Sunteți pe pagina 1din 4

Demetrios J.

Constantelos – The Orthodox Diaspora: Canonical and Ecclesiological


Perspective
Potrivit preotului și teologului ortodox Demetrios Constantelos cea mai mare provocare pe
care o are de înfruntat Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe este problema diasporei ortodoxe. Odată
cu aceasta vin și o serie de probleme canonice necunoscute Bisericii până în modernitate, când
mutarea oamenilor dintr-un loc în altul a devenit un lucru foarte facil. În acest nou context Biserica
este obligată de propria-i vocație să fie acolo unde sunt și credincioșii ei. Dar ce se întâmplă dacă
pe un teritoriu străin ajung mai multe comunități ortodoxe de etnii diferite? Cum se împacă
eclesiologia ortodoxă cu prezența în acest teritoriu a 3 sau 4 episcopi ortodocși ca si crez, dar de
etnii diferite – lucru ce contrazice principiile canonice care spun că într-un teritoriu trebuie să
existe un singur episcop sub jurisdicția căruia să fie acel teritoriu întreg?
Pentru început, analiza etimologică ne arată că termenul „diaspora” este de sorginte
eminamente grecească. Astfel, verbul διασπείρω (diaspeíro), care se traduce prin: a împrăștia; a
răspândi; a despărți sau a risipi, stă la baza modernului „diaspora”.
Istoricește vorbind, acest termen a desemnat mai întâi răspândirea evreilor. Ne referim la
mai multe evenimente din istoria poporului iudeu: în primul rând, în anii 722 și 597 au avut loc
cele două deportări în ținuturile Asiriei și Babilonului. În al doilea rând, au avut loc mișcări
similare în țări precum Persia, Armenia, etc. În al treilea rând, câteva secole mai târziu, în vremea
în care Domnul Hristos era deja între iudei, aceștia se răspândiseră în cele mai importante orașe
ale lumii greco-romane.
În altă ordine de idei, iudeii înșiși au folosit același termen pentru a se adresa ofensator și
cu superioritate altor popoare. Foarte adesea pentru evrei, neamurile sau ne-evreii erau o mulțime
de oameni răspândiți, care nu valorau prea mult. Aici profesorul grec ne amintește de episodul în
care Domnul Hristos le-a spus fariseilor: „Puțin timp mai sunt cu voi și Mă duc la Cel ce M-a
trimis. Mă veți căuta și nu Mă veți găsi; și unde sunt Eu, voi nu puteți să veniți. Deci au zis iudeii,
între ei: Unde are să Se ducă Acesta, ca noi să nu-L găsim? Nu cumva va merge la cei împrăștiați
printre elini și va învăța pe elini?” (Ioan 7, 33-35).
La rândul ei creștinătatea și-a desemnat comunitățile ce trăiau în diferite provincii ale
Imperiului Roman folosind același termen. Pentru creștini diaspora (adică întreg pământul) nu era
altceva decât locul de peregrinare. Creștinii trăiau (și trăiesc până astăzi) în diaspora ca într-un
exil, având nostalgia patriei cerești. În acest sens și Sfântul Pavel spune că „ nu avem aici cetate
stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), adică Ierusalimul cel ceresc, Împărăția
lui Dumnezeu, realitatea spirituală a deplinei comuniuni cu Dumnezeu.
În modernitate deja termenul „diaspora” este foarte utilizat atât în spectrul teologiei, cât și
în cel al sociologiei, psihologiei, etc: În Germania de pildă, membrii unui grup religios sau ai unei
minorități etnice sunt numiți cu genericul „diaspora”. Tot astfel, Protestanții ce trăiesc în țări
Romano-Catolice – și invers – sunt numiți „diaspora”. Adică aceste comunități constituie diaspore
(plural) în ochii celor băștinași.
Pentru Ortodoxie, „diaspora” reprezintă acele teritorii care sunt locuite de credincioși, dar
care nu au fost din totdeauna ortodoxe. În aceste teritorii s-au creat (și subzistă până astăzi) o serie
de anomalii canonice ce derivă din suprapunerea jurisdicțiilor mai multor episcopi de aceeași
credință (ortodoxă), dar de etnii diferite. O astfel de situație este, zice profesorul Constantelos, o
eroare teologică. Este o greșeală a zice Biserica Ortodoxă din America, Biserica Ortodoxă din
Australia sau din orice altă țară. Aceste denumiri atacă frontal eclesiologia ortodoxă și
fundamentele acesteia, mai ales că nu ar trebui să existe Biserici naționale nici măcar la nivel
conceptual. Astfel de denumiri „dau impresia că Biserica nu ar fi Una”.
Diaspora ortodoxă este cel mai adesea sub diferite jurisdicții, ale diferitelor patriarhii:
Rusia, România, Constantinopol, Serbia, etc. Astfel, suprapunerea mai multor jurisdicții în același
teritoriu contravine principiului dogmatic și canonic al unui singur episcop pentru o singură
episcopie. Acest lucru, spune profesorul, atacă principiul sobornicității/catholocității Bisericii
deoarece „caracterul etnic dă impresia că Biserica nu este deschisă spre alte etnii”. Altfel spus,
diaspora ortodoxă românească lasă să se înțeleagă că e deschisă doar românilor ce trăiesc înafara
granițelor României.
Altă problemă a „pluralismului ortodox” (așa denumește profesorul Constantelos aceste
anomalii canonice produse în diaspora ortodoxă) este aceea a limitării spațiului misionar, respectiv
a strangulării vocației misionare a Bisericii. Practic, prin deschiderea exclusivistă pe care pare s-o
aibă în diaspora, Biserica este împiedicată să-și manifeste vocația misionară de care în mod
ontologic dispune. În acest caz, Biserica este împiedicată să-i cheme la sânul ei pe cei ce aparțin
altor etnii doar pentru că în aparență ea se adresează doar celor ce fac parte din etnia sub care ea
se supune canonic. Astfel chemarea Domnului de a fi botezate „toate neamurile” pentru „ca toți să
fie una” rămâne neauzită și neplinită.
În această situație profesorul Constantelos oferă Sinodului 3 soluții pentru rezolvarea
acestei probleme:
1. Să nu facă nimic; să se facă că nu vede că există o astfel de problemă și să se preocupe
de alte probleme mai importante. În fond, fenomenul social al migrației este ontologic legat de
ființa omului și cu greu poate fi stăpânit de Biserică. Câtă vreme omul nu este statornic (la propriu),
Biserica este obligată să accepte tot felul de variante mai mult sau mai puțin canonice în vederea
rezolvării problemei migrației.
De asemenea, Biserica este datoare să își adapteze viața potrivit contextului lumii în care
trăiește (și potrivit nevoilor pe care aceasta le are), asta chiar și în ciuda faptului că aceste două
realități (Biserica și lumea) șunt cel puțin antinomice.
Acest prim punct este concluzionat de autorul grec prin expunerea exactă a problemelor ce
au dus la apariția acestor anomalii: interesele economice, influențele culturale și intelectuale,
efectele tradițiilor sociale, etc.
2. Sinodul să înființeze câte o Biserică autocefală sau autonomă în fiecare teritoriu din
diaspora. Aceste teritorii să fie bineînțeles organizate după aceleași principii canonice ortodoxe,
având un mitropolit, arhiepiscop și, eventual un patriarh. Aceasta, spune profesorul ar fi situația
cel mai dezirabilă, idealul. Apare, însă o problemă majoră: imaturitatea noii Biserici. Părintele
Stanley Harakas spune că „o Biserică, pentru a fi autocefală, trebuie sa dea dovadă de o deplină
maturitate, să aibă tradiția sfințeniei…”, ori cum poate o Biserică nou-născută să le aibă pe toate
acestea? Cel puțin teritoriul american dovedește că nu este pregătit pentru o astfel de viață (nouă),
spune părintele Constantelos. Grav lucru în concepția profesorului este că o astfel de încercare de
rezolvare a problemei ar duce la schisme și scandaluri mari.
3. Sinodul să înțeleagă că Bisericile Ortodoxe Autocefale au nevoie să stabilească în
diaspora o confederație liberă care să fie închinată (deci sub jurisdicția chiar și parțială a)
Patriarhiei Ecumenice. De ce nu patriarhiei Antiohiei, Alexandriei, Moscovei se întreabă
profesorul Constantelos. În primul rând din motive canonice, apoi istorice și pragmatice. Părintele
Mayendorff scria la un moment dat că „patriarhia ecumenică a fost recunoscută ca având și un
primat de onoare, dar și o responsabilitate pentru întreaga Biserică, fiind oarecum un centru al
creștinătății.” Aceasta ar fi rezolvarea problemei diasporei potrivit autorului nostru. Acesta,
folosindu-se de canonul 34 apostolic, spune că este de datoria Bisericilor ca ele să cunoască pe cea
mai mare dintre ele și i se supună.
Pe lângă tradiția canonică mai există și alte situații precedente care susțin această rezolvare
a problemei. Canonul 28 emis de către sinodul ecumenic de la Chalcedon (451) recunoaște
întâietatea patriarhiei de Constantinopol. Profesorul Constantelos văzând comentariile1
canoniștilor bizantini medievali Balsamon, Zonaras și alții – comentarii ce întăresc hotărârea
sinodului de la Chalcedon – crede cu tărie că o astfel de situație ar rezolva problema diasporei
ortodoxe.
Autorul nostru mai invocă și rolul și autoritatea spirituală pe care de-a lungul timpului
Constantinopolul le-a avut peste creștinătate. Astfel, zice el, este de neapărată trebuință ca să
recunoaștem primatul jurisdicțional al Constantinopolului, cu atât mai mult cu cât acest lucru a
fost rânduit astfel de către un sinod ecumenic. În acest sens Ortodoxia trebuie să își regăsească
centrul care să coordoneze, să ia inițiative și să medieze viața Bisericii.
Așadar Sinodul ar trebui să organizeze un plan prin care să unească diaspora într-o
confederație semi-autonomă2, sub o singură autoritate (legislativă și spirituală), cea a
Constantinopolului.

1
Acești canoniști iau exemplul papei de la Roma care avea autoritate peste unele teritorii precum Illiricum, Macedonia,
Thesalia, etc, deși aceste teritorii aparțineau mai degrabă răsăritului creștin.
2
Semi-autonomă ar însemna potrivit profesorului Constantelos o implicare parțială a Constantinopolului; ceva
asemănător cu relația dintre Biserica Autocefală și Biserica Autonomă. Din punct de vedere canonic, într-o astfel de
situație, Biserica Autonomă, până se maturizează și devine capabilă să trăiască de una singură este ajutată și susținută
de Biserica Autocefală (față de care stă să se desprindă). Acesta constituie defapt un proces dinamic de creștere a
Bisericii și în care Biserica se vede pe viu ca fiind un trup, unul viu. Cea mai potrivită icoană a nașterii unei astfel de
Biserici ar fi cea a unei mame care își crește cu grijă fiica până aceasta e capabilă să se descurce de una singură.