Daniel J.

Sahas – The Orthodox Diaspora, Canonical and Ecclesiological Perspective: A

Response
Acest document reprezintă un răspuns la perspectiva oferită de preotul și teologul ortodox
Demetrios Constantelos. Viziunea autorului, deși idealistă (în mod intenționat), totuși este una pe
care Ortodoxia a avut-o în conștiința ei de la bun început. Potrivit lui Daniel Sahas, prin
„rezolvarea” pe care o propune în fața problemelor diasporei ortodoxe, părintele Constantelos nu
face altceva decât să fie deplin pragmatic (asta în ciuda faptului că face unele observații cam
îndrăznețe).
Autorul nu contestă cele pe care Constantelos le scrie deoarece problema diasporei este
una deosebit de complexă, răspunsul părând a fi totuși o pledoarie pentru a căuta soluții (mai
degrabă) în tradiția Bisericii. El spune că noi, ortodocșii „trebuie să căutăm în propria noastră
tradiție și în propriul nostru ethos sensul teologic și implicațiile diasporei și abia apoi să punem
noua realitate în balanță cu tradiția canonică.” Autorul adaugă că ideea unui sinod al Ortodoxiei
din diaspora este foarte potrivită.
Un lucru pe care părintele Constantelos nu l-a dezvoltat în eseul său a fost acela care derivă
din contextul biblic și experiența creștină. Diaspora nu înseamnă simplu „a împrăștia”, ci mai
degrabă „a semăna” de la grecescul dia-speirein. Când iudeii au început să folosească acest termen
ei au asociat această nouă realitate cu una deja cunoscută lor – termenul evreiesc galut, care se
traduce prin exil (exilul din pământul lui Israil). Distrugerea templului a fost pentru iudei o dovadă
că Dumnezeu i-a părăsit, deși evreii aveau mereu conștiința că Dumnezeu nu-i părăsește nicicând,
nici măcar în exil, ci ia parte la acesta, pentru ca în final să î+ mântuiască. Pentru evrei diaspora
pare a fi mai degrabă o pedeapsă sau ca un blestem mai ales că pământul și poporul erau
considerate sfinte.
De cealaltă parte, pentru creștini diaspora a fost o binecuvântare „și un Nou Testament”.
Domnul Hristos, în încercarea de-ai conștientiza pe oameni a folosit imaginea „semănătorului
[care] a ieșit să semene sămânța sa” și a asociat-o direct lucrării Sale și Bisericii până la urmă.
Bineînțeles, lucrarea Sa rămâne determinată de „calitatea solului”, adică de receptivitatea omului
în fața mesajului evanghelic. În acest sens, Biserica (ekklisia, de la grecescul ek-kalein) apare ca o
chemare a tuturor de a fi una. De aceea și creștinii adevărați nu au conștiința că fac parte din
Biserică în același mod cum fac parte din vreo organizație lumească cu interese și scopuri, ci ei
simt prezența lor ca pe a unui mădular în ansamblul organic al unui trup, iar în acest trup, cel ce
dirijează întreaga energeia este Domnul Hristos, Capul Bisericii. În consecință, creștinii nu trebuie
nicidecum să vadă diaspora drept o chestiune negativă, ci o adevărată binecuvântare, mai ales
pentru faptul de a putea fi chemat la mărturisire într-un astfel de context.
Pe de altă parte trebuie înțeles și faptul că diaspora, așa cum o vedem noi astăzi nu este
nicidecum un rod al misiunii ortodoxe, ci mai degrabă al crizei sociale, indiferent ce amprentă ar
purta ea – economică, politică, etc.
Diaspora e un fenomen sociologic și nicidecum unul teologic. Chiar dacă e așa, Biserica
nu are dreptul să trateze situația ca pe un accident, ci problema trebuie privită din perspectiva
providenței divine deoarece Biserica, la fel ca și omul este chemată să transforme (prefacă) criza
în bucurie duhovnicească.
Mai departe, autorul nostru spune că definiția părintelui Constantelos privitoare la diaspora
este deficitară. După Constantelos diaspora este alcătuită din „creștinii ortodocși aparținând
Bisericilor care nu se încadrează în structura canonică tradițională a Răsăritului sau jurisdicții
ecleziastice administrative în zonele care din punct de vedere istoric nu au fost niciodată ortodoxe.”
Această definiție este corectă doar în parte deoarece are în vedere doar aspectul sociologic,
uitându-se de aspectul teologic al apartenenței mădularelor la trup într-un mod organic.
O problemă foarte mare pe care o generează situația de față este legată de suprapunerea
jurisdicțiilor episcopale. Răul este și mai mare cu cât teologia ortodoxă asupra diasporei lasă se
înțeleagă această anomalie drept un ecou al ei fără a se încerca vreo rezolvare concretă.
Vizavi de opțiunile oferite de părintele Constantelos, autorul nostru spune:
Prima opțiune nu e chiar de lepădat din pricina faptului că problema cere se fie rezolvată
de întregul Sinod al Ortodoxiei. Iar dacă stăm să ne gândim situația, așa cum e ea în stare
bolnăvicioasă (din punct de vedere teologic), totuși nu afectează pe nimeni.
Prima opțiune nu e de lepădat deoarece jurisdicția canonică exercitată de episcopii de astăzi
are un profund caracter selectiv.
„A doua opțiune este cea mai sănătoasă” deoarece anulează orice concurență între
Bisericile Autocefale care au jurisdicție într-un anumit teritoriu.
Sinodul va trebui să confirme realitatea diasporei, iar această a doua opțiune este cea mai
veritabilă metodă de confirmare. Autocefalia nu este o coroană a perfecțiunii, ci un modus
operandi și vivendi spre o astfel de perfecțiune.
 Și în fine, a treia opțiune este atât realistă și plauzibilă, cât și idealistă întru totul. În acest
sens, autorul se întreabă retoric dacă pot fi interpretate literar canoanele folosite de părintele
Constantelos drept argument. De observat în acest sens este că Patriarhia Ecumenică nu pare să
aibă nicidecum o tradiție consecventă asupra diasporei. Adică de-a lungul timpului nu a existat o
consecvență în jurisdicția diasporei ortodoxe din partea Patriarhiei Ecumenice.
Autorul nostru ține să reformuleze puțin concluziile și spune că în capul listei de priorități
stă conștientizarea realității mistice a trupului lui Hristos din partea credincioșilor. Apoi Sinodul
ar trebui să încurajeze nu doar o unitate abstractă, ci una reală tuturor ortodocșilor deoarece nu
există abstracțiuni în spațiul teologiei ortodoxe.