ORTODOXIA 533

Cercetătorii epocii de care ne ocupăm în paginile de față se’ întreabă cîți din
cei'care au pierit din cauza nazismului au fost simple victime și cîți pot fi consi­
derați martiri în înțelesul propriu-zis al cuvîntului33 întrebarea își are fără îndoială
rostul ei, pentru că există într-adevăr deosebire între o noțiune și alta. Pînă la urmă
însă toți cei care au pierit din pricina nazismului sînt în același timp nu numai
simple victime, ci și martiri, ba chiar eroi, întrucît fiecare s-a împotrivit sub o formă
sau alta terorii dezlănțuită de hitleriști, fiecare a luptat pentru abolirea ei.
Printre cei care pe de-o parte au suferit din pricina nazismului, iar pe de altă
parte i s-au opus, se numără — după cum am constatat — destui clerici, teologi și
credincioși mireni. Cauzele care au dus la persecutarea lor trebuie puse în legă­
tură, între altele, cu credința lor religioasă contrară teoriilor fasciste, după cum lupta
pe care au dus-o în sfcopul înfrîngerii nazismului, s-a întemeiat și pe crezul lor
creștin. Victimelor cruntei perioade naziste Ii se poate aplica de aceea calificativul
de martiri.
Rememorînd întîmplările de odinioară ne cutremurăm și deplîngem pe cei ce
și-au pierdut atunci viața. Simpla aducere aminte nu e însă suficientă. Este necesar
totodată, să învățăm din lecțiile istoriei și să împiedicăm repetarea unor asemenea
orori de natură să contrazică cele mai elementare principii religioase și să degra­
deze demnitatea umană.

II MACABEI 12, 39—46, TEMEI AL RUGĂCIUNILOR

BISERICII PENTRU CEI ADORMIȚI
Pr. prof. VASILE MIHOC
Necesitatea și eficiența rugăciunilor pentru cei adormiți, negate de Bisericile
protestante și de denominațiunile creștine, constituie parte integrantă din învățătura
cea dreaptă a Bisericii lui Hristos.
Temeiul principal al rugăciunilor pentru cei adormițd îl constituie comuniunea
tuturor celor botezați în Hristos L Una* 1 fiind cu Hristos, cei vii se roagă pentru cei
adormiți, iar drepții adormiți se roagă pentru cei vii. Căci nu sînt două Biserici, una
a celor vii și alta a celor plecați din această viață, ci Biserica este una, cuprinzîndu-i
pe toți deopotrivă.
învățătura și practica Bisericii noastre în ce privește pomenirea celor adormiți,
'cu rugăciune și milostenie, au la bază nu numai tradiția permanentă, de la început,
a creștinismului, ci și date biblice dintre cele mai clare. Astfel, proorocul Ieremia,
vorbind despre cei căzuți sub mînia dumnezeiască, zice : «Nu se va irînge pentru ei
pline de jale ca mîngîiere pentru cel mort ; și nu li se va da cupa mîngîierii ca să
bea după tatăl lor și după mama lor» (Ier. 16, 7). De asemenea, bătrînul Tobit, povă-
țuindu-1 pe fiul său, zice : «Fii .darnic cu plinea și cu vinul tău la mormlntul celor
drepți, dar păcătoșilor să nu dai» (Tob. 4, 17). Nu este vorba, în aceste texte, de
ofrande aduse mortilor, care erau interzise de Legea lui Moise, ci de milostenia
făcută săracilor (cf. Tob. 4, 1'6) spre pomenirea celor decedați2.
Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm pentru «toți oamenii», deci și pen­
tru cei adormiți : «Vă îndemn, deci, înainte de toate, să iaceți cereri, rugăciuni, mijlo­
ciri, mulțumiri, pentru toți oamenii» (I Tim. 2, 1). In Noul Testament aflăm unele

33. Abel Herzberg, Martyre et holocauste, în rev. «Concilium», Paris, nr. 183,
martie 1983, p. 119. 123.
34. N. Corneanu, Zdrobirea îascismuiui, o lecție a istoriei care nu trebuie uitată,
în rev. «Mitropolia Banatului», an. XXIX, nr. 7—9, iulie-septembrie 1979, p. 426—431.
1. Vezi Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. III,
București, 1978, p. 312 și urm.
2. Cf.. La Sainte Bible, trad. en franțais sous. la direction de LEcole Biblique de
Jerusalem, Paris, 1961, p. 499, nota c.
534 ORTODOXIA

mărturii despre preocuparea credincioșilor creștini din epoca apostolică pentru soarta
celor adormiți, ca de pildă în Tesalonic (cf. I Tes. 4, 13 ș.u.) sau în Corint (cf. I
Cor. 15, 29)3.
Textul din II Macabei 12, 39—46 ne oferă cea mai elocventă mărturie că în
iudaismul ortodox al epocii precreștine se săvîrșeau rugăciuni și jertfe speciale pen­
tru iertarea păcatelor celor adormiți. Desigur că această practică a fost preluată de
creștinism, «în Hristos» ea dobîndind noi temeiuri și o deplină eficiență.
Se poate obiecta că, deoarece cartea II Macabei nu este canonică, ea nu ne
poate oferi un temei doctrinar hotărîtor. Nici nu căutăm însă, neapărat, un astfel de
temei în această scriere. Textul amintit ne oferă în schimb o deosebit de importantă
mărturie istorică, cărei credibilitate se întemeiază pe valoarea istorică și teologică,
unanim recunoscută, a acestei cărți.

1. Valoarea istorică și însemnătatea teologică ,

a cărții II Macabei

Cărțile Macabeilor își au titlul de la supranumele de Macabeul (6 Maxxapaîoc)45

dat lui Iuda (I Mac. 2, 4), conducătorul revoltei iudeilor împotriva stăpînirii siriene,
din anii 165—161 î.H., și extins apoi și asupra fraților săi.

3. I Cor. 15, 29: «Fiindcă ce vor face cei ce se botează pentru morți (oi
PaitTiCopevot uxep zor; vexprâv) ? Dacă morții nu înviază nicidecum, pentru ce se mai
botează ei ?». Prin aceste cuvinte, Sf. Apostol Pavel nu încuviințează practica bote­
zului pentru cei morți, existentă la creștinii corinteni, ci numai o invocă spre a evi­
denția contradicția dintre învățătura și faptele acestor creștini: ei se botează pentru
cei morți, dar neagă învierea acestora (I Cor. 15, 12). Cf. Prof. Dr. losif Olariu,
Epistolele Si. Apostol Pavel cătră Romani, Corinteni, Galateni și Eiezeni, Caransebeș,
1910, p. 406. Sfinții Părinți vor combate practica botezării pentru cei morți, cate-
gorisind-o drept eretică. Iată ce spune, de pildă, Sf. loan Gură de Aur despre mar-
cioniți: «Căci dacă a murit un catehumen oarecare, ei ascund un om viu sub patul
celui decedat; apoi se adresează mortului, întrebîndu-1 dacă vrea să primească bo­
tezul. Deoarece acela nu răspunde nimic, cel ascuns sub pat zice în locul lui că
vrea să fie botezat. Și așa îl botează pe cel viu în locul celui mort. Este o comedie...».
(Omilii la I Corinteni, XL, P.G., LXI, col. 347; cf. Tertulian, Adversus Marcionem,
V, 10, P.L., II, col. 526 j Sf. Epifanie, Adversus Haereses, XXVIII, 6; P.G., XLI, col.
384—385). Sf. loan Gură de Aur, împreună cu alți Sfinți Părinți răsăriteni (începînd
cu Didim al Alexandriei) afirmă că în textul paulin nu este vorba de fapt de un
botez pentru morți; morții — zice el — sînt «trupurile» (a<ifiata) și pentru acestea se
botează credincioșii, pe temeiul mărturisirii credinței în învierea trupurilor, pe care
o fac la botez. Vezi K. Staab, I Kor. 15, 29 im Lichte der Exegese der griechischen
Kirche, în «Studiorum Paulinorum Congressus Internationalis Catholicus», 1961, voi.
I, Roma, 1963, p. 443 urm. în epoca modernă au fost propuse mai multe interpretări
ale textului din I Cor. 15, 29, numărul acestor interpretări fiind astăzi de circa 200;
cf. Hans Conzelmann, Der erste Briei an die Korinther (Kritisch-exegetischer Kom-
mentar uber das Neue Testament), Gottingen, 1969, p. 328, nota 120. Pentru a solu­
ționa problema, s-a propus chiar o punctuație diferită a textului și anume : sxei zi
noiiqaouatv oi 5axTtț6p.evoi ; urcep >exp<ov : «Fiindcă ce vor face cei care se botează ?
(Se botează, oare), pentru morți ?» ; sau : exei tt 3toii)aouaiv oi ȘarctiCopUMOi ; unep wi
■^expmv ei 6k<i>c... — «Fiindcă ce vor face cei care se botează? (Se botează) pentru
morți, dacă morții nu înviază nicidecum...». Vezi K. C. Thompson, în «Studia Evan-
gelica», II (Texte und Untersuchungen, 87), Berlin, 1964, p. 647 urm.
4. Semnificația acestui supranume este încă discutată. Cei mai mulți autori so­
cotesc că Maxxa|3aîoc derivă de la termenul ebraic H3pD — makkabah (— ciocan);
acest nume i-ar fi fost dat lui Iuda datorită puterii și curajului său; cf. Gillet, Les
Machabees, introduction critique, trad. franțaise et commentaires, Paris, 1897, p. 4—
5. Unii cercetători contestă însă âceastă etimologie. Este vrednică de amintit deri­
vația propusă de A. A. Bevan (în «Journal of Theological Studies», XXX, 1929, p.
ORTODOXIA 535

Există patru cărți ale Macabeilor. Primele trei fac parte din grupul cărților ne­
canonice ale Vechiului Testament5, iar a patra este o scriere apocrifă* 56.
Cartea I Macabei cuprinde istoria' unei perioade de 40 de ani, de la începutul
domniei regelui Antioh IV Epifanes al Siriei (175—164 î.H.) pînă la moartea marelui preot
Simon, fratele lui Iuda Macabeul, în februarie 135 sau 134 î.H. (I Mac. 16, 14) 7. Această
carte a fost redactată în limba ebraică. Pînă la noi a ajuns însă numai versiunea
ei greacă.
A doua carte a Macabeilor, nu este, așa cum s-ar putea crede, o continuare a
primei. Scrisă de la început în limba greacă (în afară, probabil, de cele două epistole
din introducere)8, II Macabei este în parte paralelă cărții I Macabei. Istoria din II Ma­
cabei merge ceva mai departe în trecut, începînd cu sfîrșitul domniei regelui sirian
Seleucus IV Filopator (187—175 î.H.), predecesorul lui Antioh Epifanes și se încheie

191—192) și adoptată de F.-M. Abel (Les livres des Maccabees, Paris, 1949, p. III) de
la 3pl (— a numi, a desemna); Makkabai ar reprezenta forma contrasă de la Makka-
biah (— cel desemnat de Iahve, cel ales de Iahve).
5. In Biserica Romano-catolică, I și II Macabei fac parte din rîndul cărților
«deuterocanonice». Deuterocanonicele — Tobit, ludit, înțelepciunea lui Solomon, în­
țelepciunea lui Isus Sirah, Baruh, I și II Macabei și unele fragmente din cărțile Ester
(10, 4—16, 24) și Daniel (3, 24—90 ; 13 și 14) — au la romano-catolici aceeași auto­
ritate ca și scrierile «protocanonice». Sînt însă numite «deuterocanonice» numai pen­
tru a evidenția faptul că au existat în vechime unele dubii asupra canonicității lor,
spre deosebire de cele «protocanonice» a căror inspirație n-a fost niciodată con­
testată. Cf. Wilfrid Harrington, Nouvelle introduction ă la Bible, trad. de l’anglais
par. J. Winandy, preface de Roland de Vaux, Paris, 1971, p. 108. Poziția Bisericii
Romano-catolice în această privință, întemeiată pe atitudinea Fer. Augustin (De doc­
trina christiana, II, 18, P.L., XXXIV, 40—41 ; Contra Gaudentium, II, 21, P.L., XLIII,
729) și oficializată la Conciliul din Trident (sec. al XVI-lea), contravine însă învă­
țăturii Bisericii din epoca patristică, după care sînt considerate inspirate numai 39
de cărți ale Vechiului Testament, cele ale canonului ebraic, cele care apar în plus
în Septuaginta fiind socotite nu canonice, ci numai «bune de citit» (anaghinoscomena).
In ce privește cărțile Macabeilor, încă Origen afirmă răspicat că ele nu fac parte
din canon : «In afară de acestea (adică de cărțile canonice) — zice el — sînt și cele
ale Macabeilor (la Eusebiu al Cezareii, Istoria bisericească, VI, 25, P.G., XX,
580—581); iar Fer. Ieronim zice că Biserica citește cărțile Macabeilor, dar că ele nu
fac parte dintre cărțile canonice : «Machabaeorum libros legit quidem Ecclesia, sed
eos inter canonicas Scripturas non recipit» (Prefață la Proverbe, P.L., XXVIII, 1308).
Protestanții au căzut în extrema opusă, socotind toate cărțile necanonice în rîndul
apocrifelor. Asupra locului cărților necanonice în Sf. Scriptură, vezi: Pr. prof. Mircea
Chialda, Cărțile anaginoscomena ale Vechiului Testament în Biserica Ortodoxă, în
«Ortodoxia», XIV (1962), nr. 4, p. 489—539; Idem, Canonul Sfintei Scripturi în Biseri­
cile Vechi-catolice, în «Ortodoxia», XXIV (1972), nr. 1, p. 14—25 și altele.
6. în Septuaginta, ed. Alfred Rahlfs, Stuttgart, 1935, este cuprinsă și cartea IV
Macabei (p. 1157—1184). Această scriere apare alături de cărțile necanonice în tra­
ducerea spătarului Nicolae Milescu, avînd titlul : «A lui losip la Macabei carte».
Cîteva ediții ale Bibliei românești păstrează IV Macabei, ca pe o mărturie a limbii
române vechi. Vezi Diac. Prof. Mircea Basarab, Cărțile anaginoscomena — bune de
citit în Bibliile românești, în «Studii Teologice», XXIV (1972), nr. 1—2, p. 60.
7. In I Mac. 16, 14 este indicat anul 175 al erei seleucide, care poate fi identi­
ficat fie cu anul 135, fie cu anul 134 î.H.; cf. Emil Schurer, The History of the Jewish
People in the Age of Jesus Christ (175 B.C. — A. D. 135), a new english version re-
vised and edited by Geza Vermes and Fergus Miliar, organizing editor M. Black,
voi. I, Edinburgh, 1973, p. 199, nota 29. Asupra erei seleucide, ibidem, p. 126 urm.
Pentru datarea morții lui Simon la anul 134 î.H. pledează informația din losif Flaviu,
Antichități iudaice, XIII, VII, 4 (228), că Simon a condus pe iudei vreme de 8 ani.
8. Robert G. Dentan, The Second Book oi the Maccabees, în The Interpretei s
One-Volume Commentary on the Bible, London and Glasgow, 1972, p. 600.
536 ORTODOXIA

mai devreme, prezentând evenimentele pînă la înfrîngerea lui Nicanor9, în 13 Adar

, deci înainte de moartea lui Iuda Macabeul (toamna anului 161
(martie) 161 î.H.1011
î.H.) u. Relatarea din II Macabei acoperă deci numai o perioadă de vreo 15 ani, fiind
corespunzătoare capitolelor 1—7 din I Macabei12.
Cartea II Macabei se prezintă ea însăși ca un rezumat al lucrării unui oare­
care lason din Cirene (II Mac. 2, 20—33). în fruntea acestui rezumat au fost adău­
gate două scrisori ale iudeilor din Ierusalim, adresate fraților lor din Egipt, pentru
a-i invita să celebreze și ei sărbătoarea Sfințirii Templului (Ham/kkah), în ziua de
25 a lunii Kislev (cf. I Mac. 4, 59), în care este prezentat și istoricul acestei sărbători,
potrivit tradiției (1, 1—2, 18). Urmează o prefață (2, 20—32), în care autorul arată
scopul lucrării și metoda adoptată : prezentarea în rezumat, într-o formă plăcută, a
voluminoasei opere a lui lason din Cirene.
Data scrierii cărții II Macabei poate fi stabilită numai cu o oarecare aproxi­
mație. Nu se știe cînd și-a scris cartea lason din Cirene. Scrisoarea de la începutul
cărții II Macabei este datată în anul 188 al erei seleucide (II Mac. 1, 10), adică 124
î.H. Se pare că tocmai această scrisoare a determinat scrierea cărții II Macabei.
Astfel încît putem data redactarea acestei scrieri în cursul ultimului pătrar al sec.
II î.H.13 Ea este, deci, anterioară cărții I Macabei14.
O trăsătură importantă a cărții II Macabei o constituie sublinierea credinței în
învierea morților și în viața de după moarte. Credința în învierea morților este afir­
mată explicit și în repetate rînduri în cuprinsul acestei cărți. Important în acest
sens este cu deosebire capitolul 7, care relatează martiriul celor șapte frați iudei și
al mamei lor. Fiecare dintre cei șapte frați țin, înainte de a muri, cîte un mic discurs,
în care exprimă mai ales încredințarea că Dumnezeu îi va învia. Astfel, al doilea
dintre ei zice : «împăratul lumii, pe noi cei ce murim pentru legile Lui iarăși ne va
învia (avaar-yjaei), cu înviere de viață veșnică» (7, 9). Al patrulea zice : «Bine este a
muta nădejdile cele de la oameni și a aștepta cele de la Dumnezeu, că noi iar vom
învia prin El» (7, 14 ; cf. 7, 23.29),
Autorul își ilustrează credința nestrămutată în învierea morților prin atitudi­
nea și prin cuvintele eroilor cărții sale. Mărturisirea credinței în înviere nu se
reduce însă, în II Macabei, la afirmații teoretice. O situație concretă, o atitudine
practică a lui Iuda Macabeul și a ostașilor săi apare drept confirmarea cea mai eloc­
ventă a credinței în înviere care-i însuflețea pe toți apărătorii «iudaismului» : este
vorba de rugăciunea pentru cei căzuți într-o luptă și de ofranda de pomenire a lor
trimisă templului din Ierusalim (II Mac. 12, 39—46). Relatînd acest episod, autorul
nu intenționează de fapt să ofere cititorilor săi un temei al rugăciunilor pentru cei

9. I Mac. 7, 39—50 ; II Mac. 15, 1—36; cf. losif Flaviu, Antichități iudaice, XII,
X, 5 (408—412).
10. Asupra datei înfrîngerii lui Nicanor,: vezi E. Schiirer, op. cit., voi. I, p. 170,
nota 30. în cinstea acestei victorii, iudeii vor sărbători în fiecare an, la 13 Adar,
«Ziua lui Nicanor» (II Mac. 15, 37).
11. Vezi E. Schiirer, op. cit., voi. I, p. 173. ,
12. Vezi prezentarea sinoptică a evenimentelor relatate în I și II Macabei, în
paralel cu datele din scrierile lui losif Flaviu, la E.. Beurlier, Livres des Machabees,
în «Dictionnaire de la Bible», publie par F. Vigouroux, t. IV, p. I, Paris, 1928, p. 490.
13. W. Harrington, op. cit., p. 523—524; la fel, Prof. dr. Vasile Tarnavschi,
Introducere în sfintele cărți ale Testamentului Vechia, Cernăuți, 1928, p. 576. Robert
C. Dentan, op. cit., p. 600, datează II Macabei la începutul sec. I î.H., iar cele cinci
volume ale lui lason la sfîrșitul sec. II î.H.
14. I Macabei a fost scrisă, se pare, la începutul domniei lui Alexandru laneu
(103—76 î.H.); cf. W. Harrington, op. cit., p. 519.
ORTODOXIA 537

adormiti. El nu urmărește să argumenteze necesitatea și valoarea acestor rugăciuni,

prin credința în înviere. Actul lui Iuda lasă să se înțeleagă că astfel de rugăciuni
cpnstituiau o practică obișnuită în iudaism. Argumentarea autorului cărții se des­
fășoară în sens invers: dacă Iuda și tovarășii săi s-au rugat pentru iertarea de
păcate a celor căzuți în luptă și au trimis o ofrandă la templu pentru ispășirea lor,
înseamnă că iudeii cei mai vrednici de cinste și cei mai devotați cauzei sfinte (în
acest caz: Iuda și ai săi) au crezut nezdruncinat în învierea morților. Toți adevă-
rații iudei trebuie, deci, să creadă în înviere.
Autorul combate astfel atitudinea saducheilor (care nu credeau în înviere, cf.
Matei 22, 23 ; Fapte 23, 6) prin invocarea unui fapt istoric de necontestat. Evocarea
atitudinii lui Iuda Macabeul în contextul din II Mac. 12, arată că în epoca scrierii
acestei lucrări nimeni nu nega, și nu putea nega, practicarea în iudaism a rugăciuni­
lor și jertfelor pentru cei adormiți.

2. Explicarea textului din II Macabei

12, 39—46
în II Macabei 12, 39—46 se relatează că după o bătălie, sub veșmintele iudeilor
uciși în luptă au fost găsite lucruri închinate idolilor lamniei, de unde s-a dedus că
moartea lor a fost o pedeapsă pentru păcatul grav al idololatriei. Supraviețuitorii au
înălțat rugăciuni pentru ștergerea păcatului săvîrșit și, la îndemnul lui Iuda Macabeul,
au adunat 2000 de drahme și au trimis acești bani la templul din Ierusalim spre a
se aduce acolo o jertfă pentru păcat. Textul menționează explicit că rugăciunile și
jertfa s-au săvîrșit pentru cei morți (v. 43 b — 46).
Întîmplarea a avut loc după o luptă a iudeilor, conduși de Iuda Macabeul, cu
Gorgias, «mai marele Edomului» (II Mac. 12, 32), undeva în partea occidentală a
Iudeii, aproape de teritoriile edomiților și filistenilor15, pe lîngă cetatea Adulam16.
în această luptă «au căzut puțini dintre iudei» (v. 34). Despre aceștia este vorba în
pericopa care urmează :
V. 39 : «far a doua zi au venit cei care erau cu iuda, precum a fost rînduit, ca
să ridice trupurile celor omorîți și să le așeze cu rudeniile în părinteștile morminte».
Ridicîndu-i pe cei căzuți în lupta cu Gorgias, Iuda și însoțitorii săi au constatat
că toți aceștia contraveniseră flagrant dispoziției mozaice menționate, și au tras con­
cluzia, în mod firesc, că moartea lor fusese de fapt o pedeapsă dumnezeiască pentru
păcatul grav al idololatriei în care au căzut. într-adevăr, sub veșmintele fiecăruia
dintre cei morți au fost găsite lucruri închinate idolilor (tsprâpara trâv ei8<oXo>v)
lamniei. Este vorba probabil de mici statui sau imagini ale zeilor păgîni, pe care cei
căzuți în luptă le purtaseră ca amulete17.
Moartea și vădirea păcatului celor vinovați constituia pentru supraviețuitorii
luptei cu Gorgias mai mult decît un avertisment dumnezeiesc de a nu face și ei la
fel. Iuda și însoțitorii săi, descoperind păcatul săvîrșit, se simt ei înșiși întinați
conform concepției, larg atestată în Vechiul Testament, despre solidaritatea în vină
a poporului ales — și caută să abată mînia dumnezeiască. De aceea, ei «s-au rugat
pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se șteargă» ; s-au rugat adică pentru ca

15. Cf. C. F. Keil, Kommentar iiber die Buchet der Makkabăer, Leipzig, 1875,
p. 401.
16. Adulam sau Odola, cetate canaanită (Fac. 38, 1—2), situată pe teritoriul - care
a revenit seminției lui Iuda (los. 15, 35), a fost identificată cu Teii eș-Șeik Madhkur,
la jumătatea distanței între Ierusalim și Lachiș; cf. The New Bibte Dicționar^, ed.
J. D. Douglas, London, 1962, retip. 1968, p. 16.
17. Cf. C. F. Keil, op. cit., p. 403.
538 ORTODOXIA

acest păcat să nu se răsfrîngă negativ asupra acțiunilor viitoare ale celor ce s-au
ridicat la luptă pentru o cauză sfîntă. S-au rugat mai întîi pentru ei înșiși, ca Dum­
nezeu să abată mînia Sa de deasupra lor.

V. 42 b : «Iar viteazul Iuda a îndemnat mulțimea să se păzească lără de

păcat, văzînd cu ochii lor cele ce s-au făcut pentru păcatul celor ce mai
înainte au căzut».
«Viteazu} Iuda» 18 a ținut apoi o cuvîntare oștenilor săi, îndemnîndu-i să tragă
învățămintele cuvenite din ceea ce s-a întîmplat și «să se păzească fără de păcat»,
îndemnul și avertismentul lui Iuda vi^a, desigur, mai ales păcatul idololatriei. Un
astfel de păcat putea zădărnici toate eforturile eroice ale luptătorilor iudei împo­
triva asupririi religioase și naționale.

V. 43 : «Și făcînd adunare de bani după numărul bărbaților care erau cu

el, două mii de drahme de argint, a trimis în Ierusalim, să aducă jertfă pen­
tru păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților!».
Iuda este preocupat nu numai de soarta viitoare a oștirii sale și a poporului
iudeu, în general, ci și de soarta celor ce au murit datorită păcatului săvîrșit. Intr-
adevăr, finalul versetului, ca și versetele următoare, arată clar că e vorba aici de
o mijlocire pentru cei morți, anume pentru cei ce căzuseră în lupta cu Gorgias. Deși
își meritaseră pedeapsa, Iuda săvîrșește toate cele cuvenite unor eroi ai luptei
pentru cauza poporului ales. Textul ne lasă să înțelegem că ofrandele pentru cei
adormiți se săvîrșeau în mod curent la templul din Ierusalim. Temeiul mijlocirii,
prin rugăciune și jertfă, pentru iertarea păcatelor celor morți îl constituia credința
în învierea morților. Jertfa adusă pentru cei căzuți avea drept scop obținerea de
la Dumnezeu a iertării păcatelor lor și implicit asigurarea participării lor la fericitul
destin eshatologic al poporului făgăduinței.
Iuda Macabeul a organizat în sînul armatei sale o colectă. S-au adunat 2000 de
drahme de argint19, «după numărul bărbaților» (xat’avBpoXofiav) care erau cu Iuda.
Am putea deduce de aici că oștirea lui Iuda număra în acel moment 2000 de luptă­
tori. Suma colectată era destul de importantă, totalizînd peste 7 kg de argint20.
Această mare sumă de bani a fost trimisă la templul din Ierusalim, unde cultul
mozaic fusese restaurat de Iuda Macabeul (cf. 10, 1 urm.), pentru a se aduce acolo
«jertfă pentru păcat» (-nepi apaptiac Ouaiav).
Legea lui Moise prescrie jertfe pentru păcatul săvîrșit din neștiință (Lev. 4,
1, ș.u.; 6, 16 ș.u.), jertfe pentru vină (Lev. 4, 1 urm.) etc., dar nu pomenește de jertfe
pentru păcatele celor adormiți. Textul din II Mac. 12 ne oferă o mărturie importantă
că, întemeindu-se pe credința în viața de după moarte și în învierea cu trupul a
celor adormiți, iudaismul a dat un sens larg- jertfelor pentru păcat, extinzînd și
asupra celor adormiți eficiența ispășitoare a acestor jertfe.

18. In general în cărțile Macabeilor, Iuda este înfățișat ca un viteaz fără pe­
reche ; cf. I Mac. 3, 4: «Și s-a asemănat leului în lucrurile sale și ca un pui de leu
răcnind la vînat» ; însuși supranumele de «Macabeul» se referă, probabil, la vitejia
sa (vezi nota 4).
19. Această sumă este consemnată în textul grec ; în textul siriac apare cifra
3000, iar manuscrisele latine au 12.004; cf. C. F. Keil, op. cit., p. 404.
20. Sistemul monetar care se reflectă în cărțile Macabeilor este probabil cel
fenician-elenistic (cf. E. Schiirer, op. cit., voi. II, Edinburgh, 1979, p. 63). In acest
sistem monetar, 1 șekel este egal cu 1 tetradrahmă, care cîntărea circa 14,55 grame de
argint (ibidem, p. 62); 1 drahmă echivala, deci, cu 14,55/4, deci cu ceva mai mult de
5,5 grame ; 2000 drahme — peste 7 kg de argint.
ORTODOXIA 539

Finalul versetului arată clar că banii adunati erau destinați săvîrșirii de jertie
pentru păcatele celor căzuți în lupta cu Gorgias. Ideea va fi accentuată din nou
în versetele următoare.
Autorul laudă inițiativa lui Iuda: «Foarte bun și cuvios lucru pentru soco­
tința învierii morților!». Credința în învierea morților implică credința în răsplata
și pedeapsa eshatologică. Cei căzuți în lupta cu Gorgias, pe care moartea i-a sur­
prins într-un grav păcat, meritau pedeapsa veșnică. Rolul jertfei pentru păcat era
de a-i izbăvi de această pedeapsă. Textul arată că atît Iuda și ostașii săi, cît și
autorul cărții, care reține evenimentul, cred cu toții în necesitatea și eficiența ispă­
șitoare a jertfelor săvîrșite pentru iertarea păcatelor celor morți. Autorul istorisește
faptul cu insistență și adaugă reflexiunile sale, destinate să convingă asupra legiti­
mității credinței în înviere și a rugăciunilor pentru cei adormiți care reflectă această
credință.
V. 44 : «Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei ce mai înainte au
căzut, deșert, și de rîs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți».
Acest verset, introdus prin conjuncția -țap, este o paranteză explicativă.
Prin actul lor, Iuda și ai săi și-au mărturisit implicit credința în învierea mor­
ților. Se roagă pentru cei morți numai acela care are certitudinea continuării vieții
dincolo de moartea trupească și a revenirii la viață a trupului, spre primirea dreptei
răsplătiri dumnezeiești. Desigur că nu se rugau pentru cei morți saducheii, căci
există o. totală incompatibilitate între doctrina lor, care neagă învierea, și concepția
care stă la baza rugăciunii pentru cei decedați. Dacă Iuda Macabeul ar fi fost un
saducheu, «deșert și de rîs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți» (v. 44 b).
Actul lui Iuda îi oferă astfel autorului un argument puternic în sprijinul cre­
dinței în înviere, pe care o apără pe tot parcursul scrierii sale : dacă Iuda Maca­
beul, exemplu luminos pentru orice iudeu credincios, a cerut săvîrșirea de jertfe
pentru cei adormiți, înseamnă că el și ai săi credeau cu fermitate în învierea mor­
ților ; așadar, aceia dintre iudei care cred în înviere se află pe linia celei mai
bune tradiții a iudaismului.
Este de notat că autorul nu se referă la actul lui Iuda ca la o excepție, nici
nu încearcă să justifice în vreun fel săvîrșirea jertfei pentru cei morți. Contempo­
ranii săi erau, desigur, la curent cu faptul că la templu se săvîrșeau jertfe și pen­
tru cei decedați. Autorul ține să sublinieze că această practică exista și în vremea
lui Iuda Macabeul, deci imediat după purificarea templului și restaurarea cultului de
către acest mare erou al iudaismului.
In finalul v. 44 este vorba de săvîrșirea de rugăciuni (euXea&ai) pentru cei
morți: în context se vorbește însă de o jertfă pentru aceștia (v. 43 și 46). Nu e o
contradicție : orice jertfă era însoțită de rugăciune.

V. 45: «Și a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte

bun dar le este pus».
Pentru credința sa în înviere, Iuda «a văzut» că prin colecta trimisă la Ieru­
salim a pus un «foarte bun dar»21 pentru cei adormiți (■x.otfxoijji.Evat) 22. «Cei ce cu
bună cucernicie ((xet’ euaefteiac) au adormit» nu sînt alții decît iudeii căzuți în lupta
împotriva lui Gorgias (v. 34), pentru care s-a și trimis darul la Ierusalim.

21. Termenul xaPl0't1iP1°'J (~ dar’ ajutor) este însoțit aici de superlativul xâXkiszo».
22. Folosirea expresiei «cei ce au adormit» pentru a-i desemna pe cei decedați
constituie o afirmare indirectă a credinței în înviere (cf. In. 11, 11; F. Ap. 7, 60;
13, 36; I Cor. 7, 39; 11, 30; 15, 6.18.20.51; I Tes. 4, 13 urm. ș.a.).
540 ORTODOXIA

Nu trebuie să vedem o contradicție între ceea ce se spune aici despre moartea

ior «cu bună cucernicie» și faptul că au căzut în luptă tocmai datorită păcatului
săvîrșit. Păcatul lor este evidențiat clar în text (v. 40—42). Nu este însă mai puțin
adevărat că ei au murit luptînd de bună voie (cf. I Mac. 3, 56) pentru cauza sfîntă
a religiei revelate. Păcatul de care s-aii făcut vinovați a avut un caracter incidental
în viața acestor iudei. Dreptatea dumnezeiască i-a pedepsit cu moartea trupească,
avînd însă în vedere meritele lor, ar fi fost greșit să fie considerați ca destinați
iremediabil pedepsei celei veșnice. Tocmai această situație îi determină pe supra­
viețuitori să se îngrijească de săvîrșirea celor necesare pentru ispășirea păcatului
celor- căzuți, astfel încît la înviere să se poată învrednici și ei de răsplătirea celor
drepți. Darul puîs pentru ei este «foarte bun», căci împlinește ceea ce a lipsit
evlaviei lor.

V.-46’: «Drept aceea, sfînt și cucernic gînd a iost, că a adus jertfă de

curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat».
Autorul continuă elogierea inițiativei lui Iuda, subliniind eficiența mijlocirii
pentru cei adormiți. Gîndul lui Iuda a fost «sfînt și cucernic» (oaia xal euaefWjc r,
sKiMota). Versetul subliniază încă o dată că jertfa s-a adus pentru cei morți» (itepi
Trâ-rf fiind o jertfă de curățire sau de ispășire (eStXaafxoc) 23.
Finalul pericopei : «ca să se slobozească de păcat» evidențiază o dată mai mult
convingerea că mijlocirea pentru cei adormiți nu este zadarnică.

Textul din II Macabei 12, 39—46 ne oferă o mărturie istorică de mare impor­
tanță pentru fundamentarea învățăturii creștine despre necesitatea pomenirii mor­
tilor de către Biserică.
Din acest text aflăm că în iudaismul epocii precreștine exista credința că
starea celor adormiți poate fi modificată înainte de judecata eshatologică, mijlocind
cei vii, și în special preoții, prin jertfă și rugăciuni către Dumnezeu. Pe de altă
parte, această pericopă ne arată că erau pomeniți nu numai cei drepți, ci și cei păcă­
toși și că cei ce făceau /pomenirea nu deznădăjduiau, chiar dacă păcatele celor din
urmă erau foarte grave.
Creștinismul primar a preluat cu certitudine această credință. Căci, pe de o
parte, asemenea curentului teologic, reprezentat prin această scriere, creștinii afir­
mau cu tărie credința în înviere, fără de care — zice Sf. Apostol Pavel — «zadarnică
este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră» (I Cor. 15, 14). Iar pe de
altă parte, creștinismul este ancorat cu toate rădăcinile sale în iudaism.
Textul din II Mac. 12, 39—46 se adaugă astfel argumentelor biblice și istorico
în sprijinul autenticității apostolice a credinței și practicii Bisericii cu privire la
pomenirea celor adormiți.

23. Termenii ebraici kipper și kippurim sînt redați în Septuaginta prin tXaap.6c,
eSiXaajxoC, eSîXaapa sau e$iXaaiC. în lezechiel (44, 27 și 45, 19) primii doi termeni se
referă la jertfele pentru păcat (ebr. chattat) ; vezi și Ps. 48, 7; 129, 4. în Noul
Testament, iXaap.oc apare numai în I In. 2, 2 și 4, 10. Asupra ispășirii și a jertfelor
de ispășire, precum și asupra termenilor folosiți în Vechiul Testament, vezi F. Biichsel,
în «Theologisches Worterbuch zum Neuen Testament», voi. III, Stuttgart, 1938, retip.
1957, p. 301 ș.u.