făcliile cele de
ceară şi încă se arăta cu o oareşcare mare veselie. Deci au venit şi la mine şi îmi da şi mie
veşminte, făclie, zâmbindu-se şi zicând: Îmbracă-te să facem moleben[73], pentru că dăm ruşii
afară de la strană. Eu foarte tare m-am întristat de acea obrăznicie a lui şi de cuvintele cele fără
de frica lui Dumnezeu şi i-am răspuns, zicând: Eu nu mă învoiesc la aceasta, cinstite părinte,
fiindcă aceasta este una din predaniile preacuviosului părintelui nostru stareţul Paisie, aşezată
încă din Sfântul Munte Athos, ca în acest chip, adică în 2 limbi, să se săvârşească toată pravila
bisericii la soborul fraţilor cel adunat întru numele Domnului de sfinţia sa spre mântuirea
sufletului. Pentru aceasta este mare păcat şi de a cugeta aceasta măcar.

El mă tot silea încă şi cu o oareşcare îngrozire zicându-mi ca numaidecât să mă îmbrac şi să fiu

la acest moleben. Eu, auzindu-le pe acestea, oftam din scârba cea mare şi nicidecum nu mă
învoiam. Şi aşa pricindu-ne amândoi, numai iată că am văzut cum că ne aflam cu toţi fraţii
soborului sfintelor mânăstirilor acestora în pridvorul cel din mijloc al soborniceştii Biserici a
Înălţării Domnului. Acolo erau despărţiţi călugării în 3 cete. O ceată, nu tocmai mare, sta
înaintea icoanei Acoperământului Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, în partea de miazănoapte,
unde se citesc povecernia[74] şi polunoşniţa[75], care se cheamă a ruşilor, întru care eram stând şi
eu, care vedeam aceasta. A doua ceată era şi mai mică decât aceasta, care sta în partea de
amiazăzi, în dreptul mormântului episcopului Pavel, unde înaintestătător se vedea preacuvioşia
sa părintele nostru arhimandrit Gherasim, stareţ sfintelor mânăstiri cu mantia îmbrăcat şi cu
camilavca şi cu potcapul pe cap şi foarte îngrijorat, plângând, toţi se uitau cu mare frică spre uşa
cea din mijloc, prin care este intrarea în pridvor, în biserică, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. A treia
ceată sta grămadă în mijlocul pridvorului, prin tindă, pe lângă biserică, şi prin toată ograda
mânăstirii, foarte tare îngroziţi.

Fiind tăcere adâncă, iată că s-a văzut un bătrân foarte luminos cu culion şi cu camilavca pe cap,
îmbrăcat în mantie, ieşind din biserică, acolo în pridvorul cel din mijloc, cu o cruce foarte mare
în mâini şi stând în dreptul uşii cu faţa spre fraţii soborului, ridicând crucea în sus de 3 ori cu
jalnic şi înfricoşat glas, a strigat, zicând aşa: Eu pentru crucea lui Hristos am ieşit din lume ! Prin
cruce m-am nevoit şi prin aceasta ucenici am adunat, iar pe voi nu vă mai pot suferi ! Şi aşa a
început a bate cu crucea pe toţi fraţii soborului care erau în mijlocul pridvorului. Ei, cu mare
amărăciune văitându-se, cădeau unii peste alţii, voind să iasă afară din biserică, iar de la unii ce
erau mai în faţă se vedeau gălătuşi[76] de bale ieşind din gură, parcă erau bucăţi de pânză. Şi era
un freamăt şi un ţipet foarte grozav, cu neputinţă de povestit.

Deci, acestea aşa făcându-se, s-au întors acel stareţ luminos către ceata ce sta de partea stranei
ruseşti, care nu căzuse, unde eram şi eu. Puţin zâmbind, a zis către noi aşa: Aşa-i că le-am făcut
bine ? Nu am putut să-i mai rabd, însă voi nu vă temeţi ! Acestea zicând, s-a vârât cu crucea
înapoi în biserică şi a intrat în mormântul preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie. Se
înţelege că sfinţia sa a fost, pentru că şi semăna la faţă cu icoana sa, care de-a pururea stă la capul
mormântului său, înaintea căruia neîncetat stă aprinsă candela.

 
 Racla cu moaştele Sfântului Paisie Velicicovski, care se află în Mânăstirea Neamţ

Eu, îndată după vederea aceasta, m-am deşteptat, plângând, şi mergând am spus părintelui nostru
arhimandrit şi stareţ Gherasim pe toate acestea, fiind de faţă şi duhovnicul Antim, cămăraşul cel
mare al mânăstirii.

Părintele Andronic este răpit în vedenie şi i se arată lăcaşurile cereşti, unde unul din vechii
stareţi, anume Gavriil, îi vorbeşte de primejdiile ce îi aşteaptă şi că vor birui cu
acoperământul Maicii Domnului

48. Nu se cuvine a o lăsa în uitare încă şi pe această ştiinţă. Adică cum că tot în anul 1858, în joia
săptămânii a cincea a sfântului şi marelui post, noaptea, spre vineri în a 7-a zi a lunii lui martie,
eu, după rugăciunile obişnuite, culcându-mă să mă odihnesc puţin, iată că mi s-a părut că acum
am ieşit din trup şi nu mai sunt încă în această lume trecătoare. Şi mă purta oareşicine pe la multe
frumoase lăcaşuri ale celor fericiţi şi mi le arăta. Vârându-mă într-o cămară, care se părea a fi
toată întemeiată cu cristal şi împodobită cu multe fire de mărgăritare, cu multe feluri de pietre
scumpe şi foarte luminoase, stând într-un ungher al acestei cereşti cămări, mi-a arătat o masă în
mijloc foarte împodobită cu nişte bunătăţi aşezate pe dânsa, care nu se pot povesti de limbă
omenească. Lângă acea dumnezeiască masă sta pe un scaun strălucit un preacuvios stareţ, ce era
foarte bine încuviinţat, îmbrăcat în haine monahiceşti, cu camilavcă, cu potcapul pe cap, care se
părea a fi tot ca o lumină revărsând din sine raze ca fulgerul strălucitoare şi ca de soare
luminoase în toate părţile, iar statul trupului său era ca de mijloc. Gura şi nasul potrivite, ochii
mici, căprui, lin la căutătură, barba îi era lungă până mai jos de genunchi şi albă toată mai mult
decât zăpada, însă nu era toată lată, ci de la un loc se arăta mai îngustă, aşa de tare, încât că până
jos la capătul ei era rămasă ca chipul unui fus. Asemenea şi părul în cap îi era alb, însă nu mult.

Iară întru ce fel de veselie era şi în ce chip se afla podoaba mesei aceea şi a toatei cămări şi ce
cântări minunate se auzeau acolo nu este cu putinţă limbii omeneşti a povesti cu amănuntul.
Pentru că nici mă socoteam eu atuncea cum că mai sunt în trup. Când le priveam pe acestea stând
lângă ungher, lângă uşă, prin care am intrat şi mirându-mă de nepovestita slavă cea cerească,
care mi se descoperise, mulţumeam Preabunului Ziditor a toate şi Dumnezeu pentru că m-a
izbăvit din ticăloşiile înşelătoarei lumi. Socotind eu, sărmanul şi ticălosul, cum că nu mai sunt
încă în trup, precum am zis, iarăşi voind ca să asemănez cu vreo frumuseţe sau veselie
pământească pe acea nepovestită podoabă ce vedeam şi privind parcă pe toată lumea cu toate
împărăţiile şi bogăţiile înaintea ochilor mei, o vedeam pe toată lumea ca şi cum ar fi un fir de
nisip împuţit pe lângă acea cerească cămară şi căinam pe neamul omenesc şi cugetam înlăuntrul
meu, zicând că de nu ştie omenirea de acea slavă cerească, ca să nu se mai amăgească cu laţurile
lumii şi altele mai multe ca de acest fel cugetam.

Eu, văzându-mă întru asemenea mare veselie şi socotind că nu mai sunt încă în trup, precum am
mai zis, când cugetam eu pe acestea, atuncea acel sfânt bătrân, ce şedea pe scaun, precum am zis
mai sus, căutând cu lină şi veselă faţă la mine şi cunoscând ce cuget, mi-a zis aceste cuvinte:
,,Dar oare socoteşti tu cum că de acum nu mai eşti încă în lume ? Aşteaptă, că de acum au să vă
ajungă primejdii mari, de care nici gândiţi. Însă îndrăzniţi a alerga cu credinţă neîndoită şi a cere
ajutorul lui Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Cu voi este Dumnezeu şi
acoperământul Împărătesei cerului şi a pământului, numai de veţi păzi şi făgăduinţele voastre
monahiceşti, predaniile părinteşti. Tu eşti adus aici numai ca să vezi acestea şi iarăşi să mergi
înapoi, ca să vesteşti acestea fraţilor şi să le ştiţi”, şi altele multe mi-au mai zis pe care nu pot să
le povestesc nici cu limba măcar, necum cu condeiul.

Şi aşa mergând eu, făcând metanie acelui sfânt stareţ, văzând cum că mă despărţesc de vederea
feţei lui şi cugetând să-l întreb cum se numeşte, îndată mi-au răspuns însuşi bătrânul, zicând: ,,Eu
sunt Gavriil care am scris cartea ce o ţii acum pe masa ta în chilie”. Din acest blagoslovit glas m-
am trezit plin de veselie duhovnicească iarăşi în trupul meu, în chilia mea.

Îndată luând pe acea sfântă carte care este scrisă la anul 6856 o am sărutat, asemenea şi iscălitura
acelui sfânt stareţ Gavriil cu nepovestită bucurie, mulţumind întru tot înduratului Dumnezeu
pentru aceasta, căci m-a învrednicit pe mine, nevrednicul, a vedea acea veselie cerească, măcar
din parte şi întru puţină vreme, pe care ochiul trupesc nu o a văzut, urechea nu o a auzit şi la
inima omului nu s-a suit, care o au gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe el şi păzesc poruncile
Lui.

 
A doua călătorie la Izvorul Maicii Domnului din Constantinopol. Călătorie la Muntele
Athos şi la Locurile Sfinte din Ierusalim

49. Tot în anul 1858, văzând eu cum că pătimesc dureri cumplite din pricina acelor 3 răni, ce se
făcuseră înlăuntrul gâtului, apoi am găsit de cuviinţă să mă duc la Izvorul Maicii Domnului, ce se
numeşte Baluclie, lângă cetatea Ţarigrad, unde mai fusesem şi în anul 1853. Şi aşa, cu ajutorul
lui Dumnezeu, sâmbătă, la 9 zile ale lunii lui august, împreună cu cel întâi preaiubit ucenic al
meu, Calistrat ierodiacon, Galactionov, cu cuviincioasa blagoslovenie şi cu mijlocirea cu înscris
către mitropolit a preacuviosului arhimandrit şi stareţ Gherasim, am pornit din Sfânta Mânăstire
Neamţ.

Şi după ce am ajuns la Iaşi, prin lucrurile cuviincioase din partea mitropolitului Sofronie, mi s-a
dat paşaport legiuit cu numărul 1374. Şi mergând la Galaţi după lucrurile cuviincioase, de acolo,
duminică, spre 24 de zile ale lunii august, am pornit cu vaporul şi la 26 de zile am ajuns la
Ţarigrad. Dar însă văzând cum că nu este loc ca să stau la Baluclie, apoi la 30 de zile august, am
pornit din Ţarigrad şi la 3 zile septembrie, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, am ajuns
la Sfântul Munte Athos. Şi, umblând prin toate sfintele locaşuri de acolo, am sărutat pe toate
sfinţeniile ce le-am aflat, cerând ajutorul dumnezeiesc.

50. Eu însă, fiindcă de multă vreme aveam dorinţă ca să mă duc şi la Sfintele Locuri din
Ierusalim şi după toată multa osteneală şi umblare prin tot Sfântul Munte Athos, cunoscând că nu
tocmai bine m-am însănătoşit de durerile ce pătimeam, apoi marţi, la 13 zile ale lunii lui ianuarie,
în anul 1859, pornind din Sfântul Munte la 28 de zile ianuarie, am ajuns la Jaffa şi de acolo
mergând pe uscat duminică la întâia zi a lunii lui februarie, am ajuns la sfânta cetate Ierusalim. Şi
închinându-mă după dorinţa sufletească dumnezeiescului mormânt al Mântuitorului nostru şi la
Sfânta Golgota şi la Ghetsimani, la mormântul Maicii Domnului şi la Muntele Eleonului, şi la
Vifleem, şi la stejarul de la Mamvri, de unde am luat şi o crenguţă spre blagoslovenie, şi la
Nazaret, şi pe Muntele Tabor, unde am şi liturghisit, şi ca în scurt cuprinzător să zic, pe la toate
Sfintele Locuri din Palestina.

Apoi luni, la 20 de zile ale lunii lui aprilie, mulţumind Domnului Dumnezeu şi pornind din
Ierusalim, am mers la Jaffa. Şi de acolo duminică, la 26 de zile ale lui aprilie, pornind cu vaporul
în miercurea înjumătăţirii praznicului, la 6 zile ale lunii lui mai am ajuns în Sfântul Munte Athos,
unde, la 26 de zile ale lunii lui iunie, am liturghisit în Biserica Schimbării la Faţă a Domnului
nostru Iisus Hristos, pe vârful Sfântului Munte, apoi la 11 zile ale lunii lui
 iulie, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui
Dumnezeu, am pornit din Sfântul Munte şi duminică, spre 12 zile ale lui iulie, am ajuns la
Tesalonic, unde m-am închinat la mormântul Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, şi l-am
sărutat, aşijderea şi altor sfinţenii de acolo. Şi luni, la 13 zile ale lunii lui iulie, pornind, am ajuns
la Constantinopol vineri, la 17 zile ale lui iulie. Şi de acolo, pornind cu toată bucuria şi pacea
sufletească m-am înapoiat în Moldavia.

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873; a domnit între anii 1859-1866)

Reforma lui Cuza. Tunderea în schima mare. Arestarea mitropolitului Sofronie şi a

stareţului Gherasim la ordinul lui Cuza

51. Lăsând eu cu ajutorul Preabunului Dumnezeu într-o parte ostenelile şi supărările călătoriei
prin ţară stăpânită de păgâni şi uitându-le pe toate şi intrând întru părută patria mea pământească,
precum am zis, apoi la 30 de zile ale lunii lui iulie, fiind ziua joi, prin acoperământul Preacuratei
Maicii lui Dumnezeu, am ajuns şi la Sfânta Mânăstirea noastră Neamţ şi am intrat în chilie şi mă
aflam oareşicum săltând de bucurie, mulţumind pentru toate bunătăţile dumnezeieşti.
Dar însă, văzând cu ochii mei tirăniile cele cumplite ce se lucrau atuncea întru sfintele noastre
mânăstiri, din poruncile lui Alexandru Cuza, domnului României, şi ale miniştrilor săi şi cu ce
dispreţ, la 18 zile ale lunii lui octombrie, în anul 1859, au scos limba slavonească de prin
bisericile sfintelor noastre mânăstiri şi au oprit cu totul ca să nu mai pomenească la otpust,
preacuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi ceilalţi făcători de minuni ai Pecerscăi şi slujbele lor
împreună, şi a Sfântului marelui cneaz Vladimir şi a fericitei cneaghinei Olga, şi a Sfântului
Ierarh Dimitrie, mitropolitul Rostovului, şi a cuvioşilor mucenici Eufimie, Ignatie şi Acachie şi
alte răutăţi, şi cum că a desfiinţat tipografia, legătoria de cărţi, fabrica de postav şi de potcafiche
şi altele, şi cum, de cu mare batjocură şi fără de ruşine, în anul 1860, în vremea când ceteam eu
acatistul Bunei Vestiri în soborniceasca biserică, în sâmbăta săptămânii, atuncea a sfântului şi
marelui post, s-a purtat asupra mea fără frica lui Dumnezeu Sofronie Vârnav[77] şi iarăşi văzând
la 22 de zile ale lunii lui aprilie cu ce fel de tirănie înconjuraţi de jandarmi au surghiunit pe unii
dintre duhovniceştii fraţii noştri, nejudecaţi nicidecum, m-am rugat la preacuviosul arhimandrit
şi stareţ Gherasim de a da blagoslovenie şi am primit asupra-mi sfânta şi marea schimă
îngerească, a chipului celui desăvârşit monahicesc, la 25 de zile ale lunii lui aprilie, în
soborniceasca Biserică a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, voind ca întru tot felul de
întâmplare să fiu gata.

 
 Intrarea domnitorului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza,
la Mitropolie pentru deschiderea Camerei

52. Dar apoi la 26 de zile ale lunii lui iulie cu mare batjocură s-a şi scos din stăreţie preacuviosul
părintele nostru arhimandrit şi stareţ Gherasim. Şi în chiliile stăreţiei celei vechi a mânăstirii
îndată s-au mutat ieromonahul Petru Gheorghiu, care şi-a adus şi pe maica sa cea trupească şi cu
nişte copii mici şi o ţinea cu dânsul în stăreţie şi se făcea mari mişelii atuncea acolo, chiar
înlăuntrul ogrăzii mânăstirii. Despre care îmi este ruşine a le mai scrie. Însă a trebuit să le vedem
cu ochii şi să tăcem, răbdând îndelung, că nu după multă vreme, cu mare batjocură, înconjurat de
jandarmi între puşti şi săbii din porunca domnului României, Alexandru Cuza, a fost surghiunit
mitropolitul Sofronie, la 8 zile ale lui noiembrie şi arhimandritul şi stareţul mânăstirilor noastre
Gherasim, la 13 zile ale lunii noiembrie, în anul 1860.

53. Mai trecând nu multă vreme după aceste cumplite tiranii, apoi în anul 1861, în zilele lunii lui
februarie, venind la mânăstire un amploiat al guvernului, anume Gheorghe Dubău, şi la 9 zile
delaolaltă silnicindu-ne cu felurite chipuri îngrozitoare ca să iscălim o hârtie, pe care o adusese
scrisă gata cu totul nelegiuită, toţi duhovnicii mânăstirii nu ne-am învoit şi nici ne-am îngrozit de
schimonositurile şi loviturile cu picioarele pe pământ şi răcnetele lui Dubău şi aşa s-au dus
numai cu o mică hârtie din partea arhimandritului Timotei, care se pusese stareţ după surghiunia
stareţului Gherasim.

 
 Astăzi, Cuza ‘domneşte’ în dealul Patriarhiei ...

Acuzat de rusolatrie

54. Obişnuinţă aveam, ca o fire întru mine sădită, ca, orişiîntrucare vreme ar fi fost vorbă cu
cineva despre Rusia, eu să-i laud lucrurile ei, cum că sunt bune şi temeinice şi după plăcerea lui
Dumnezeu. Şi aşa tot în anul 1861, la a 30-a zi a lunii lui iunie, după săvârşirea dumnezeieştii
liturghii cu sobor şi după ieşirea de la masa obştească a trapezei, mergând eu la chilie afară, fiind
şi cam trudit, aflându-mă în rândul săptămânii la soborniceasca biserică şi stând cu o carte în
mâini în cerdacul chiliei, numai iată că mi-a stătut înainte un monah, anume Ghenadie Bălanu, şi
mi-a spus cum că mă cheamă ispravnicul ţinutului la arhondaric.

Iară eu, nechemat fiind până acum niciodată în viaţa mea de vreun ispravnic şi nedumerindu-mă
ce este pricina şi, fiindcă şi ploua tare, i-am zis să spuie cum că eu am liturghisit şi sunt foarte
trudit şi că mă voi duce după ce va mai sta de curs ploaia. Însă el, după porunca ce a avut
boierească, nu m-a slăbit până ce nu m-am dus. Şi, intrând eu în arhondaricul cel mare în chiliile
de sus, unde era boierul, a început de îndată a răcni la mine Manuil Filipesco, ispravnicul din
Târgul Piatra, şi cu Grigorie Gozadin din Târgul Neamţului şi a-mi zice, între altele, aceste
cuvinte: ,,Măi călugăre, pentru ce visezi cum că moscalii vor să scoată dreptăţile călugărilor şi că
Teofan vrea să facă mânăstire în Basarabia şi că boierii Moldaviei, care au luat averile de la
mânăstiri, vor să ardă în focul cel nestins şi de ce mai spui pe aceste visuri pe la ceilalţi călugări
şi îi tulburi ?” Şi încă Grigorie Gozadin a mai adaos, zicând şi acestea cum că el ştie tare bine că
mulţimea de hrisoave ce erau pentru moşiile mânăstirii au trecut călugării în Rusia şi încă şi
argintării când eram eu eclesiarh mare al Mânăstirii Neamţului şi că acele care cu care s-au trimis
acestea, chiar pe dinaintea porţilor ogrăzii curţilor sale, prin Târgul Neamţului au trecut. Şi altele.

Iară eu, auzind acestea de la acei boieri, care stăteau unul cu luleaua şi celălalt cu ţigara, un
ciuciulete gros din frunze de tutun în gură, şi mă înfruntau cu acest fel de cuvinte, le-am răspuns,
zicând aşa: ,,Eu, domnilor, încă nici n-am auzit pe pământ vreun fel de meşteşug spre a opri
visurile ca să vie la om când doarme şi nici de este vreo judecătorie pentru visuri. Şi dacă cineva
m-a ascultat când visam şi ştie în ce fel erau bisericile, să vie să spuie de faţă. Iar cum că au să
ardă în focul cel nestins cei ce au prădat mânăstirile de averile cele afierosite lor, aceasta să fiţi
încredinţaţi cum că se vor întâlni acolo cu toţii şi nu le va mai părea vis al meu. Dar pentru
moscali, să ştiţi că ei se tem de moldoveni şi nici nu le trebuiesc argintării ale mânăstirilor
noastre şi, când vor voi, ne vor scoate şi ne vor da dreptăţile fără de a le mai trebui hrisoave. Că
lor nu le sunt de nevoie hrisoavele moldoveneşti şi de mirare poate să se socotească orişicărui om
cu mintea întreagă cum de s-a putut să treacă acele care prin Târgul Neamţului, despre care
spune domnul Gozadin şi nu au fost oprite”. Şi altele, le-am mai zis, câte m-a înţelepţit
Dumnezeu.

Dar ei, mâniindu-se foarte cumplit şi hotărându-mi ca să nu mai vorbesc despre acelea nimănui şi
îngrozindu-mă cu suduitoare spurcate cuvinte, cum că dacă vor mai auzi de acest fel de vorbe
revărsate printre fraţii soborului, apoi foarte aspru mă vor pedepsi şi mă vor surghiuni ca pe un
rusolatru, au strigat să ies afară dinaintea lor. Iară eu, auzindu-le pe acestea, am ieşit de la
arhondaric şi m-am dus la chilia mea, bucurându-mă cu duhul, căci, fără să gândesc despre
acestea, m-am învrednicit a auzi din gura acelor boieri ai Moldaviei, cum că le este cam în grijă
despre partea stăpânirii împărăţiei Rusiei pentru prădarea ce au făcut-o ei cu nelegiuire a averilor
mânăstirilor şi fraţilor din ele.

Vizita ministrului bisericesc Dimitrie Roseti. Călugării formulează o cerere prin care
solicită înapoierea averilor mânăstireşti, lucru care le este refuzat cu înverşunare.
Începutul risipirii călugărilor

55. Netrecând multă vreme după acestea, apoi tot în anul 1861 a venit la mânăstire Dimitrie
Rosăt, ministrul bisericesc, şi a poruncit de ne-am adunat toţi fraţii soborului din sfintele
Mânăstiri Neamţ şi Secu şi de pe la schiturile lor cele de pe aproape. Şi vineri, la 21 de zile ale
lunii lui iulie, intrând el în chiliile stăreţiei celei vechi, unde ne aflam noi, ne-a zis: ,,Spuneţi-mie
mie, călugărilor, ce fel de nemulţumiri mai aveţi şi declaraţi-vă aceasta cu înscris, pentru că eu
am putere mai multă decât un mitropolit, fiindcă eu sunt şi asupra mitropolitului şi asupra a toată
tagma duhovnicească mai mare”.

Şi noi toţi am făcut o mică declaraţie, cuprinzătoare de aceste ziceri: ,,Domnul ministru ! Fraţii
soborului acestor sfinte mânăstiri nu cerem alta, fără numai ca măria sa domnitorul să se
milostivească şi să dea fraţilor soborului dreptăţile pe care le-au avut mai înainte aceste sfinte
mânăstiri, hărăzite de la binecredinciosul Alexandru Voievod cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Bun
şi de la ceilalţi preafericiţi domni ai Moldovei”. Şi iscălind-o stareţul şi noi, duhovnicii, şi
ierodiaconii, la număr 74, a luat hârtia în mână ministrul, nelăsând să se iscălească mai mulţi şi a
început a răcni ca un leu şi a ne ocărî, şi a ne ponegri pe toţi fraţii cu cuvinte proaste şi pline de
otravă, numindu-ne pe toţi vânzători patriei şi rusolatri, răi şi vagabonzi din toate părţile lumii şi
gelaţi şi hotărându-ne cu aceste cuvinte aşa: ,,Cum că numai atuncea vom dobândi dreptăţile cele
vechi ale mânăstirilor noastre pe care le cerem şi le dorim, când ţarul Alexandru Nicolaievici al
Rusiei ni le va da. Iar de la guvernul domnului Alexandru Ioan I să nu le nădăjduim vreodată,
pentru că el nu va putea acorda acest fel de cereri şi nici nu va putea face una ca aceasta, şi altele
a mai zis.

Atuncea duhul a grăit înlăuntrul meu întru acest chip: Vezi pe acest ministru, el ca cel ce se
numeşte mai puternic decât mitropolitul, apoi ca şi Caiafa, arhiereu fiind al anului acestuia, a
proorocit cum că împăratul Alexandru al Rusiei va da fraţilor Mânăstirilor Neamţului şi Secului
toate dreptăţile ctitoriceşti cele dorite, care să folosească nu numai pe fraţii numitei lavre, ci încă
şi pe nenumărata mulţime şi aşa trebuieşte, ca precum Mântuitorul nostru, după ce a proorocit
acestea, apoi, nu mai umbla pe faţă între iudei, ci s-a dus într-o latură aproape de pustie, aşa,
după pilda aceea, se cuvine a lăsa de acum lăcaşul acel vechi şi a alerga în lături în loc pustiu de
lăcaşuri monahiceşti, spre a primi dreptăţile ctitoriceşti cele dorite şi ştiute, că întru alt chip nu
este scăpare spre liman de mântuire. Şi cunoscând bine cum că acest sfat este trimis de
Dumnezeu întru inima şi mintea mea, îndată m-am şi învoit ca aşa să urmez.

56. Apoi, ministrul, tot atuncea când stam pe picioare, între alte cuvinte, a mai răcnit, zicând cum
că altădată are să surghiunească numai 74 de călugări pentru totdeauna din mânăstire, fiindcă el a
cunoscut că ei sunt pricina a toată nepacea. Şi că nu se dumireşte acum cu ce să trimită pe atâţia
la surghiun, fiindcă tiriaschiu a apucat a vinde pe toţi bivolii şi caii. Şi alte cuvinte batjocoritoare
şi îngrozitoare. Adică s-a înţeles de orişicine, cum că pe acei ce iscăliseră declaraţia, noi toţi
păstorii duhovniceşti ai fraţilor mânăstirii [îi avea în vedere]. Pentru că el, numindu-se creştin,
ştia cum că scris este: Bate-voiu păstorul şi se vor risipi oile turmei (Matei 26, 31). Şi aşa se
înţelege cum a socotit cum că dacă nu vor fi acei ce au iscălit declaraţia în mânăstire, apoi uşor
se vor risipi ceilalţi călugări şi în grabă, prin viclean chip şi drăcească maşinărie, a început a ne
depărta din mânăstire pe toţi cei ce am iscălit acea declaraţie. Şi pe alţii i-a dat să fie preoţi prin
osebite locuri, iară mie mi-a dat poruncă de m-am dus la moşia Oncea, ca să fiu preot boierului
Grigorie Gorovei, posesorului de acolo la cele ce îmi va porunci el şi muierea lui. De unde a treia
zi noaptea am fugit pe jos prin ogrădăria foarte mare, de am scăpat, cu ajutorul lui Dumnezeu, de
obrăznicia muierească la mânăstire.

Fuga în Basarabia

57. Sosind după aceasta apoi a 15-a zi a lunii lui august, în ziua praznicului Adormirii Preasfintei
Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, aflându-se mulţimea fraţilor soborului în
soborniceasca biserică şi mulţime de boieri şi alt norod în vremea aceea când citeam eu în
mijlocul bisericii molitfa cea de după amvon, adică ,,Cel ce blagosloveşti pe cei ce bine Te
cuvântează, Doamne”, şi celelalte, fiindcă la locul cuviincios nu am zis ,,Alexandru Ioan”,
precum îl pomenea pe aiurea pe domnul României, pe Cuza, ci am zis numai aşa:
,,Preablagocestivului marelui domnului nostru Alexandru”, după cum şi totdeauna ziceam eu aşa,
şi pe la ectenii, din vremea de pe când intrase Cuza domn şi începuse tirăniile asupra mânăstirilor
şi a monahilor, pentru aceea nu a mai putut tăinui diavolul pizma ce o avea asupra mea, fiindcă a
simţit cum că mă pregăteam a trece graniţa în Rusia pe taină, ci a descoperit-o pe această
socotinţă a mea înaintea tuturor.

Că îndată Sofronie Vârnav, instrumentul lui aflându-se atuncea la strana cea mică a cântăreţilor,
a început a striga întru acest chip, cât ce putea: ,,Aşa ! Alexandrul sfinţiei tale cel de peste graniţă
! Alexandrul sfinţiei tale cel de peste graniţă ! Alexandrul sfinţiei tale cel de peste graniţă !”
Poftorind-o pe această zicere aşa de 3 ori delaolaltă. Şi, voind să-l opresc de la acea obraznică
strigare, i-am dat răspuns, aşa precum citeam, fără să mă schimonosesc ceva, ci numai cât m-am
uitat la dânsul. Şi am zis cu linişte, aşa: ,,Eu nu sunt de peste graniţă”. Şi, zicând aceste cuvinte,
am isprăvit de citit molitfa şi celelalte ale liturghiei, după rânduială.

Încă din cuvintele acestea ale proorociei lui Sofronie Vârnav, care precum şi Dimitrie Rosăt,
nevrând a ghici pe cele ce erau să fie, lămurindu-mă mai bine cum că trebuieşte a îndeplini voia
lui Dumnezeu şi a trece numaidecât întru stăpânirea Rusiei, spre a fi cu adevărat eu al lui
Alexandru împăratului Rusiei ,,cel de peste graniţă” şi ,,Alexandru al meu”, apoi am început mai
mult a cugeta în ce chip să pot a scăpa în Rusia şi mă rugam preacuratei Maicii lui Dumnezeu ca
să-mi iconomisească ducerea mea fără de primejdie, precum ştie sfinţia sa că îmi este de folos.

58. Tot în anul 1861, la 17 zile ale lunii lui septembrie, au venit la chilie, unde şedeam eu,
monahul Ionatan, cel pus de comitet iconom de ogradă, şi cu un străjer, anume Vasilie,
spunându-mi că mă cheamă comitetul. Mie mi-au fost de mirare venirea iconomului cu străjerul
la mine, lucrare neobişnuită la noi, în soborul fraţilor. M-am făcut că am trecut cu vederea la o
asemenea rânduială nu bună şi am zis iconomului să se ducă, că voi veni mai pe urmă. El mi-a
răspuns zicând că nu se poate, ci trebuieşte să meargă împreună, că aşa este porunca comitetului.

Deci, mergând eu acolo, mi-au spus monahii Sofronie Vârnav cu Ieremia Iane şi cu Anastasie
Racleş cum că este porunca ministerului ca să merg egumen la Schitul Sihăstria Mânăstirii
Secului. Eu, cunoscând foarte bine că aceasta este o oarecare iconomie dumnezeiască spre a
putea trece graniţa mai cu lesnire în Basarabia Rusiei, am primit porunca aceea. Aşa joi, la 21 de
zile ale lunii lui septembrie, mergând la Sihăstrie împreună cu monahul Grichentie, al doilea
iconom de ogradă, şi cu duhovnicul Dorothei, din partea egumenului Mânăstirii Secului, Isihie
Stamatie, am primit pe seama mea toată zestrea numitului schit şi apoi, făcând iconomie ca să nu
înstrăineze ceva din zestrea schitului, am lăsat acolo îngrijitor tot pe ieromonahul Gavriil, care
fusese egumen până atunci, zicându-i ca să se pregătească cu încetul şi să-şi care calabalâcul tot,
şi până atunci să aibă grijă şi de schit tot el.

Eu, la 26 de zile ale lunii lui septembrie, marţi, după ce am săvârşit privegherea şi liturghia,
făcând sfătuire cuviincioasă la cei 27 de monahi ce erau vieţuitori în Sihăstria şi lăsând acolo
actele prin care îmi încredinţase egumenia pe masă, în chilie egumenească, am ieşit şi am mers la
Sfânta Mânăstirea Neamţului, la duhovniceasca mea maică. Intrând în soborniceasca biserică şi
închinându-mă şi sărutând mai întâi sfânta şi făcătoarea de minuni icoană a preacuratei Maicii lui
Dumnezeu, cerând blagoslovenia ei întru a mea călătorie, aşijderea închinându-mă şi sărutând
piatra mormântului preafericitului părintelui nostru stareţ Paisie şi încredinţându-mă apărării,
înţelepciunii şi acoperământului lor, am mers şi la preacuviosul arhimandrit şi stareţ Timothei şi,
luând blagoslovenie de la dânsul, i-am spus lui tot adevăratul meu scop, cum că de acum, cu
ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu, trec în Basarabia Rusiei, cu neîndoită nădejde şi
credinţă cum că puterea celui Preaînalt ne va ajuta şi vom afla milă de către pravoslavnicul
împărat al Rusiei şi vom întemeia măcar cât de mic lăcaş monahicesc.

După aceasta, sărutându-ne unul cu altul cu lacrimi şi mergând şi mai luându-mi de la chilie câte
ceva cărţi şi altele lucruri, am pornit întru aceeaşi zi, seară acum fiind. În chilie am lăsat pe un
ucenic al meu, anume Isihie, ierodiacon Donciu. În noaptea aceea, rămânând în Târgul
Neamţului, a doua zi am pornit şi am călătorit înainte şi am ajuns la Sculeni, tocmai vineri seara.
Sâmbătă, odihnindu-mă acolo, am trecut în taină, noaptea, într-o albie de cele pentru spălat
cămeşi, râul cel mare, Prutul, fără de nici o primejdie, spre întâia zi a lunii lui octombrie
duminică. Am scăpat din Moldavia întru stăpânirea Rusiei prin acoperământul preacuratei Maicii
lui Dumnezeu în pace.

59. Inima mea de nepovestită întristare era cuprinsă, în minutele zilelor acestora, văzând cum că
de acolo veşnic mă despărţesc de patria pământească întru care m-am născut şi am răsuflat şi am
început plânsul necazurilor mele, m-am luminat prin dumnezeiescul botez, iarăşi şi de sfintele
mânăstiri întru care din mica copilărie am crescut trupeşte şi duhovniceşte, întru care am fost
tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc, mai întâi în mantie, apoi în sfânta mare îngereasca schimă
şi întru care dumnezeieşti locaşuri am fost hirotonit ierodiacon, ieromonah şi hirotesit duhovnic,
întru care am purtat ascultările cele grele dintru care numai vreo câteva ce le-am socotit mai de
căpetenie am însemnat acum, fără să fac vreo obişnuită vrednică de pedeapsă să mă cunosc fugar
fără paşaport prin aşa fel de chip, precum am zis.

60. Răutăţile, pizmele şi urâciunile câte le-am suferit în sfintele Mânăstiri Neamţ şi Secu sunt
văzute prin paragrafele acestor aduceri aminte, vreo câteva, care au fost mai de cuviinţă a le
însemna. Asemenea şi vicleşugurile diavoleşti, cele uneltite prin subţire şi delicat meşteşug
pentru ca să fiu depărtat din mijlocul fraţilor, spre a avea înlesniri uşoare de căderi în păcate
spurcate. Cu ce fel de supărări mi-a fost mutarea din Sfânta Mânăstire Secu iarăşi în Mânăstirea
Neamţului, ce fel de necazuri am suferit aicea, le-am însemnat iarăşi numai în parte prin
paragrafele cele de mai sus. Cu ce chiupuri am călătorit şi pe la sfintele locuri Athos şi Ierusalim
şi cu care silnicii tiraniceşti s-au pornit luptele cele cumplite asupra sfintelor mânăstiri şi asupra a
toată rânduiala călugărească de către Alexandru Cuza şi miniştrii săi, până ce şi către unii dintre
sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu au oprit să nu ne rugăm. Toate le-am încheiat în paragrafele cele de
mai sus.

Pomenire despre bolile suferite de-a lungul vieţii

61. Izbăvindu-mă cu iconomiile cu care au ştiut preabunul Dumnezeu şi cu părinteasca

milostivire a Sa din toate acele ispite scârbe şi rele porniri sataniceşti, nu pot să dau uitării cu
desăvârşire şi boalele cele cumplite, loviturile, care am pătimit în felurite chipuri prin deosebite
vremi, după cât îmi aduc aminte în viaţa aceasta trecătoare şi pământească, în Moldavia. Adică,
mai întâi când eram copil ca de 7 ani în casa născătorilor mei, am zăcut multă vreme de boala
care se numeşte ,,lungoare”. După moartea născătorilor mei, când eram tot copil, aflându-mă la
moşia Onci de ascultare, am zăcut foarte tare de boala care se numeşte ,,vărsat”, umplut fiind de
la cap până în picioare peste tot trupul de bube. În anul 1833 asemenea, tot la Onci, copil fiind,
am mai zăcut şi de o altă cumplită boală, căreia pe acolo, prin Moldavia, îi zic ,,de dânsele”,
adică mă cuprinsese o mare slăbănogire întru tot trupul aşa de tare, încât doi monahi, anume
Ştefan şi Teofan, şi alţii cu mare greu mă duceau în spate, când mă silea nevoia firii spre a-mi
slobozi udul şi celelalte prisosinţi dinlăuntrul trupului afară, dintru care după pătimire de multă
vreme făcându-mi-se vană[78] cu nişte buruiană care se numeşte ,,slăbănog” şi prin ajutorul
preacuratei Maicii lui Dumnezeu m-a izbăvit.

62. Noi pe căputa cea de deasupra palmei a mâinii celei stângi purtăm un semn de tăietură
aproape de rădăcină al celor două degete, adică arătătorul şi cu cel de alături. Să se ştie cum că
aceasta care se cunoaşte foarte bine, adeverează că atunci când eram copil la moşia Onci, lucrând
la linguri şi rupându-se gavanul lingurii când ciopleam barda, a tăiat două vine de degete
desăvârşit şi încă la al treilea deget au pişcat puţin vâna, cu care tăietură foarte multă vreme am
pătimit mari şi cumplite dureri. Mult sânge a curs până ce s-au lipit vinele la locul lor şi s-au
tămăduit. Asemenea şi tăietura care se vede pe căputa piciorului celui stâng, adeverează cum că
eu, tot copil, aflându-mă de ascultare bucătar, tot de la moşia Onci, şi umblând desculţ, tăind cu
toporul aşchii, dintr-un butuc cioturos şi uscat de răchită, ca să fie mai uşor la ars pentru fiert
bucatele, vrând bucătarul acela ce era tot un nou începător, anume Constantin, mai mare de
vârstă decât mine şi silindu-mă cu lovirea cu pumnul ca să tai mai repede, eu, înfricoşându-mă şi
plângând, am scăpat toporul pe căpută. S-au tăiat iarăşi desăvârşit două vine de la rădăcina
degetelor cu care tăietură foarte multe dureri am răbdat. La aceste două tăieturi nimic alta nu s-au
legat, fără numai mai întâi sare măruntă, cu mămăligă deasupra, de făină de popuşoi, până ce a
stătut de curs sângele şi nişte buruiană care se numeşte ,,argintuţă” pisată bine aşa verde şi
amestecată cu slănină de porc nesărată.

Asemenea şi semnul tăieturii, care se vede la încheietura vârfului degetului arătător al mâinii
stângi, adeverează cum că atunci când eram tot copil la moşia Onci, de ascultare, adunând nişte
tăiţei de pe masă, pe care îi tăia un nou începător, anume Dimitrie Penu, el tăind repede, din
neluare aminte, mi-au tăiat degetul aşa de tare, încât, dacă nu îmi ajuta preacurata Maica lui
Dumnezeu, se putea să rămân fără de vârful degetului cu care, iarăşi, foarte multe dureri am
suferit până ce m-am văzut vindecat.

63. Iară în anul 1838, când mă aflam cheleinic, ucenic la schimonahul Serafim Lăcusteanu, în
Sfânta Mânăstire Neamţ, mi s-a făcut mare umflătură în grumaz. M-a lecuit schimonahul Pamfil,
la Schitul Vovideniei, cu cimbrişor de cel de câmp şi cu alte buruiene fierte.

Mânăstirea Neamţ, gravură, 1842

  

În anul 1843, când eram ierodiacon în Sfânta Mânăstire Secu, mai întâi am început a boli la cap,
că îmi vuia capul aşa de tare de nu puteam să aud mai nicidecum. Când ziceam ecteniile, mă
uitam la gurile cântăreţilor ca să văd de zic ,,Doamne miluieşte” şi celelalte. După o vreme, mi s-
au umflat şi pieptul şi spatele împreună şi grumazul şi am rămas slăbănog cu tot trupul. Şi
văzându-mă întru o asemenea stare de aşa fel de neputinţă ce m-a cuprins[79], fraţii soborului,
apoi însuşi părintele egumen Chiriac, a pus pe alţi părinţi de m-au scos singuri din chilia întru
care şedeam înlăuntru şi m-au mutat în chilia monahului Darie, afară din ogradă.

Acolo, după puţină vreme, am început a simţi cum că trebuieşte să suflu nasul ca pentru ieşirea
mucilor, dar în urmă, strângând pe sub pleoapele ochilor nasul cu bucată de pânză leşească
groasă, ieşea din cap clăbuci de sânge închegat cu cumplite şi mari dureri. În vreme de două luni
de zile un doctor a hotărât de ţineam la căldură lângă sobă o butelcă mare de sticlă întru care
încăpea trei ochi spirt de cel de pâine. Şi în trei ochi de spirt puneam două dramuri ţinobru şi
beam câte două păhăruţe în fiecare sutcă[80]. În loc de apă fierbeam rădăcini de urzică şi de chir şi
ciucălăi de popuşoi fără grăunţă. Zeama aceea, ţinând-o caldă, beam când îmi era sete şi cu aşa
fel de urmare, deşi au fost necăjicioase, însă foarte mult m-a uşurat de dureri prin ieşirea acelui
mult sânge, măcar că dintru acea vreme mai cu desăvârşire l-am pierdut şi auzul de la urechea
stângă.

64. Mai trecând nu multă vreme, după aceasta, iarăşi m-am îmbolnăvit foarte cumplit în piept şi
în spate. În anul 1844, în zilele lunii lui septembrie, cu blagoslovenia preacuviosului părintelui
nostru stareţul Neonil, am mers din Sfânta Mânăstire Secu în Sfânta Mânăstire Neamţ, la bolniţa
cea mare. Acolo, într-o chilie unde şedea monahul Ghelasie, cântăreţ, spiţer Calistrat făcându-mi
vană din stoh de fân, se înţelege cum că au fost foarte fierbinte [81], fiindcă după ce m-am lăsat în
vană, lăsându-mă singur întru acea chilie, s-au dus fiecare pe unde au voit. Eu, încet-încet, pe
nesimţite, se putea să mor acolo în vană dacă nu mă păzea Dumnezeu.

Din întâmplare, un monah, căutând pe Ghelasie, deschizând uşa chiliei şi văzându-mă cum că mă
aflu în primejdie de înecare întru aceeaşi apă în vană, a strigat în grabă şi pe alţii şi m-au scos din
vană, fără să simţesc eu ceva. Au început spiţerul monah Calistrat şi cu un nou începător
Augustin şi cu alţii a-mi face tot felul de ,,meşteşuguri duhovniceşti” spre a mă învia. Când am
simţit şi am văzut cu ochii ,,meşteşugurile” lor care îmi făcea prin gură, prin nas, prin urechi,
prin şezut, prin părţile cele ascunse ale trupului cu gâdiliri şi frecături, văzându-mă cu trupul meu
tot gol întru mulţime de monahi şi noi începători, foarte tare m-am întristat de ruşine[82]. Acea
boală m-a ţinut până în anul 1845, în zilele lunii lui ianuarie. Atuncea, simţind cum că îmi este
mai îndemână, m-am înapoiat în Sfânta Mânăstire Secu.

65. Ţesându-se aşa întru acest fel de întâmplări curgerea zilelor vieţii mele, în anul 1849, în
zilele lui octombrie bolnăvindu-mă pentru păcatele mele foarte cumplit, întru tot trupul mi s-au
făcut trei rane înăuntrul grumazului şi în vreme de 12 zile şi nopţi nu am putut nici măcar cât de
puţin să înghit ceva mâncare sau băutură şi nici a dormi. Ba încă şi gura mi se încleşta din pricina
umflăturilor celor cumplite mai cu totul.
Văzându-mă părintele Teodosie, egumenul Mânăstirii Secului, şi cu ceilalţi părinţi duhovnici
întru asemenea primejdioasă stare, le-a fost milă de mine şi, îmbrăcându-mă şi îmbodolindu-mă
bine, fiindcă era foarte frig, au rânduit pe părintele duhovnic Epifanie de m-a pus într-o sanie şi
m-a dus în Târgul Neamţului, la spiţăria mânăstirii, fiindcă gospitalul cel mare încă nu era
întemeiat.

Chiar acolo, în drum, stând eu în sanie, înaintea Spiţăriei Breidimaier, spiţerul, cu mare greutate
descleştându-mi gura puţin şi văzând bubele acelea, a zis către duhovnicul Epifanie că mai mult
de trei ceasuri nu se poate să mai fiu viu, dacă se vor apropia ranele acelea una de alta. Dar foarte
mult rugându-l numitul duhovnic ca să facă tot chipul de ajutor ce va putea spre a mă vindeca, el
a hotărât ca să mă lase la dânsul în casa spiţăriei şi el, dându-mi în gură bulion [83] de carne de
găină neagră, are nădejde cum că se vor muia şi vor sparge acele rane şi aşa mă vor uşura.

Deci, viind duhovnicul Epifanie acolo la sanie, în drum, unde stam îmbodolit, şi spunându-mi
aceste socotinţi ale lui Breidimaier, eu nicidecum nu m-am învoit a gusta bulion de carne şi nici
să rămân la spiţărie, ca nu cumva să mă amăgesc, fiindcă de când am intrat la viaţa călugărească
nici printr-un fel de pricinuire nu am gustat carne. Pentru a mea însănătoşire şi purtare de grijă a
lui Dumnezeu şi a preacuratei Maicii lui Dumnezeu decât spiţerul să-mi dea numai niscaiva
doctorii şi eu pe acelea le voi întrebuinţa aşa, dându-mi nişte apă într-o butelcă să fac gargară în
gură şi în gât şi nişte prafuri ca să mi le sufle în gât printr-un bucium de hârtie şi nişte făină de
sămânţă de in, ca să fac mămăligă cu lapte şi să leg împrejurul grumazului.

M-am dus la mitocul moşiei Vânători, care este aproape de târg, şi acolo, făcând acele poruncite
până ce s-au spart acele rane, am răbdat foarte cumplite dureri, nu numai în gât, ci şi în tot trupul.
Îndată cum s-au spart şi au curs puroile din ele, m-am răcorit şi mi-am venit în fire şi gust de
mâncare. Am zis bucătarului de acolo de au fiert într-o oală de lut perje şi într-o altă oală sfecle
întregi. Amestecând zeama aceea la un loc, o întrebuinţam cu încetul în loc de bulionul ce zise să
fie din carne de găină. A patra zi, venind Breidimaier acolo, când au văzut acest fel de mâncare
ce am întrebuinţat, au zis cum că el hotăra că puteam să mor îndată, măcar dacă aş fi gustat de
acestea. Aşa, cu de acest fel de mâncare mai întărindu-mă, la 28 de zile ale lunii lui octombrie,
m-am înapoiat la mânăstire sănătos, cu ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu.

66. Unele dintre întâmplările primejdioase ce am pătimit, din pricina lungimii vremii, le-am
uitat. Îmi aduc aminte încă şi de acestea, că în anul 1853, la 17 zile ale lunii lui mai, în vreme de
noapte, venind de la căpitala Iaşi spre mânăstire împreună cu monahul Chiriac Dobrovici, când
mergeam aproape de poarta curţilor satului Ruginoasa, fără de a simţi noi, s-a prăvălit trăsura cu
noi, fiindcă două roate au mers alături cu un podişor ce era pe un mic pârâuţ şi două ridicate pe
podeţ. Fiind trăsura acoperită ca în chip de acoperământ de faieton, cu acoperământ stătător,
făcut din vergi de lemn şi de fier şi acoperit cu piele groasă de dobitoc, ca aşa erau toate trăsurile
mânăstirii noastre, eu am picat cu umărul drept peste numitul ieromonah şi m-am lovit cu capul
de acoperământ şi la genunchiul piciorului stâng, din care lovituri multe dureri am suferit. Tot în
anul 1853, la 20 de zile ale lunii lui iulie, în pădurea ceea ce este aproape de Târgul Bârladului,
prin dreptul Mânăstirii Adamul, când veneam noaptea de la Târgul Galaţi, prăvălindu-se trăsura,
iarăşi m-am stâlcit foarte tare.
67. La luna lui noiembrie, întru acelaşi an 1853, aflându-mă eu duhovnic în bolniţa cea mare,
precum am zis[84], pentru păcatele mele, m-am îmbolnăvit foarte tare. Mai cu deosebire în gât,
fiindcă s-a umflat pe dinlăuntru şi pe dinafară, împrejur, din pricina că în chilia întru care
vieţuiam se afla totdeauna sîroste[85]. Orişice fel de lucru ar fi fost pus pe pardoseală, jos,
mucezea. Aşa, dintru acele preacumplite dureri, dacă preacurata Maica lui Dumnezeu nu şi-ar fi
făcut milă cu mine, puţin a rămas de nu am murit. Însă ea a îndemnat atunci pe un ierodiacon
bătrân, anume Anastasie, ce fusese mai înainte spiţer, spre a mă lecui, care, văzându-mă într-o
aşa fel de mare primejdioasă stare din pricină că mai nici nu puteam vorbi, a fiert nişte cununi
din cele din cozi de usturoi şi le-a legat fierbinţi, după cât am putut suferi, în jurul grumazului şi
cu două ulcioare de lut vechi, din acelea care erau ca lepădate în cămările mânăstirii. Fiindcă
erau dubite în untdelemn, punând în ele uncrop[86] fierbinte, mă tot aburea din ele cu aburul ce
ieşea prin borţile gâturilor lor, după cât iarăşi puteam suferi fierbinţeala în jurul a tot grumazul.
Cu mila dumnezeiască, prin acel fel de meşteşugire, încet-încet m-am tămăduit.

68. Şi apoi, după aceasta, am mai pătimit încă multe feluri de boale, dar nu aşa cumplite. În anul
1858, prin zilele lunii lui mai, iarăşi m-am îmbolnăvit în tot trupul foarte tare, mai cu deosebire
înlăuntru, la stomac şi în gât. De multe ori din cea mare durere răcneam şi mă văietam tare,
fiindcă în gât rămăsese încă din anul 1857 netămăduite bine nişte bube. Atunci un doctor, dându-
mi nişte doctorii ca să beau, mi-a poruncit ca să fiu totdeauna pregătit de a-mi ieşi fără de voie
vreo încurcală prisosinţele prin şezut când voi simţi că mă silesc să ies. Aşa întru multă vreme
pătimind necaz din cuprinderea acelor mari dureri, într-o zi m-a silit repede fireasca nevoie a
trupului. Prin scârnă a ieşit dinlăuntrul meu un vierme mare, lung şi gros şi roşu care era încă viu
şi, ucigându-l, l-am arătat doctorului, şi el a zis că acela se numeşte ,,limbriciu”. Toată pricina
durerilor ce am pătimit acela a fost, fiindcă, după ieşirea lui din mine, cu ajutorul preacuratei
Maicii lui Dumnezeu, în grabă am fost uşurat din acele cumplite dureri.

Sfârşitul istorisirii despre aflarea în Moldova şi recapitularea celor povestite. Vedenia

despre pedeapsa ce îi aşteaptă pe cei ce păcătuiesc trupeşte. Mărturisire smerită a propriei
neputinţe şi a greşelilor pe care le-a săvârşit cu mintea

69. Istorisind eu, prostul, despre călătoria mea cea pământească pe la Sfântul Munte Athos şi pe
la alte locuri vrednice de neuitat, în anul 1858-59, acolo, întru acea carte care este scrisă pe 200
file, coala în două, şi legate bine cu macava [87] şi îmbrăcată cu piele peste tot, în anul 1860 şi are
numărul la început înlăuntru 78, va afla preaiubitul cititor foarte multe interesante ştiinţi şi de
suflet folositoare.

70. Sufletul meu însă, după ce am călătorit pe uscat şi printre sălbaticele valuri ale mării până la
acest sfânt loc, nu a rămas liniştit numai cu atâta, ci mi-a îndemnat de m-am dus şi la sfânta
cetate Ierusalim, de m-am închinat preasfântului şi de viaţă primitorului mormânt al Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi la
celelalte mari sfinţenii de prin Palestina. Pentru care sfântă călătorie iarăşi am scris o altă
frumoasă carte cu mâna aceasta păcătoasă, pe 118 file, coala de hârtie în două, şi oricare va citi
pe această carte a călătoriei la Ierusalim nu va rămânea nemişcat cu duhul, care carte este legată
bine cu macava şi îmbrăcată cu piele peste tot şi poartă numărul 79, care cuprinde această sfântă
istorisire. Între altele va afla şi de câte mili dumnezeieşti am fost învrednicit şi dintru câte
primejdii vederate m-a izbăvit preacurata Maica lui Dumnezeu, printre sălbaticele valuri ale
mării şi pe uscat printre norodul cel păgânesc.

71. Eu prin toate paragrafele de la numărul 3 până la numărul 51 am mai însemnat vreo câteva
necazuri şi supărări care am mai suferit prin Moldavia, însă cele din însemnările de la numărul
51 şi până la 69 le-am purtat mai cu simţită şi cu mare greutate decât pe toate celelalte. Dar
preacurata Maica lui Dumnezeu, cu milostivirea sa, m-a ajutat de am trecut, prin acoperământul
ei cel preaputernic, biruind, iar nu biruindu-mă.

72. Cu ajutorului preabunului şi întru tot lăudatului Dumnezeu şi prin acoperământul preacuratei
Maicii lui Dumnezeu, cu rugăciunile tuturor sfinţilor şi ale preafericitului părintelui nostru
stareţul Paisie, trecând din Moldavia în Basarabia, precum am zis în paragraful 58, de acum
înainte nu mai scriu nimic de cele întâmplate mie prin Moldavia, decât numai atâta, cu curata
ştiinţa mea mărturisesc că am fost din mica pruncie întru ostenele multe şi de multe feluri şi am
călătorit vremea vieţii mele cu călătorii primejdioase în bătăi, în primejdii de moarte de multe
ori, în primejdii de tâlhari, în primejdii de rudenii, în primejdii în mare şi pe uscat, precum se văd
mărturiile prin călătoriile mele cele scrise şi alăturate aici. În primejdii între fraţii cei mincinoşi şi
din răutatea celor mândri, în supărări, în foame şi în sete, în frig şi golătate pentru toţi fraţii din
sfintele noastre mânăstiri şi a păzirii rânduielii bisericeşti şi monahiceşti. Cine este neputincios şi
eu să nu fiu neputincios ? Cine se sminteşte şi eu să nu mă aprind ? De se cuvine a mă lăuda, cu
neputinţele şi slăbiciunile minţii mele mă voi lăuda. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos, Cela ce este binecuvântat în veci, ştie că nu minţesc, s-a dat mie îmbolditor trupului
îngerul satanei, ca să mă bată peste obraz pentru ca să nu mă înalţ[88].

În anul 1856, aflându-mă duhovnic şi eclesiarh mare al Sfintei Mânăstiri Neamţ, chiar întru
însăşi chilia eclesiarhiei întru care vieţuiam înlăuntrul ogrăzii mânăstirii, într-o noapte aşa de
cumplit m-au supărat diavolii cu zburdările trupeşti şi mârşava patimă a curviei, întrucât
nicidecum nu le-am putut domoli. Am adormit aflându-mă întru aceleaşi spurcate cugetări, iară
preacurata Maica lui Dumnezeu, căreia m-am rugat şi mă rog totdeauna ca cu judecăţile care ştie
să mă izbăvească de această întunecată şi înfricoşată cădere a păcatului, iată prin ce fel de chip
m-a înţelepţit, ca întru toată viaţa să fug de o asemenea urâtă de Dumnezeu faptă.

Că, dormind eu, am văzut o parte din cumplitele şi înfricoşatele munci ale iadului şi cum se
muncesc cu amar sufletele păcătoşilor. Că erau sufletele omeneşti numai ca păianjenul de subţiri,
cunoscându-se închipuirea omenească întru totul până şi ochii şi trecea suflet prin suflet cu ţipete
şi tânguiri care nu se pot grăi din limbi omeneşti şi era un freamăt şi nişte putoare cu totul
neputându-se a se suferi de omul viu cu trup. Tânărul care îmi arăta acestea mi-a zis: ,,Iată,
acesta este locul celor ce curvesc. De aceea fugi întru toată viaţa de această urâtă de Dumnezeu şi
pierzătoare de suflet faptă”. Întru acelaşi minut m-am trezit înspăimântat din somn şi am
mulţumit preacuratei Maicii lui Dumnezeu pentru asemenea folositoare mie arătare.

73. Unde oare mă voi arăta eu, mult păcătosul, cela ce de acest fel de cugete mârşave am fost
biruit, de vreme ce dreptul de abia se mântuieşte, pentru că se hotărăşte cum că cei ce pătimesc
după voia lui Dumnezeu, ca celui credincios ziditor să-şi încredinţeze sufletele sale prin fapte
bune. Apoi ce fel de sfinţenie am făcut eu cât am trăit pe pământ, fără de care nimeni nu va
vedea pe Domnul, că am socotit şi am avut grijă cu adevărat întru toată vremea vieţii mele pe
pământ, prin tot locul călătoriei mele, ca să nu fiu lipsit de darul lui Dumnezeu ? Dar din
prostimea minţii, din mica copilărie, m-am amăgit ticălosul cu curveşti cugete şi zburdări ale
trupului, precum aţi văzut mai sus şi cu altele. Sfântul Apostol Pavel hotărăşte, zicând: Să nu fie
cineva curvar sau spurcat ca Isav, care pentru o mâncare şi-a vândut naşterea cea dintâi (Evrei
12, 16). Şi iarăşi zice: Să nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai
vârtos şi mustraţi. Că cele ce se fac întru ascuns de către dânşii, ruşine este a le grăi. Iară toate
vădindu-se, de lumină se arată; că tot ce se arată lumină este. Pentru aceea zice: Deşteaptă-te
cela ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos (Efeseni 5, 11-14). De aceea eu, ca
unul ce nu sunt învăţat şi din vârsta tinereţilor, dintru neştiinţă, nesocotind cum că sunt păcate
cugetele cele curveşti şi învoindu-mă cu dânsele în minte, precum aţi văzut mai sus, măcar deşi
nu m-am atins de nici un fel de muiere întru toată viaţa, precum am mai zis.

Este bine ştiut că noi, oamenii, suntem foarte lesnicioşi plecaţi către păcatele cele ce se fac cu
mintea. Faptele cele ce se fac cu trupul au trebuinţă şi de vreme, şi de prilej, şi de osteneli, şi de
ajutorări, şi de cealaltă înlesnire, iară mişcările minţii se lucrează fără zăbavă, se săvârşesc fără
osteneală, se alcătuiesc fără greutate, toată vremea o au îndemânatecă. Şi ca în scurt şi pe înţeles
să zic, în cămara cea ascunsă a inimii, zugrăvind arătată dezmierdarea întru sine, am lucrat păcat
înlăuntru fără mărturie, necunoscut tuturor, până va veni cela ce descoperă cele ascunse ale
întunericului şi arată sfaturile inimilor. Dar în urmă, luminându-mă întru Domnul Dumnezeu şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi deşteptându-mă ca din somn, m-am sculat ca din morţi din
înşelăciune şi nădăjduiesc fără îndoire spre bogata mila Lui că voi fi miluit şi iertat desăvârşit,
după cum am şi primit vestire.

Semnarea actului pentru întemeierea Mânăstirii Noul Neamţ din Basarabia şi piedicile
întâmpinate. Sfârşitul povestirii

74. La anul 1861, urmând trebuinţă ca să se facă un act care era foarte trebuincios numaidecât
pentru sfintele noastre Mânăstiri Neamţ şi Secu şi pentru întemeierea Sfintei Mânăstiri Neamţ
cea Nouă, precum îl cerea ieromonahul Teofan Cristea, ce se afla în Basarabia, şi trebuia să fie
iscălit de preacuviosul arhimandrit şi stareţ Gherasim, ce se afla surghiunit la Sfânta Mânăstire
Coşula, eu, scriindu-l în ce chip trebuia, în vinerea săptămânii stâlpărilor, la 14 zile ale lunii lui
aprilie, primind peceţile ale amândurora mânăstirilor de la arhimandrit Timothei, le-am legat la
părţile trupului cele ascunse şi m-am dus la Sfânta Mânăstire Coşula, spre această trebuinţă.

Acolo, în Duminica Stâlpărilor, prin mijlocirea arhiereului Marchian Ierapolios, care era egumen
al acestei mânăstiri, am fost slobozit a intra la preacuviosul stareţ Gherasim. Care, măcar deşi el
nu a voit să iscălească, temându-se de mai cumplită urgie a prinţului României, Alexandru Cuza,
ce-l surghiunise acolo şi avea jandarm pus la uşă păzitor. Frica mea cine o va putea povesti, că
mă temeam ca nu cumva să mă caute jandarmul, fiindcă ştiam cum că îmi caută pricini vrăjmaşii
mânăstirilor să mă prinză ca pe un împotrivnic socotinţilor lor celor necreştineşti.

Osebit de aceasta, vrăjmaşul cel mai mare al mânăstirilor şi al tuturor monahilor, Sofronie
Vârnav, cel îmbrăcat cu vicleşug în chipul monahicesc, care, văzând cum că nu mă arăt prin
mânăstire în ziua de sâmbăta Învierii lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor, a dat telegrămi la Iaşi, la
Sculeni şi prin alte locuri, ca să mă prinză, spunând cum că am fugit să trec peste râul Prut.
Acestea mi le-a spus monahul Ieremia Iane, iconomul cel mare al mânăstirii, şi arhimandritul
Timothei, care ţinea locul stareţului Gherasim, celui fără de nici o vină şi nejudecat osândit la
surghiunire şi care Timothei îmi dăduse şi peceţile mânăstirilor, precum am zis, şi ştia pentru
care trebuinţă m-am dus la stareţul Gherasim, fiindcă şi el însuşi, văzând cum că trebuieşte un
asemenea act, mi-a încredinţat peceţile pe amândouă, zicând cum că le va iscăli stareţul
Gherasim, ca din vremea pe când ocârmuia el mânăstirile, iarăşi se poate face lucrarea aceea
pentru care trebuia actul. Însă preacurata Maica lui Dumnezeu, prin preaputernicul său
acoperământ, m-a păzit şi de această primejdie vederată. Şi în sfânta şi marea zi luni m-am
înapoiat cu pace în sfânta mânăstire.

Acestea, o, preaiubiţilor, sunt călătoriile vieţii mele, cu mila lui Dumnezeu, prin acoperământul
preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe pământul Moldovei, de la naşterea mea şi până am trecut în
Basarabia, sub sceptrul pravoslavnicei împărăţii a Rusiei. Măcar deşi nu toate, însă de câte mi-
am putut aduce aminte acum, în anul 1892.

Nastoiateli[89] Sfintei Mânăstiri Noul Neamţ

Schiarhimandrit Andronic, duhovnicul

[1]
Vătavul Andrei al boierului Banu Nicolae Drăghiciu, stăpânul acestui sat şi tatăl meu au avut
tată cu numele Ioan Nan, care mirean s-au dus din lumea aceasta, iar maică-sa, Maria, în sfânta
mânăstire, în sfânta schimă cea mare monahicească, a fost numită Matroana şi maica ei Susana,
în Sfânta Mânăstire Văratec. A mai avut încă maica tatălui meu 4 fraţi trupeşti, care au fost
ucenici preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie Velicicovski, şi anume: Iacob,
ieroschimonah şi duhovnic, care era foarte milostiv, Onufrie, schimonah pustnic, Afanasie,
schimonah, pe care l-a trimis preafericitul părintele nostru stareţ Paisie în Austria, de au
propovăduit ca un apostol moldovenilor celor de pe acolo ca să nu se plece a primi uniaţia, ci
mai bine prin tot felul de chipuri să treacă în taină în Moldova şi să-şi păzească în pace
pravoslavnica credinţă. Atunci au şi venit mulţi în Moldavia, aceia care se numesc şi până în ziua
de astăzi ţuţuieni şi, după înlesnirile ce le-au făcut mânăstirea, s-au aşezat la Târgul Neamţului şi
pe la alte moşii ale mânăstirii noastre. Însă pe schimonahul Afanasie, prinzându-l ocârmuirea
nemţească, l-au pus în obezi de fier şi l-au silnicit spre a râni grajdurile şi alte trebi grele a face.
Întru al şaptelea an l-au slobozit de a venit la mânăstire, unde în mare cuvioşie petrecând, s-a
mutat către Domnul.

Al patrulea, schimonahul Agapie, neiubitorul de agoniseală, care în vremea când petrecea

preafericitul părintele nostru stareţ Paisie în Sfânta Mânăstire Dragomirna, atunci el a fost tipicar
acolo. Când am fost primit eu în Sfânta Mânăstire Neamţ, el era bătrân, însă lua lână de la
cămara mânăstirii şi, torcând-o cu roata, însuşi făcea metanii de care purtăm noi, monahii, şi le
ducea la cămară. Însă când mergea la biserică sau la trapeză şi se înapoia, cu mâinile împletea
neîncetat la lucrul metaniilor. După ce ajungea în biserică sau în trapeză, le punea în buzunarul
ce îl avea în sân. Uşa chiliei întru care vieţuia nu o încuia niciodată, că nu se temea cum că îl va
prăda cineva, neavând în chilie nimic, afară de o sfântă icoană, răstignirea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, Noul Testament, Ceaslov, Psaltire, roata cu care torcea, o gărafă de sticlă întru care
ţinea apă pentru băut şi hainele. Haine avea numai acele ce erau pe dânsul, adică o cămaşă de
lână, o pereche de izmene, o dulamă, o schimă cu analavuri, o cruce la piept, o curea pentru
încins, o rasă, un potcap, o camilavcă, mantia, încălţările şi metaniile cu care s-a îngropat. Patul
lui erau trei scânduri proaste peste care era aşternută o ceargă proastă.

Odată monahul Cosma, care era de ascultare arhondariu, ducându-se la chilia unde locuia acest
bătrân cu nişte cucoane dintre boieri şi, neaflându-l în chilie, văzând puse într-un cui multe
perechi de metanii de care lucra bătrânul, cucoanele acelea au pus pe masă 4 galbeni de aur
austrieci. Au luat 4 perechi de metanii şi s-au înapoiat la arhondaric. După puţină vreme,
bătrânul, venind în chilie şi văzând cum că lipsesc din numărul metaniilor vreo câteva şi aflând
pe masă acei galbeni, i-a luat cu o surcică, punându-i peste o bucată de scoarţă de fag şi mergând
în ograda mânăstirii, stând înaintea Bisericii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghie, privind spre
arhondaric, a început a striga, zicând: ,,Luaţi-vă valeţiile acestea şi îmi daţi metaniile cămării
monahiceşti !” Ieşind din casă monahul Cosma arhondariu, îl ruga să tacă, zicându-i cum că
cucoanele au luat pe acele metanii ca de blagoslovenie. El a zis cu hotărâre că nu poate să dea
nimănui zestrea mânăstirii şi, azvârlind galbenii jos, s-a înapoiat la chilie.

Când aproape de mutarea sa către Domnul, la 4 zile ale lunii lui mai, în anul 1840, ducându-mă
eu la dânsul şi aflându-mă împreună cu schimonahul Nichita ce a fost tipograf şi tipicarul
mânăstirii, el sta cu faţa în sus şi foarte vesel. Multe ne-au povestit despre preafericitul părintele
nostru stareţ Paisie, foarte de folos. Apoi mult ne-a sfătuit ca să nu ne spăimântăm de supărările
cele ce au să se întâmple în mânăstire în zilele vieţii noastre, care s-au şi întâmplat toate ce ne-a
spus. După aceea, în vremea când era să-şi dea sufletul lui Dumnezeu, voind să se afle singur,
ne-a zis să ieşim pe un sfert de oră din chilie şi apoi iarăşi să ne înapoiem. Când am intrat, l-am
aflat cu mâinile pe piept aşezate după rânduială şi că îşi dăduse sufletul.

Iară tatăl meu, osebit de preotul Iacob cel pomenit mai sus, a mai avut încă şi alt frate trupesc,
anume Ioachim schimonah, în Sfânta Mânăstire Neamţ, şi o soră, anume schimonahia Susana, şi
altă soră, monahia Marina. Amândouă s-au nevoit monahiceşte şi s-au săvârşit în Sfânta
Mânăstire Văratec, împreună cu maica lor. Însă Marina a fost măritată în satul Agapia, numindu-
se atunci Anna, Bărbatul ei, Petru Balan, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc în Sfânta Mânăstire
Neamţ, numindu-se Porfirie. Maica mea Maria a avut tată, anume Dimitrie Badenschi, care în
sfânta schimă cea mare a monahilor a fost numit Daniil. Despre care pomenesc în numărul 7.
Acest preacuvios bătrân, între alte fapte bune, avea încă şi acest bun obicei că în vremea când
păzea săptămâna ca să se împărtăşească cu sfintele taine, atunci întru toate zilele săptămânii
aceleia nu mânca nimic, fără numai cât îşi spăla gura cu puţină apă. Dar dintru care vreme
începuse a ţinea el pe această regulă, nu-mi este mie ştiut. Aşa, în anul 1841, de la începutul
zilelor lui octombrie cu aceeaşi regulă păzind săptămâna, sâmbătă după împărtăşirea cu
preasfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos taine, viind de la biserică la legătoria de cărţi unde
era vărul maicii mele, Lavrentie schimonah, nacialnic, au stătut puţin în casa cea mare a
legătoriei. Când a mers părintele Lavrentie cu ceilalţi legători ca să şadă la masă, l-au poftit şi pe
dânsul. El a zis unui tânăr nou începător, anume Petru, ca să-i aducă într-o sticlă apă. Părintele
Lavrentie cu ceilalţi au intrat în trapeză, iară noul începător s-a înapoiat, aducându-i apă. Când au
intrat în casă, l-au aflat aşezat pe pat cu faţa în sus, mâinile pe piept, aşa îmbrăcat în toată
rânduiala chipului monahicesc, cum era venit de la biserică şi sufletul lui dat lui Dumnezeu,
Ziditorului său.

Născătorii acestui bătrân s-au numit Chiriac Ursa, iară soţia ce o a avut el în lume se numea
Maria, care în lume s-au şi săvârşit. Maica mea a avut un frate, anume Ioan, care a fost preot în
satul Ivăneşti, la ţinutul Bârladului, care a născut pe ieromonahul Theodorit, duhovnicul Sfintei
Mânăstiri Agapia, şi pe monahia Anastasia, tot dintru acea mânăstire, şi pe preotul Dimitrie
Badenschie la Târgul Aţiiudul şi pe Nicolae Badenschi şi pe alţii. A mai avut maică-mea încă şi
pe alt frate trupesc, anume Mihail, care, când s-au pus graniţa între Moldova şi Rusia râul Prut,
atuncea a rămas în casa şi răzeşia părintească în Basarabia, la un sat Plop, fiindcă bătrânul Daniil
cu maica mea şi cu Ioan au rămas în Moldova.
[2]
Care, în urmă fiind în vârstă, a fost ostaş, unter ofiţer în Moldova şi de colo, venind în
Basarabia, s-au mutat către Domnul, aflându-se aceea în Sfânta Mânăstire Noul Neamţ la 15 zile
ale lunii lui februarie în anul 1882.
[3]
Care s-au săvârşit în vârstă de 5 ani la Sfânta Mânăstire Văratec.
[4]
Acela era un boiernaş bătrân în acel sat vieţuind, dar de a mai avut alt nume afară de Caraiman
nu pot să ştiu.
[5]
Care învăţa cu mine în şcoală, însă era mai mărişor. După ce a crescut în vârstă, a fost dascăl
la biserica aceluiaşi sat.
[6]
Preotul Grigorie.
[7]
Grad onorific în ierarhia preoţească.
[8]
Comandant al unui polc, adică al unui regiment; comandant al unei formaţii militare de pază a
ordinii publice.
[9]
Serviciu de transport pentru călători (şi corespondenţă), cu diligenţa, folosit înainte de
introducerea căilor ferate.
[10]
Mânăstire mică subordonată unei mânăstiri mai mari; casă sau grup de case care aparţineau
unei mânăstiri şi serveau ca loc de găzduire.
[11]
Persoană care avea cheile cămării sau pivniţei şi care administra proviziile unei gospodării
boiereşti sau mânăstireşti.
[12]
Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se păstrează laptele, se duc bucatele la
câmp, se ţin băuturi.
[13]
Vas făcut din doage de lemn, cu toartă (şi capac), cu care se transportă şi în care se ţine apa.
[14]
Infirmerie, spital pe lângă o mânăstire sau un aşezământ de binefacere.
[15]
Loc special amenajat unde se treieră cerealele.
[16]
Lichid uleios de culoare închisă obţinut din distilarea unor materiale vegetale şi folosit în
special pentru ungerea osiilor carului şi căruţei, dar şi a cizmelor ţărăneşti.
[17]
Produsul în lapte al animalelor mulgătoare.
[18]
Grape.
[19]
Vase adânci de aramă sau fontă în care se găteşte mâncarea.
[20]
Piuă.
[21]
Pilug, pisălog.
[22]
Ştiuleţi, coceni.
[23]
Baniţe.
[24]
Cămaşă.
[25]
Oameni din lume, mireni.
[26]
Înşelător, iluzoriu.
[27]
Grup de 10 călugări vârstnici care conducea mânăstirea împreună cu stareţul.
[28]
Despre care nu este de cuviinţă a trece aşa în scurt cu tăcere şi să rămâie neuitat minunat
sfârşitul acestui bun monah. Că el, în ziua sfârşitului său, m-a trimis pe mine la părintele său
duhovnic Gherman, poruncindu-mi să-i spun că îl roagă să vie degrab să-l îmbrace în sfânta
schimă cea mare a chipului îngeresc şi să-l împărtăşească cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele
lui Hristos taine, fiindcă el are să se răfuiască(a cere socoteală, a lămuri o neînţelegere) pe
butnari(meşteri care fac sau repară vase din doage, butoaie, căzi, putini)şi degrab a muri. A mers
de la chilia cea din ograda mânăstirii la chilia de afară, ce era pe malul pârâului Magherniţa, de la
vale de hambarul cel mare al mânăstirii. Chemând la sineşi pe butnari, ce erau tocmiţi cu bani la
mânăstire, le-a făcut socoteală în cerdacul chiliei în grab şi le-a dat rospiscă (chitanţă, dovadă) de
lucrul lor şi de plata ce au primit şi ceea ce li se mai cuvenea. Eu, ducându-mă la duhovnicul
Gherman şi spunându-i rugămintea părintelui Damaschin, el s-au cam zâmbit, auzind de la mine
cum că s-au dus să se răfuiască cu butnarii şi că cere ca să se facă schimnic şi să se împărtăşească
cu sfintele taine că degrab va muri. Din întâmplare, tocmai atuncea venind duhovnicul Gudiil cu
o trebuinţă la părintele Gherman, el i-a zis: ,,Du-te, părinte Gudiil, şi vezi ce este chelarului
Damaschin, că iată ce spune Andrei”.
Aşa mergând împreună cu duhovnicul Gudiil, părintele Damaschin era încă în cerdac, răfuind
butnarii. M-a întrebat de i-am îndeplinit porunca şi eu i-am răspuns cum că părintele Gherman
este cam bolnav, însă a trimis pe părintele duhovnic Gudiil ca să vă îndeplinească dorinţa. El i-a
zis: ,,Părinte Gudiil, nu umblaţi încet, cinstite părinte, că eu degrab mă duc din lumea aceasta”.
Eu, alergând la biserică, am adus felon şi epitrahil şi altele ce mai trebuiau. Am chemat şi
cântăreţi şi l-au tuns şi l-au îmbrăcat în sfânta schimă acolo, în chilie. L-au împărtăşit cu
preasfintele taine şi, ţinând în mâini preacinstita cruce şi lumânarea cea de ceară aprinsă, ieşind
din chilie în cerdac, a chemat pe un monah, anume Ambrozie, ce era aproape cu chilia, zicându-i:
,,Părinte Ambrozie, vino degrab să zic eu pentru rugăciunile şi să începi sfinţia ta a citi pentru
mine psaltirea, că eu mor”. Ambrozie, socotind că este cam de şagă această chemare, i-a răspuns,
zicând: ,,Da’ nu mai crede că mori acum”. Şi părintele Damaschin i-a zis, oarecum serios: ,,Vino,
că pe urmă te vei căi, însă va fi târziu”. Aşa, venind, a zis părintele Damaschin pentru
rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri şi Ambrozie, zicând amin, a început să citească psaltirea.
Preacuviosul nou schimonah Damaschin, închinându-se şi punând lumânarea pe sfeşnic, a
zis: ,,Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne …”. S-a aşezat cu faţa în sus pe scândurile patului
cerdacului şi şi-a dat fericitul său suflet în mâinile Ziditorului nostru.

Gropniţa Mânăstirii Neamţ

 

Dându-i-se în ştiinţă preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Neonil despre

asemenea minunat sfârşit al preacuviosului stareţ, se făcea a nu crede cum că a murit. Şi l-au
lăsat 4 zile acolo să stea în cerdac neîngropat, de mergea fiecare şi îl săruta cu mare dragoste.
Apoi s-au făcut prohodul şi îngropare cinstită. După obiceiul ce este în Moldova la al şaselea an
după moarte, dezgropându-l, s-a scris pe creştetul capului lui aceste cuvinte: ,,Schimonahul
Damaschin, chelarul cel bun”, pe care orişicare va intra în gropniţa Sfintei Mânăstiri Neamţ îl va
vedea. El era la statul trupului nici înalt, nici scurt, ci de mijloc. Faţa îi era curată, nasul bine
potrivit, părul pe cap puţin, iar în barbă destul de des şi mai mult era sur. La vorbă era glasul
deplin. La vârstă era de 65 de ani. El a ţinut multe ascultări, dar cele mai însemnate: la cămara
cea mare a mânăstirii, la chelăria de unde se împărţea vinul şi la chelăria de unde se împărţea
peştele şi ţinea grijă asupra a toată butnăria mânăstirii şi altele. Pe toate le-a purtat cu frica lui
Dumnezeu, cu mare osârdie şi cu pace.

Cranii ale monahilor având diverse însemnări

 
După sfârşitul lui, în grab a mai urmat şi această minune, că el avea megieş(vecin) cu chilia sa
cea de la butnărie pe un alt monah, anume Theodosie. Însă acel monah nu se afla la mânăstire,
când s-a săvârşit el, că era nacialnic la viile pe care le are mânăstirea lângă Iaşi, la Vişanul. Aşa
primind ştiinţă despre sfârşitul lui, venind la mânăstire şi făcând o panehidă pentru părintele
Damaschin, s-a pregătit să se înapoiască la ascultarea sa, având un sac-voaiaj de piele, i-am pus
pâine şi altele ce mi-a poruncit şi a doua zi dimineaţa mi-a zis: ,,Du-te şi îl cheamă pe părintele
duhovnic să mă facă schimnic şi să mă împărtăşească cu sfintele taine, pentru că mă cheamă
părintele Damaschin ca să mă duc şi eu cu dânsul”. Aşa au şi urmat, că îndată după ce s-au
îmbrăcat în sfânta schimă cea mare, s-a împărtăşit cu sfintele taine şi şi-a dat sufletul preabunului
Dumnezeu.
[29]
Paraclisier.
[30]
Vădită, evidentă.
[31]
A dubi = a tăbăci, a se argăsi.
[32]
Tăvi.
[33]
Produs alimentar obţinut prin măcinarea mare a cerealelor (grâului, porumbului etc).
[34]
Cursar; care face sau vinde curse, capcane.
[35]
Persoană care supraveghea şi administra munca de pe o moşie; administrator.
[36]
Numitul mai sus Dimitrie în tinereţile sale a fost tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc în
Sfânta Mânăstire Neamţ. Însă, în grabă fugind, hirotoniile asupra sa de ierodiacon şi ieromonah
le-a câştigat pe aiurea prin chipurile ce au putut şi nu ştiu ce pricină [ispravă] va fi făcut la
Schitul Ţiurţeni cel locuit de monahi. Că Meletie, episcopul Romanului, întru care eparhie se afla
numitul schit, oprindu-l de liturghisit, l-a trimis la Mânăstirea Neamţului, adică la metania lui.

Preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Dometian, fiindu-i milă de dânsul, a cerut voie
şi blagoslovenie ca să liturghisească, însă numai în sihăstria Mânăstirii Secului (fiindcă în
mânăstire nu se putea după predanie). El deodată a şezut liniştit acolo, dar însă cum s-a mutat
către Domnul preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Dometian în anul 1834, la 4 zile
octombrie, îndată lăsând sihăstria, a venit în Mânăstirea Neamţului. Fiindcă stareţ s-a ales de
către fraţii soborului şi s-a pus la 19 zile ale lunii lui noiembrie preacuviosul părintele nostru
arhimandrit Neonil, care din anul 1823 nu fusese aici, ci la Iaşi duhovnic mitropoliei şi egumen
Mânăstirii Barboiul. Pentru aceea nu-i ştia pe toţi şi ieromonahul Dimitrie întru acea lungime de
vreme în nefiinţă de stareţ şi-a adus şi pe un frate al său trupesc, anume Isaia, despre care nu am
putut afla din ce loc era călugărit şi hirotonit ierodiacon şi ieromonah.

Aşa făcându-se un taraf (gaşcă, clică) tăinuit şi însoţindu-se aceştia împreună cu Calinic Boţan,
care era iconom mare mânăstirii şi cu alţii, tot felul de vicleşuguri au uneltit, tulburând liniştea şi
pacea fraţilor soborului, până ce şi-au îndeplinit scopul. Că prin multe nedrepte pârâieturile şi
clevetirile lor către înalta ocârmuire politicească şi duhovnicească au scos din înalta treaptă cu
mare necinste pe preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil. Aşa măcar deşi s-a
pus stareţ preacuviosul arhimandrit Mardarie după alegerea şi cererea fraţilor soborului, acei
tulburători, invitaţi fiind de diavolul şi fiind iubitori de cinste prin ale lor proiectări şi pricinuiri,
ziceau cum că stareţul Mardarie este rus şi nu ştie limba moldovenească, ca să vorbească cu
boierii şi cu cucoanele ce vin la mânăstire.

Apoi, tot prin învoirea ocârmuirilor celor înalte, pe la sfârşitul zilelor lunii lui noiembrie în anul
1853, şi-au închipuit a fi o altă începătorie întru aceste sfinte mânăstiri împotriva hotărârii
Sfinţilor Părinţi. Nevoind să ştie nicidecum nimic de legiuitul stareţ al fraţilor soborului al
acestor sfinte mânăstiri, că ei acum nu erau monahi ai soborului nostru, adică o adunare de 7
membri precum îşi pusese ei numire, numită iconomiceasca ,,decasterie”. Cei mai întâiu era
Calinic Boţan de la Baxanii Basarabiei, Gheorghie, tot din Basarabia, care era şi iconom mare în
locul lui Boţan, Ghermano Colţa, căruia în Basarabia i-a fost familia Adam, precum mi-a spus
fratele său cel trupesc Chiprian, ieromonah în Mânăstirea Călărăşeuca; Nicanor Tudor, ce fusese
însurat şi ispravnic la Focşani şi se tunsese şi îmbrăcase în chipul monahicesc la Schitul Brazi,
Dimitrie, despre care am pomenit mai sus, şi fratele său, Isaia. Nichifor despre care am pomenit
la numărul 14 şi alţii s-au mai schimbat pe urmă.

Aşa, în anul 1840, în vremea când am fost eu rânduit paraclisiarh în Sfânta Mânăstire Secu,
Dimitrie se suise şi la treapta de egumen al Mânăstirii Secu, precum am zis la numărul 17.
[37]
Eclesiarh = monah care se îngrijea de biserică, mătura, aprindea candele şi lumânări, trăgea
clopotele.
[38]
Locuinţă temporară a unor oameni în trecere pe undeva.
[39]
Eclesiarhul mare al unei mânăstiri avea în grijă toate bisericile, cu toate obiectele de cult şi
odoarele bisericeşti, ca şi rânduirea slujbelor şi a clericilor care slujesc în fiecare biserică, având
în subordine o seamă de monahi care se ocupau de diferite treburi, de la curăţenia în biserică,
aprinderea candelelor, baterea toacei, tragerea clopotelor la întreţinerea odăjdiilor şi îngrijirea
podoabelor bisericeşti etc.
[40]
Acest Meletie, în urmă fiind episcop la Huşi, în anul 1856, în zilele lunii lui septembrie,
aflându-se venit la noi în Mânăstirea Neamţului şi eu aflându-mă duhovnic şi eclesiarh mare al
mânăstirii, într-o zi mi-a zis să merg cu dânsul pe jos, ca o primblare până în sus de mânăstire, la
locul şi foişorul unde s-au schimbat la faţă chipul sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei celei
mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, la 28 octombrie, în anul 1822. Vorbind unul cu altul,
mi-a spus şi pe toată istorisirea pentru care pricină nu am fost hirotonit ierodiacon în anul 1840.
[41]
A mânea = a petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi.
[42]
A heretisi = a saluta, a felicita.
[43]
Cel mai probabil se referă la Biserica Sfântului Ioan Bogoslovul, adică de Dumnezeu
Cuvântătorul.
[44]
Bucată mică de hârtie cuprinzând o însemnare scurtă, servind ca permis, dovadă, chitanţă,
bilet.
[45]
Slujitor boieresc sau mânăstiresc, care era scutit de dări.
[46]
Câini mari, dulăi.
[47]
Foc mare, incendiu.
[48]
A se sluţi = a se strâmba, a se schimonosi.
[49]
Necioplit, grosolan.
[50]
Bagaj cu care se mută sau călătoreşte cineva.
[51]
Ciupercă comestibilă.
[52]
Condică, registru.
[53]
Însă fiindcă de acum despre Sfânta Mânăstire Secu prea puţin se va întâmpla a pomeni, de
aceea am găsit de cuviinţă ca să nu tac măcar ceva din cele ştiute de mine şi pot folosi sufletelor
omeneşti.

Una este aceasta: era acolo un bătrân cu viaţă foarte sfântă şi se purta cu smerenie şi cu prostime
în ascultarea butnăriei, anume Iulian. În anul 1840, după a mea intrare în Mânăstirea Secu,
toamna, văzându-l adunând nişte buruiană care se numea podbal, ce este lată la frunză în chipul
frunzei de brustur, însă mai mică, l-am întrebat, zicând: ,,Da’ ce ai să faci cu acele frunze, părinte
Iulian ?” Şi el mi-au răspuns, zicând: ,,Îmi învelesc picioarele în vreme de iarnă, când mă supără
fierbinţeala”. În toamna anului 1841 iarăşi l-am văzut strângând frunze de aceeaşi buruiană şi i-
am zis: ,,Părinte Iulian, iarăşi aduni frunze de podbal ?” El, cam zâmbind, mi-au răspuns, zicând:
,,Mai adun şi acum, că numai iarna aceasta îmi trebuieşte, fiindcă în ziua de Paşti am să mor”. Eu
l-am întrebat: ,,Da’ de unde ştii că cu adevărat ai să mori în ziua de Paşti ?” El mi-au răspuns,
zicând: ,,Aşa am tocmeală cu Dumnezeu”.

Apoi, în anul 1842, în sfântul şi marele post, bolnăvindu-se foarte tare, a rugat pe duhovnicul
Dorothei ca să-l tundă şi să-l îmbrace în sfânta şi marea schimă a chipului îngeresc şi să-l
împărtăşească cu sfintele taine, că el numaidecât are să moară în ziua de Paşti. Aşa-numitul
duhovnic, făcând pregătire cuviincioasă în sfânta şi marea vineri, după ce s-a săvârşit rânduiala
cântării ceasurilor celor împărăteşti, luându-mă pe mine cu cartea Molitvelnicul, am mers
amândoi la butnărie, unde era bătrânul bolnav. Începând după rânduială, mi-au poruncit de am
citit canonul cel rânduit la îmbrăcarea sfintei schime celei mari monahiceşti. Săvârşind toată
cealaltă rânduială, părintele duhovnic Dorothei împreună cu cântăreţii şi cu schimonahul care a
primit sub mantie pe Iulian şi eu, văzându-l cum că este foarte slab, am cerut iertăciune,
zicând: ,,Iartă-mă, cinstite părinte Iulian, că te văd că te duci din lumea aceasta”. El mi-a răspuns,
zicând: ,,Drăguţă, ţi-am spus că până în ziua de Paşti nu mor, pentru că aşa am tocmeală cu
Dumnezeu, ca atuncea să sărut icoana Învierii Domnului şi să mă împărtăşesc cu sfintele taine şi
să gust pască, ouă, vin şi lapte dulce şi apoi să mor”.

Ieşind noi de acolo, lui i s-au legat limba şi a stătut aşa tăcând până în noaptea spre ziua de Paşti.
Atuncea, aflându-ne noi ieşiţi cu începerea Sfintei Învieri afară din sfânta biserică, a venit un
băiat de la butnărie, anume Nicolae, şi a spus părintelui duhovnic Dorothei că părintele Iulian se
roagă să meargă un preot cu icoana Învierii Domnului şi cu sfintele taine ca să dea ,,Hristos a
înviat” şi să-l împărtăşească degrabă. Duhovnicul Epifanie a mers cu icoana şi l-a împărtăşit.
Bătrânul Iulian a zis către părintele Epifanie: ,,Cinstite părinte, am trimis un băiat să-mi aducă
pască, un ou, vin şi lapte dulce ca să gust din toate şi apoi să mor. Ca atuncea când se vor trage
clopotele pentru lucrarea proscomidiei, eu să mă aflu înfăşat şi pus pe năsălie”. Aşa s-a şi
îndeplinit a lui voie şi mai înainte zicere. L-am prohodit şi l-am îngropat marţi în săptămâna
luminată.

Iată, o, preaiubiţilor fraţi, în ce chip face Dumnezeu voia celor ce se tem de El şi rugăciunea lor o
aude şi îi mântuieşte pe dânşii.
[54]
Fir de aţă răsucită, din bumbac sau mătase, înfăşurat pe un sul subţire de carton, întrebuinţat
la cusut, brodat, sau împletit.
[55]
Decret domnesc, hârtie oficială.
[56]
Cherestea.
[57]
Cârmuitor al unei plăşi (subdiviziune a unui judeţ, în vechea împărţire administrativă a ţării;
ocol), subordonat ispravnicului (şi însărcinat cu strângerea dărilor).
[58]
În trecut, ţăran scutit de dări, care avea drept unică obligaţie întreţinerea anumitor cetăţi sau
drumuri; muncitor cu ziua.
[59]
Pizma era că pentru ce sunt pus eu eclesiarh mare mânăstirii.
[60]
Grosolan, trivial.
[61]
A vorbi mult şi fără rost.
[62]
Contract pe termen lung cu drept de ipotecă pe proprietatea închiriată sau arendată, plătit de
cei care trăiau pe domeniile boierilor sau ale mânăstirilor; bir cârciumilor de pe moşiile boierilor
sau mânăstirilor; bir de ceară şi săpun dat curţii domneşti.
[63]
Măsură de capacitate sau de greutate egală cu un sfert de litru sau de kilogram.
[64]
Murdărit, mânjit.
[65]
Cel mai probabil agârlâc, adică hărmălaie.
[66]
Cel mai probabil parmaclâc, cu sensul de gard, balustradă.
[67]
Baie publică.
[68]
Cel mai probabil smet, adică deviz.
[69]
A se vedea cartea a VII-a din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu.
[70]
Iară înţelepţii bărbaţi care le-au descoperit au fost preasfinţiţii ierarhi Nectarie Sotiriopoleos,
ţiitorul de loc, episcop de Roman, Meletie Istratie, episcop Huşilor, arhimandritul Nicon,
egumenul Varnava, egumenul Grigorie Crupenschie, Mânăstirea Pangaraţi şi Petru Scheletie.
[71]
Molipsire, contaminare; duhoare, miasmă; infecţie.
[72]
Lumânări.
[73]
Rugăciune.
[74]
Pavecerniţă.
[75]
Miezonoptică.
[76]
Cocoloaşe.
[77]
Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu, cartea a VII-a, fila 176 până la 258.
[78]
Cadă.
[79]
Fiindcă chilia întru care vieţuiam de vreo 3 ani de zile se afla chiar ca un beci, care întru câtă
vreme va ţinea Dumnezeu mânăstirea, din privirea că rândul chiliilor ogrăzii Sfintei Mânăstiri
Secu, a celor de dedesubt, care este de miazănoapte, numai uşa o au de lemn şi fereastra din
sticlă, iară încolo se poate socoti, cum am zis, chiar beci, căci sunt de piatră zidite şi în loc de
pod au boltă de piatră, şi pe jos pardoseala este din lespezi de piatră.
[80]
Sutcă, adică o zi şi o noapte; 24 ore.
[81]
Din pricina că în acele vremi încă nu se obişnuise doctorii cu gradele a încerca fierbinţeala
apei.
[82]
Ghelasie pe care eu totdeauna îl pomenesc între ierodiaconi este acel numit mai sus.
[83]
Zeamă.
[84]
A se vedea paragrafele 30-34.
[85]
Umezeală.
[86]
Apă clocotită.
[87]
Mucava. Carton gros folosit la cartonarea cărţilor, la confecţionarea cutiilor şi a ambalajelor.
[88]
Parafrazări din II Corinteni 11, 24-31 şi 12, 7.
[89]
Stareţ.