Seria a III-a, Anul II, Nr.

4, octombrie-decembrie, 2006
ARHID. PROF. DR. IOAN I. ICA JR

IALOG TEOLOGIC

Arhid. prof. dr. Ioan I. ICÅ jr

PAPA RENUNŢĂ LA TITLUL DE „PATRIARH AL

OCCIDENTULUI”. SEMNIFICAŢIILE POSIBILE ALE
OMITERII UNUI TITLU PONTIFICAL VECHI DE 1500 DE
ANI

Pe 1 martie 2006, cotidianul italian de mare tiraj Corriere della Sera

îşi informa cititorii din surse vaticane că în ediţia pe acest an a periodicului
Annuario Pontificio s-a produs o schimbare în titlurile oficiale ale papei. Din
1969 încoace papei i se atribuiau invariabil următoarele nouă titluri:
(1) „episcop al Romei”, (2) „vicar al lui Iisus Hristos”, (3) „succesor al
prinţului Apostolilor”, Petru, (4) „pontif suprem al Bisericii universale”,
(5) „patriarh al Occidentului”, (6) „primat al Italiei”, (7) „arhiepiscop şi
mitropolit al provinciei Romei”, (8) „suveran al statului Vatican” şi
(9) „slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”. În 1969, papa Paul VI eliminase
finalul titlului „suveran al statului Vatican domnind slăvit” şi adăugase
faimoasa expresie a papei Grigorie I cel Mare „servus servorum Dei”.
Informaţia se dovedise corectă. Pe 10 martie apărând şi în librării
ediţia pe 2006 a lui Annuario Pontificio — prima de după alegerea pe 19
aprilie 2005 a cardinalului Joseph Ratzinger ca papă sub numele de Benedict
XVI, căruia îi fusese prezentată spre aprobare oficială pe 14 februarie 2006 —
s-a putut constata că din lista celor nouă titluri oficiale ale pontifului roman
lipsea într-adevăr titlul al cincilea, cel de „patriarh al Occidentului”. Modul
neobişnuit în care s-a operat această modificare — fără nicio explicaţie oficială
— a lăsat inevitabil loc speculaţiilor.
Primele reacţii au fost de altfel contradictorii. Cardinalul Achile
Silvestrini susţinea că e vorba de un „gest ecumenic” motivat de dorinţa de a
elimina orice confuzie sau comparaţie între jurisdicţia sa universală şi cea
particulară a patriarhilor răsăriteni: primatul universal papal este unul

178
PAPA RENUNTA LA TITLUL DE PATRIAH...

„petrin” şi nu trebuie confundat cu prerogativele unui patriarh, fie el şi al

Occidentului.
Departe de a-l interpreta într-un sens „ecumenic”, prima reacţie
ortodoxă — comentariul episcopului Austriei al Patriarhiei Moscovei, Ilarion
Alfeiev (cf. Europaica 89, 6 martie 2006, europaica@orthodoxeurope.org) —
a fost una negativă: renunţarea papei la titlul tradiţional, vechi de 1500 de
ani, de „patriarh al Occidentului” e menită doar „să confirme pretenţia de
jurisdicţie universală din celelalte titluri «monarhice» ale papei, care nu vor fi
niciodată acceptate ca atare de către ortodocşi, cele de «vicar al lui Hristos»,
unic «succesor al Sfântului Petru» şi «pontif suprem al Bisericii universale», la
care ar fi trebuit renunţat mai întâi dacă ar fi existat dorinţa de progres
ecumenic”. „E un mister cum anume ar putea această omitere ameliora
relaţiile cu ortodocşii”.
Deşi operată fără explicaţii, decizia de a omite titlul de „patriarh al
Occidentului” nu era chiar o surpriză pentru cunoscătorii teologiei şi
ecleziologiei catolice. Joseph Ratzinger avansase încă din 1969, pe când era
profesor de dogmatică în Regensburg, ideea unei distincţii clare între rolurile
papei de „primat universal” şi de „patriarh”. Într-un studiu cu titlul „Primat
şi episcopat” apărut în 1969 în cartea sa Das neue Volk Gottes, el afirma
următoarele: „Imaginea unui stat centralizat pe care Biserica Catolică a
oferit-o până la ultimul Conciliu nu decurge din ministeriul petrin, ci din
strânsa lui amalgamare cu funcţia patriarhală care a sporit tot mai mult în
decursul istoriei şi care-i revenea episcopului Romei pentru întreaga
creştinătate latină. Dreptul canonic uniform, liturghia uniformă, numirea
uniformă a episcopilor de către centrul roman, toate acestea nu fac în chip
necesar parte din primat, ci rezultă din strânsa unire a acestor două funcţii.
De aceea pe viitor sarcina ce trebuie luată în considerare va fi aceea de a
distinge iarăşi mai clar între funcţia propriu-zisă a succesorului lui Petru şi
oficiul patriarhal, şi de a crea, acolo unde e necesar, noi patriarhii
detaşându-le de Biserica latină. Atunci unitatea cu papa n-ar mai însemna
încorporarea într-o administraţie uniformă, ci doar inserarea într-o unitate de
credinţă şi comuniune în care papei i se recunoaşte puterea de a da
interpretări autoritative ale revelaţiei date în Hristos, şi a cărui autoritate e
acceptată ori de câte ori e dată într-o formă definitivă. Într-un viitor nu prea
îndepărtat se va putea lua în considerare faptul dacă nu cumva bisericile din
Asia şi din Africa, asemenea celor ale Răsăritului, nu s-ar putea înfăţişa drept
«patriarhii» autonome sau «mari biserici», sau oricum s-ar putea numi în viitor
asemenea ecclesiae in Ecclesia.”
În acelaşi sens unii teologi — ca Michel Magee în teza sa despre
„Instituţia patriarhală în Biserica Catolică” susţinută în februarie 2006 la
Universitatea Gregoriana — pledează pentru o distincţie clară între rolul papei

179
ARHID. PROF. DR. IOAN I. ICA JR

de „păstor” universal şi „patriarh al Occidentului” sau conducător al Bisericii

latine. De altfel chiar şi acum papa îşi exercită primatul în mod diferit în
Biserica latină şi în cele greco-catolice: dacă, de exemplu, numeşte direct pe
arhiepiscopul Parisului sau New York-ului, în schimb doar recunoaşte
episcopii ucraineni ori maroniţi aleşi de sinoadele locale. Unii teologi care
militează pentru crearea de noi patriarhate catolice în Africa, Asia şi cele
două Americi, fiecare cu specificul şi autonomia lor locală, au sugerat că
renunţarea la titlul de „patriarh al Occidentului” ar putea fi un prim pas în
această direcţie, papa devenind un fel de „patriarh al latinilor” făcând loc
altor patriarhi în tradiţia creştinismului catolic.
Mai puţin ipotetică decât această interpretare rămâne însă legătura
deciziei de omitere cu cartea Il Papa Patriarca d’Occidente? Studio
storico-dottrinale, Roma, 1990, scrisă de teologul franciscan Adriano Garuti,
profesor la Universitatea Lateranum din Roma, şi între 1975–2003 membru
şi colaborator al cardinalului Joseph Ratzinger în cadrul Congregaţiei pentru
Doctrina Credinţei. Potrivit acestuia, titlul de „patriarh” e de origine
imperială bizantină şi urmăreşte inserarea papei ca „primus inter pares” în
„pentarhia” vechilor scaune ale Bisericii vechi: Ierusalim, Antiohia,
Alexandria, Constantinopol şi Roma. Utilizarea de către papă a titlului de
„patriarh” ar fi o diminuare şi slăbire inacceptabilă a autorităţii papale.
Abandonarea lui echivalează, aşadar, cu o respingere a încercărilor de a
impune noţiuni răsăritene ecleziologiei catolice. Sau, în cuvintele din 10
martie ale iezuitului Robert Taft, profesor la Institutul Pontifical Oriental din
Roma, gestul trebuie înţeles ca „un refuz din partea Vaticanului de a pune
problema primatului petrin într-un cadru care nu-i este propriu”, întrucât a-l
numi pe papă „patriarh al occidentului” ar putea fi văzut drept „o încercare
de a orientaliza ecleziologia universală”.
În faţa acestor reacţii şi comentarii, pe 22 martie 2006, Consiliul
Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, prezidat de cardinalul Walter Kasper, a
emis sub forma unui comunicat o scurtă „Clarificare” pe această temă
(www.zenit.org). Potrivit acesteia, în primul mileniu creştin au existat două
evoluţii diferite în ce priveşte structurarea comuniunii Bisericii la nivel
universal: între 381–451 în Răsărit se formează cele cinci patriarhii, clar
delimitate teritorial ale „pentarhiei” sancţionată de legislaţia împăratului
Iustinian (527–565) şi în care papa era inclus ca primul între cei cinci
patriarhi. Roma a favorizat în schimb primatul apostolic petrin şi ideea a trei
scaune petrine: Ierusalim, Alexandria şi Roma. Fără a folosi titlul de „patriarh
al Occidentului”, papa apare drept cel dintâi dintre cei cinci patriarhi ai
„pentarhiei” în actele Sinodului constantinopolitan din 869–870, precum şi
în hotărârile Conciliilor Lateran IV (1215) şi Florenţa (1439). Primul care a
folosit titlul de „patriarh al Occidentului” a fost papa Teodor în anul 642,

180
PAPA RENUNTA LA TITLUL DE PATRIAH...

după care el apare doar ocazional şi fără o semnificaţie clară. A revenit în

secolele XVI–XVII, în contextul unei înmulţiri generale a titlurilor pontificale,
în Annuario Pontificio apărând pentru prima dată în 1863. Întrucât astăzi
termenul „Occident” nu mai are un sens „geografic”, ci „cultural”, el
putându-se referi şi la SUA, Australia sau Noua Zeelandă, titlul de „patriarh
al Occidentului” — care se referă la jurisdicţia specială a episcopului Romei
asupra Bisericii latine — „a ajuns învechit şi practic inutilizabil”. „Insistarea
pe menţinerea lui nu mai are sens”, mai ales acum, când în Biserica
Romano-Catolică au fost create pentru nevoile regionale aşa-numitele
„conferinţe episcopale”. În concluzie, omiterea titlului de „patriarh al
Occidentului” ar exprima din partea Vaticanului doar „un realism istoric şi
teologic”, cu alte cuvinte abandonarea unei noţiuni imprecise şi învechite, şi
„renunţarea la o pretenţie care ar putea fi utilă dialogului ecumenic”. În
niciun caz ea „nu schimbă cu nimic recunoaşterea solemnă a vechilor
Biserici patriarhale (cf. Lumen Gentium 23)” şi „nu implică noi pretenţii”.
Pe 8 iunie 2006, secretariatul Sfântului Sinod al Patriarhiei
Ecumenice posta pe internet (www.ec-patr.gr) o „Declaraţie” oficială
rezultată din discuţiile care au avut loc la întrunirea Sfântului Sinod din
Fanar pe tema consecinţelor posibile pentru relaţiile ortodoxo-catolice ale
omiterii din Annuario Pontificio a titlului „patriarh al Occidentului” cu
menţinerea celor de „vicar” şi „pontif suprem” în lumina discuţiilor generate
şi a „clarificării” oficiale a Consiliului Pontifical pentru Unitate. „Declaraţia”
începe prin a sublinia „semnificaţia deosebită” a acestui gest pentru dialogul
teologic dintre cele două Biserici, a cărui reluare era prevăzută pentru luna
septembrie (1). Se arată apoi că dintre toate titlurile papale cel de „patriarh
al Occidentului” a fost acceptat fără probleme în Răsărit atât în mileniul I în
interiorul „pentarhiei”, cât şi în mileniul II. El exprimă „conştiinţa limitelor
geografice ale oricărei jurisdicţii bisericeşti”, care „n-a încetat să fie o
componentă fundamentată a ecleziologiei ortodoxe”. În virtutea ei, după
Schismă Patriarhia Ecumenică a refuzat să creeze episcopii în Occident şi a
protestat mereu împotriva creării unei ierarhii latine în Răsărit (2). Evident,
evoluţiile istorice din ultimul mileniu au schimbat situaţia atât în Răsărit, cât
şi în Apus. În Răsărit „pentarhia” iniţială „a slăbit” şi au apărut noi patriarhii
şi Biserici Ortodoxe autocefale. Este vorba de un „fapt istoric incontestabil”,
dar din punct de vedere canonic există o „distincţie” între noile patriarhii
(care n-au fost sancţionate de un Sinod Ecumenic) şi vechile patriarhii ale
„pentarhiei” care beneficiază de aprobarea unor Sinoade Ecumenice, şi între
care „primul loc aparţine Patriarhiei Occidentului de sub episcopul Romei,
chiar dacă comuniunea ei cu Bisericile Ortodoxe a fost întreruptă după
Schisma din 1054. Acest fapt rămâne întotdeauna foarte important pentru
abordarea de către ortodocşi a chestiunii primatului episcopului Romei în

181
ARHID. PROF. DR. IOAN I. ICA JR

cazul restaurării comuniunii depline între cele două Biserici” (3). Că

termenul „Occident” a primit recent un sens cultural transeuropean mondial
e „un fapt la fel de incontestabil”. „Cu toate acestea însă ar fi de neconceput
pentru ecleziologia ortodoxă să denunţe principiul geografic şi să-l
înlocuiască în structura Bisericii cu unul «cultural». Unitatea Bisericii nu
poate fi concepută ca suma unor Biserici distincte cultural, ci ca unitatea
unor Biserici locale, adică determinate geografic. Îndepărtarea titlului de
«patriarh al Occidentului» nu trebuie să ducă la absorbţia «jurisdicţiilor»
bisericeşti distincte geografic de către o Biserică «universală» constând din
Biserici distincte pe bază fie de «cultură», de «confesiune» sau «rit». Chiar şi în
condiţiile istorice de azi, Biserica Una trebuie privită din punct de vedere
ecleziologic drept unitatea unor Biserici locale depline” (4). Faptul că
Benedict XVI a renunţat la titlul de „patriarh al Occidentului”, menţinând
titlurile de „vicar” şi „pontif suprem” — „care implică o jurisdicţie universală
a episcopului Romei asupra întregii Biserici, ceva ce ortodocşii n-au acceptat
niciodată” — „creează serioase dificultăţi”. În primul rând, „devine greu de
folosit” de acum înainte noţiunea de „Biserici-surori” introdusă la începutul
secolului XIII de patriarhul ecumenic Ioan X Kamateros ca răspuns la
poziţiile papei Inocenţiu III şi reluată şi promovată în anii ’60 ai secolului XX
de papa Paul VI şi patriarhul ecumenic Atenagora (5). Dată fiind reînceperea
dialogului teologic ortodoxo-catolic programată pentru luna septembrie
2006, Patriarhia Ecumenică îşi exprimă în final dorinţa „de a nu se mai
adăuga alte dificultăţi unei chestiuni atât de spinoase ca aceea a primatului
episcopului Romei” şi ţine să reamintească principiul formulat în 1967 de
profesorul Joseph Ratzinger potrivit căruia „Roma nu poate cere Răsăritului
în ce priveşte chestiunea primatului mai mult decât s-a formulat şi aplicat în
primul mileniu”. „Un astfel de principiu însoţit de o ecleziologie de
comuniune, care plasează fiecare aspect al primatului în contextul structurii
sinodale a Bisericii, ar facilita mult efortul de a soluţiona o chestiune extrem
de serioasă pentru unitatea Bisericii lui Hristos”, se spune în finalul
„Declaraţiei” Patriarhiei Ecumenice.
Chestiunea „patriarhiei Occidentului” pune în joc, aşadar, o problemă
istorică şi ecleziologică decisivă pentru relaţiile dintre Răsăritul şi Apusul
creştin, întrucât arată că e vorba de două concepţii diferite despre Biserică la
nivel universal. Pentru Răsărit, Biserica universală nu este monolitică şi
uniformă, ci e alcătuită dintr-o comuniune — de tipul unitate în multiplicitate
— de Biserici regionale sau „patriarhii” egale între ele în demnitate. În
conformitate cu acest model ecleziologic sancţionat de canonul 28 al
Sinodului IV Ecumenic de la Chalcedon (451) (reluat de canonul 36 al
Sinodului V–VI „Trullan” din 692), în Imperiul Bizantin a funcţionat în
primul mileniu aşa-numita „pentarhie” a celor cinci scaune patriarhale

182
PAPA RENUNTA LA TITLUL DE PATRIAH...

principale ale lumii creştine, egale între ele, în frunte cu Biserica Romei, al
cărei primat universal n-a fost însă definit mai îndeaproape de Sinoadele
Ecumenice. „Pentarhia” a funcţionat astfel efectiv până în secolul IX, cum
arată Sinoadele constantinopolitane din 869–870 şi 879–880, unde papa
apare ca primul dintre cei cinci patriarhi. Titlul de „patriarh al Occidentului”,
acordat episcopului Romei, apare pentru prima dată într-o scrisoare a
împăratului Teodosie II (408–450) către papa Leon I cel Mare (440–461) şi e
atestat documentar ca folosit pentru prima dată de un papă în anul 642 de
către papa grec Teodor I (642–649); tot în secolul VII reşedinţa papei din
Lateranum apare în documente cu titlul de „Patriarhium”.
Nu trebuie însă pierdut din vedere că Biserica Romei a refuzat să
recepteze atât canonul 28 de la Chalcedon, cât şi Sinodul Trullan, şi că n-a
avut niciodată conştiinţa de a constitui o simplă „patriarhie” în sensul
„pentarhiei”. Acestei „pentarhii”, ca instituţie politico-bisericească stabilită de
Sinoadele Ecumenice şi ratificată de Imperiul Bizantin, deci de drept
bisericesc-uman, Roma i-a opus încă din secolul IV conştiinţa unui primat
universal „apostolic”, „petrin”, de drept divin, a cărui autoritate morală şi de
instanţă de casaţie (sancţionată de canoanele 3–5 ale Sinodului de la
Sardica, 343), s-a transformat treptat în pretenţii de jurisdicţie universală cu
papii Nicolae I (858–867), Grigorie VII (1073–1085) sau Inocenţiu III (1098–
1216), pretenţii dogmatizate sub Pius IX de Conciliul Vatican I (1870). Dacă,
exceptând Sinoadele constantinopolitane din secolul IX, Roma a refuzat în
primul mileniu „pentarhia” imperială, căreia i-a opus teoria „apostolică” a
celor trei scaune „petrine” (Ierusalim, Alexandria şi Roma), în mileniul II
Roma a recunoscut-o oficial la Conciliile Lateran IV (1215) şi Florenţa
(1439). Dar „patriarhiile” răsăritene recunoscute aveau un alt conţinut
canonic: nu mai erau stabilite de Sinoadele Ecumenice, ci instituite prin
delegaţie de autoritate, direct de către papă; „pentarhiile” devin astfel
instituţii de drept bisericesc create de Roma, al cărei primat universal
„petrin” este de drept divin. Astfel, dacă în primul mileniu primatul „petrin”
al Romei era încadrat în comuniunea sinodală a „pentarhiei” şi a Sinoadelor
Ecumenice, în cel de-al doilea mileniu, după Schismă, Răsăritul a continuat
să funcţioneze sinodal fără o autoritate „petrină” universală (sinodalitate
reală şi primat „petrin” virtual), iar în Apus, primatul „petrin”, devenit
monarhie cu jurisdicţie universală, a anulat tot mai mult sinodalitatea şi
catolicitatea Bisericilor regionale patriarhale (primat „petrin” real şi
sinodalitate virtuală).
Decizia de a aboli titlul virtual al papei de „patriarh al Occidentului” la
începutul celui de-al treilea mileniu creştin vine în logica firească a evoluţiei
ecleziologiei catolice din el de-al doilea mileniu. Schisma din 1054,
înfrângerea conciliarismului în secolul XV, contrareforma în secolele XVI–

183
ARHID. PROF. DR. IOAN I. ICA JR

XVII, mondializarea catolicismului prin misiuni şi centralizarea crescândă a

papalităţii în secolele XIX–XX, au făcut ca pentru credincioşii catolici — dintre
care două treimi nu mai sunt europeni — titlul de „patriarh al Occidentului”
să nu mai aibă niciun sens concret. Decizia de a aboli o realitate virtuală e în
acelaşi timp o recunoaştere a caracterului mondial al catolicismului şi un
refuz al încercărilor de a impune o noţiune răsăriteană ecleziologiei catolice.
Aşadar, papa nu mai este un patriarh între alţii. Aşa cum s-a putut
vedea, acest mesaj e ambiguu şi el a putut şi poate fi citit în mai multe feluri:
— fie ca o autolimitare a jurisdicţiei pontificale şi o sporire a
comuniunii în interiorul romano-catolicismului prin crearea de noi patriarhii
în sânul lui (în sensul preconizat de profesorul Ratzinger în 1971),
— fie, în sens diametral opus, ca o şi mai mare diminuare a comuniunii
în interiorul romano-catolicismului, în care nu vor apărea alte patriarhii
(limitate exclusiv la tradiţia orientală) şi o sporire a jurisdicţiei universale
nemijlocite asupra întregii Biserici Catolice, precum şi ca un avertisment dat
ortodocşilor în ce termeni nu va fi posibilă discutarea temei primatului
Romei în ajunul relansării dialogului teologic între cele două Biserici. Că
aceasta e interpretarea cea mai aproape de intenţia lui Benedict XVI o arată
paralelismul situaţiei din 2006 cu cea din 2000.
Pe 30 iunie 2000 — cu doar zece zile înainte de lucrările celei de-a
VIII-a sesiuni plenare a dialogului oficial ortodoxo-catolic de la Baltimore
(9–19 iulie 2000) — cardinalul Joseph Ratzinger trimitea în secret tuturor
preşedinţilor Conferinţelor Episcopale romano-catolice din lume faimoasa
Notă asupra expresiei „Biserici-surori” (cf. textul şi comentariile mele în
Renaşterea, Cluj –Napoca, nr. 10, octombrie 2000, pp. 8–9). Luând
atitudine împotriva „ambiguităţii” utilizării ei în spaţiul catolic, „nota”
cerea la § 10–11 rezervă şi prudenţă în utilizarea acestei expresii,
întrucât deviază de la doctrina catolică oficială, potrivit căreia doar
Biserica Romei poate fi chemată şi „soră” a celorlalte Biserici particulare,
în schimb Biserica Catolică nu poate fi numită „sora” niciunei Biserici
particulare sau a unui grup de Biserici particulare (ci doar, eventual,
Biserică „mater et magistra”). § 3 al „notei” preciza următoarele: „În
literatura creştină expresia [«Biserici-surori»] începe să fie folosită în
Răsărit atunci când din secolul V începe să câştige teren ideea
«pentarhiei», potrivit căreia în fruntea Bisericii stau cinci patriarhi, iar
Biserica Romei are primul loc între aceste Biserici-surori patriarhale. În
această privinţă trebuie notat însă, că niciun pontif roman n-a recunoscut
vreodată această echivalare a scaunelor, nici n-a acceptat ca Bisericii
Romei să i se dea numai un primat de onoare. Trebuie subliniat şi că

184
PAPA RENUNTA LA TITLUL DE PATRIAH...

această structură patriarhală tipică pentru Răsărit nu s-a dezvoltat

niciodată în Occident.”
În martie 2006 — cu şase luni înainte de cea de-a IX-a sesiune
plenară a dialogului teologic ortodoxo-catolic, prevăzută să se desfăşoare
între 18–25 septembrie la Belgrad, pe tema nevralgică a „sinodalităţii şi
autorităţii” în Biserică — cardinalul Ratzinger, devenit în aprilie 2005
papa Benedict XVI, renunţă, fără explicaţii de data asta, la titlul de
„patriarh al Occidentului”. Mesajul nu este din păcate încurajator pentru
dialogul teologic. Papa vrea să împiedice reinterpretarea primatului său în
termenii ecleziologiei răsăritene şi ai primului mileniu creştin şi reafirmă
o ecleziologie de tip juridic universalist şi descendent, cea latină a
mileniului II. Potrivit acesteia, Biserica e unic popor al lui Dumnezeu
distribuit în Biserici „particulare”, toate Biserici-fiice ale unei unice
Biserici-mame, în acelaşi timp universală şi locală, Biserica Romei, în
fruntea căreia stă episcopul local şi universal al Romei învestit „de jure
divino”, în virtutea succesiunii primatului „petrin” în cadrul colegiului
apostolilor, cu jurisdicţie universală şi autoritate episcopală absolută şi
imediată asupra tuturor episcopilor şi credincioşilor (cf. Lumen Gentium
22, 1964). Acestei ecleziologii, Biserica Ortodoxă îi opune ecleziologia
apostolică patristică ascendentă, sacramental-euharistică, a unor Biserici
locale unite în comuniunea credinţei, Tainelor şi iubirii, şi a căror
universalitate se exprimă în comuniunea de tip sinodal a unor
Biserici-surori egale în interiorul ordinii canonice a primaţilor stabilite de
Sinoadele Ecumenice, pentru ca astfel Biserica să reflecte la toate
nivelurile — local, regional şi universal — modelul vieţii de comuniune a
Sfintei Treimi (în conformitate cu canonul 34 apostolic∗). Precum se vede,
aceste două ecleziologii continuă să fie dificil conciliabile. Ecleziologia de
comuniune este încă înţeleasă în mod diferit în Răsărit şi în Apus.

∗
Episcopii fiecărui neam [ethnous] trebuie să-l cunoască pe primul [proton] dintre ei
şi să-l socotească drept cap [kephalen] şi să nu facă nimic fără avizul/voinţa [gnome] lui,
şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici
acela să nu facă ceva fără avizul/voinţa [gnome] tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie
[homonoia] şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt.

185