INTRODUCERE ÎN ÎNVĂȚĂTURA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII

PHILIPPE HENNE

INTRODUCERE LA ILARIE DE POITIERS

urmată de o

ANTOLOGIE
Introducere la Ilarie de Poitiers

urmată de o

Antologie
 DE ACELAȘI AUTOR

La Christologie chez Clément de Rome et dans Le Pasteur d’Hermas (Hristologia la Clement al

Romei și în Păstorul lui Hermas), Fribourg, Edițiile universitare, 1992.

L’unité du Pasteur d’Hermas : traduction et rédaction (Unitatea Păstorului lui Hermas:

traducere și redactare), Paris, J. Gabalda, 1992.

Introduction à Origène suivie d’une Anthologie, « Introduction aux Pères de l’Église »

(Introducere la Origen urmată de o Antologie, Introducere la **Sfinții Părinți ai

Bisericii), Paris, Editura Cerf, 2004.

 PHILIPPE HENNE

Introducere la Ilarie de Poititers

urmată de o

Anthologie

Prefață întocmită de Excelența Sa Albert Rouet

Arhiepiscop de Poitiers

Introducere în scrierile Sfinților Părinți ai Biserici

 Prefață

În partea veche a orașului Poitiers, o casă recentă ascunde o imensă

pașteră/pivniță/cavou boltit/ă. După aspectul pereților, aceasta pare să aparțină

secolului al IV-lea. Este numită „Casa unde care s-a născut Sfântul Ilarie”, fiind

contemporană cu acesta. Oare trebuie să mergem mai în urmă, până la acest „Sfânt

Francaire” care este prezentat de o legendă încă vie ca fiind tatăl lui Ilarie? Este destul

de probabil. Exemplul este interesant, întrucât cunoaștem contextul în care se află Ilarie

mai bine decât viața lui, acesta rămânând discret în ceea ce ține de istoria lui. Nu

departe de casă, un baptiseriu construit pe locul unei case private păstrează niște detalii

de la mijlocul celui de-al IV-lea secol referitoare la faptul că Ilarie a putut boteza în acest

loc. Nu cunoaștem îndeajuns decât evoluția lui spirituală.

Formarea sa temeinică i-a conferit precizie în vocabularul folosit și concizie în

formulări. Analizându-l îndeaproape, atenția face să se descopere la ce anume ținea atât

de mult: la precizia cuvintelor. Fără a fi dificil, stilul său este mai degrabă al unui jurist

decât al unui poet. Fiind deja capitală regională, Poitiers găzduia administrația și

juriștii. Să fi fost Ilarie funcționar? Este probabil. El va păstra grija pentru precizie și

simțul binelui comun.

În Poitiers exista un fel de religie medie care era răspândită în Galia și cu două

stiluri rar evocate. Primul se desfășoară de-a lungul rocilor granitice care coborau din

Masivul Central și reapar în crângul din regiunea vestică Vendée. Aceste regiuni,

departe fiind de știri, păstrau vechile credințe celtice a căror prezență actuală reiese încă

din toate părțile. Poitou, una dintre cele patru regiuni administrative din Poitiers, este

un prag: pe granit, o bandă de granit leagă Loara de Gironde. Cu puțin timp înainte de

nașterea lui Ilarie, o renaștere a cultului solar și-a centralizat aici o adorație unică a cărui
Imperi (dacă nu împărații efemeri și îndepărtați) adunau uzufructul. Toate acestea vor

conta mai târziu.

Creștinismul a apărut la Poitiers foarte probabil pe cale fluvială: având afluentul

Vienne care coboară de la Limoges. Sfântul Martial este sărbătorit în Poitou. Mai ciudat:

la porțile regiunii Poitiers în 507, Clovis îl înfrânge pe Alaric, astfel credința niceniană

este înlăturată de arianism. Soldații recrutați pentru marșurile din Est se stabilesc în

Poitou. Însă deja, în timpul lui Ilarie, la Civaux, un oraș care va deveni o necropolă

merovingiană , există un alt baptiseriu: pentru care creștini, cu care episcop, de ce

credință? De altfel, pentru ce motiv Ilarie a reacționat împotriva arianismului atât de

prompt și de devreme, printre minoritatea de episcopi care, împreună cu Sfântul

Phebade din Agen, care a perceput otrava?

Conform unor liste vechi, Ilarie ar fi al nouălea episcop din Poitiers. El este

primul asigurat in punct de vedere istoric. În afară de asta, el găsește în orașul său o

comunitate creștină, o Bibli completă și un baptiseriu în curs de a fi construit. Ceea ce

presupunea prezența unui episcop în Poitiers, înainte de Ilarie, făcea deja din acest oraș

unul din cele trizeci de sedii episcopale în cele o sută douăzeci de orașe din Galia.

Însăși Ilarie povestește cele trei etape ale convertirii sale. Mai întâi orbirea la

vederea rugului aprins care nu se mistuia unde soarele dreptații se desemnează: „Eu

sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3,14). Mai mult decât o definiție care ridică semne de întrebare

din punct de vedere filosofic, actul de a fi care este enunțat astfel intră în istorie pentru a

salva un popor (Ieșirea 3, 14). Dumnezeu există dăruindu-se. Printr-o logică existențială

– Ilarie este urmat de această logică – darul devine prezență: „Cuvântul S-a făcut trup”

(Ioan 1, 14). Dumnezeu-este-cu-noi stabilește o relație/legătură, deoarece în El Însuși

trăiesc relațiile/legăturile. Aceastea se răspândesc adunând credințele în Hristos prin

învierea prin botez (Coloseni 2, 12).

Șocul acestor trei fraze îl vor marca pe Ilarie pentru totdeauna: o viață, pentru

trei fraze. Două intuiții radicale i se reveleză/descoperă, radicale pentru că sunt

existențiale. Prima ține în această căldură rezervată relații personale: o să mai revenim

la această idee. A doua afirmă că o relație/legătură, prin natură inepuizabilă, nu ar ști să

se încadreze într-o teorie. Ea se evocă prin ceea ce dă spre a trăi. Este așadar prezentă în

mod funfamental și activă prin taine, pentru că se referă la istoria lungă a legământului

biblic (aici, taina ilariană se alătură economiei orientale) sau taine propriu zise, botezul

și euharistia. O gândire tainică, departe de a se pierde în semne afective de slabă

valoare, solicită expresia cea mai exactă prentu a servi exactitatea relației pe care o oferă

Celălalt prin iertare. Acesta este motivul pentru care opera Sfântului Duh culminează în

rugăciune.

Ilarie funcționar? A avut o funcție? O s-o ignorăm. Însă ceea ce e sigureste faptul

că el a deținut două calități remarcabile pentru acest serviciu: precizia analizei și simțul

diplomației. Precizia: de ce Ilarie a reacționat atât de puternic împotriva sinodului de la

Béziers, în ciuda pericolelor care îl pândeau? El însuși îngăduie să i se stabilească

drumul/traiectoria.

Arianismul nu reprezenta doar o doctrină greșită. Din punct de vedere politic,

reprezenta o forță. Atracția acestuia provenea mai puțin din numărul partizanilor sau

din puterea lor, cât din fascinația dată de structura sa mentală. Un Dumnezeu suprem

producea un Demiurg pentru a crea o lume ierarhizată, tot așa cum împăratul desemna

un cezar pentru a-l asista și guverna piramida celor din subordinea sa. Corespondența

mergea punct după punct. Orbiți poate de beatitudinea de a avea un împărat creștin,

așadar împărtășind ideologia regimului, mulțime de clerici nu au perceput faptul că

dacă imperiul era atras de un arianism politic, credința avea de pierdut tot prin

gândirea ce pornea de la categoriile mentale conform modelului lumii profane. Numai o

minte conștientă de deprinderile politice și de corectitudinea credinței putea dezvălui

pericolele ce se apropiau și să li se opună curajos. Ilarie era bine poziționat pentru a

reacționa. Și a făcut asta fără teamă. De-a lungul a cinci ani, Biserica lui îi va rămâne

fidelă.
 Diplomația în aceeași măsură/tot atât de mult: afundat în mijlocul disputelor

teologice, episcopul de Poitiers se străduia să înțeleagă sensul diverselor propuneri ale

episcopilor ale căror cuvinte se contraziceau. Cuvintele exacte contau, însă tot atât de

mult conta și contextul lor. Nu ajunge doar materialitatea expresiei pentru a exprima

adevărul exact. Corectitudinea termenului și exactitatea exprimării trebuie să meargă în

paralel. Cu cât exilul se impunea de către Constanțiu, cu atât era de răbdător colegii

cărora le descoperea culturile și istoria. Observăm aceeași finețe în atitudine pe care o

va adopta față de un alt mare caracter, Sfântul Martin! El își dorea să facă din acesta un

cleric al Bisericii sale, îi aferă la final Ligugé, locul retragerii acestuia din urmă.

Aceste moduri de acționare nu sunt străine de teologia trinitară. Într-adevăr,

dacă singură puterea lui Dumnezeu se varsă asupra umanității, în urma unei fatalități

năprasnice și recunoscute de toată lumea, atunci omul devine jucăria dorințelor care îl

apasă și care îi restrâng libertatea. Dumnezeu sau omul: concurența feroce nu este

stăvilită. Însă deoarece Sfânta Treime cuprinde relații care unesc persoanele, Dumnezeu

este în relație cu El Însuși. Acțiunea Lui animează așadar o libertate pe care El o

recunoaște și o promovează. Asemenea este cel mai frumos răspuns pentru deismul

supraviețuitor, incapabil, pe lângă toate acestea, să stârnească cea mai mică dorință de a

o întâlni.

Ce înseamnă să ocupi scaunul Sfântului Ilarie? După moartea sa, aproape o sută

paisprezece episcopi s-au succedat în Poitiers. Ajungând aici, am fost surprins să

constat următorul fapt: cât de vie era evlavia pentru Sfânta Radegonde, foarte prezentă

printre oameni, tot așa era și pentru Sfântul Ilarie, în caz contrar necunoscut din cauza

numeroaselor biserici care îi poartă hramul, dar care sunt aproape uitate, în măsura în

care cultul său nu implica mulți oameni. Îl numim intelectual, însă multă vreme s-a

menținut lângă biserica lui o școală teologică. Poate că motivul este de altă natură.

Așezată pe unul dintre drumurile lui Sfântului Apostol Iacob, biserica Sfântului

Ilarie, o splendoare romană, domnește într-un cartier în care până la Revoluția franceză
păstrează o independență de invidiat. Numai această biserică avea dreptul de a oficia

tainele, în defavoarea celorlalte trei parohii din acelașii sector. În plus, această mândră

abație/mănăstire deținea pământuri, anuități, păduri, iazuri și venituri. Administrarea

materială a împins spre uitare pe acest mare doctor al Bisericii până când cardinalul Pie,

episcop de Poitiers (1849-1880), îi restabilește cinstirea cuvenită. Bogăția și puterea

sfârșesc prin a înnăbuși omagiul.

Acest lucru nu este fără importanță pentru visele noastre hegemonice. În afară de

capacitatea de analiză de care a dădut dovadă Ilarie, nu cunoaștem din activitatea

pastorală decât ceea ce ne este furnizat din textele sale. Or, acestea sunt dovezi vii ale

imensului respect pe care acesta îl purta față de popor. Mă gândesc adesea la mica

comunitate creștină pe care o păstorea. Niciodată nu s-a plâns de modestia mijloacelor

sale. El îi expune credința cu seninătate. Nu se știe dacă, înainte de Sfântul Martin, a

făcut vizite prin provincii. Însă cunoaștem că vorbele lui se împrăștiau precum lumina.

Comunitatea creștină nu locuia la înălțime sau în zonele importante ale orașelor,

ci mai jos, printre aceste dughene și căsuțe care se descoperă pe după săpături. Prin

urmare, o Biserică a oamenilor mici. Or, Ilarie se adresa acestora cu modestia celui ce îl

caută pe Dumnezeu, care cercetează Scripturile. Le împărtășea ce era mai bun în

gândirea lui. Se spune că nu judeca pe cei umili, care nu reușeau să înțeleagă bogăția

credinței. Îi trata pe aceștia cu inteligența credinței, care este diferită de rațiunea

diplomelor sau de revendicarea unui statut de cultură socială. Ilarie și-a luat în primire

poporul său o dată cu botezul care îl primise o dată cu el, pornind de la euharistia care o

sărbătorea pentru dânsul.

Scriptura: Ilarie l-a primit de la această comunitate. Oricare ar fi profunzimea perspicace

a gândirii sale, poporul său este cel ce i-a încredințat unicul exemplar al Cuvântului. De

poporul său, care este poporul lui Dumnezeu îl unește o legătură de recunoștință,

deoarece Ilarie știa bine că dacă a putut reflecta și găsi în texte lumina la întrebările sale,

că dacă Hristos s-a îndreptat către el, aceste lucruri se datorează mâinilor care i-au
întins Cartea. Îmi place să mă gândesc că predicând, scriind, Ilarie se achita cu bucurie

de o datorie. Cu această bucurie menționată de el adesea îi îndeamnă pe ai săi să

contemple comoara deschisă pe care o găzduia și din care scotea mereu în mod regulat

lucruri noi.

Prin faptul că insista asupra relațiilor dintre persoane egale, Ilarie se punea în

contradicție cu spiritul inegal al timpului, însă el urma același botez pentru toată lumea.

Prin meditarea sa necontenită a Scripturii, el scotea în evidență formarea sa intelectuală

și dragostea pentru Hristos; el citea într-un fel personal, dar în persoană. Prin apărarea

viguroasă a credinței, el depășea spațiile posomorâte ale superstițiilor și asperitățile

sterile unei divinități monolitice. Astfel, mesajul și orientările acestui episcop sunt

surprinzător de moderne în ceea ce privește prolificitatea/abundența lor.

Cartea fratelui Philippe Henne se preocupă să prezinte pe Sfântul Ilarie. Spre

claritatea sintezei, el întocmește o culegere de texte care ne introduc în/prezintă/fac

cunoscută gândirea acestui doctor. Situând-o/Plasând-o în momentele critice din

vremea sa, în circumstanțele și evoluțiile lor, cu oamenii și opunerile/împotrivirile lor,

această carte oferă o introducere despre Sfântul Ilarie care ne îmbie spre a-l cunoaște

mai bine. El a făcut parte din istorie timp de numai douăzeci de ani. Este un timp scurt,

dar influența lui ne permite să anticipăm amploarea operei sale. Mai apoi el ne este

încredințat ca pe un apostol de urmat.

† ALBERT ROUET,

arhiepiscop de Poitiers.
 INTRODUCERE

Marea teologie latină a început cu Ilarie. Multă vreme primii autori au preferat să

scrie în greacă. După aceea, câțiva doctori au folosit latina pentru a arunca câteva raze

în misterele credinței. Însă până la Ilarie, nimeni nu avuse curajul să facă/să se ocupe cu

studii importante și riguroase și mai ales să poată să afirme cu atâta autoritate anumite

adevăruri despre Sfânta Treime și despre Sfânta Scriptură.

Greaca a fost folosită pentru Noul testament, la fel ca și pentru primele scrieri

creștine, chiar în Occident. Clement al Romei, pe la 96, întocmea Epistola sa către

Corinteni în aceeași limbă ca în epistolele Sfântului Pavel. Hermas, pe la 150, a făcut

același lucru în Orașul etern, compunând celebrul Tratat de inițiere, Păstorul. O

generație mai târziu, Inineu, episcop de Lyon, va face același lucru pentru marea lui

operă polemică intitulată Contra ereziilor.

Va trebui să așteptăm sfârșitul secolului al II-lea pentru ca Tertulian, un african,

să opteze pentru latină. În acea perioadă, această revoluție lingvistică nu se făcea în

unanimitate. Chiar la Roma, Tradiția apostolică, un valoros text liturgic, va păstra greaca

ca mijloc de exprimare. Însă obișnuința/obiceiul se formase: latina a devenit o limbă

teologică.

Tertulian, citat mai sus, va stabili vocabularul în discuția despre Trinitate. El este

cel care va aplica termenul de „persoană” pentru cele trei entități constitutive alei

divinității. Această preocupare în ceea ce privește rigoarea în exprimare s-a dezvoltat

într-un mod cu totul firesc din formarea lui laică: era avocat.
 Lumea latină nu a ieșit totuși din letargie. Puține opere semnificative au apărut

în secolul al II-lea. Orientul, aduna mari gânditori: Clement din Alexandria și Origen,

firește, însă și Grigorie Taumaturgul, Paul de Samosata, Lucian din Antiohia și mulți

alții. Fiecare dintre ei va alcătui vaste tratate și se va avânta în adânci cugetări despre

misterele divine.

Occidentul se tânguia cu greu. Ciprian, episcop de Cartagina (+ 258), se va

preocupa de problema reintegrării apostaților (lapsi), adică a celor care s-au lepădat în

timpul persecuțiilor. Arnobiu din Sicca, un alt african, a scris un tratat intitulat Contra

păgânilor, însă scrierea este confuză și repetițiile sunt interminabile. În secolul al IV-lea,

Lactanțiu va expune credința creștină în opera intitulată Instituții divine. Acesta are grijă

de formă, însă gândirea este lipsită de profunzime.

Și alte nume ar putea fi menționate. Judecățile vor rămâne atenuate. Și iată că

Ilarie intervine puternic și îndrăzneț.

El este un pionier. Întocmește ample tratate și mari comentarii, în timp ce nimeni

înaintea sa nu a făcut asta în latină. Compune chiar și câteva imnuri care aduc astfel în

Sfânta Liturghie învățătura dogmatică necesară.

Acesta nu doar scrie, ci se și luptă pentru credință și pentru evanghelizare.

Singur în mijlocul unui episcopat lipsit de curaj, susținea credința de la Niceea. Singur,

în Biserica din Occident, îl primește pe Martin, viitorul episcop de Tours și îl susține în

întemeierea vieții monahicești/mănăstirești în Galia.

Cum a putut apărea o asemenea ființă într-un context atât de întunecat și trist?

Istoria nu aduce nici o explicație pentru acest context, ea doar îl arată și rămâne

cuprinsă de uimire.
 PRIMA PARTE

DE LA CONVERSIUNE LA EPISCOPAT
 PRIMUL CAPITOL

BISERICA ȘI STATUL ÎN SECOLUL AL IV-LEA

Viața lui Ilarie se desfășoară de-a lungul secolului al IV-lea. Aceasă perioadă se remarcă

prin recunoașterea creștinismului de către Imperiul roman, fapt ce a permis ereziilor să

se exprime deschis și i-a încurajat pe prinți/domni să intervină în chestiunile strict

religioase. Însă mai întâi să stabilim cadrul politic în care va evolua episcopul de

Poitiers.

I. 1. Imperiul roman

Poate prea influențat de studiul autorilor clasici ca Virgil si Cicero, spiritul erudit

privește adesea cu un ușor dispreț sfârșitul Antichității. Aceasta pare încovoaiată sub

greutatea unei moșteniri culturale foarte bogate și pare astfel condamnată la declin. O

astfel de impresie generalătrebuie să fie nuanțată în mod natural. Niciodată Roma nu

și-a impus legile pe un teritoriu atât de vast. Tot țărmul Mării Mediterane este sub

control, prin aceasta asigurându-se aprovizionarea cu grâu în diverse regiuni. În nord,

Anglia din zilele noastre este inclusă în imperiu. Acesta din urmă are Rinul și Dunărea

drept granițe naturale. Însă incursiunile și războaiele sunt nenumărate. Perșii Sasanizi

amenință fără oprire teritoriile reprezentate astăzi de Siria și Turcia. Chiar și în vremea

când a trăit Ilarie, un împărat pe nume Iulian, va muri luptându-se cu adversarii din
Orient. Galia nu este cruțată. Din 273 până în 277, Vandalii, popor barbar, au devastat

teritoriul. Mai mult de șaptezeci de orașe sunt distruse; populația se refugiază în locuri

mai restrânse apărate împrejur de o împrejmuire solidă. Cea de la Poitiers avea până la

șase metri grosime.

Pericolelor externe li se adaugă luptele interne. Numit de armată, împăratul

trebuie să păstreze întreținerea acestei forțe, în caz contrar intervine lovitura de stat,

fuga sau asasinatul, cum a fost și cazul lui Constans în 350. În locul lui se ridică

Magnențiu, cel care ordonase uciderea, ales de soldații staționați în Galia, poate pentru

faptul că era unul dintre ei. Uzurpatorul era de fapt de origine germanică și trupele erau

alcătuite din ce în ce mai mult din franci, preocupați să câștige recunoașterea

superiorilor.

Imperiul nu era monocefal. Complexitatea sarcinilor care trebuiau asumate și

întinderea teritoriilor care trebuiau administrate îl împinseră deja pe Dioclețian, în 286,

să împartă puterea în patru. Doi cezari îi spijineau pe cei doi împărați, numiți și auguști,

cu drept de succesiune: este modelul tetrarhiei. Acest sistem politic nu va fi instaurat cu

rigoare. În timp ce o singură persoană le domina pe celelalte trei, doi sau trei

conducători încearcă să controleze situația, cu o încredere mutuală mai mult sau mai

puțin reală. Astfel că începând cu anul 337 cei trei fii ai lui Constantin cel Mare împart

imperiul între ei. Constantius al II-lea (Constanțiu) primește Orientul, Constantin al II-

lea administrează Galia și provinciile anexe, în timp ce Constans controlează Italia. Însă

înțelegerea nu va ține mult. În 340, Constantin al II-lea este înfrânt și ucis, iar Constans

devine așadar singurul stăpân peste Occident. Cum am menționat mai sus, uzurpatorul

de Magnențiu îi încheie cariera brusc și Constantius al II-lea rămâne singur în fruntea

imperiului în 351.

Acesta se amestecă așadar în afacerile Bisericii și vrea să încheie certurile

teologice. Scopul final este fără îndoială asigurarea unei unități doctrinale în Stat și prin

urmare evitarea neînțelegerilor complementare. Însă a fost mai mult rău decât bine, căci
nici sinoadele, nici edictele imperiale nu au putut aduce mult râvnita pace și înțelegere.

O nouă lovitură de stat va schimba relațiile dintre creștinism și imperiu. Aici încă o dată

constatăm că viața lui Ilarie, precum și cea a coreligionarilor săi, trebuie să ia în

considerare fenomenele externe precum insecuritatea granițelor, schimbările politice și

intervențiile guvernamentale. Tot acest echilibru fragil era amenințat de nașterea

viitorului doctor al regiunii Poitiers.

I. 2. Constantin cel Mare

Ilarie s-a născut probabil în anul 315. Imperiul în acea perioadă trecea printr-o

perioadă de liniște și de stabilitate politică. Constantin era împărat. Fiu de împărat,

destinul său părea deja trasat, însă sângele și războiul îi vor murdări desfășurarea.

Proclamat august după moartea tatălui său în 306, decide tolerarea creștinilor și nu

întocmește împotriva lor edicte de persecuție. Este fără îndoială ca mulți alții din

perioada lui în căutarea unei divinități superioare. Lumea antică, plictisită de

multitudinea de zei mitologici care se ceartă din nimicuri, se gelozesc între ei și

înfăptuiesc adultere, lasă să se vorbească înăntrul ei despre cucerirea unui dumnezeu

suprem. Filosofii păgâni au făcut pasul, proclamând existența unei ființe în sine,

abstactă și inaccesibilă. Altundeva, se dezvolta un cult pentru zeul Soare, considerat de

neînfrânt. Lumea forfotea de zei, iar fiecare căuta să îl găsească pe cel bun.

Are loc faimoasa bătălie de la podul Milvius, aproape de Roma, în data de 28

octombrie 312. Maxențiu a îngrozit Italia cu crimele și desfrâurile sale. Avea în

subordine aproape 180.000 de oameni, majoritatea pretorieni sau vechi soldați

antrenați,în timp ce armata lui Constantin, ocupată de altfel cu păzirea Rinului, nu

număra decât 100.000 de legionari. Înainte de luptă se cere sfatul ghicitoarelor și al

haruspiciilor. Rezultatul este înspăimântător: semnele nu sunt în favoarea lui

Constantin. El se avântă totuși în luptă și dobândește victoria. O asemenea răsturnare

de situație nu poate să nu zdruncine imaginația unui antic roman sensibil la misterul

religios. În decursul acestei lupte o cruce luminoasă a apărut pe cer cu inscripția: „Sub

acest semn vei învinge.” Doar câteva luni mai târziu, Constantin va confirma pacea

acordată creștinilor de către Galeriu. Dacă libertatea conștiinței est acordată în mod

deplin în întregul imperiu, iar bisericile și locuințele confiscate în timpul persecuțiilor

trecute se restituie comunităților creștine. În Istoria ecleziastică (X, 5), Eusebiu din

Cezareea a păstrat copia unor astfl de decizii. La drept vorbind, edictul de la Milano nu

era încă dat, însă mai multe scrisori au fost întocmite la Roma și Nicomidia prin care se

acorda creștinilor libertatea deplină a cultului și o adevărată protecție.

În această nouă atmosferă de pace religioasă a văzut Ilarie lumina zilei.

I. 3. Galia creștină

Secolul al IV-lea vede expansiunea creștinismului în întreaga Galie. Noua religie

este încă instaurată într-o mică măsură sub domnia lui Constantin. Sunt registrate doar

douăzeci și cinci de scaune episcopale. În 350, în listele sinodale apar dubluri. S-au

sărbătorit și păstrat faptele din cadrul a două mari întălniri. Mai întâi este vorba de

sinodul de la Sardica, în prezent Sofia, în 343 și apoi cel de la Cologne din anul

346.Cincizeci de scaune, ceea ce înseamnă de două ori mai mult, se enumeră pentru cele

trei mari provincii din Galia. Progresul este totuși neuniform: chiar dacă este

impresionant în provincia Lyon (de la șase la paisprezece scaune) și provinciile Belgica

și Germanica (de la patru la șaisprezece), acesta rămâne dezamăgitor pentru provincia

Aquitania (de la șase la opt). Sud-vestul Galiei îmbrățișează într-o mică măsură noua

religie.

Această provincie este cu toate acestea imensă. Sub domnia lui Iulius Cezar, este

mai întâi împrejmuită de fluviul Garonne, de Pirinei și de ocean. Cezar August o va

transforma într-una din cele trei provincii ale Galiei și îi va anexa toată partea situată
între Loara și Garonne. Aceasta reprezintă un sfert din suprafața acestei vaste țări care

se întinde de la Pirinei la Rin. Potrivit lui Ptolemeu, se învecinează cu șaptesprezece

popoare. În secolul al III-lea, o nouă împărțire teritorială va tăia în trei această prea

vastă entitate administrativă. Cea mai mică provincie se va sprijini pe Pirinei și se va

întinde până la Garonne pentru a se avânta spre golful de Gascogne: vorbim de

provincia Novempopulana, cu capitala la Eauze. Bordeaux este centrul logic al celei de-

a doua provincii din Aquitania care este mărginită la nord de Loira, la sud de Garonne,

la vest de ocean și pătrunsă aproape două sute de kilometri în pământuri, ajungând

astfel la Périgueux. Din această provincie apare Poitiers. Provincia Aquitania Prima

cuprinde centrul Galiei, rezemată de provincia Narbonensis și Lyon. Orașul Bourges

supraveghează administrarea ei.

Toate aceste reorganizări sunt justificate poate prin însuși faptul că această vastă

regiune nu este prea activă. Ea nu este traversată de marile axe economice. Cel mai

important culoar comercial urcă înspre Ron și se avântă înspre Rin; celor de la graniță

trebuia să li se furnizeze mâncare iar trupele trebuiau reînnoite. Mai mult, Poitiers se

află prea la sud de Loara și prea la nord de Garonne pentru a lua parte la activitatea

acestor două fluvii. Acest lucru explică întârzierea acestui oraș în a se creștina. Asta

pentru că răspândirea creștinismului se făcea prin marile căi economice. Vânzătorii

veneau uneori de departe cu mărfurile și divinitățile lor. Populațiile locale se

obișnuiseră cu acest amestec straniu de limbi și de îmbrăcăminte. Noile ideau nu

conțineau nimic înspăimântător. Evanghelia putea fi înțeleasă și primită. Însuți creștinii

nu erau tot timpul autohtoni. Irineu, episcop de Lyon, nu era el însuși discipolul lui

Policarp al Smirnei, în Turcia de astăzi?

I. 4. Formarea intelectuală
 Ilarie a apărut așadar într-un mediu ferit de marile curente de gândire. Cu toate

acestea educația lui este remarcabilă. Fin erudit, este priceput în diferitele stiluri retorice

ale vremii. Este puțin probabil că a dobândit această fluență în orașul lui natal. Fostă

capitală gală, Poitiers purta numele de Limonum. Romanii îi dăduseră un nume derivat

de la locuitori: Pictavi în latină a dus la Pictons în franceză (româna păstrează forma în

latină). Noii coloniști construiesc aici trei apeducte care alimentează printre altele băile.

Două temple păgâne, cât și un amfitreatru au fost . În acesta din urmă încăpeau aproape

22.000 de spectatori. În măsura în care acestă informație ne poate ajuta să ne imaginăm

importanța orașului, este notabil faptul că amfiteatrul din Bordeaux trebuia să aibă

aproape aceeași capacitate, în timp ce acest oraș portuar era capitala Aquitaniei

Secunda. Dimpotrivă, Autun se putea lua la întrecere cu acestea, având un amfiteatru

capabil să suporte până la 33.000 de oameni.

Așadar Poitiers era o aglomerare regională cu o importanță aparte. Se situa la

intersecția a două căi romane. Prima pleca din Nantes pentru a duce la Lyon, trecând

prin Argenton. A doua cobora dinspre Tours până la Bordeaux, întâlnind oceanul la

Saintes. Aceastea sunt stabilite de borne militare ce datează din secolele II și III. Poitiers

era deci un mic centru regional. Configurația sa este fără îndoială motivul pentru care

viața aici nu a fost niciodată întreruptă. Platoul pe care au trăit oamenii oferă dublul

avantaj de a fi apărat de pante abrupte și de a face trecerea către un vast promontoriu.

Populația locală dispunea de spațiul necesar de a se stabili și de a se bucura de un

sentiment aparte de siguranță. În această lume puțin restrânsă va străluci Ilarie.

Dacă a primit prima educație elementară în orașul natal, viitorul episcop a

trebuit se se expatrieze pentru a primi o formare mai bună. Istoria ne furnizează

mărturia unui personaj interesant cu un drum comparabil cu cel al lui Ilarie. Este vorba

despre Ausoniu, mai precis despre Decimus Magnus Ausonius. Născut în Bordeaux

către 310, se stinge din viață către 395. Este un poet latin care celebrează cu lirism și

emoție peisajele din Aquitania și din Moselle. Această regiunedin urmă îi devine
familiară în urma responsabilităților sale. Împăratul Valentinian îi va încredința

formarea fiului său Grațian. În acea vreme rezidența înaltelor autorități era la Greves.

Moselle nu era departe. Ausoniu nu a fost doar preceptor, ci și guvernator.Valentinian

îl va desemna prefect al Italiei. Grațian îi va încredința funcția de prefect al Galiei.

Aceste înalte funcții nu îl vor împiedica pe ilustrul poet să își amintească de copilăria

lui. El a scris opera intitulată Celebrarea/Omagiu adus profesorilor din Bordeaux, bogată în

informații referitoare la contextul perioadei în care a trăit Ilarie. Aici el descrie și soarta

nefericită a unui anume Anastasius. Odată profesor în Bordeaux, a vrut să se stabilească

la Poitiers, însă a suferit foamea, deoarece nu erau suficienți studenți în acest oraș mic

ca să se poată întreține. Situația este cu atât mai dramatică cu cât acest Anastasius era

doar profesor de gramatică, nu și de retorică.

În secolul al IIV-lea, Aquitania nu avea decât două centre de formare literară:

Autun și Bordeaux. Primul însă nu era mai mult decât umbra lui însăși. Fiind devastat

de barbari în 269, orașul era încă într-o stare deplorabilă când împăratul Constantin îl

va vizita în 312, ceea ce înseamnă cu puțin timp înainte de nașterea lui Ilarie.

Dimpotrivă, sfârșitul secolului al III-lea a fost pentru Bordeaux o perioadă remarcabilă

de progres care va determina, se pare, fondarea școlilor. Aceasta se va întâmpla așadar

în acest ultim oraș în care Ilarie își va duce la bun sfârșit formarea.

I. 5. Ilarie și Bordeaux

Situația acestui centru este redată în omagiul adus de Ausoniu,

Celebrarea/Omagiul adus profesorilor din Bordeaux, de care am vorbit deja. În perioada în

care panegiristul a urmat studiile, adică în timpul aceleași decade cu Ilarie, erai doi

profesori de gramatică greacă, cinci alții de gramatică latină și încă cinci retori care

transmiteau arta oratorică. Este ceva impresionant pentru un oraș de provincie din

Galia, căci o mare metropolă precum Constantinopolul, de exemplu, număra exact de

două ori numărul corpului profesoral pentru materiile menționate. Malurile fluviului

Garonne erau prin urmare bogate în cultură clasică și galii se mândreau cu asta. Retorii

locali deveneau panegiriști în fața împăraților care veneau în vizită. Elogiile erau rostite

cu o reală ușurință întrucât proveneau dintr-un act de recunoștință. Ilarie va culege deci

fructele acestei bunăvoințe romane.

Totuși aceasta are limitele ei. Filosofia nu era o disciplină respectată la Bordeaux.

În întregul imperiu roman, numai în două centre se răspândea un asemenea

învățământ, anume Atena și Roma. Mai târziu, în 425, împăratul Teodosie va fonda

două noi catedre de filozofie la Constantinopol. Formarea ce se făcea în Bordeaux nu

acoperea decât două aspecte: gramatica și retorica. Aceste discipline erau realmente

folositoare pentru că deschideau ușile către diferite ceriere în administrație și pentru că

oferea posibilitatea de a face bani mulți la barou. Cu toate acestea, lipsa de filozofie în

Galia era astefl că, atunci când cezarul Iulian a devenit guvernatorul acestor provincii în

355, nu a găsit pe nimeni suficient de pregătit pentru a-i exprima cugetări frumoase.

Astfel a chemat din Grecia pe Priscus și pe Maxim din Efes.

Stilul și aperele lui Ilarie dau dovadă totuși de o formare temeinică. După

modelul vremii, a trebuit cu siguranță să imite stilul marilor autori clasici, în principal

pe Virgiliu și Cicero. Lectura operelor acestora deschidea mintea spre o anumită

meditație filosofică, însă Ilarie nu a avut probabil niciodată acces direct la operele

marilor școli de gândire sau la mari autori ca Platon.

În acea vreme neoplatonismul era în plină înflorire, sau mai precis acestă vastă

mișcare se desfășura în diferite curente. Ilarie le va întâlni în timpul exilului său în Asia.

Vom mai vorbi despre acest aspect.

 CAPITOLUL AL II-LEA

CONVERTIRE ȘI EPISCOPAT

Ilarie a primit așadar o formare temeinică. Fiind departe de marile curente de

gândire, va fi un om cu convingeri simple dar profunde. Înzestrat cu o inteligență ieșită

din comun, el va căuta informații noi pentru a-și lămuri și consolida convingerile. La fel

de priceput în a elabora scrieri cât în a se exprima, va ști să fie în cunoștință de cauză în

ceea ce privește subiectele aprinse. trece la dosar argumente

I. 6. Convertirea lui Ilarie

Acesta provenea deci dintr-o familie bogată și simplă, ce probabil ținea de lumea

bună din Poitiers, asociată cu proprietari bogați de terenuri sau cu magistrați. Faptul că

Martin, viitorul episcop de Tours, a ales orașul Ligugé situat în vecinătate de Poitiers

pentru a-și începe viața de mănăstire poate fi explicat de generozitatea clerului local

(Ilarie era episcop în Poitiers), care i-a împrumutat unul dintre pământuri pentru a-l

găzdui pe acest nou următor al lui Dumnezeu. Ușurința cu care apărătorul de la Niceea

construiește argumente, așa cum vom vedea, ar putea deopotrivă avea drept explicație

faptul că el s-a obișnuit cu astfel de exerciții, deoarece el avea o anumită practică

juridică.
 Erau părinții lui creștini? Nimic nu se pune la îndoială când citești povestirea

convertirii sale (Despre Sfânta Treime I, 1-14). În măsura în care această destăinuire este

sinceră, nu numai retorică, autorul se descrie ca un om în căutarea adevărului, mai întâi

în temele filosofice, apoi în spectacolul naturii și în cele din urmă în cărțile sfinte.

Punctul de plecare este deci păgânismul și nimic nu indică o veche sau primă

frecventare a mediilor creștine. Vom studia mai degrabă această relatare autobiografică.

Fortunat, biograful marelui episcop, pare să fie de altă părere, deoarece îl

prezintă pe Ilarie drept un copil ce suge o dată cu lapte înțelepciunea, așa cum l-am

putea prevesti ca fiind viitorul atlet al credinței (Viața Sfântului Ilarie I, 3). Această

mărturie, demnă de tot respectul pentru vechimea ei, este contrazisă de diverse aluzii la

Ieronim (Despre Isaia XLVIII, 13) și Augustin (Despre doctrina creștină II, 40). Însuși Ilarie

pare că evocă mediul originar atunci când descrie pe larg ispita posesiei și a bucuriilor

lumești într-o societate înstărită (Despre Sfânta Treime VI, 19-21).

El era deja adult când a primit botezul. S-ar părea că face aluzie la acesta atunci

când evocă o formare intelectuală îndelungată și o căutare de sine la fel de lungă: „nu

am înțeles acele nume atunci când am crezut în tine, că datorită ție m-am născut astfel

pentru a doua dată și că de atunci sunt astfel al tău” (Despre Sfânta Treime VI, 21). Ilarie

pare să îl anunțe aici pe Augustin. Tradiția, redată de Fortunat, spune că a fost căsătorit

și că avea o fată pe nume Abra (Viața Sfântului Ilarie I, 3, 6).

În secolul al VIII-lea, Loup de Ferrières povestește că Ilarie ar fi fost botezat de

către Maximin din Trier (Viața lui Maximin 1). Ce poate fi mai minunat! Cel care a oficiat

botezul s-a născut la Poitiers la începutul secolului al IV-lea. Când va ocupa scaunul

episcopal în zona Rinului, îl va primi pe Atanasie care fusese exilat pentru credința sa în

Crezul întocmit la Niceea. Or Ilarie va fi și el izgonit pentru că a luat apărarea

episcopului din Alexandria. Grija biografului îndepărtat este de a reda legăturile

premonitorii dintre Ilarie și Maximin în aceeași luptă pentru aceeași credință.

 Ilarie nu este singurul intelectual din Aquitania care a realizat acest demers. Mai

este un altul, aproape contemporan cu el, care la rândul său , ieșit din păgânism, s-a

convertit și-și va asuma sarcina episcopală: este vorba de Paulin. Născut la Bordeaux în

353, făcea parte dintr-o familie senatorială foarte bogată. Se poate ca Ausoniu, poetul

magistrat, să îi fi fost profesor și prieten, care l-a și numit guvernator al regiunii

Campagnie în anul 379. A primit botezul în 390. Retras în Spania, va duce o viață

mănăstirească austeră. Ales în 409 episcop de Nole, în Campagnie, a fost un model de

renunțare și lepădare de sine. A murit în 431.

Iată deci două personalități care au avut în comun aceeași origine socială

distinsă. Ambii au avut s-au bucurat de o strălucită formare intelectuală în cadrul

aceleași școli. Căutarea lor spirituală îi va îndemna spre aceeași convertire. Dacă unul se

va îndeletnici cu viața austeră a călugărilor, celălalt va facilita realizarea unor asemenea

exigențe pentru viitorul Martin din Tours, cum vom vedea mai târziu. Amândoi au fost

chemați la scaunul episcopal și au manifestat același sentiment de abnegație, primul în

asceză iar al doilea în confruntarea teologică. În aceeași perioadă, în aceeași regiune, o

singură chemare și o singură cerință însuflețește două personalități care în final sunt

foarte apropiate una față de alta. Deși numărul unor asemenea etape a fost poate mai

important, numele celor doi care îl căutau pe Dumnezeu au pătruns într-o zonă uitată

de istorie. Așadar creștinii păreau că încă formau o minoritate în orașele din Galia la

începutul secolului al IV-lea, însă ulterior se va declanșa o anumită mișcare de

convertire, ce a afectat mai întâi clasele dominante și înstărite.

Botezul a fost adus/instituit pe la 345 și episcopatul a fost acordat pe la 353-354.

Aceste date nu sunt foarte sigure și nu sunt bazate pe nici o bază solidă. Ilarie, din

totdeauna foarte discret în tot ce ține de viața lui personală, lasă să scape această aluzie

vagă: „readus acum câtva timp (pridem) și pentru o perioadă de timp (aliquantisper) în

episcopat” (Despre sinoade 91) Ce poate fi mai imprecis!

 Loup de Ferrières îl prezenta pe Ilarie ca succesor al lui Maximin. Nu era foarte

plauzibil faptul că ar fi avut niciodată un predecesor care s-a convertit fiind adult. Nici

un episcop din Poitiers nu este prezent la sinoadele de la Arles în 314, nici la cel din

Sardica în 343-344.

Iată câteva informații obiective despre convertirea și botezul lui Ilarie. Să vedem

acum ce afirmații a adus el însuși.

I. 7. Relatarea convertirii

Câțiva ani după botezul său, episcopul din Poitiers povestește itinerariul său

duhovnicesc. Puțini creștini s-au destăinuit astfel. Iustin Martirul și Filosoful a făcut

aceasta cu căldură și simplitate la începutul lucrării Dialogul cu iudeul Trifon. În Efes, la

135, un rabin evreu întâlnește un filosof creștin și schimbul de idei începe prin

mărturisirile acestuia din urmă. Iustin, fiind în căutarea adevărului, vizita deseori mai

întâi un stoic, însă pleacă repede pentru a nu neglija pe Dumnezeu. El mergea apoi la

un peripatetician, adică un discipol al lui Aristotel, care punea imediat o întrebarea

despre plată. Dezgustat, tânărul cercetător va chema un pitagorician pe care îl va refuza

imediat din cauza faptului că profesorul cerea, înaintea oricărei meditații filosofice, o

cunoaștere aprofundată a muzicii, astronomiei și geometriei. Or Iustin ignora toate

aceste științe. Învățătura unui platonician i-a fost mai avantajoasă. Va progresa rapid în

domeniul concepției lucrurilor necorporale, însă acea lume era foarte goală/săracă. Într-

o zi, la marginea mării, întâlnește un bătrân care îl sfătuiește să-i citească pe profeți.

Acest lucru va duce la descoperirea lui Hristos (Dialog 1-9).

Acestă istorie frumoasă este pe cât de adevărată pe atât de bine organizată. Pe

toată durata acestui schimb, Iustin caută să găsească preocupările interlocutorului său.

Referirea la profeți corespunde bine cu această preocupare de a găsi puncte comune în

cadrul discuției. Totuși, referința la diferite curente filosofice este la fel de veridică.
Iustin este pasionat la modul cel mai sincer de tema adevărului și a fericirii și probabil

că era tulburat de faptul că acest scop dublu din viața lui se dovedea a fi realizabil într-o

persoană: Dumnezeu.

Din această primă mărturisire, reținem că autorul se adaptează la publicul său

pentru a-l regăsi mai bine în centrele sale de interes personal. Asta nu înseamnă că

inventează povestea/relatarea în întregime, ci că situează într-o altă perspectivă

întâmplările și preocupările vremii.

O astfel de muncă de meditație structurează cunoscutele Confesiuni scrise de

Augustin. Întâmplările vieții omenești nu se înțeleg pe deplin decât sub lumina proniei

divine. Este așadar plauzibil faptul că episcopul de Hipona a evocat această perioadă

punând în evidență anumite lucruri și unindu-le într-un plan global de creare.

Cu siguranță Ilarie a făcut la fel. La începutul tratatului său Despre credință, mai

târziu numit Despre Sfânta Treime, acesta prezintă sub forma unei introduceri relatarea

convertirii sale (I, 1-14). Acesta structurează această narațiune ca Iustin: o refuzare a

soluțiilor filosofice, descoperirea Vechiului Testament, desăvârșirea în revelația

unicului Fiu. Totuși, prima întrebare este diferită: la sfântul ce provenea din Nablus,

după cum am văzut deja, el căuta adevărul și fericirea; iar patricianul bogat din Poitiers

căuta sensul vieții. Formularea problemei inițiale descoperă un nivel de abstractizare și

de intelectualizare mai mare la Ilarie. Însuși răspunsul depinde de ontologie: dacă viața

dorită constă în a îmbina opulența cu timpul liber, genul uman este deopotrivă cu cel

animal.

Ilarie îndreaptă atunci cercetarea sa spre un principiu unic și indivizibil. Însă

acest rezultat este rodul unei meditații abstracte. Cuvintele din Ieșire lasă să se

identifice acest lucru ce până atunci era doar ceva conceptual. „Eu sunt cel ce sunt”

(Ieșirea 3,14), aceasta formulare simplă este în același timp accesibilă pentru inteligența

omenească și adaptată realității divine pe care o exprimă.

 Această ființă nu este îndepărtată și indiferentă. Aceasta este Pronia . „El ține în

întregime toate tot ce este înăuntru și afară […] nu este închis în nimic, însă nu este

nimic acolo nu este”. Cartea înțelepciunii lui Solomon (13, 5) proclamă faptul că

Dumnezeu se descoperă în creaturi și prologul Sfântului Evanghelist Ioan vestește

faptul că se descoperă/ revelează în Fiul. Acesta din urmă arată calea prin care să

ajungem la un adăpost foarte sigur și primitor. Fără a-și neglija propria sa natură

corporală, omul poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. *** pag 29

Dincolo de limbajul puțin solemn și de planul puțin rigid, cititorul poate

descoperi bătăile inimii lui Ilarie. Mai mult decât întrebarea despre sensul vieții, este

căutarea unei prezențe în propria sa existență terestră care îl animează pe autor. Aluzia

la moartea tupească se regăsește în această teamă de neant care a fost deja evocată mai

sus și reluată în altă parte: ***

Această apropiere a lui Dumnezeu spre oameni se manifestă de asemena în

adecvarea la ideea că gânditorul se face din Creator: ****

Influența literară a marilor autori clasici este de necontestat. Sallustius, om politic

aflat sub protecția lui Iulius Cezar, începe scrierea sa intitulată „Conjurația lui Catilina”

prin câteva meditații referitoare la diferența dintre oameni și animale. Acestea din urmă

nu trăiesc decât pentru a-și satisface plăcerile primare, în timp ce sufletul care se

regăsește în oameni trebuie să domine și să conducă trupul. Victoria virtuții strălucește

de fapt mai mult timp decât lucirea bogăției și frumuseții (1). Sallustius continuă printr-

o aspră critică la adresa trândăviei și opulenței (2).

Să menționăm faptul că Sallustius a avut parte de o mare recunoaștere în lumea

antică. Este unul din scriitorii cel mai des citat de Augustin, care îl tratează cu respect

(de văzut, de exemplu Despre cetatea lui Dumnezeu, II, 17 - 18). Nu este exclus că se poate

număra printre autorii studiați frecvent în școli și că Ilarie l-a citit în antologii.

Să adăugăm faptul că istoricul roman este sensibil la acțiunile pătrunzătoare și la

inițiativele care vor lăsa o amintire dincolo de moarte: „****” (Conjurația lui Catilina, 1).
Ilarie nu are acestă pasiune tumultoasă iar moartea devine pentru el „intrarea în viața

veșnică” (Despre Sfânta treime I, 14).

Lactanțiu, istoricul creștin din secolele II și III, a denumit deja ambiția unei

cercetări individuale și intelectuale a adevărului. Numai o descoperire de la Dumnezeu

oferă adevărata soluție pentru această căutare umană a înțelepciunii. Însăși aceasta,

renunțând la sclipirile elocvenței, împărtășește acest minunat dar din cer (Instituții

divine I, 1-12).

Ilarie se alătură lui Sallustius atunci când respinge bucuriile lumești și se avântă

spre realitățile ce nu țin de trup, însă îl susține atunci pe Lactațiu când constată impasul

acestei înțelepciuni omenești lipsită de revelația dumnezeiască.

Episcopul din Poitiers scrie așadar această scriere personală când povestește

despre convertirea lui. Este de altfel cu atât mai original cu cât exprimă uneori unele

sentimente. Autorii latini sunt în general destul de pudici și nici Ilarie nu scapă de

această tendință comună. Stilul său părea uneori a fi chiar artificial. Relatarea

parcursului său spiritual este atât de bine structurat încât lasă o impresie de răceală. Și

în afară de aceasta, mici evocări însemnate scoi în evidență diferitele etapele.

La început, sufletul caută „un refugiu foarte sigur și cunoscut” (Despre Sfânta

Treime I, 3). În fața mulțimii de dumnezei și de religii, el aste „tulburat/neliniștit” (4). În

timp ce descoperă fraza din Ieșire, acesta „se minunează cu totul de această descriere

atât de perfectă a lui Dumnezeu” (5). Însă rămâne animat de „speranța unei fericiri

incoruptibile/nestricăcioase” (9), deoarece este „copleșit de teamă, pe de o parte pentru

el însuși, pe de alta pentru trup” (10). Citind prologul Sfântului Ioan, care face referire

la taina Întrupării, dovedește că „sufletul/spiritul tulburat și neliniștit descoperă mai

multe motive de nădejde decât ar fi crezut” (11) și atunci „sufletul primește cu bucurie

învățătura pe tema tainei dumnezeiești” (12). Totul se termină printr-un „liniște

asigurată de mântuire”, unde sufletul „se odihnește, bucurându-se de această nădejde”

(14).
 Toate aceste remarci au un caracter retoric și înmprumutat. Acestea există totuși

și nu fac parte în mod normal din acest gen literar. Ne câștigă atenția prin emoția

resimțită în timpul descoperirii unui Dumnezeu personal și ceresc/providențial.

Tratatul „Despre credință” sau „Despre Sfânta Treime” are deja un fundal anti-arian,

însă revelația Fiului lui Dumnezeu făcută prin prologul Sfântului Ioan este cu siguranță

un element central în credința lui Ilarie. Aceasta îl va lumina în lupta sa și îl va

susține/întări în timpul exilului.

Acestă povestire sfârșește prin convingerea că ceea ce duce la apostolat este

convertirea. „Ceea ce credea pentru el însuși predica și celorlalți, în virtutea funcției

sacerdotale în care fusese instaurat, care îl făcea să înțeleagă atribuțiile în serviciul

mântuirii întregului popor” (14). Episcopatul este ca desfășurarea logică a convertirii.

Este vorba acum să îl trăiești într-o situație concretă, Biserica din Galia în secolul al IV-

lea.

I. 8. Episcopatul în Galia înainte de Ilarie

Răspândirea creștinătății/Creștinarea Galiei a fost în același timp foarte timpurie

și restrânsă. Primul nume care vine în minte este cel al lui Irineu, episcop de Lyon, care

începând cu sfârșitul secolului al II-lea se va impune prin autoritatea lui personală și

prin impunătoarea sa cultură. Acesta intervine în cearta pe tema datei în care ar trebui

să se sărbătorească Paștile. Cugetarea sa va domoli conflictul dintre papă și episcopii

din Asia, provincia lui de origine. Va mai publica un dosar vast de documente

referitoare la mișcările gnostice: este vorba despre faimosul tratat intitulat Contra

ereziilor. Nu se oprește doar la o simplă descriere a mulțimii de curente heterodoxe, ci

prin intermediul acesteia prezintă învățătura moștenită de la Apostoli și transmisă

neîntrerupt de urmașii lor. Ilarie împărtășește cu acest coleg îndepărtat aceeași dragoste

pentru adevăr și aceeași grijă pentru unitatea în cadrul episcopatului.

 În secolul al IV-lea, episcopii din Galia au fost implicați într-o afacere

internațională. Schisma donatistă va dezbina Biserica din nordul Africii. Să ne amintim

că în timp ce Cecilian a fost sfințit/înscăunat episcop de Cartagina în 311, un număr

considerabil de creștini au refuzat să îl recunoască deoarece unul din episcopii slujitori

era bănuit că ar fi fost un „trădător”, și aceasta pentru că ar fi predat cărți și obiecte de

cult autorităților romane în timpul persecuțiilor lui Dioclețian din anul 303. Din

moment ce împăratul Constantin a mărturisit că îl susține pe Cecilian și i-a restituit lui

și Bisericii sale catolice vechile locașuri religioase/de cult și subvenții pe viitor, cei care

nu erau de acord cu noul episcop și anume donatiștii, au făcut apel la împărat. Aceștia

i-au propus ca episcopii din Galia să analizeze amănunțit această problemă teologică și

financiară. S-a propus arbitrajul acestor episcopi probabil pentru că Galia fusese cruțată

de persecuțiile lui Dioclețian și nu se confruntase în mod direct cu acestă problemă.

Optatus din Milève /de Milevis /Mila (sfârșitul secolului al IV-lea), valorosul martor al

acestui groaznic conflict, prezintă dublura acestei scrisori/copia acestui

eveniment/întâmplări în tratatul său Împotriva donatiștilor (I, 22).

Împăratul a aprobat pretenția și a numit trei episcopi: Maternus de Köln/Colonia,

Marin de Arles, Reticius de Autun. Această alegere este justificată probabil de faptul că

fie îi cunoștea personal, fie datorită reputației pe care o aveau. Primul dintre aceștia era

după cum se pare episcop de Trier, reședința imperială. Cel de-al doilea ocupa scaunul

episcopal în cea de-a doua capitală a Galiei. Al treilea era o personalitate intelectuală

eminentă a vremii.

Fericitul Ieronim îi consacră o însemnare de laudă în cartea sa istorică Despre

bărbați iluștri (nr. 82). Mai târziu, într-o scrisoare adresată Marcelei (Scrisoarea 37, 1),

faimosul polemist recunoaște elocvența aparte a lui Reticius, însă enumeră numeroasele

greșeli ale acestui vechi episcop gal. El indică totuși participarea acestuia la sinodul

convocat de Constantin cel Mare împotriva donatiștilor. Fericitul Augustin nu ezită să

tragă folos din părerea lui Reticius ca una ce era recunoscută ca referință într-o ceartă cu
pelagienii (Contra lui Iulian, carte neterminată, I, 55). Episcopul de Hipona subliniază de

altfel faptul că episcopul de Autun a fost consultat de papă în timpul disputei donatiste.

Iată deci un om apreciat pentru cunoștințele sale, pentru elocvență și mai ales pentru

ortodoxia sa/dreapta sa credință. Reticius învorea ca o rază de lumină puțin cam

stingheră, deoarece de la Irineu la Ilarie este singurul autor creștin cunoscut care

provine din Galia.

Împăratul îi convocă prin urmare pe acești trei episcopi gali la Roma. Acolo ei

întâlnesc alți cinsprezece episcoi italieni. Atunci ei deliberează, sub prezidiul papei

Melchiade (311-314). Lucrurile se desfășoară repede deoarece totul este rezolvat în

octombrie 313. În unanimitate, cei nouăsprezece membrii susțin hotărârile luate în

Africa și susțin în mod explicit/deslușit nevinovăția lui Cecilian, episcopul catolic de

Cartagina. Pentru această mică întâmplare, împăratul va stabili această adunare

restrânsă la palatul Latran, care pentru prima dată apărea în analele ecleziastice și care

poate, a fost dedicat/dăruit din acel moment în mod definitiv Bisercii din Roma. Toate

acestea sunt relatate de Optatus de Milevis în tratatul său Împotriva donatiștilor (I, 23-24).

Cu toate acestea, chestiunea/situația nu a fost terminată/închisă/soluționată. Cei

cărora li s-au respins afirmațiile au făcut apel. Împăratul va convoca un mare sinod. În

cadrul acestuia, va convoca nu numai episcopii din Galia și Africa, ci și din Spania,

Italia și (Marea) Britanie. Ca loc de întâlnire a fost ales Arles; fiind a doua capitală a

galilor, avea avantajul că era mai puțin mărginaș decât Trier în comparație cu totalitatea

teritoriilor ce erau sub conducerea lui Constantin. Chemați la 1 august 314, episcopii au

putut să se folosescă de poșta imperială. Lista semnatarilor redă o imagine/ conferă un

aspect destul de straniu al episcopilor gali care s-au prezentat. Se aflau mai întâi

episcopii din orașele învecinate cu Arles, toate situate în provincia Viennensis și anume

Marseille, Vienne, Orange, Nice, Apt. Numai marile orașe ale vremii aveau

reprezentanți: Eauze (capitala provinciei Novempopulana), Bordeaux, Lyon, Autun,

Reims, Trier și Cologne. Niciun reprezentant din provincia Narbonensis nu se afla pe

acea listă. În afară de Bordeaux, singurul oraș din Aquitania care a trimis clerul este

„orașul Gabalilor” ! Această regiune se numește acum Gevaudan și are Mende ca oraș

principal.

Sărbătorit în lipsa papei Silvestru (314-335), acest sinodîntărește pur și simplu

hotărârile luate la Roma, zece luni mai devreme.

Din acest conflict și din aceste două adunări putem scoate mai multe elemente

care lămuresc/limpezesc într-un anumit fel mediul în care Ilarie își va asuma sarcina

episcopală și care pun în valoare originalitatea demersului său într-un asemnea context.

Este mai întâi de toate folositor de amintit rolul împăratului. Din moment ce el se

ocupă cu gestionarea finanțelor, tot la dânsul au apelat donatiștii pentru a-și rezolva

neînțelegerile/conflictele. El este cel care convocă și numește; cel care alege pe cei care

vor face parte din sinod sau concilii. Totuși el nu intervine în decursul deliberărilor. Nu

dă directive participanților și nu corectează hotărârile luate. Fiul său Constanțiu nu va

da dovadă de aceeași doză de discreție. Este notabilă o mică observație aparte: prima

adunare se reunește sub ochii papei la Roma. Pare că împăratul mizează pe o autoritate

centrală în Biserică.

Mai mult, în toată situația asta, episcopii din Galia nu erau într-un număr prea

mare. Acest lucru confirmă primele remarci făcute mai sus. Numărul restrâns nu reduce

cu nimic calitatea. La aceste persoane apelează episcopii africani și nu la cei spanioli, de

exemplu. Aceștia sunt așadar recunoscuți (în mare parte) pentru competența lor. Cu

toate acestea, nu este dcât o singură personalitate care se detașează, și anume cea a lui

Reticius de Autun. Ilarie va întâmpina aceeași soartă, însă cu o faimă mai mare.

Cât despre mica poveste/relatare, să menționăm faptul că acestă adunare a fost

dovada destul de fidelă a ceea ce mai tărziu se va numi „conciliatorism”. Episcopii au

profitat de prezența lor comună spre a soluționa diferitele probleme care nu erau la

ordinea de zi, dar care erau pertinente de a fi rezolvate, asta deși colegul lor roman

lipsea. Vorbim despre reguli discplinare, la fel ca data sărbătoarei pascale,

observația/atitudinea față de vizitii la jocurile de circ, cei din lumea teatrului, creștinele

căsătorite cu păgâni etc. Formula introductorie descoperă libertarea față de autoritatea

papală: „ceea ce am hotărât de comun acord, aducem la cunoștința Sanctității voastre,

pentru ca toți ceilalți episcopi să știe ce au de făcut de acum înainte” (documente ale

sinodului de la Arles din 314).

CAPITOLUL AL II-LEA

PRIMELE LUPTE

I. 9. Arianismul în Galia

Nu se pune aici problema de a descrie cele o mie și una de întâmplări/povești ale

luptei împotriva arianismului. Aceasta este o temă prea complexă. Numai evenimentele

în comparație cu viața și gândirea lui Ilarie fac obiectul unei prezentări.

Prima întrebare care vine în minte este de a ști motivul pentru care această erezie

ocupă un asemnea spațiu în istoria Bisericii. După prima kerygmă, reprezentările lui

Dumnezeu și explicațiile referitoare la natura și acțiunea/iconomia Lui în lume au putut

face obiectul a numeroase interpretări. Unele reflectă un aer de taină/de mister, altele îl

denaturează. Teoriile cele mai nebunești, ca și intuițiile cele mai îndrăznețe au existant

din cele mai vechi timpuri. Dacă arianismul a fost atât de amenințător, asta pentru

motive interne și externe. Axiomele de bază folosite de Arie erau în mod aparte

distrugătoare. Bazându-se pe însăși Sfânta Scriptură și pe pasajele cele mai dificile,

acesta distruge identitatea unică a naturii dintre Tată și Fiu.

Ceea ce va amplifica violența dezbaterii și care va agrava pericolul, este politica

religioasă a împăratului. Libertatea religioasă acordată creștinilor și privilegiile din ce în

ce mai semnificative care li s-au acordat au plasat Statul într-o conjunctură nouă. O

structură supranațională pretinde că veghează asupra /speranței dincolo și deasupra

comportamentului prezentat. Constantin va încerca mai puțin să se supună acestei

enorme instituții decât să aplaneze neînțelegerile. O Biserică dezbinată este un risc în

plus de certuri chiar în mijlocul imperiului, în timp ce acesta din urmă este neîncetat

amenințat de migrațiile germanice la nord și de către raidurile perse la est/occident.

Foarte repede/Într-un timp foarte scurt, împăratul va veghea asupra/avea grijă

așadar să păstreze o unitate doctrinală în mijlocul creștinismului și aceasta dintr-un

motiv întemeiat la care însăși antagoniștii vor apela la autoritatea sa. Pentru aceasta este

semnificativ faptul că s-a convocat sinodul de la Niceea la 325, adică la un an după ce

Constantin îl învinse pe Licinius și a devenit astfel singurul stăpân al întregului

imperiu. Această adunare îl va condamna pe Arius și pe teoriile sale. Să ne amintim că

Arius (256-336), preot în Alexandria, nega dumnezeirea/divinitatea lui Hristos. Ca

răspuns, împotriva acestei erezii, sinodul de la Niceea va proclama natura

dumnezeiască comună dintre Tată și Fiu. Va folosi în acest scop conceptul de

consubstanțial sau homoousios în greacă.

Zece ani mai târziu, Constantin al II-lea restabilește ereziarhul și îl trimite în exil

pe Atanasie, episcopul Alexandriei, mare apărător al dogmei niceniane. Monarhul

desemnează Trier ca rezidență pentru prelatul/arhiereul considerat nesupus, loc în care

va locui doi ani, din 335 în 337. Ironia sorții a vrut/făcut ca această decizie să aibă efecte

neașteptate. Primul este asemănarea în duh și convingere dintre episcopul Alexandriei

și episcopii din Trier, Maximin (330-346) și Paulin (346-358), care au devenit în Galia

bravi/neînfricați apărători a credinței în homoousios. Ilarie va găsi în acești conducători ai

Bidericii un spijin neclintit în multele zbuciumuri sufletești. Mai mult, Atanasie l-a

cunoscut în persoană pe Sfântul Antonie în deșert, a cărui biografie o va scrie douăzeci

de ani mai târziu. Nu numai atracția pentru viața mănăstirească, ci mai ales

implicarea/intervenția în politica episcopalătrebuiau să fie roadele/moștenirea lăsate de

egiptean. Atunci când Martin, ce a fost ascet înainte de a deveni episcop de Tours îl va
întâlni pe Ilarie, acesta din urmă cunoștea deja pericolele teologice și ecleziastice ale

acestui nou fel de viețuire.

Până în acea vreme, Galia era foarte departe de discuțiile lor teologice. Singurul

episcop care, provenind din această parte a imperiului, va participa la sinodul de la

Niceea este un anume Nicarius de Dijon. Acest oraș, situat în prezent în departamentul

Drôme, se afla în țara viconților, trib gal din provincia romană Viennensis. Singurul

act/document cunoscut al acestui reprezentant este semnătura pe care o va folosi, drept

aprobare, în actele acestei adunări.

În 342, izbucnește un incident ce dezvăluie rigoarea doctrinală specifică

scaunului episcopal din Trier. Patru episcopi orientali vin în delegație la curtea din

Trier, rezidența imperială. Aceaștia au adus o nouă formulă/metodă a credinței.

Maximin, episcopul locului, cel care îl primise și apreciase pe Atanasie câțiva ani mai

devreme, refuză pur și simplu să-și primească colegii în episcopat, însă trădători în

Hristos.

Această atitudine curajoasă va mai mări puțin crăpătura care desparte deja cele

două părți ale imperiului. Pe cât este de dezbinat/împărțit Orientul între partizanii de la

Niceea și combatanții lor, pe atâta Occidentul dormitează, ignorând și inconștient fiind

de aceste lupte interne. Împărații vor să pună punct acestor lupte și să-și asigure

spatele. În 343, Constans, care domnea peste Orient, a convocat episcopii respectivi în

cadrul unui mare sinod de împăcare. Locul ales este simbolic acestei voințe de

împăcare, și anume Sardica, în prezent Sofia, situată la granița dintre cele două imperii.

Numai doi episcopi gali au fost prezenți: Vérissime din Lyon și Maximin din Trier. Însă

nu a ajutat cu nimic/nu a fostde nici un folos: încă de la început, episcopii orientali au

refuzat să se așeze lângă omologii lor occidentali pentru că aceștia din urmă primiseră

episcopi detronați precum Atanasie al Alexandriei, Marcel de Ancyra și alții. Episcopii

din Occident au rămas prin urmare singuri și au luat hotărâri asupra problemelor
disciplinare. În cea mai mare parte, mai mult prin ignoranță decât prin virtute, aceștia

nu erau atinși de virusul arian.

Cât despre Galia, aceasta nu este reprezentată decât de doi episcopi: Vérissime

din Lyon și Maximin din Trier. Aceste două sedii episcopale/scaune/reședințe sunt

pretigioase, deoarece primul este situat fosta capitală și al doilea în capitala nouă.

Constantă este prezența regulată a episcopului orașului Moselle. Fie dorință personală,

fie obligație legată de funcția sa, aceasta se face la toate sinoadele și întâlnirile. Prezența

sa nu este cu toate acestea simbolică; nu se teme să acționeze între timp, după cum am

văzut. Ceilalți episcopi se aflau în spatele/dincolo de polemică/ii.

Încă o dată, împăratul este cel care ia inițiativa de a aduna episcopii, tot el este cel

solicitat pentru a scoate totul în evidență pentru ca pacea și identitatea/unitatea

doctrinală să domnească în Biserică, pe când Papa nu joacă decât un rol secundar.

Situația va fi încă mai dramatică atunci când Ilarie va conștientiza pericolul.

Căci pericolul este latent, ziua în care Contans, împăratul Occidentului va

dispărea, fratele său va fi atras să unească credința creștină cu modelul din Orient, care

era grav contaminat de erezie. Exact asta s-a întâmplat în 353: Constans a devenit

singurul stăpân al imperiului.

I. 10. Războiul civil dintre anii 350-353

În 350, comandanții/șefii militari și demnitarii curții au proclamat august pe unul

dintre ei, Magnențiu. Constans, abandonat, fuge în Spania și fiind urmărit se sinucide.

Această revoltă reflectă neliniștea secolului. Germanii, din ce în ce mai numeroși, se

instalează în Galia. Mulți dintre ei slujesc imperiului în serviciul armelor. Cu toții își

doreau integrarea, recunoașterea oficială a locului lor în această societate involuntar

primitoare. Deoarece aceasta continuă să fie dominată de grija lumii romane. Galia nu

este decât o parte din aceasta. Dacă împăratul din Occident supraveghează granița
Rinului, trebuie să se îngrijoreze în aceeași măsură și de pacea religioasă din Africa, de

stabilitatea din Spania, cât și de realimentarea Romei.

Constanțiu, împărat peste Orient, vrea să își impună autoritatea peste Occident.

Este perioada războiului civil. Orientul se împotrivește Occidentului. La 28 septembrie

351 are loc confruntarea de la Mursa, în prezent Eszek sau Osijek în Croația, care a

numărat 54.000 de morți. Contemporanii, îngroziți, își spuneau că niciodată imperiul nu

va putea să vindece rănile deschise de paloș în generațiile tinere. Însă Magnențiu

uzurpatorul scapă și va mai ține lupta deschisă pentru încă alți doi ani. În sfârșit, în 353,

refugiat la Lyon, urmărit, îi ucide pe ai săi, apoi se sinucide. Niciodată nu a cunoscut

imperiul un război civil atât de lung și rămâne vlăguit în urma acestuia. Galia

cunoscuse o perioadă lungă de pace și prosperitate sub domnia lui Constans. Pe durata

multor ani a fost ferită de jafuri și incursiuni barbare. Și iată că tocmai din sânul ei a

izbucnit răscoala/revolta.

Constanțiu, noul împărat, nu poate tolera acest lucru. Prin sabie și prin sânge va

va restabili pacea în întregul imperiu și va face aceasta stabilindu-se chiar în mijlocul

insurecției/revoltei, în Galia. Biserica va trebui de asemenea să devină un focar/centru

de unitate. Se va supune voii stăpânului pentru a se transforma într-un instrument docil

a politicii acestuia.

Eutropiu, istoric latin al secolului al IV-lea, secretar pe timpul lui Constantin și

însoțitor al lui Iulian în timpul expediției lui împotriva perșilor, povestește pe scurt

această perioadă zbuciumată. Cu o simplitate aproape seacă, acesta semnalează

trădările și revoltele, represiunile și masacrele (Abrege de l„histoire romaine X, 11-13).

I. 11. Caracterul și anturajul împăratului Constanțiu

În 353, lumea vlăguită este dominată de către Constanțiu, care era în continuare

foarte bănuitor.
 Constantin cel Mare, împăratul care a pus capăt persecuțiilor împotriva

creștinilor, avea o familie numeroasă. Aceasta a fost zeciuită la moartea acestuia din

anul 337. A avut loc un masacru planificat, organizat de cătrei cei mai mult stăpâniți de

ambiție. Cei care au scăpat împart puterea între ei: Constantin al II-lea (316 - 340),

Constanțiu (317 - 361) și Constans (320 - 350). Acest prim masacru familial va

însămânța, dacă e nevoie, neîncrederea și bănuiala în inima celui de-al doilea stăpân al

imperiului. Răscoala în Galia și războiul care i se succede au dezvoltat deplin aceste

sentimente sumbre. Stabilit la Arles, Constanțiu i-a fugărit din răzbunare pe partizanii

uzurpatorului Magnențiu. Lucrarea lui de teroare îl preocupa în așa o măsură că neglija

incursiunile germanice ce se desfășurau de-a lungul Rinului.

Ammianus Marcellinus, istoric latin aproape contemporan (330-400), înfățișează

un tablou aproape dantesc al acestui împărat (Istoria romană 21, 16). Acesta recunoaște la

Constanțiu mai multe calități. Monarhul ținea pe militari departe de chestiunile civile.

Se îngrijea personal de cinstea/onestitatea demnitarilor săi. El însuși era econom,

chibzuit și virtuos. Însă „se întrecea în cruzime cu ei (Caligula, Domițian, Commodus),

îndepărta cu totul/ extermina fără excepție, încă de la începutul domniei sale, pe toți

aceia care îi erau aliați prin sânge sau prin naștere” (8). În mod special, neîncrederea sa

îl împingea să tortureze cu înverșunare, să numească sadici pentru anchetarea

proceselor, să distrugă tot ce e suspect cât și să urmărească pe cei apropiați. Cei cu spirit

corect credeau că ar fi avut mai mult de căștigat dacă ar fi „renunțat la imperiu fără

vărsare de sânge, mai degrabă decât să aibă o marcă de răzbunare atât de lipsită de

îndurare” (12).

Ammianus Marcellinus amintește mai ales influența nesănătoasă/nocivă al

anturajului: soțile, eunucii și anumiți servitori de la palat (16). Această remarcă este

întru totul adevărată, pe care o vom observa puțin și aici.

Cât despre religie, Constanțiu „va isca nenumărate discordii, complicând mai

mult cercetarea (creștinismului) decât să aducă pacea la modul serios” (18). Ceea ce
surprinde este acestă furie teologică. Oare ține de orgoliu sau de strategie? Trebuie

împăratul să unească imperiul în jurul unui singur cult?

Destul de surprinzător, este un creștin și nu cel din urmă care pare să îi ia

apărarea lui Constanțiu. Este vorba despre Grigorie de Nazians, câțiva ani contemporan

cu el (330-390). Ironia sorții a făcut ca acest episcop de Constantinopol să fie cel care să

prezideze în orașul său conciliul/sinodul care a pus capăt disputei ariene, de care se

ocupa în acea vreme Constanțiu. În Discursurile sale (sau Cuvântări), teologul prezintă

cu o oarecare simpatie personalitatea despotului lipsit de lumină în gândire.

În cuvântarea de la înmormântarea acestuia, Grigorie evocă apariția unui

cortegiu de îngeri care cântă psalmi. „Pare-se că puterile cerești aduc acest onor și acestă

datorie funebră la mila împăratului” (Discursuri 5, 16). Împăratul era cu siguranță plin

de devotament și bună intenție, însă fiind lipsit de spirit critic, s-a lăsat dominat cu

ușurință de cătrei cei cu ambiție (Discursuri 21, 21). El însuși, pe patul de moarte, a

recunoscut că a produs schimbări/ adus inovații în materie de credință și că a persecutat

doctrina adevărului (Discursuri 21, 26).

Influența nocivă a anturajului este ilustrată în mod tragic printr-o scenă cu aluri

shakespeariane. Este relatată de către Sulpicius Severus, istoric latin ce provenea dintr-o

generație mai tânără decât Ilarie (360 - 420). În Cronicile sale descrie atitudinea lui

Constanțiu în timpul bătăliei decisive de la Mursa împotriva lui Magnențiu în 351.

Stăpânul Orientului nu se află pe câmpul de bătălie. Înconjurat de gărzile sale, el

așteaptă, închis într-o biserică, încheierea luptei. Îl are alături pe Valens, episcopul

locului. Acesta din urmă a dat poruncă gărzilor sale să înconjoare clădirea și orașul

pentru ca să fie primul advertizat de soarta acestui război. În caz de înfrângere, putea

fugi. În caz de victorie, era primul care îi dădea vestea cea bună lui Constanțiu. Ceea ce

s-a și întâmplat. Când noul stăpân al lumii l-a întrebat de unde deține această

informație, Valens i-a răspuns i s-a arătat un înger! „Ușor de convins, împăratul nu a

ratat apoi ocazia de a spune fățiș că victoria nu se datorează armatei sale, ci meritelor lui
Valens” (Cronici II, 38, 3). Acest episod tragi-comic lămurește anumite trăsături de

caracter ale lui Constanțiu. Mai întâi de toate, nu este o fire războinică. Va prefera

mereu birourile administrative în defavoarea corturilor militare. Iată poate motivul

pentru care a neglijat siguranța granițelor și a irosit atâta energie în disputele teologice.

În 355, atunci când germanii au devastat Galia, Constanțiu a convocat un sinod la

Milano! În plus, neîncrederea cu privire la rudele sale apropiate îl aruncă în brațele

primului om stăpânit de ambiție sosit. Își pierde tot simțul critic atunci când apare

cineva care aparent îl ajută și îl susține. În cele din urmă, lașitatea sa îl izolează. Un

adevărat general se află pe teren/ la fața locului/ câmpul de luptă. Un domn/prinț își

întâlnește poporul. El, Constanțiu, se închide. Toate legăturile sale cu realitatea se fac

prin intermediari. Calea este deschisă pentru toate manipulările.

Atitudinea lui Valens este în acest domeniu cea mai proastă realizare din celemai

proaste scenarii catastrofale. Acesta va domina întreaga politică religioasă din timpul

domniei lui Constanțiu. El este cel care va fi în fruntea dezbaterilor din timpul

sinoadelor de la Milano (355) și Béziers (356). Îi va teroriza pe episcopi pentru ca să

consimtă condamnarea lui Atanasie. Această înverșunare depășește toate discuțiile

teologice. Este o luptă până la moarte între parvenit, îngrijorat să nu-și piardă locul, și

capul/conducătorul Bisericii, conștient de responsabilitățile sale în ceea ce ține de

adevăr și credință. Câțiva ani buni mai târziu, Ilarie va lansa această acuzație

îngrozitoare împăratului: „oferi recompensă creaturilor tale prin episcopat și îi

înlocuiești pe episcopii buni cu cei răi” (Împotriva/Contra lui Constanțiu 7). Pentru că

episcopul de Poitiers este în același duh cu Atanasie și anume doctor al credinței prin

învățare, martor al adevărului prin viață și exemplul personal. Un manipulator precum

Valens nu putea să îl suporte. Se va strădui să îl distrugă.

I. 12. Sinodul de la Arles din 353

 Constanțiu este în favoarea arianismului. A întâlnit această tendință în Occident.

Mai multe elemente au putut să întărească în el această preferință. Pe de o parte,

decalajul dintre cultura religioasă grecească, mereu promptă la speculații, și nivelul de

formare teologică la latini, care, în afară de câteva mari personalități izolate, este

deplorabil. Pe de altă parte, erezia, concentrând o întreagă natură divină despre o

singură persoană, implică o imagine politică care avea tot ce ar fi putut atrage spiritul

despotic al lui Constanțiu. Singutul stăpân al lumii, cugeta la un singur Dumnezeu;

Hristos, precum ca fiecare din colaboratorii lui, era coborât la o funcție

subalternă/inferioară.

Adunați la sinodul de la Arles în 353, episcopii gali au confirmat condamnările

precedente făcute împotriva lui Atanasie (sinoadele din Tyr în 335 și Antiohia în 339).

Saturnin din Arles se va arăta foarte zelos în a-i face pe plac împăratului și pentru

aceasta îi organizează o proclamare care îl satisface. Valens de Mursa, prezent și activ,

voia și el să evite orice discuție teologică și să mai scoată o nouă condamnare.

Singurul care s-a opus a fost Paulin de Trier. Succesor al lui Maximin la acest

scaun episcopal începând cu 346, era la fel de fidel prieteniei cu episcopul Alexandriei,

persecutat pentru credința sa exprimată la Niceea. Va plăti foarte scump pentru asta.

După ce a fost exilat de Constanțiu, a murit după cinci ani de izgonire în îndepărtata

Frigia. Sulpicius Severus povestește aceste întâmplări, ridicând poate puțin rezistența

episcopilor gali (Cronici II, 39,1.2).

I. 13. Sinodul de la Milano din anul 355

Nemulțumit de reacția episcopilor gali, papa Liberiu cere împăratului ca să se

reunească un nou sinod care să trateze probleme legate de credință. Stabilit la Milano

pentru vara lui 355, Constanțiu va convoca aici episcopii. Această adunare este mai

importantă decât cea de la Arles, se pretinde a fi internațională întrucât mai mulți

reprezentanți din Orient sunt presenți. Discuțiile sunt acaparate de către Ursacius de

Singidunum (în prezent Belgrad) și Valens de Mursa, arieni preocupați să-și impună

părerile la adunarea Bisericii.

Discuțiile capătă o întorsătură tragi-comică. Eusebiu de Vercelli încearcă o

mișcare/acțiune violentă. Acesta afirmă că înainte de orice și mai ales orice discuție

legată de soarta lui Atanasie, trebuie să se pună de acord în ceea ce privește doctrina și

să semneze formularea de la Niceea. Denis, episcopul de Milano, se ridică, înaintează,

se pregăti să urmeze sfatul dat. Avea trestia pentru scris în mână atunci când Valens s-a

năpustit asupra lui, îi smulge foaia şi a strigat că o astfel de procedură este

inacceptabilă. Confuzia domneşte, Valens este dezaprobat însă le impune tuturor să se

reunească chiar în palatul imperial, deci sub protecţia lui Constanţiu. Greutatea acestei

prezenţe şi ameninţările explicite au fost motivul rezistenţei episcopilor. Cu toţii au

aprobat condamnarea lui Atanasie. Singuri, izolaţi, de fapt dezaprobaţi de către proprii

lor colegi, trei episcopi curajoşi au ţinut piept împăratului. Aceştia au fost Eusebiu de

Vercelli, Lucifer de Cagliari, delegat papal şi Denis de Milano, episcopul locului. Toţi

trei au fost condamnaţi la exil. Denis a fost chiar imediat înlocuit de Auxenţiu, un arian

plin de ambiţie venit din Capadocia, apropiat al împăratului. Acest nou episcop de

Milano va străbate toate furtunile Bisericii şi va rămâne în funcţie până la moartea sa, în

374, adică aproape douăzeci de ani. Succesorul său nu va fi altul decât Ambrozie, care a

avut multe de făcut pentru a restabili adevărata credinţă în capitala lombardă.

Constanţiu, încurajat de aceste rezultate, trimite emisari în preajma/lângă fiecare

episcop pentru ca să nu scape vreunul în a consimţi condamnarea clară a lui Atanasie.

Valens şi Ursacius au putut să îşi alăture proprii prieteni la aceste demersuri imperiale.

Cele mai recalcitrante au fost convocate la curte.

A fost acest demers o greşeală? Oare în acest mod Ilarie, noul episcop de Poitiers,

a descoperit toată această dispută hristologică şi importanţa fidelităţii de la Niceea? Nu

este imposibil deoarece, în acea vreme, a rupt legătura cu Saturnin, Ursacius şi Valens.
Conştient d pericolul ce păştea credinţa, a preferat să „taie/înlăture membrele infectate

de boli grave” (Contra/Împotriva lui Constanţiu 2).

Până atunci numele lui nu apărea nicăreri, nici la sinodul de la Arles, nici la

Milano. Era deja episcop? În orice caz, el însuşi mărturiseşte că înainte de exilul său abia

a auzit vorbindu-se de simbolul de credință de la Niceea. Cum a putut astfel ieşi din

umbră? Ce fel de om era? Care i-a fost lucrarea înainte?

I. 14. „Comentariu la evanghelia după Sfântul Matei”

Ilarie, convertit pe la anul 345, a fost ridicat la rangul de episcop pe la 353. Galia

ieşea atunci din perioada luptelor fratricide. A avut oare Poitiers de suferit de pe urma

acestor vărsări de sânge? Nimeni nu ştie. Cele mai aspre lupte trebuiau să se fi

desfăşurat de-a lungul Ronului, axa principală de circulaţie. Părea totuşi că pe la această

perioadă se va organiza comunitatea din Poitiers şi îşi va găsi un episcop. Aceasta

presupune că în acea vreme a devenit destul de importantă. Nu am găsit nici o

informaţie despre procedura aplicată. Se crede că Ilarie este primul şef/cap

ecleziastic/bisericesc al acestui oraş. De care episcopat depindea înainte? Bourges,

Bordeaux sau Limoges? În orice caz, acesta se în cadrează într-o amplă mișcare în

Biserica Galiei și anume dezvoltarea parohiilor urbane până la punctul că devin chiar

episcopii locale. De-a lungul acestei perioade , în vest și sud-vest, orașe precum Albi,

Angers, Angoulême, Bayeux, Bazas, Cahors, Le Mans au atins această maturitate

ecleziastică.

Oare Ilarie a fost ales episcop înainte de 350, adică la sfârșitul acestei lungi

perioade de pace care va preceda războiul civil? Ipoteza este captivantă/incitantă, căci

proaspătul convertit a promis că va începe prin redactarea unui comentariu la Matei. O

asemena operă de exegeză părea să reflecte o perioadă irenică/pacificatoare, lipsită de

elemente externe care să cauzeze neliniște. Totuși, Ilarie nu figurează pelista

episcopilor prezenți la sinodul de la Arles din 353 și nici la Milano la 355. În lipsa

informațiilor complementare, este mai bine poate să rămânem la data tradițională, pe la

353.

Prima lui grijă a fost așadar să întocmească un comentariu la prima evanghelie. Aceasta

denotă o atenție pastorală. Explicarea Sfintei Scripturi presupune să te înclini spre sursa

cea mai proximă și mai accesibilă a revelației dumnezeiești. Și alții asemenea lui au avut

aceeași grijă. Origen va începe sarcina doctorală printr-un comentariu la evanghelia

Sfântului Ioan. Însă a făcut acest lucru mai ales pentru a răspunde la exegeza unui

gnostic. Ambrozie va prefera să înceapă prin a preciza rolul și funcția fecioarelor

consacrate. Grigore cel Mare se va limita în a explica cartea lui Iov. Așadar, fiecare are

preocuparea lui proprie.

Cel mai grăitor este modul în care Ilarie și-a întocmit exegeza. Nu se aseamană

cu predicile pe care le-a rostit. Textul este prea îngrijit, prea literar. Cartea sa nu este

imaginea/reflexia unei activități pastorale directe, ca omiliile lui Origen, de exemplu.

Mai mult, nu comentează textul verset după verset, ci adună câteva vorbe sau câteva

citate și din acestea scoate în evidență întinderea /încărcătura morală sau doctrinală.

Așadar el profită de această lucrare pentru a învăța/preda și a clădi. Va da dovadă după

aceea de aceeași conștiință a datoriei sale de doctor.

Ilarie dă dovadă de îndrăzneală și inovație. El este primul autor latin care va

întreprinde un comentariu complet a unei lucrări biblice. Până atunci aceată inițiativă a

fost privilegiul grecilor, precum Origen. Ilarie exprimă aici gustul său pentru ansamblul

încărcat de documente/scrieri care adună și sintetizează o oddevărată/întreagă

documentație. Va face în același fel în timpul crizei ariene, prin tratatul său referitor la

sinoade și prin interpelările adresate împăratului.

Să semnalăm căteva puncte semnificative ale comentariului său. Mai întâi de

toate se găsește insistența asupra faptului că Iisus împlinește legea mozaică. În relatarea

convertirii sale, Ilarie indicase deja că primul contact pe care l-a avut cu adevăratul
Dumnezeu s-a făcut prin citirea profeților. Îi place să sublinieze faptul că acest lucru nu

este decât o etapă spre o descoperire mult mai mare. Aceasta firesc unei lecturi a primei

evanghelii. Noua iconomie este anunțată și pregătită prin/de către vechea iconomie.

Însăși apostolii trebuie să recunoască și să renunțe la certitudinile temporare ale

iudaismului (La Matei 20, 3). Mântuirea pregătită pentru evrei este deci dechisă pentru

celelalte neamuri: este ceea ce simbolizează bolnavii din Galileea vindecați în Iudeea (La

Matei 19, 1). Să observăm în sfârșit că Ilarie este mai puțin auster pe tema căsătoriei și a

celibatului consacrat. Atunci când Hristos numește diferite tipuri de eunuci/circumciși/

tăiați împrejur, lasă grija de a alege la măsura fiecaruia. Referitor la acest subiect, să ne

amintim că celibatul sau, în locul lui, abstitența trupească/sexuală în cuplu erau

recomandate în mod tradițional. (1 Corinteni 7). Ilarie exprimă o altă părere, probabil

din motivul că și el era căsătorit și era capul familiei (La Matei 19, 2). Față de autoritatea

împărătească, el reia/găsește cu ușurință principiul redat de însuși Hristos: dați

Cezarului ce este al Cezarului (La Matei 23, 2).

Acest comentariu demonstrează în aceeași măsură că Ilarie nu este la curent cu

erezia ariană. Nu este făcută nici o aluzie la Arie. Totuși el îi condamnă pe cei care

neagă divinitatea/dumnezeirea Fiului (La Matei 4, 1). Păgânii ca și ereticii înfăptuiesc

aceeași greșeală: nu iau în considerare umilițele suferite de Iisus pe timpul pătimirii

Sale și minunile săvârșite de El (La Matei 8, 2).

I. 15. Sinodul de la Béziers din anul 356

Calmul datorită căruia se presupune că Ilarie va redacta comentariu este destul

de nesigur/precar/șubred. Episcopul de Poitiers, lipsind la sinoadele precedente,

descoperă disputa ariană, probabil în timp ce trimișii împăratului i-au cerut să semneze

condamnarea lui Atanasie și al Crezului de la Niceea. Noul prelat percepe, dincolo de

acest demers straniu, întregul pericol doctrinal. Îngrijorat.preocupat să trezească curajul

și să limpezească mintea colegilor săi gali, a organizat în 355 o întâlnire. Această

adunare nu este atestată formal de nici un document. Totuși o remarcă a lui Ilarie face

aluzie la aceasta: spune că după exilul lui Paulin, Eusebiu, Lucifer și Denis, asta

înseamnă după sinodul de la Milano din 355, el însuși va rupe legătura cu Saturnin,

Ursacius și Valens. Acesta precizează: „cu episcopii din Galia” (Contra/Împotriva lui

Constanțiu 2).

Dacă această remarcă nu este conformă cu realitatea, atunci trebuie să facem o

presupunere/ipoteză puțin măgulitoare: pe durata exilului său, Ilarie a putut să

demostreze cât de versatil/instabil era episcopatul din Galia și cât de puțină încredere

prezenta, fiind adesea mai obedient presiunilor făcute de împărat decât fideliității

dogmatice. Într-o scriere la fel de polemică și violentă împotriva împăratului, el ar fi

putut crește atitudinea de curaj a epicopilor gali, pe de o parte pentru a marca izolarea

de Constanțiu și pe de alta pentru a sublinia unitatea colegilor săi în momente grele.

Această ipoteză, oricât de crudă ar părea, nu este neglijabilă sau jignitoare. Continuarea

va dovedi capacitatea cu care unii s-au putut adapta la circumstanțe.

Dar iată că triburile germanice trec Rinul fără să întâlnească o adevărată

rezistență. Acestea pot să circule fără constrângeri în Galia și să facă mii de jafuri, deci

trebuie acționat. Iulian, trimis de împărat, se deplasează spre nord. Rămâne peste iarnă

în Vienne pentru că Arles este prea depărtat și Trier este deja devastat. El va fi cel care

va convoca un sinod/conciliu? **A dat dovadă de o inițiativă îndrăzneață. El nu este

decât trimisul împăratului. Peste tot, imaginea lui Constanțiu îl însoțește. Toți cei care

trec pe la Iulian pot vedea astfel cine e stăpânul și cine este slujitorul/cel care ascultă de

el. Așadar episcopii gali s-au reunit din ordin imperial. Alegerea orașului provoacă și

uimirea. Nu este nici Vienne, locul unde Iulian se stabilește pentru câteva luni, nici

Arles, locul unde episcopul Saturnin susține în mod violent dogma ariană. Nici măcar

data nu este sigură. Este după cum se pare la începutul anului 356.
 Se pare că Ilarie se află deja în mijlocul ereticilor. Acesta semnalează faptul că

este împotriva voinței sale prezența la această adunare în care nu are încredere pe motiv

că este rodul „iscăliturii episcopilor falși” (Contra/Împotriva lui Constanțiu 2). Fiind jurist

în sufletul său, propune așadar deschiderea unei discuții pe această temă. Însă

opozanții, temându-se poate să nu fie înfrânți printr-o discuție teologică, au respins

această posibilitate și au trecut imediat la partea disciplinară a acestei întâlniri. Tot

timpul este acceași tactică, cum s-a întâmplat la Arles și la Milano: a reduce la tăcere

problemele doctrinare și a obține condamnarea lui Atanasie. Scopul este același și

anume să uniformizeze bisercile din Occident.

Din toată această situație,sufletul condamnat/blestemat nu este al altuia decât al

lui Saturnin din Arles. Sulpicius Severus îl descrie ca pe un om violent, dublat de

spiritul intrigator (Cronici II, 45, 3). Influența lui este imorală/perversă, căci el asuprește

întregul episcopat (Cronici II, 40, 1). De altfel reușește că acapareze adunarea, în

contextul în care mai mulți prelați prezenți vin din Narbonensis, unde biserica este

condusă/dominată/controlată de Saturnin din Arles.

Ilarie este înfrânt, dar în confuzie, precizează el. „S-a întâmplat ca din cauza

grabei să se strecure greșeala/fărădelegea printre noi” (Fragmente istorice I, 5). Este

condamnat la exil.
 PARTEA A DOUA

LUPTA DIN TIMPUL EXILULUI

 CAPITOLUL I

EXILUL ÎN FRIGIA

365 este singura dată stabilită cu certitudine în viața lui Ilarie. Aceasta se

raportează la un eveniment obiectiv: sinodul de la Béziers. Episcopii adunați cedează

imediat presiunilor împăratului. Aceștia lasă ca unul dintre ei să fie condamnat și exilat.

Dar în ce constă această izgonire? Este o măsură excepțională/aparte sau obișnuită? Alți

părinți ai Bisercii au avut parte de aceeași pedeapsă? Și ce este cu această Frigie atât de

temută? Să fie un pământ arid și izolat? Oare oamenii de aici sunt ostili și neprimitori?

La aceste întrebări ar trebui să căutăm mai întâi să răspundem pentru a urmări acțiunea

și reacțiile episcopilor îndepărtați/înlăturați astfel.

II. 1. Condamnarea la exil

Nu trebuie să confundăm exilul din Grecia antică și cel ce era la Roma. În orașele

Greciei , se putea trece sub proscriere generală o categorie întreagă de cetățeni de către

partea victorioasă la sfârșitul unui război civil. La Atena era de asemenea o măsură de

precauție împotriva unui cetățean considerat periculos. Era vorba despre faimoasa
procedură de ostracism, care a avut ceamai celebră victimă pe Alcibiade în secolul al V-

lea înaintea lui Iisus-Hristos.

La Roma, izgonirea era deja pusă în aplicare în cadrul Republicii. Practicat sub

forma unei „interdicții la apă și la foc”, avea mai ales un caracter religios și zdrobea

sacrilegiile. Sub conducerea imperiului, era reprezentată de o expulzare într-o rezidență

obligatorie sau o deportare. Aceasta putea fi simplă sau pe o insulă. Această ultimă

măsură era foarte aspră, deoarece era uneori însoțită de sarcina de munci silnice. Un caz

celebru prin tristețe este cel al lui Ponțian. Acest episcop de Roma împărtășea cu Hipolit

aceeași deportare în Sardinia și după ce s-au opus condițiilor de viață, s-au reunit

într-aceeași confesiune de credință în 235.

Deportarea simplă îi pedepsea pe pamfletarii sau poeții care nu arătau respect

față de domn. Astfel a fost și soarta lui Ovidiu în primul secol. De altfel această măsură

viza mai mult să îndepărteze un personaj stânjenitor mai degrabă decât a-l pedepsi

pentru un delict serios.

Sub orice formă ar fi, această condamnare avea drept consecință pierderea

calității de cetățean și o dată cu ea pierderea tuturor drepturilor civile. Patrimoniul

anterior era confiscat. Totuși, ca orice pelerin, exilatul s-a bucurat de privilegiile

drepturilor omului în forma cea mai simplă: el putea cumpăra, vinde, schimba, oferi.

Cu toate acestea nu putea nici să lase testament, nici să primească o moștenire. Cel mai

greu de cunoscut este noua sursă de venit pentru condamnat. Fiind adesea obligat să se

stabilească într-o țară străină, să se confrunte cu o limbă și un climat neobișnuit, exilatul

trebuia fie să beneficieze de un ajutor din exterior, cel puținla început, fie să găsească o

activitate lucrativă într-un context/cadru străin.

Cel mai cunoscut dintre exilați a fost Atanasie. A trebuit să-și părăsească orașul

său Alexandria de cinci ori. Constantin a fost primul care l-a izgonit în 335. Moartea

împăratului a făcut ca episcopul să se întoarcă. În 356, atunci când sinodul de la Béziers

l-a condamnat pe Ilarie, Atanasie judeca cu grijă că este bine să se retragă în pustie și să
împărtășească viața austeră a călugărilor. Aici va rămâne șase ani, până la moartea lui

Constanțiu.

Această măsură a mai fost folosită împotriva episcopilor considerați

necuviincioși. Ioan Hrisostom a murit pe drumul exilului, undeva în Pont în 407, atunci

când ura împărătesei mame l-a izgonit din Constantinopol după trei ani.

Exilul putea uneori să fie rodnic/de folos pentru Biserică. Șederile forțate ale lui

Atanasie la Trier și la Roma au deschis creștinilor din Occident ușile spre monahismul

oriental și spre o mai bună înțelegere a doctrinei niceniene.

Conform lui Sulpicius Severus, chiar nedreptatea persecuțiilor pornite de

Constanțiu va produce un elan de solidaritate extraordinar: „este destul de cunoscut

faptul că exilații au fost sărbătoriți cu entuziasm în lumea întreagă, astfel încât s-au

strâns fonduri din abundență pentru traiul lor și au fost obiectul a numeroase solii ale

poporului catolic venite aproape din toate provinciile” (Cronici II, 39, 5).

Aceasta nu-i va împiedica totuși pe câțiva însoțitori ai lui Ilarie să cunoască în

exil o soartă tragică. Din șase episcopi izgoniți în 353 și 356, trei au murit pe tărâmuri

îndepărtate: Denis de Milano, Rhodanius de Toulouse și mai ales Paulin de Trier

„copleșit de exiluri și epuizat până la moarte”, după însăși spusele episcopului de

Poitiers (Contra/Împotriva lui Constanțiu 11).

Soarta lui Ilarie nu pare să fie prea aspră. El nu a fost îndepărtat din funcție, a

putut să circule în voie în regiunea de exil și să revină în locul lui, îmbogățit de

gândirea/meditația teologică a Orientului.

Sinodul nu va pronunța destituirea lui Ilarie. Cel aflat în cauză amintește asta cu

fermitate. Auxențiu, acest arian impus ca episcop de Milano în 355, pretinde contrariul

în timpul unei discuții cu episcopul de Poitiers în 364. Fostul izgonit va respinge cu

dispreț această calomnie (Contra/Împotriva lui Auxențiu 7). Acest lucru este important

pentru două motive. Mai întâi, scaunul episcopal rămâne liber. La rândul său,

condamnatul nu trebuie să se bată pentru a-și relua locul, cum i s-a întâmplat lui
Atanasie. Mai mult, Ilarie va putea mândri cu faptul că ținea tot timpul legătura cu

ceilalți episcopi și cu preoții din eparhia sa (Lui Constanțiu II, 2). Situația este totuși

stranie. Sinodul cere împăratului să-ș exileze pe unul din membrii, iar cu toate acestea

acesta susține că a rămas tot timpul unit de grupul care l-a condamnat. O astfel de

remarcă ne face să ne gândim că, atunci când Ilarie vorbește despre episcopatul gal,

încearcă mai mult să păstreze simțul unității decât să spună adevărul.

Sinodul cere așadar exilul nu doar pentru Ilarie, ci și pentru Liberius, episcopul

Romei și Rhodanius, păstorul din Toulouse. Sulpicius Severus aduce o precizare stranie

în cazul ultimei persoane, subliniind faptul că era o persoană blândă și cumpătată. „Mai

mult din solidaridate cu Ilarie decât din tăria personală” și-a asumat Rhodanius riscul

de a se opune voinței imperiale și de a suporta izgonirea (Cronici II, 39, 4). Iată așadar pe

marele conducător cu adevărat singur, iar acest sprijin unic i-a fost fără îndoială foarte

prețios din punct de vedere psihologic. Însă n-ar fi preferat el mai bine adunarea

tuturora, după cum încearcă în altă parte să o descrie? Sulpicius Severus adaugă, puțin

mai încolo, că nefericitul Rhodanius a murit în Frigia (Cronici II 45, 4). Anumiți autori

moderni îl identifică cu Christus, pe care chiar și Ilarie l-a menționat (Contra/Împotriva

lui Constanțiu 2). Dacă situația se prezintă astfel, atunci episcopul de Toulouse a fost

mult mai ferm și mai curajos decât îl descrie Sulpicius Severus. În orice caz, creștinii

acestui oraș au suferit mai ales din cauza relelor tratamente aplicate de împărat:

„împotriva Bisericii de Toulouse câte mânii ți-ai îndreptat! Clerici bătuți cu ciomage,

diaconi uciși de plumbul de pe biciuri”, astfel este strigătul răzbunător scos de Ilarie

câțiva ani mai târziu (Contra/Împotriva lui Constanțiu 11).

Episcopul exilat susține că această decizie l-a nemulțumit de Iulian, încât a fost

primită chiar ca pe o insultă personală. El a scris chiar că „împăratul a fost atunci tras pe

sfoară iar cezarul său înșelat” (Lui Constanțiu II, 2). Când a scris aceasta, Ilarie fiind încă

în exil, solicită o întrevedere cu Constanțiu. Este deci cu totul interesat să arate că

măsura a fost falsă, însă mai mult, că autoritatea, martorul suprem al problemei, a simțit
a adevărată nemulțumire. Episcopul de Poitiers acționează în acest context ca un avocat

sau ca un justițiabil.

Oare acestă deportare a fost imediat pusă în aplicare? Ilarie dă de gândit, asta

pentru că nu semnalează în dojenirea făcută în cadrul scrierii Contra/Împotriva lui

Constanțiu nici un eveniment important între sinod și plecarea sa forțată. Or poate că va

continua primul său dosar de apărare intitulat Prima carte către Constanțiu sau

Contra/Împotriva lui Ursacius și Valens. Mai probabil este dacă am plasa această tristă

călătorie în vara lui 356. Sulpicius Severus indică de fapt că, pe durata sinodului de la

Seleucia, în septembrie 359, Ilarie intra în cel de-al patrulea an de exil (Cronici II, 42, 1).

Exact în această perioadă Martin, viitorul episcop de Tours, îl va întâlni pe Ilarie.

Vizitatorul tocmai ce fusese eliberat din funcția sa militară și era deja în căutarea unui

mod de a sluji lui Dumnezeu. Această întâlnire poate demonstra renumele nemijlocit al

episcopului de Poitiers. Acesta putea în aceeași măsură să confirme primii pași ai

soldatului eliberat. Această legătură spirituală va fi studiată mai încolo.

Acesta este trimis în Frigia, după cum el însuși indică (Contra/Împotriva lui

Constanțiu II, 2). În tratatul Despre Sfânta Treime (X, 4) va evoca această perioadă. În

această operă se va exprima cu vigoare, convins de forța sa de argumentare/dreapta sa

judecată. Atrage de asemenea atenția asupra faptului că nimic nu poate împiedica să fie

vestit/exprimat Cuvântul lui Dumnezeu. Lucru ce se va și întâmpla: Ilarie a început să

scrie.

II. 2. „Prima carte către Constanțiu”

sau „Contra/Împotriva lui Ursacius și Valens”

Așadar situația politică și militară era confuză. Alamanii au profitat de anii

groaznici de război civil pentru a se strecura în Galia, devastând, jefuind și ucigând

totul în drumul lor (350 - 354). Constanțiu hotărăște să-și trimită unul din cei mai buni
generali, pe Claudius Silvanus. Căzând victima unei intrigi uneltite împotriva lui,

comandantul armatei din Galia nu are altă soluție ca să își salveze viața decât să se

răzvrătească, susținut fiind de trupele romane în mare parte alcătuite din germani.

Nefericitul nu-și va schimba însă soarta, căci va sfârși fiind înjunghiat/ ucis. Domnia sa

nu va dura decât douăzeci și opt de zile. Profitând de această confuzie, alamanii își

reiau incursiunile în toamna lui 355. Acestea au fost organizate metodic, ajungând o

adevărată campanie de devastare sistematică. Atunci Constanțiu trimite, cu titlurile și

puterea unul cezar, pe vărul și cumnatul său Iulian în noiembrie 355.

În acest context care pare mai puțin agitat Ilarie se adresează împăratului, în

Prima carte către Constanțiu. Aici episcopul îl imploră pe domn să acorde ortodocșilor

libertatea la credință, cuvânt și rugăciune. În prezentul stadiu, acest document

întrunește două elemente extrem de diferite.

Primele cinci paragrafe prezintă împăratului scrisoarea/sensul sinodului de la

Sardica (în prezent Sofia) din 343. În Istoria Eccleziastică (III, 11), Sozomen a povestit

desfășurarea dramatică a acestei întâlniri. Episcopii occidentali voiau să obțină

restabilirea lui Atanasie. Colegii lor orientali au refuzat să se așeze lângă cei care l-au

primit pe izgonit în timpul exilului său în Trier. Rezultatul a fost o excomunicare

reciprocă.

De la paragraful șase la cel de-al optulea Ilarie se lasă în voia scrisului. Aici

vorbește despre sinodul de la Milano care, în 355, i-a condamnat pe Atanasie și pe

Eusebiu de Vercelli. Episcopul de Poitiers exprimă în acest context caracterul

dezordonat al procedurii folosite atunci.

Toate acestea trebuiau incluse într-un dosar amplu întocmit de Ilarie pentru a-și

povesti și explica lupta împotriva arienilor. Aceste prime documente trebuia să fi fost

realizate cu puțin timp după sinodul de la Milano și înainte de exilul autorului, adică în

356.
II. 3. Frigia

Prin urmare Ilarie pleacă spre Frigia. Această parte a imperiului a cunoscut un

trecut glorios.

Aflată pe teritoriul Turciei actuale, acoperă partea occidentală a Anatoliei

centrale. Prezintă un platou monoton, accidentat de masive nu foarte înalte. La est se

întinde Frigia interioară, cu stepă, o dată/altădată numită de antici „Frigia arsă”. La vest

se întinde „Frigia salvatoare/salutară”, mai înverzită și aproape pe jumătate

mediteraneană. De la anul 800 î.Hr. se formase un regat frigian cu capitala la Gordion.

Cel mai important suveran a fost Midas, care este lăudat de greci pentru bogăția sa

legendară. În acea vreme, Cybele, cunoscută ca Marea Mamă, și Attis, amantul său

impotent, fac obiectul unui cult orgiac. Preoții ajungeau chiar să se mutileze în timpul

dansurilor extatice. Mai târziu, de la 560 până la 546 î.Hr., Cresus, regele Lidiei, va fi cel

care va domina regiunea. Numele său a trecut în vorbirea curentă ca referire la o

persoană extrem de bogată.

Aici resursele miniere au fost variate și importante. Se făceau extracții de aur,

onix, mică. Se găsea de asemenea și un fel de marmură străbătută de urme roșii ca niște

nervuri care se exporta până la Roma! Agricultura era într-o postură favorabilă, mai

ales în câmpia Sardes. Din creșterea animalelor se obținea lână de calitate, fiind

renumită cea din Laodiceea. Era prețuită și tinctura din Hierapolis. Poporul a devenit

foarte priceput în țesut. Comerțul se putea extinde de-a lungul a două mari axe. Acestea

legau litoralul mării Egee de Orientul Apropiat, de la Sardes la Ancyra și de la Efes la

Apameea. Aici natura nu îmbogățea doar domnii și comercianții, puternice principate

sacerdotale/sacre erau organizate în vaste domenii cultivate de iobagi.

În secolul al II-lea Î.Hr., întreaga regiune a fost anexată de Roma la importanta

provincie a Asiei. La începutul secolului al IV-lea, Dioclețian va împărți Frigia în două

și va pune bazele provinciilor Frigia Salutaris (Întâia Frigie) și Frigia Pacatiana (A doua
Frigie). Astfel va descoperi Ilarie această parte a Orientului. Este o regiune bogată și cu

mult mai puțin mărginașă decât iar Aquitania lui natală. De altfel filosofia și religia au

provocat aici fiecare o mișcare specifică.

În secolele III și IV, bazinul mediteranean era pătruns de o vastă revenire a

platonismului. Acesta s-a exprimat în diverse feluri în funcție de regiuni. La Roma,

faima lui Plotin strălucește din 245 până în 270. În locul lui va veni Porfir (care moare în

305) și care va publica operele maestrului său. De aici, această gândire se va răspândi în

Asia Mică, cu precădere în Siria, la Apameea și Antiohia, acolo unde preda Iamblicus

(care moare în 330). El îmbogățește această nouă metafizică cu teoriile și practicile

ezoterice de renume în Orientul grec. Acest amestec straniu va fi drept baza restaurării

păgâne a lui Iulian Apostatul din 361 până în 363. Pe durata exilului în Frigia, Ilarie

trebuia sa fi întâlnit câțiva filosofi aderați la acest curent de gândire.Aveau într-adevăr

numeroși discipoli. Care ar fi putut fi reacția lui în fața acestei dezlănțuiri ezoterice? În

lumina povestirii propriei sale convertiri, în fața acestui text alcătuit într-un stil savant

și desfășurat cu răceală, cititorul modern îl vede pe Ilarie mai degrabă indignat decât

fascinat. Întreaga sa cultură latină, unde retorica servește domeniului juridic, trebuia să

o fi structurat cu o rigoare și dibăcie proprie incomparabilă cu orice izbucnire/

debordare.

Astfel de excese nu erau străine culturii religioase frigian. Am menționat asta

deja în cultul lui Cybele. Preoții acestei divinități, gallii (singular gallus), celebrau în

fiecare primăvară întoarcerea zeității lor. Aceasta dădea ocazia la dansuri frenetice în

timpul cărora acești adoratori dedicați se mutilau după exemplul lui Attis. Această

religie s-a răspândit cu toate acestea în Occident, în pofida exagerării acestor

manifestări. Aceasta exprima o aspirație profundă de a se elibera de legăturile materiei.

Republica va rămâne neîncrezătoare în fața acestor izbucniri/debordări. Imperiul a fost

vrăjit de misticismul acestei religii. Ilarie trebuia să fi fost scandalizat de aceste

exagerări.
II. 4. Ascetismul în Frigia

Aceeași violență în extaz s-a exprimat și în cazul montanismului. Din nou, în

Frigia, însă în secolul al II-lea, un anume Montanus aștepta întoarcerea imediată a

Duhului Sfânt. Acesta s-a revărsat/descoperit și înainte în el și în unii din discipolii săi.

Ierusalimul ceresc trebuia în scurt timp să coboare din cer și să se stabilească în Pepuza,

Frigia.Această sosire iminentă avea nenumărate consecințe asupra vieții cotidiene. De ce

să te recăsătorești din moment ce în cel mai scurt timp totul se va îndeplini/duce la

sfârșit? De ce să fugi din fața persecuțiilor când lumea nouă va veni? Regulile postului

erau foarte aspre pentru a te pregăti mai bine pentru această tulburare subită. Practica

pocăinței era la fel de riguroasă. Toate acestea au fost explicate de Tertulian, un creștin

din nordul Africii care, în anul 200, fiind entuziasmat de această exaltare eshatologică, a

alunecat/căzut în schismă și în erezie. Toate acestea au fost condamnate de sinoadele

asiatice de la sfârșitul secolului al II-lea, însă nimic nu s-a schimbat. Montanismul s-a

menținut, bine organizat, până în secolul al IV-lea. Adepții acestuia au luat parte chiar

și la discuțiile despre simbolul de credință de la Niceea, după cum notează Sozomen în

Istoria Ecleziastică (II, 18, 3). El atrage în aceeași măsură atenția asupra faptului că

montaniștii erau numeroși în Frigia și în regiunile limitrofe, unde au rezistat în fața

legilor date de Constantin împotriva tuturor sectelor (II, 32, 6). Procopius (mort în 562)

povestește că în vremea lui montaniștii din Frigia au refuzat să-i predea averile și

obiectele lor de cult împăratului Iustinian. Au ajuns până la a se închide în propriile lor

biserici, să provoace singuri incendiile ca să moară arși (Istoria secretă XI, 14, 21). Acești

eretici se identificat atât de bine cu regiunea lor de origine și au râmas atât de numeroși

în această parte a Anatoliei încât erau supranumiți „frigieni”.

Exaltarea montanistă nu era singura sursă de tulburare în Biserică. În secolul al

IV-lea, două sinoade regionale trebuiau să hotărască asupra anumitor excese de zel
monahicesc/mănăstiresc și acestea au fost sinoadele de la Gangra, metropola

Paflagoniei și cel de la Laodiceea, din Frigia. Aceasta probabil că a marcat viitorul

viitorul prieten al lui Martin de Tours, fondatorul monahismului în Galia. Aceste două

adunări s-au desfășurat între anii 343 și 381. Amândouă i-au condamnat pe creștinii

care refuzat casatoria sau recăsătoria. Primul canon al sinodului de la Laodiceea susține

că nunțile făcute a doua dată nu le excludeau nici pe văduvi, nici pe văduvele

comunității bisericești. Sinodul de la Gangra este mult mai amplu. Ereticii în cauză

condamnă căsătoria. Aceștia nu mai frecventează adunările liturgice deoarece creștinii

căsătoriți sunt prezenți acolo. Ei îi disprețuiesc pe preoții căsătoriți, resping modul

obișnuit de a se îmbrăca și pentru asta și-au făcut un costum aparte care, în plus, este

același atât pentru bărbați cât și pentru femei. Unele femei au hotărât chiar să se tundă!

Toate acestea tulbură liniștea societății, încât sclavii își abandonează stăpânii din cauza

tuturor acestor nebunii vestimentare și capilare. În sfârșit, acești eretici posteau

duminica și voiau să practice sărăcia deplină, sau cel puțin cereau ca bogații să renunțe

la tot pentru a putea ajunge în împărăția cerurilor. La originea acestui curent ascetic îl

numim de obicei pe Eustatie din Sevastia, din Pont.

Această personalitate este reprezentativă pentru complexitatea vremii. Născut

pe la anul 300, Eustatie a fost în tinerețe discipol al lui Arie la Alexandria. Toată viața sa

va refuza în comportamentul său să accepte sinodul de la Niceea. Principalul lui centru

de interes a fost de foarte timpuriu organizarea mișcării monahicești/mănăstirești. În

acest context îl va întâlni pe Vasile din Cezareea, cu care a fost prieten și pe care îl va

influența foarte tare când acesta va fonda/iniția propriile sale comunități religioase. A

dispărut pe la anii 377. Încă o dată, a reapărut neclaritatea vremii. Dacă orientările

teologice ale lui Eustatie au fost extreme, intuițiile sale sunt în continuare bune și

acceptabile. Iată de ce un om ca Vasile, care va fi apărătorul nu doar a dumnezeirii

Fiului, ci și a Duhului Sfânt, va putea să se inspire și să lege un moment de prietenie cu

un ascet bănuit mai târziu de erezie. Era greu într-un astfel de context să distingi

neghina de bobul de grâu.

Oricare ar fi originea acestei mișcări, să reținem că poate fi percepută ca o voință

de reformare a Bisericii. Celibatul și sărăcia deplină deveneau condiții ideale pentru o

astfel de idealizare a vieții creștine. Cu siguranță au avut în vedere aceasta atunci când

Martin, viitorul episcop de Tours, a venit să găsească aceste condiții pentru a-și

iniția/fonda mănăstirea de la Ligugé. Îi vom vedea reacția când tânărul convertit îi va

povesti despre proiectul său de viață mănăstirească.

II. 5. Episcopii de țară

Această multitudine de mișcări religioase se explică prin infiltrarea profundă a

creștinismului în regiuni. Acesta se manifestă în timpul faimosului sinod de la Niceea

din 325. Documentele/actele acestei adunări înfățișează lista episcopilor prezenți.

Regiunile cel mai puternic reprezentate și deci într-adevăr cel mai puternic

creștinate/creștine sunt Asia propriu-zisă, adică fațada egeană a Turciei, cu Efesul, și

Frigia. Acest fapt putea fi explicat de simpla apropiere geografică a acestor provincii

față de Niceea. Dar în acest caz, de ce Bitinia, unde se găsește Niceea, și Hellespont, care

desparte provincia Asia de Bitinia, nu au trimis mai mulți reprezentanți și episcopi?

Diferența este impresionantă: douăzeci și patru de nume pentru Frigia și douăzeci și

unu pentru Asia împotriva a unsprezece pentru Bitinia! Să ne amintim că Galia figura

cu un singur episcop, Nicarius de Dijon.

O instituție stranie, proprie Frigiei, dovedește nu doar puternica înrădăcinare

creștină, ci și abundența clerului. Aceasta este dată de chorepiscopi, sau episcopii de

țară. De unde provin ei și ce putere au? Sunt întrebări care nu au fost încă dezbătute.

Ceea ce ne interesează în tema noastră este existența lor bine atestată/dovedită și în final

foarte stânjenitoare.
 Primul sinod care îi menționează este cel de la Ancyra (314). Canonul al 13-lea le

limitează puterea de hirotonire. Aceștia nu pot să numească preoți și diaconi decât cu

permisiunea episcopului locului. Sinodul de la Neocezareea (314-325) a stabilit o fină

diferență. Pe de o parte, chorepiscopii simbolizau pe cei șaptezeci și doi de discipoli, pe

când episcopii erau urmașii celor doisprezece apostoli. Este evidentă diferența de

cinste/prestigiu. Totuși, chiar și acești episcopi de țară puteau să oficieze slujbe în

catedrală, pe când preoții de țară nu aveau acest drept. Prin urmare, din punct de

vedere ierarhic, chorepiscopii se încadrau între cele două categorii. Sinodul de la Niceea

(325) îi cunoștea bine pe acești mici prelați. Cincisprezece dintre ei au luat parte la

această adunare. Erau denumiți în funcție de provincie și nu de scaunul episcopal.

Acest mare sinod a hotărât ca episcopii novațieni reconvertiți/întorși să poată primi

funcția de chorepiscop, în cazul în care un episcop catolic se află deja în scaunul

episcopal din orașul lor (canonul al optulea). Sinoadele ulterioare s-au străduit să

reducă numărul și privilegiile lor. În mod aparte, sinodul de la Sardica (343) cere ca, de

fiecare dată când într-un mic oraș sau într-un sat este suficient un singur preot ca să

slujească, să nu se mai instaleze un chorepiscop în funcție (canonul al șaselea). Sinodul

de la Laodiceea (341 - 381) recomanda chiar să nu se numească episcopi de țară nici

măcar în micile orașe (canonul 57).

Această multitudine de preoți, chorepiscopi și episcopi nu era tot timpul

parazitară. O tradiție îndelungată și importantă de binefaceri o însuflețește până la un

asemenea punct în care, puțin după exilul lui Ilarie, împăratul Iulian, între anii 361 și

363, nu și-a putut stăpâni admirația față de opera săvârșită. Restaurând o biserică

păgână, a vrut să imite în aceeași măsură acest avânt/această râvnă continuă de

generozitate care definea deja Biserica și episcopatul oriental. Grigorie de Nazians

amintește despre asta în discursul său împotriva prințului/domnului apostat (Discursuri

4, 111).
 Pe când în Galia, pe durata secolului al IV-lea, încetul cu încetul, orașele au

început să se transforme în sedii episcopale, Asia Mică în general și Frigia mai ales, au

încercat să reducă numărul acestor episcopi de țară. Ilarie trebuia să fi avut un șoc

atunci când a ajuns acolo, el fiind primul care a fost numit în funcția de episcop la

Poitiers.

II. 6. Arianismul în Asia Mică

Poporul este credincios, multe culte coexistă, pacea religioasă nu era decât

relativă deoarece creștinismul era dominat de arianism. Eusebiu este imaginea cea mai

reprezentativă. Acest episcop a fost înscăunat la Nicomidia, oraș aflat aproape de

Constantinopol, de Calcedon și de Niceea, pe scurt în apropierea imediată a curții

imperiale. Este iscusit și talentat. Mai precis a reușit să convingă întregul episcopat din

Asia Mică. Ideile sale sunt, ce e drept, cântărite și fascinante. Respinge ideile cele mai

îndrăznețe ale lui Arie, cât și formula inovatoare și ambiguă de la Niceea ce implică

„consubtanțialitatea”.

Cei mai înfocați apărători al acestui ultim concept dau uneori dovadă de lipsă de

precauție. Astfel, Marcel, episcop de Ancyra (în prezent Ankara), entuziasmându-se

peste măsură de descoperirea de la Niceea, a ajuns chiar să fie bănuit de erezie. Pentru

că voia să scoată în evidență firea comună dintre Tată și Fiu, a transformat Sfânta

Treime într-un fel de magmă în care persoanele se afundau și își pierdeau identitatea

personală. Acesta este modalismul, care susține că nu există decât un Dumnezeu și o

singură persoană care se înfățișează când sub acestă formă, când în alta. Pentru el,

existența Fiului nu era decât temporară, considerând că El apare în timpul nașterii

pământești și dispare la finalul operei de mântuire. Provenind un scurt timp din Tatăl,

El se va absoarbe din nou în El. Fiind condamnat în 336 de un sinod din

Constantinopol, a fost scos detronat și înlocuit de către Vasile. Lui Sozomen îi place să

indice faptul că Eusebiu de Nicomidia nu era străin de această condamnare (Istoria

ecleziastică II, 33).

Acest incident anevoios ilustrează amploarea problemei dezbătute la sinodul de

la Niceea. Mai precis, formula „consubstanțială” era ambiguă. Este motivul pentru care

au respins-o, iar alții, dimpotrivă, se țineau de ea/o respectau mordicus deoarece fusese

promulgată de un sinod. Însă dincolo de statutul de termen, ne punem întrebarea

conținutului. Nimeni în acea vreme nu era încă capabil să exprime într-un stil precis și

cu cuvinte clare, gândirea cu adevărat ortodoxă. În aceasta va consta opera marilor

teologi ai secolului al IV-lea, precum Vasile de Cezareea și Grigorie de Nazians. Unii

puteau să se certe pe tema unui hram și poate, ajungeau să se pună de acord asupra

dogmei curente. Putem așadar înțelege atitudinea generală a episcopatului oriental și

cea a lui Eusebiu de Nicomidia. Este o poziție mediană, căci se respinge în aceeași

măsură atât termenul sursă al conflictelor, cât și ceea ce a condamnat sinodul, anume

tezele ariene. Această reacție tulbură conștiințele, toată lumea credea că pentru a păstra

pacea în Biserică, trebuie să rămâi fidel deciziilor sinodului.

Geniul lui Ilarie se ivește în acest context în toată amploarea. Atunci când ajunge

în Frigia este puțin rupt de toată această terminologie. El are anumite convingeri care

vor putea să-l antreneze într-un devotament/fidelitate mărginit și la urmă greșit despre

formula de conciliatorism. Dar nu! El percepe pericolele care stau la bază și descoperă

adevărul. Această acuitate de spirit dezvăluie la dânsul o adevărată inteligență și o

foarte mare finețe. Poate această capacitate de a trece de cuvinte și certuri pentru a găsi

miezul problemei denotă o formare/pregătire juridică, în sensul bun al cuvântului. Este

la fel de posibil ca această luciditate a sa să provină din proriul său parcurs/drum

spiritual/duhovnicesc. În relatarea convertirii sale, insistă asupra existenței unui

Dumnezeu unic, izor al tuturor lucrurilor. Adaugă imediat descoperirea lui Hristos

intermediar, adică cu adevărat dumnezeiesc și cu adevărat omenesc. Cine știe? În acest

moment tulburător, Ilarie a avut negreșit dreapta intuiție a acestui mister/acestei taine și

în mare măsură datorită acestei experiențe va reuși el să treacă de vârtejurile certurilor

ariene.

În orice caz, există un aspect datorită căruia nu a trebuit să se simtă smuls din

locul său și acesta a fost climatul religios. În Galia, la fel ca în Frigia, se întâlneau

aceleași presiuni imperiale și aceleași intrigi episcopale.

Trebuie să adăugăm faptul că intervențiile puterii civice erau mai ales energice.

Arheologii sunt mereu uluiți să constate că inscripțiile creștine înainte de Constantin

sunt mult mai numeroase decât cele care datează după perioada acestui împărat. În

secolul al III-lea s-au găsit douăzeci și șase de epitafuri creștine, pe când în secolele

următoare doar patru. S-a produs deci o ruptură bruscă dintre o situație înfloritoare,

chiar și sub persecuții, și o stare de vid, totuși după pacea religioasă. Singurele indicii

literare sunt o scurtă înștiințare către Eusebiu de Cezareea (Istoria ecleziastică VIII, 11, 1)

și Lactanțiu (Instituții divine V, 11, 10). Ambele vorbesc despre un oraș creștin distrus,

unde exterminarea umană a fost totală. Nu se spune nimic referitor la amplasarea

acestui oraș, nici despre împăratul responsabil de acest masacru. Numai cauza este

cunoscută: „aceștia nu au ascultat de cei care le porunceau să se închine la idoli”, după

spusele lui Eusebiu (ibid.).

Rezultatul putea fi totuși tangibil/perceptibil pe vremea lui Ilarie. Episcopatul

frigian era arian, la fel ca împăratul. Creștinii știau ce-i costa dacă se împotriveau

domnului. Revolta de la Poitiers putea descoperi astfel ce înseamnă un cler supus. Însă

certurile s-au iscat din nou și mai înflăcărate, chiar între arieni.
 CAPITOLUL AL II-LEA

DISPUTELE ARIENE

II. 7. Cel de-al doilea sinod de la Sirmium

În 357, adică la un an după sinodul de la Béziers, împăratul Constanțiu convoacă

episcopii occidentali pentru a-i face să accepte doctrina ariană. El a ales orașul Sirmium,

care era capitala Panoniei. Această garnizoană puternică se situează la jumătatea

distanței dintre cele două fronturi ale imperiului, primul împotriva germanilor la nord,

iar al doilea împotriva perșilor la sud. Constanțiu adesea petrecea câteva zile în acest

loc. Sinodul pe care l-a convocat este întreținut/animat de mari personalități deja

amintite: Ursacius de Singidunum și Valens de Mursa. În calitate de episcop de

Sirmium, Germinius, numit și Germanius, arian care îl înlocuiește pe Fotin , nicean,

detronat în 351 atunci când s-a ținut primul sinod în orașul său. Arienii sunt cei

rigurăși/rigizi, doctrinari și incoruptbili care își impun punctele de vedere/părerile la

adunarea din 357. Ca partizani al unui monarhism absolut, ei resping nu numai crezul

de la Niceea, conceptul „consubstanțial”, ci și o formulă de compromis. Aceasta

propunea să se accepte ideea că Fiul este „asemănător în ființă” cu Tatăl. În greacă

diferența este minimă: „consubstanțial” se mai numește și homoousios, pe când noul

termen este homoiousios. Însă chiar și această ultimă încercare de împăcare este respinsă.
Cei care au prezidat cel de-al doilea sinod de la Sirmium nu au vrut să audă

vorbindu-se de o oarecare asemănare între Tată și Fiu. Se temeau că această concepție

implică o multiplicitate în Dumnezeu, deci existența a doi dumnezei. Ilarie a păstrat

versiunea latină a documentelor acestei adunări în faimosul său dosar/culegere de texte

Despre sinoade (11). O traducere greacă a fost transcrisă de Atanasie, episcop de

Alexandria, pe când era ascuns în pustie (Despre sinoade 28) și de Socrate, istoric creștin

al secolului al V-lea (Istoria ecleziastică II, 30).

Ilarie nu a participat la această întâlnire, însă sunt unii care consideră că a fost

prezent în calitate de reprezentant. Sulpicius Severus povestește într-adevăr că Martin,

viitor episcop de Tours, se afla în regiune (Viața Sfântului Martin 6,4). Acesta voia să

lupte de unul singur împotriva diavolului acolo unde el era cel mai activ. Pentru aceasta

a fost aspru pedepsit, fiind biciuit în fața oamenilor și dat afară dintr-un oraș, poate

chiar din Sirmium. Această pedeapsă ostentativă ne face să credem că era mai degrabă

Ilarie cel vizat. Martin era clericul lui, devotat și chiar foarte stânjenitor. Nimeni nu îi

ceruse să se bage în gura lupului, însă arienii, recunoscându-l, au vrut să pedepsească

învățătorul prin intermediul unui neofit prea râvnitor/plin de zel.

Nu are rost să spunem că Ilarie nu a putut tolera această nouă formulă de

credință. În dosarul pe care îl care îl va întocmi anul următor, în 358, intitulat Despre

sinoade, va numi pur și simplu această formulă „blasfemie” (2).

Trebuie să recunoaștem că presiunile făcute de împărat trebuiau să fie enorme

deoarece un bărbat precum Osius de Cordoba, care mereu strălucirea/era ilustru prin

fidelitatea/devotamentul puternic față de simbolul de la Niceea, a sfârșit prin a semna și

el noua profesiune de credință ariană. Având aproape o sută de ani, bătrânul care

cunoscuse deja numeroase persecuții din partea episcopilor arieni și a împăratului va

cedași această aderare la cauza lui Ursacius și a lui Valens a fost făcută publică cu o

satisfacție de neînchiput. Toate acestea sunt povestite de către Sozomen, în Istoria

ecleziastică (IV, 12, 6 ; 15, 3).

II. 8. Sinoadele de la Antiohia și Ancyra

Chiar sub ochii lui Ilarie care se afla în Frigia, episcopatul oriental s-a dezbinat în

fața acestei formule de credință. Pe de o parte, Eudoxie (Eudoxiu), patriarhul Antiohiei,

a organizat la el un sinod în 358, unde se vor întâlni arienii cei mai neînduplecați.

Acaciu, episcop de Cezareea, se număra printre aceștia. Este în fruntea anomeilor, adică

a celor care nu recunoșteau nici o asemănare între Tată și Fiu. Adunarea va confirma că

cele două expresii homoousios și homoiousios trebuiau să fie respinse. Această adunare va

adresa în plus un mesaj de felicitare lui Ursacius, Valens și lui Germinius, mulțumindu-

le pentru munca depusă, adică aderarea episcopatului occidental la credința ariană.

Trebuie să spunem că Eudoxie (300 - 370) era plin de ambiție. Fiind mai întâi

episcop al unui mic oraș, Germanicia din provincia Syria III Eufratensis, profită de pe

urma morții patriarhului Antiohiei ca să cucerească prestigiosul scaun, contând pe

sprijinul împăratului. Se transformă în puternic și convins apărător al teologiei ariene și

prin aceasta, i-a convins pe unii dar i-a nemulțumit pe alții. Printre aceștia din urmă se

numără George de Laodiceea, care nu a fost de acord cu intruziunea/insituirea lui

Eudoxie în Antiohia. Pentru a se răzbuna sau pentru a salva adevărata credință, va

reuni un sinod concurent la Ancyra în același an, 358.

În acest oraș trebuia să se târnosească o nouă biserică. Episcopii au profitat

adesea de această ocazie liturgică pentru a dezbate probleme dogmatice și disciplinare.

Aceasta se transforma într-un sinod. George de Laodiceea venise cu ideea unei astfel de

întâlniri, însă nu a putut ajunge la Ancyra pentru această ocazie. Înspre sărbătoarea

Paștilor din anul 358, episcopii au hotărât/deliberat așadar prezidați fiind de Vasile,

episcopul acestui oraș. Când se gândesc la Niceea, episcopii se tem de o abatere

modalistă, iar la Antiohia, au descoperit cu uimire excesele unui nou partid. Aceștia

sunt speriați de luările extreme de poziții. Ei resping afirmațiile pur ariane pentru că se
tem de orice întorsătură modalistă. Insistă pe asemănarea care există între Tată și Fiu.

Însuși termenul de „Fiu” li se pare insuficient și ambiguu, căci în Sfânta Scriptură și alte

ființe au fost numite astfel. Însă doar Logosul poate primi desăvârșit această denumire

deoarece este de aceeași natură spirituală cu Tatăl. Acești episcopi au insistat așadar

asupra asemănării din punct de vedere al naturii, de aceea s-au numit „homoiousieni”.

Din moment ce se situează între arieni și niceeni sunt uneori menționați ca semi-arieni.

De fapt, ei sunt aproape de niceeni din punct de vedere dogmatic, însă termenul de

„consubstanțial” le provoacă teamă.

Ilarie face aluzie la acest sinod în dosarul său intitulat Despre sinoade și prezintă

lista cu majoritatea canoanelor (12-26). El prezintă în aceeași măsură și anatemele

formulate/lansate/stabilite pe durata acestei întâlniri. Acestea trădau dorința de a

respinge pozițiile extreme. Multe din aceste condamnări i-au vizat pe anomei, adică pe

care care nu recunoșteau nici o asemănare între Tată și Fiu: „oricine va numi Logosul

unic diferit de Dumnezeu” (anatema 5), „oricine spune că Fiul este asemănător cu Tatăl

numai prin natură” (anatema 9), „oricine nu recunoaște asemănarea între Tată și Fiu

decât în ceea ce privește lucrarea și nu natura” (anatema 11).

Însă chiar termenul de „consubstanțial” introdus la Niceea este respins vădit:

„oricine spune că Fiul nu S-a născut decât din voia și nu în aceeași măsură din voia și

natura Tatălui; asemenea oricine numește Fiul consubstanțial (homoousios) sau de

aceeași natură (tautoousios), anatema să fie” (anatema 15).

Episcopii adunați la Ancyra i-au trimis la împărat pe Vasile de Ancyra, Eustatie

din Svastia și Eleusie de Cyzic. Aceștia au dus stăpânului lumii romane o scrisoare

sinodală care relua gândirile/cugetările dogmatice și condamnările analizate la un nivel

mai ridicat. Era timpul! Constanțiu tocmai ce semnase un document în favoarea

arienilor, probabil aprobarea consiliului de la Antiohia. Acolo, brusc, fără să fie dată

vreo explicație, iată că împăratul își schimbă părerea. Acesta trimite o scrisoare deosebit

de dură anomeilor:nu, spune el în principal, nu am fost eu cel care l-am numit pe

Eudoxie la Antiohia, vă amintesc toate discursurile mele în care în care au susținut

totdeauna că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și că asemenea cu Tatăl după

substanță/fire, ordon să fie îndepărtați/excluși toți cei care susțin contrar. Această

reacție i-a uimit pe toți cercetătorii, deoarece nu a fost anticipată și justificată de nimic.

Este totuși confirmată prin relatarea lui Sozomen (Istoria ecleziastică IV, 13 și 14).

II. 9. A treia formulă de la Sirmium (358)

Împăratul profită de ocazie pentru a convoca un nou sinod, cu o

alcătuire/componență în cea mai mică măsură eterogenă. Lângă arienii incoruptibili

precum Ursacius, Valens și Germinius, sunt așezați patru episcopi veniți din Africa al

căror nume nu este cunoscut și a căror orientare teologică este trecut cu vederea. Însă în

fața lor, se înfățișau câțiva orientali care îl însoțeau pe Vasile, după întâlnirea lor de la

Ancyra.

După atâtea sinoade oficiale care au anulat ceea ce era stabilit în primul,

împăratul pe de o parte, era fără îndoială îngrijorat să ajungă la un compromis care să

mulțumească pe toată lumea și să aducă pacea în interiorul imperiului și „Bisericii”

sale, episcopii de altă parte, considând că e inutil să adaugi o nouă formulă de credință

la cele deja existente, se mulțumeau să reia două texte majore care, fiecare în parte,

condamnă o poziție extremă. Ilarie a adăugat acest document în dosarul său intitulat

„De synodis”. Pe de o parte, episcopii au confirmat condamnarea lui Pavel de Samosata

și Fotin de Sirmium, promulgată în timpul primul sinod de la Sirmium în 351. Simbolul

alcătuit/formulat atunci era puțin ambiguu, însă anatemiza arianismul pur, evitând cu

totul să folosească termenul de „consubstanțial”. Pe de altă parte, a treia formulă de la

Sirmium integra simbolul sinodului din 341 de la Antiohia, numit „al sfințirii”

(„Encaeniis”). Această adunare era formată predominant din eusebieni care doreau să

își marcheze distanța față de arianismul pur, însă nu voiau să folosească conceptul de

homoousios de la Niceea. Acest lucru duce la o profesiune de credință care, în sine, nu

este eretică. Însuși Ilarie, atunci când citează acest simbol, nu găsește nimic de repetat.

El adaugă cu multă precizie că această formulă se pronunță chiar cu o anumită

accentuare împotriva sabelianismului, adică împotriva unei erezii care constă în dorința

de a reduce diferența persoanelor în interiorul Sfintei Treimi: „aici se găsește Tatăl care

este într-adevăr Tată, Fiul care este într-adevăr Fiu și Sfântul Duh care este într-adevăr

Sfântul Duh” (De synodis 32). Acest document adună deci condamnările rostite

împotriva arianismului și modalismului, două teorii extreme împotriva Sfintei Treimi.

Acest document va fi semnat de papa Liberiu, pe atunci prezent la Sirmium. Și

acest lucru i-a fost reproșat.

II. 10. Papa Liberiu

Liberiu își începe pontificatul aproape în aceeași vreme în care Ilarie ajunge

episcop, în 352. A murit în 366, cu puțin timp înaintea episcopului de Poitiers, a cărui

moarte o situăm între 367 și 368. Prin urmare aceștia sunt contemporani.

La început Liberiu apăra cu ardoare formula de la Niceea. Cu greu ales, el va

cere împăratului să convoace un sinod la Aquileia cu scopul de a delibera asupra

credinței de la Niceea și supra ortodoxiei lui Atanasie, în ciuda tuturor certurilor.

Organizat de către Constanțiu, sinodul de la Arles din 353 va confirma condamnarea lui

Atanasie, fără să trateze chestiuni dogmatice. Însă această adunare a fost manipulată de

Valens de Mursa și terorizată de amenințările împăratului. Toți au semnat decretul,

chiar și cei doi trimiși de la Roma. Numai Paulin de Trier va refuza și va fi scos din

funcție și exilat.

Papa reacționează numaidecât. Îi scrie lui Constanțiu o frumoasă scrisoare de

încurajare în care îi amintește datoria sa de a păstra nepătată credința transmisă prin

atâția episcopi care au fost supuși martiriului. Asaltat de ostilitatea cetățenilor și părăsit
de colegiul episcopal, își încredințează dezordinea bătrânului Osie de Cordoba,

credincios apărător al credinței niceniene.

Acesta cere împăratului să convoace un nou sinod la care să se abordeze în sfârșit

problemele fundamentale. Lucru care s-a și petrecut la Milano în 355. Pe durata acestei

conferințe s-a petrecut faimosul eveniment al documentului propus de Eusebiu de

Vercelli, care pretindea ca înaintea oricărei discuții, participanții să semneze simbolul

de la Niceea. În timp de Denis de Milano se pregătea să facă asta, Valens va smulge

foaia din mâinile prelatului și obținu în cele din urmă, sub amenințări, confirmarea

condamnării lui Atanasie. Cei doi episcopi nesupuși, împreună cu Lucifer de Cagliari

au fost condamnați la exil.

Auzind toate acestea, Liberiu a scris o scrisoare pentru fiecare exilat, în care își

exprima toată durerea pentru că nu poate fi alături de ei. Îi ruga să se roage pentru el ca

să poată face față cu aceeași tărie încercările răbdate pentru dreapta credință.

Împăratul încearcă să îl domine pe papă apelând la amenințări și la corupție.

Liberiu respinge cu superioritate cuvintele intimidante precum și banii ademenitori. Pe

timpul nopții, Constanțiu îl răpește pe neînduplecat și îl duce la Milano acolo unde

stătea el. Aceasta s-a întâmplat în decursul aceluiași an, 355.

După o întâlnire dramatică, consemnată de Teodoret de Cyr (mort în 460) în

Istoria ecleziastică (II, 16), Constanțiu îi pune la dispoziție lui Liberiu două zile ca să

semneze condamnarea de la Milano. Papa refuză și este exilat după ce a refuzat cei cinci

mii de bani de aur pe care i-a trimis împăratul. Noul său loc de ședere va fi Bereea, în

Tracia, în prezent Stara-Zagora, în Bulgaria. Demofil, episcop favorizând arianismul, a

fost însărcinat cu păzirea acestuia. Scaunul roman, de acum inainte liber, va fi ocupat de

arhidiaconul Felix, care în ciuda ostilității poporului, se ține strâns să nu îl piardă.

Liberiu nu poate rezista acestui exil și nici acestei supravegheri. În nenumărate

rânduri i-a scris împăratului pentru a-i obține iertarea. Însă aceasta nu-i va fi dată decât

în cazul în care se va supune. Atunci el scrie patru scrisori, adunate de Ilarie împreună
cu toate celelalte documente menționate mai sus într-un amplu dosar rămas neterminat,

culegere numită Fragmente istorice. În 357, Liberiu aderă la condamnarea lui Atanasie și

se subscrie primei profesiuni de credință de la Sirmim din 351. Comparată cu cea de la

Niceea, această formulă se remarcă prin omiterea termenului homoousios și prin

adăugarea unui pasaj referitor la împărățirea veșnică a lui Hristos (pasaj care va fi de

altfel reluat sub o formă simplificată în Crezul de la Niceea - Constantinopol). La

aceasta se adaugă schimbările/dezvoltările referitoare la Sfântul Duh. Episcopii au făcut

atunci un efort serios pentru a se apropia de adevărul nicean. La fel va fi și judecată

dusă de Ilarie atunci când va relua această profesiune de credință (De synodis 38 - 62).

Această dovadă de supunere nu a fost îndeajuns pentru a obține iertarea mult

dorită. În 357, cel de-al doilea sinod de la Sirmium a enunțat o formulă de credință întru

totul ariană, opusă oricărei formule de compromis. Aici s-a proclamat diferența de fire

dintre Tată și Fiu. Faptul că Liberiu a recunoscut primul sinod de la Sirmium este

considerat deci insuficient. În plus, împăratul este prins într-o situație pe care însuși o

crease. L-a instalat la Roma pe Felix în calitate de episcop. Ce e de făcut dacă Liberiu

este restabilit în comuniunea bisericească? Oameni au rămas atașați de primul lor

păstor, iar strada fremăta de nemulțumire de fiecare dată câns venea în discuție acest

subiect. În așteptarea unei soluții mai bune, Constanțiu dă ordin să fie adus Liberiu din

Bereea la Sirmium.

În acest oraș se va reuni pentru a treia dată un sinod pentru a rezolva această

chestiune hristologică și a aduce pacea. Episcopii adunați atunci au preferat să

unească/îmbine două texte anterioare care îi condamnau pe extremiști. Acest document

va fi semnat de Liberiu. Sozomen povestește că atunci Constanțiu a vrut să îl constrângă

să mărturisească faptul că Fiul nu este consubstanțial cu Tatăl (Istoria ecleziastică III, 15).

Însă această informație este puternic pusă la îndoială de către istorici. Nimic nu s-a mai

pus în calea întoarcerii lui Liberiu în orașul său episcopal. Nimic, dacă nu ar fi fost

Felix. Pentru a nu se contrazice, împăratul se gândea la această combinație: vechiul și

noul episcop să fie amândoi păstori concomitenți în cadrul aceleași dieceze/eparhii.

Această propunere a fost luată în derâdere de mulțimea romană. Iată, chicoteau ei, că

Biserica se aseamănă unui circ; aici ca acolo, vor fi două culori, două facțiuni, două

partide! Felix se va strădui să rămână, însă răscoala făcea ravagii prin oraș și a trebuit să

fugă. Nu va renunța niciodată la privilegiile sale episcopale. Numai moartea fostului

arhidiacon a rezolvat această problemă (22 noiembrie 365).

II. 11. Papa Liberiu și Ilarie

Episcopul de Poitiers povestește toate aceste întâmplări și atitudinea pe care a

avut-o papa. Nu ascunde nimic, deși sentimentele sale pot evolua.

Își va schimba părerea în fața primei formule de credință de la Sirmium din 351.

În timpul exilului, mai ales în 359, când va alcătui culegerea de texte De synodis, el caută

liniștirea și împăcarea. După cum el însuți afirmă, el nu vrea „să respingă nici un mijloc

onest și potrivit pentru a realiza unitatea” (Contra/Împotriva lui Constanțiu 2). Este fără

îndoială motivul pentru care va recunoaște atunci simbolul de la primul sinod de la

Sirmium ca perfect valabil (De synodis 38). O dată întors din exil, fiind dezgustat de

intransigența arienilor puri, va da chiar acestei confesiuni din 351 calificativul de

„perfid” (Fragmente istorice).

Mai mult, atunci când îi citează pe episcopii exilați în timpul acestei perioade, îi

numește pe Paulin de Trier, Eusebiu de Vercelli, Lucifer de Cagliari și Denis de Milano.

Aceasta s-ar putea explica în parte prin faptul că primul a fost condamnat după sinodul

de la Arles din 353, iar ceilalți trei la sinodul de la Milano din 355. Liberiu nu a fost

deportat decât după aceea. Este posibil, însă deloc convingător, deoarece papa a fost

relegat în același an, 355.

În final, în mustrarea lui Contra/Împotriva lui Constanțiu, Ilarie folosește aceste

vorbe îngrozitoare: „nu știu dacă tu (Constanțiu) ai fost mai necuviincios atunci când

l-ai îndepărtat sau când l-ai restabilit (pe Liberiu) în locul lui” (11). La ce anume face
referință episcopul de Poitiers? La discordia provocată la Roma de întoarcerea lui

Liberiu? Nu, pentru că oamenii l-au primit cu căldură pe fostul lor păstor și l-au alungat

pe canditatul pus de împărat. Mai degrabă se referă la fraudele și presiunile făcute

împotriva prelatului pe care acuzatorul din Poitiers le expune în dosarul/culegerea lui

de texte. Oricare ar fi fost atitudinea omului Bisericii, cel tras la răspundere este

șeful/conducătorul politic.

II. 12. Dosarul/Culegerea de texte a lui Ilarie intitulată „De synodis”

Aproximativ în aceeași perioadă (sfârșitul anului 358) s-a întâmplat ca cei doi

mari apărători ai credinței de la Niceea, Atanasie și Ilarie, au simțit aceeași nevoie de a

alcătui o culegere de texte/dosar care să facă bilanțul întregii dispute/neînțelegeri.

Momentul era oportun. După atâția ani de confruntare și de consolidare ariană, iată-i

ajunși la o formulă de compromis. Aceasta este în continuare nemulțumitoare deoarece

chiar dacă termenul de homoousios este omis, conținutul rămâne deschis pentru

adevărata credință. Toți protagoniștii au putut delimita câmpul în interiorul căruia se

putea perinda gândirea/meditația. Răul cel mai mare a fost evitat. Acum trebuia profitat

de acest cadru pentru a stabili baza comună a discuțiilor.

Un element din exterior l-ar fi împins/făcut pe Ilarie să alcătuiască această

culegere de texte/dosar. Este posibil ca exilatul să fi auzit că episcopii din Galia îl

consideră/respectă în continuare ca șef al lor. Îl țineau pe Saturnin de Arles în afara

legăturii lor. Cu toate acestea se întrebau/își puneau întrebări cu privire la conținutul

unei astfel de dispute în care se foloseau termeni care pe ei îi depășeau. Ilarie, în

începutul culegerii de texte De synodis, folosește un ton de simpatie respectoasă. Pentru

a-i instrui li se adresează ca un frate, poate chiar ca un înaintat/experimentat în știință.

Întreaga Galia nu este totuși însuflețită de asemenea sentimente. Ilarie știe asta și

în documentele sale îi numește pe episcopii care au rămas credincioși: cele două

provincii ale Germaniei, cele două provincii ale Belgiei, cele două ale Lyonului,
Aquitania și Novempopulana. Dimpotrivă, sunt omise provinciile Viennensis și

Narbonensis. Fiind aproape de Arles și de episcopul de aici, fără îndoială că s-au supus

negreșit presiunilor făcute de împărat. Cu toate acestea Toulouse este menționat, mai

precis, Ilarie salută doar clerul și poporul de aici, căci nu se poate adresa episcopului

Rhodanius din cauza faptului că acesta a plătit pentru dreapta sa credință printr-un exil

hotărât după sinodul de la Milano din 355. Nu a mai revenit niciodată în Toulouse.

Trebuie să menționăm faptul că Galia era săracă. În acea vreme, numai Phebad

de Agen (mort în 395) a întreprins o combatere a tezelor ariene. În lucrarea sa Contra

arienilor, încearcă din greu să arate utilizarea cuvântului „substanță/fire” în Sfânta

Scriptură. Intenția este bună, dar punctul de plecare este greșit. Cu toate că acest termen

se regăsește în lucrare, nu are sensul dat de sinodul de la Niceea. Totuși Ilarie laudă

acest frumoasă osteneală. Acesta chiar scrie la începutul lucrării Despre sinoade (3) că

fermitatea de care a dat dovadă Phebad în aceste dispute dogmatice va face pe câțiva

episcopi orientali să-și reconsidere poziția și să-și recunoască slăbiciunea. Probabil e

puțin exagerat, însă intenția este clară că Ilarie se adresează colegilor săi din Galia

pentru a evidenția curajul unora cu scopul de a trezi râvna /înflăcărarea în alții.

Din cauză că sinoadele s-au succes, formulele de credință s-au înmulțit și

confuzia s-a adâncit. Informat de numeroasele sale contacte de când se află în Orient,

Ilarie a pregătit un proiect îndrăzneț; el va pune la un loc diferitele confesiuni

dogmatice pentru a le comenta, și asta cu un dublu scop politic. Pe de o parte, vrea să

pregătească un teren de înțelegere între occidentali și orientali. El cunoaște faptul că cea

mai serioasă problemă este neînțelegerea dintre cele două episcopate. Pe de cealaltă

parte, vrea să-i informeze și să-i liniștească colegii săi gali și latini. În această pădure

deasă de declarații subtile el va fi ghidul lor cel riguros în ceea ce ține de doctrină și de

înțeles în exprimare/formulare.

Încă de la începutul operei sale, Ilarie își pune în alertă cititorii în fața pericolului

de a se opune pe baza formulelor înțelese greșit, în timp ce aceeași credință este

practicată (Despre sinoade 7 – 8). Ilarie vrea să facă cunoscut episcopilor gali principalele

formule de credință orientale. Scopul său este de a le arăta ceea ce este admisibil în

aceste crezuri diferite. Ei îi previne totuși că nu trebuie să se sperie prea repede în fața

expresiilor care le par surprinzătoare, că nu trebuie să judece înainte de a citi totul

(Despre sinoade 6 și 66 - 77). Le explică faptul că riscul ereziei a provocat această creștere

a numărului de expresii noi. Acest efort imens a fost necesar pentru a se apăra în fața

falselor interpretări. Ilarie le prezintă situația tristă în care a alunecat provincia Asia.

Numeroasele exiluri care i-au uimit pe episcopii locali au dezgolit acest teritoriu de o

cunoaștere sănătoasă/temeinică a tainei lui Dumnezeu (Despre sinoade 62 - 63). Așadar el

vrea să aplaneze această lipsă/deficiență prin acest document pe care îl întocmește.

În cadrul acestuia își exprimă propria credință (Despre sinoade 64 și 67).

Dumnezeu este unic, însă nu singur. În latină, el distinge termenul unum, adică

identitatea substanței/firii, care există în Dumnezeu și unus, unicitatea persoanei, care

nu există la Dumnezeu. Exilatul va afirma că nu există decât o singură substanță/fire

divină/dumnezeiască, că această esență este fără asemănare și fără diversitate/deosebire,

iar diferența dintre aceste substantive nu implică o diferență în ceea ce ține de natură,

căci nu se găsește în Fiul nimic care să fie diferit de ceea ce se găsește în Tatăl.

Dificultatea/Greutatea în această dezbatere nu provine dintr-o lipsă de claritate

în gândire, ci dintr-o deficiență în vocabular. Nu sunt folosite cuvinte potrivite.

Termenul grec ousia, de exemplu, are ca sinonim atât prosopon cât și ipostas, însemnând

conceptele care definesc o realitate substanțială, concretă și individuală, adică persoană.

Deci a vorbi de „consubstanțial” înseamnă asumarea riscului de a evoca un Dumnezeu

unipersonal, iar Fiul nu ar fi mai mult decât o denumire aparte a Tatălui. Asta ar

însemna căderea în modalism, așa cum a fost practicat în secolul al III-lea de către Paul

de Samosata și Sabeliu. Un alt pericol era înțelegerea greșită din nou a termenului

„consubstanțial”. Asta înseamnă să-ți închipui că plecând de la aceeași substanță/fire

pot deriva mai multe obiecte, după cum plecând de la un minereu de aur, artizanul ar
putea turna o statuie sau piese din același metal prețios. Toatea acestea nu ar avea decât

o existență tranzitorie, ce așteaptă să fie din nou turnată. Or, cele trei persoane

dumnezeiești sunt imuabile și permanente (Despre sinoade 68).

Ilarie dă dovadă de sinceritate intelectuală și de deschidere politică. El a

recunoscut toată ambiguitatea care stăpânește conceptul de homoousios și vrea să

stabilească dezbateri, să depășească neînțelegerile din jurul unui cuvânt pentru a ajunge

la adevăratul conținut al credinței. Ceea ce părinții de la sinodul de la Niceea nu au

putut decât imparțial reuși, episcopul de Poitiers a vrut să realizeze în cadrul unui

demers plin de diplomație. El vrea să se înceteze nu numai cu certurile, ci încă și cu

bănuielile care duc la calomnii, toate acestea din cauza cuvintelor folosite neadecvat și

mai ales înțelese greșit.

Iată de ce le întinde mâna homeusienilor, adică celor care, asemenea lui Vasile de

Ancyra și a apropiaților lui, învățau începând cu 358 că Tatăl și Fiul se aseamănă în

toate, chiar și în esență. Ilarie recunoaște validitatea punctului lor de plecare, însă vrea

să îi ducă până la capătul raționamentului/gândirii lor. „Dacă este o diferență între

asemănare și egalitate, atunci întreb eu, care este principiul egalității?” (Despre sinoade

74). Dacă asemănarea este perfectă, atunci noi suntem în egalitate. Pentru el, a vorbi

despre „asemănarea în natură/ în ceea ce privește natura” îi părea nu doar admisibilă, ci

și o formulă evlavioasă/cucernică (Despre sinoade 76). Dacă homeusienii recunoșteau

asemănarea și egalitatea în/de esență, de ce resping ei ideea de „consubstanțial”? Cu

siguranță, în 269 un sinod reunit la Antiohia va condamna termenul de homoousios și pe

utilizatorul său eretic, Paul de Samosata. Însă lui Ilarie îi face plăcere să precizeze faptul

că nu s-au reunit decât optzeci de episcopi, pe când la Niceea erau trei sute optsprezece.

În plus, cine vrea acum să dea acestui concept același sens ca în acea vreme? Nu este

acest termen unul biblic? Nici cel folosit de homoiousieni nu este ceva mai mult. Este

homoousios ambiguu? Nici homoiousios nu este mai clar, pentru că o asemănare care nu

ține la unitatea naturii nu este deloc susținută/de apărat. Își pune cititorii în gardă în
fața unei tendințe supărătoare de a respinge homoousios pentru a accepta homeousios,

adică asemănător în natură, iar aceasta ar însemna condamnarea implicită a tuturor

părinților reuniți la Niceea.

Aici face Ilarie faimoasa lui mărturisire: înainte de sosirea lui în Frigia el nu

cunoștea nici numele orașului unde s-a ținut sinodul. Însă pentru a identifica conținutul

adevărat al acestui crez/Crez, i-a fost îndeajuns să primească învățătura Sfintei

Evanghelii și a Sfinților Apostoli. Credința sa era astfel luminată/lămurită încă de la

botez (Despre sinoade 91).

El a încheiat prin afirmația că un bun propovăduitor de credință este cel care

evită să tulbure ceea ce a fost bine stabilit și care se mulțumește să îndepărteze ceea ce a

fost înțeles greșit. Tratatul se închide prin această chemare plină de patos: singura sa

dorință era de a muri sau de a fi în mijlocul colegilor săi gali.

Aici, ca adesea în altă parte, Ilarie se arată a fi cineva care muncește/lucrează

pornind de la fragmente și documente. Această preocupare de a recurge la o

documentație sigură îl trădează puțin poate pe fostul jurist sau pe un mare

administrattor. Aranjarea și prezentarea arhivelor exprimă dorința de a convinge prin

furnizarea de explicații. Episcopul exilat acționează/se comportă în același timp ca un

pedagog și ca un diplomat. Fiind conștient de susceptibilitățile întâlnite la interlocutorii

săi, se preocupă să depășească punctele de ceartă/litigioase pentru a ajunge în

centrul/miezul dezbaterii. El nu vrea unitate la reducere/ ieftină, ci are grijă ca adevărul

să se impună, dar ca înțelegerea să se construiască în aceeași măsură în jurul lui.

Această perioadă a trebuit să fie trăită ca un moment de har, deoarece însuși

Atanasie, neclintitul apărător de la Niceea, va alcătui de asemenea un dosar/o culegere

de texte intitulată Despre sinoade la sfârșitul anului 359. Era încă în exil, dar era pregătit

să depășească insultele personale pentru a accepta mâna întinsă de Vasile şi de prietenii

lui. Situaţia este nouă, formulele sunt deschise şi trebuie profitat de pe urma acestei

bunevoinţe. Acesta scrie: „cei care acceptă tot ce a fost hotărât la Niceea, păstrând
scrupulele referitoare la homoousios, nu trebuie tratați ca dușmani. Eu nu-i atac ca pe

ariomani (cei înnebuniți după doctrina ariană), nici ca pe adversari ai Părinților, ci

discut cu ei după cum un frate vorbește cu frații care gândesc la fel ca noi și care nu

sunt diferiți decât printr-un cuvânt […] din rândul lor este Vasile de Ancyra care a scris

despre credință” (Despre sinoade 41).

Ilarie și Atanasie alcătuiesc deci fiecare în parte un dosar/o culegere de texte care

fac bilanțul despre disputele ariene. Perioada părea părea favorabilă deoarece cei care

se opuneau „consubstanțialului” nicean erau înspăimântați de excesele în care au căzut

anomeii. O nouă formulă părea acceptabilă fără să fie perfectă, și anume cea că Hristos

este cu totul asemenea Tatălui, chiar și în esență. Lucrarea Despre sinoade se străduiește

să-i înfrunte în dispută pe noii veniți, pe homeusienii.

Ănsă mai e mult de făcut. Ilarie nici nu poate nici nu vrea să rămână la acest

nivel de ceartă. El vrea să profite de această ocazie pentru a acționa precum un cap al

Bisercii. „În calitate de episcop, datorez Bisericii acest serviciu al predicării evanghelice”

(Despre Sfânta Treime VI, 2). Aceasta este preocuparea acestei funcții care îl îndeamnă să

întocmească un nou tratat intitulat Despre Sfânta Treime.

II. 13. Tratatul „Despre Sfânta Treime”

Aici încă o dată Ilarie face o muncă de pionier. Niciodată până atunci un autor

latin nu s-a avâtat spre a astfel de aventură, să compună un tratat complet pe o temă

atât de amplă și de complicată. Tertulian, pe la 200, studiase deja taina Sfintei Treimi. A

fost chiar primul care a folosit conceptul de persoană pentru a desemna cele trei entități

din interiorul lui Dumnezeu. Însă cugetările sale au rămas la un nivel incomplet,

orientate mai ales de polemică. Ilarie se situează mai presus de certuri și neînțelegeri și

încearcă să îmbrățișeze subiectul în tot cuprinsul său. Același lucru a făcut și în cazul

exegezei la Comentariu la evanghelia după Sfântul Matei. Iată că va continua cu dogmatica.

 Acesstă lucrare Despre Sfânta Treime ridică foarte multe semne de întrebare.

Problemele încep imediat, o dată cu titlul. Formularea utilizată în prezent nu datează

decât din secolul al VI-lea, adică aproape la două sute de ani după redactarea operei.

Alți martori vorbesc despre un tratat intitulat Despre credință. Ieronim și el citează o

lucrare numită Contra arienilor (Despre bărbați iluștrii 100). Cât despre manuscrisele cele

mai vechi, ele nu au un titlu. Această ultimă realitate, materială, incontestabilă îi

împinge pe unii patrologi să emită ideea că însuși Ilarie nu a dat un titlu operei sale.

Această impoteză este surprinzătoare. Cum să poată fi un autor incapabil sau să refuze

să dea un nume lucrării sale? Oare Ilarie nu știa ce face?

Se ivește a doua întrebare, și anume dacă tratatul a fost făcut în grabă/într-o

aruncătură de toc. Oare a fost conceput și realizat ca o compoziție unică și coerentă?

Chiar textul semnalează o ruptură în redactare. Cartea a IV-a începe prin această

formulă clară: „cărțile precedente pe care le-am scris acum câtva timp”(1). Este adevărat

că primele trei cărți erau suficiente prin ele însele. Ele alcătuiau o analiză excelentă

despre credință privită în general, în timp ce alte nouă cărți sunt polemice și răspund

teoriilor ariene. Această primă parte scurtă pare într-adevăr coerentă și autonomă încât

unii cercetători sunt de părere că a fost publicată independent, în timp ce alții estimează

că a fost scrisă în Galia înaintea exilului în Frigia, chiar după condamnare.

Trebuie totuși să notăm că prima carte prezintă un plan complet pentru

ansamblul lucrării (20 - 36). Însă nu e imposibil ca acest cuprins să fi fost introdus pe

durata redactării, când Ilarie va integra primul ansamblu în cărțile ulterioare.

Ultima redactare este de altfel îngrijită, deoarece diferite elemente se întrec în

stabilirea armoniei ansamblului. Marea rugăciune de la sfârșit (XII, 52 - 57), care evocă

coborârea Sfântului Duh asupra redactorului, care se face în timpul notei biografice

introductorii (I, 1 - 14), unde Ilarie povestește despre propria lui căutare a lui

Dumnezeu până la iluminare/ primirea harului Lui.

 În plus, trei mari rugăciuni punctează desfășurarea lucrării. O primă rugăminte

stăruitoare încheie prima carte. „Pentru mine/Cât despre mine, sunt într-adevăr

conștient, o Părinte atotputernic, căci către tine este principala datorie a vieții mele ca

toate discursurile și cugetările mele să spună/vorbească despre Tine” (I, 37). Ilarie

realizează redactarea acestui tratat ducând la bun sfârșit menirea de episcop. A doua

rugăciune apare la mijlocul ansamblului, în cartea a VI-a (19 -21). Teologul redă

greșelile ariene. La acestea răspunde prin mărturia dată în Noul Testament, dar înacest

timp exclamă: „un nefericit neant, iată ce am fost odată […] însă din mila/milostivirea ta

sunt viu și că nu mă îndoiesc de ce se află sus” (19). Această chemare/invocație

amintește o etapă importantă din propriul său parcurs/traseu spiritual/duhovnicesc,

momentul în care Ilarie a descoperit, datorită prologului lui Ioan, faptul că „al său

Creator este Dumnezeu, provenit din Dumnezeu” (Despre Sfânta Treime I, 10). În sfârșit,

ultima chemare, cea care încheie ansamblul tratatului (XII, 52 - 57), vorbește despre

„tăria acestui Duh pe care Tu mi l-ai dăruit” (XII, 52). Cele trei persoane

dumnezeiești/divine sunt evocate una după alta în aceste trei orații/cuvântări.

Chiar numărul cărților este semnificativ fără să fie ceva teologic. Ieronim afirmă

fără ocolișuri: „Ilarie, contemporanul meu, mărturisitor/duhovnic și episcop, a imitat

cele douăsprezece cărți ale lui Quintilian atât după stil, cât și după numărul lor”

(Scrisoarea 70 către Magnus, 5). Să ne amintim pe scurt că automul indicat va alcătui în

secolul I după Hristos, un tratat intitulat Sur l’institution oratoire („Despre instituția

oratorie”) care va preconiza imitarea lui Cicero în arta retoricii.

Grija față de ultima redactare/scriere nu poate totuși ascunde diferențele dintre

primele trei cărți și restul operei. Acestea aparțin unor genuri literare diferite. Prima

parte este un tratat de ordin general despre Sfânta Treime. A doua este scrisă după

împrejurări/scriere de ocazie, îndreptată împotriva arienilor.

Concomitența acestor două aspecte va apărea după exil. Ilarie va compune

atunci un tratat general despre exegeză numit Sur les mystères („Despre Sfintele Taine”)
și un Comentariu despre psalmi. Încă o dată, o meditație/gândire/cugetare generală va

însoți o muncă/lucrare mai ocazională. Aceasta pare a fi o trăsătură caracteristică la

Ilarie, adică grija de a interveni pe teren păstrând o anumită distanță specifică unui

teoretician.

Ipoteza tocmai exprimată nu poate răspunde la întrebarea concretă a

redactării/scrierii: primele trei cărți au fost alcătuite în mod independent, anterior sau

simultan de restul lucrării? Aici este imposibil să afirmăm orice lucru. Să reținem pe

moment faptul că Ilarie nu reacționează ca un om rănit și răzbunător. Ba chiar

dimpotrivă, vorbește ca episcop responsabil în fața lui Dumnezeu, care are datoria să

învețe pe alții și să restabilească adevărul. El învață pe alții prin intermediul unei

expuneri/unui referat eneral despre Sfânta Treime și restabilește adevărul răspunzând

la obiecțiile arienilor. Aceste două demersuri sunt reunite într-același tratat unic.

Întrebarea este de a ști care este ideea fundamentală a acestei lucrări. Pe baza

cărei intuiții sau pe care convingere își va construi Ilarie doctrina/învățătura? Părerile

despre această întrebare variază. Pentru unii, punctul de plecare este Întruparea.

Această apariție a lui Dumnezeu în istoria omenească face posibilă descoperirea Sfintei

Treimi. Nimeni nu poate vorbi despre viața în Dumnezeu fără să vorbească despre

venirea în trup a Fiului. Pentru alții, tratatul este cu totul concentrat asupra nașterii din

veșnicie. Natura dumnezeiască a Fiului este stabilită și dovedită de această concepere

excepțională.

Aceste două abordări sunt justificate. Poate că ar fi de neîntrecut în coerență dacă

s-ar lega de experiența mistică/tainică a autorului. În relatarea convertirii sale, Ilarie

insistă mult asupra saltului calitativ ce reprezintă descoperirea prologului Sfântului

Ioan. Până atunci a descoperit că Dumnezeu este Ființa prin excelență, fără sfârșit și fără

început (Despre Sfânta Treime I, 5). Însă cunoștința naturii dumnezeiești rămâne

inaccesibilă și fără o descoperire. Și iată că Ilarie descoperă dintr-o dată că această

manifestare este îndeplinită/realizată în Iisus Hristos. Așadar a trebuit ca Acesta să fi

fost întru totul dumnezeiesc pentru a putea spune totul despre Dumnezeu și întru totul

omenesc pentru a putea spune totul oamenilor (Despre Sfânta Treime I, 11).

Este adevărat că episcopul gal este mai sensibil la dimensiunea dumnezeiască/

divină decât la cea umană în persoana lui Hristos. Această supraapreciere a

transcendenței se manifestă în concepția suferinței la Dumnezeu-omul. Ilarie distinge

doi termeni în latină: pati „a suferi” și dolere „a durea”. Astfel, Hristos a suferit cu

siguranță, însă nu a experimentat durerea. Nu a avut nici o temere în fața morții. În

timpul răstignirii nu a fost atins de chinuri. Această concepție despre insensibilitate la

Hristos nu este proprie lui Ilarie. Ea a fost în aceeași măsură apărată și de Atanasie,

apărătorul de frunte al crezului de la Niceea.

Această insistență asupra caracterului dumnezeiesc al lui Hristos nu este în mod

evident străin de cearta ariană, însă corespunde unei concepții generale a epocii.

Creștinii de atunci aveau un simț ascuțit al respectului și al apărării. Aceasta se

manifestă la fel în concepția pe care Ilarie, la fel ca Atanasie, o avea despre funcția de

episcop. Fiind răspunzător de turma lui Dumnezeu, ei trebuiau să vegheze asupra

acesteia, să îi propovăduiască dreapta învățătură. Aceștia aveau o stimă profundă față

de Dumnezeu și față de funcția lor.

Tema nașterii este un argument central în sistemul lui Ilarie. Acest tip de naștere

asigură egalitatea în natură dintre Tată și Fiu și le permite acestor două persoane să

împărtășească aceleași calități: veșnicia și atotputernicia. Acest concept de naștere

asigură în aceeași măsură atât diferența/deosebirea dintre persoane și permite

precizarea relațiilor mutuale. Făcând din această categorie noțională cheia argumentării

sale, Ilarie poate scăpa de bănuiala modalismului care îi apăsa/copleșea pe toți

partizanii „consubstanțialului”.

Un alt argument favorit la Ilarie este prezența reciprocă: „Eu sunt întru Tatăl și

Tatăl este întru Mine” (Ioan 14, 10 - 11). Acest lucru asigură împărtășirea substanței/firii

divine/dumnezeiești fără a provoca o ruptură/ despărțirea (Despre Sfânta Treime VII, 32).
 Ilarie renunță astfel la o altă metodă utilizată adesea înainte, recurgerea la nume

adresate lui Dumnezeu. Iustin de Nablus, pe la 165, a stabilit totul pe tema Logosului

(Antologia întâi 46). Origen, în perioada 220 – 230, a preferat conceptul de Înțelepciune

(Comentariu la Evanghelia după Ioan I, 19, 109 - 118). Acest demers avea avantajul că se

sprijină pe Scriptură, însă avea marele inconvenient că nu analiza suficient autonomia

lui Hristos. Aceasta risca să fie redusă la o simplă calitate dumnezeiască, pierzând astfel

statutul său de persoană. Această inovație eliberează căutarea teologică de fostele

obiceiuri neroditoare și o dirijează spre o direcție mai profitabilă/prosperă.

Ilarie a urmat o prelucrare de precizie a termenilor. Origen a putut deja să

stabilească faptul că anumite apelative/titluri care fac referire la Hristos în relația Sa cu

altele precum „păstor” sau „Mare Arhiereu/Preot”, în timp ce alții exprimă acceași

persoană, însă în natura ei proprie, precum „Înțelepciune” sau „Adevărul” (Comentariu

la Evanghelia după Ioan II, 18, 125 - 126). Episcopul de Poitiers continuă această inițiativă

de lămurire/clarificare. Termenii „naștere”, „unitate”, „formă” ai lui Dumnezeu și

„imagine” exprimă unitatea de natură dintre Tată și Fiu. Conceptele de supunere,

adormire și supus/servitor/slugă conduc la tema de lepădare/lipsă.

Acesta preia de la Tertulian diferența dintre unum la genul neutru și unus la

masculin. Pentru aceasta, face adesea trimitere la Evanghelia după Sfântul Ioan (10, 30):

„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”, unum și nu unus, adică o singură persoană. Tertulian,

pe la anul 200, scrisese deja același lucru (Adversus Praxean 25). Atât pentru unul cât și

pentru altul, Dumnezeu este unic dar nu singur (Despre Sfânta Treime V, 39).

Cugetarea despre natura lui Hristos Creaturile/făpturile au un început: „La

început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1). El, Cuvântul nu are un

punct de plecare în timp: „La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Din toată veșnicia, Tatăl

din veci naște pe Fiul iar Fiul Se naște din Tatăl (Despre Sfânta Treime II, 13).
 Teologia Sfântului Duh este puțin dezvoltată. Aceasta se concentrează asupra

noțiunii de dar, ceea ce în sine este genial. Însuși Augustin se va baza pe această idee

unică pentru a-și construi pnevmatologia.

Gândirea lui Ilarie este uneori în construcție. În anumite puncte ea evoluează, de

exemplu în cazul interpretării pasajului dificil de la Ioan 14, 28: „Tatăl este mai mare

decât Mine.” Aici explică în felul următor: Tatăl oferă/împărtășește dumnezeirea Fiului,

dar Fiul nu își pierde importanța/este limitat pentru că primește existența dumnezeiască

(Despre Sfânta Treime IX, 54). În tratatul Despre sinoade oferă o altă explicație: „noi

recunoaștem că Tatăl este mai mare prin faptul că este Tatăl, că Fiul nu este mai mic

prin faptul că este Fiul” (64). Mai târziu, la sinodul de la Paris din 360, va adopta o altă

orientare: Tatăl este mai mare pentru că Fiul S-a întrupat, iar Acesta, făcându-se om, a

luat chip de rob (Fragmente istorice). Această ultimă interpretare va deveni cunoscută

întregii tradiții latine.

Această ultimă observație dă posibilitatea de a schița un tablou schematic al

evoluției literare a lui Ilarie. Lucrarea Comentariu la Evanghelia după Sfântul Matei reflectă

situația teologiei latine înainte de marile controverse provocate de arianism. Tratatul

Despre sinoade este marcat de preocuparea deschiderii către homeusieni. Tratatul Despre

Sfânta Treime este o operă de maturitate, căci gândirea teologică i s-a aprofundat în

decursul acestor ani de luptă.

Stilul rămâne în continuare îngrijit. Mai ales imaginile sunt foarte grăitoare.

Atunci când Ilarie începe să vorbească despre taina lui Hristos este pătruns de teamă:

„iată-ne împinși în larg, pe o mare agitată, departe de o coastă fără refugii nu nu mai

avem cum să ne întoarcem nici să înaintem în siguranță: este totuși mai multe

greutăți/dificultăți în ceea ce ne-am mai rămas de trecut/traversat decât am trecut

deja/ceea ce am depășit deja” (Despre Sfânta Treime II, 8). Această comparație i-a venit în

minte poate în urma descoperirii înspăimântătoare a acestei vaste mase de apă; el,
pământeanul din Poitou, va urca pentru prima dată pe un vapor pentru a ajunge în

Frigia.

Condamnarea groaznică la exil nu fură energia/tăria izgonitului. În acest ținut

îndepărtat, el continuă lupta prin scris: „noi vorbim din adâncul exilului datorită

cărților aflate aici” (Despre Sfânta Treime X, 4). Însă acțiunea/activitatea lui se nu termină

aici. El vrea să intervină în adunările ținute în Orient.

CAPITOLUL AL III-LEA

TRIUMFUL ARIANISMULUI

Situația părea totuși favorabilă după sinodul de la Ancyra în care homeusienii au

obținut triumful. Episcopii pur arieni, anomeii, li s-au aplicat atunci măsura de exil. Cel

aflat în fruntea lor, Ețiu (Aetius), este deportat la Pepuza în … Frigia; Eunomie, un alt

mare gânditor al grupului, este de asemenea expulzat chiar în aceeași regiune, mai

precis la Midea; Teofil este dus în Heraclea Pontica și Eudoxie în Armenia.

II. 14. Sinodul de la Rimini (mai 359)

Vasile de Ancyra se bucură de avantajul pe care îl are și sugerează ca să se

întrunească un sinod general la Nicomidia, însă orașul este distrus de un cutremur de

pământ pe data de 24 august 358. Această perioadă de incertitudine lasă loc liber

partidului arian să-și reia influența. Aceștia ajung să-l convingă pe împărat să

organizeze două sinoade: unul pentru Occident la Rimini și altul pentru orient la

Seleucia Isauriei, aproape de litoralul cilician. Valens, Ursacius și Acaciu și-au dat
seama că majoritatea episcopilor ori au acceptat credința de la Niceea, ori crezul de la

Antiohia din 341. Considerând că e mai ușor să convingi un număr restrâns de oameni

decât totalitatea lor, aceștia au obținut împărțirea grupului în două adunări separate.

Episcopii din Orient puteau cu ușurință accepta o formulă ariană de credință. O dată

fiind realizat acest lucru, colegii lor occidentali, nu prea învățați cu aceste jocuri subtile,

vor semna ceea ce li se va propune.

Pentru a grăbi concluzionarea discuțiilor, s-a propus un text comisiei

pregătitoare/preliminare reunită la Sirmium. Acest proiect numai precis nu era. Autorii

voiau să menajeze întreaga lume. Pentru a fi pe placul ortodocșilor s-a scris că Fiul a

fost născut înainte de veci. Pentru a-i cuceri pe arieni, documentul se bazează pe

utilizarea Bibliei pentru a condamna termenul de „fire/substanță” care va fi evitat de

acum înainte. Afirmația cu referire la natura Fiului este redusă la termenul simplu de

„asemănător”. Introducerea acestui adjectiv este în schimb justificată de utilizarea lui

scripturistică. „Noi spunem că Fiul este asemănător în toate cu Tatăl, după cum spune și

învață Sfânta Scriptură”, iată ce relatează Atanasie în lucrarea lui Despre sinoade (8).

Această încercare a nemulțumit pe toată lumea. Valens de Mursa a vrut să reducă

formularea „asemănător în toate” prin adjectivul simplu „asemănător”. Împăratul îi va

impune textul original. Vasile de Ancyra, dimpotrivă, va considera expresiile prea

generale și a vrut să precizeze că Fiul este asemănător cu Tatăl în ipostas, în subzistență,

în existență. Însă și acesta a trebuit să semneze ceea ce i-a dat împăratul.

Această manoperă care este mai ales neîndemânatică și care viza să impună un

text oficial chiar înaintea discuțiilor din cadrul sinoadelor a primit numele ironic de

„crez datat/cu dată stabilită”. Dezbaterile se anunțau deja a fi speculate.

Constanțiu îi convoacă pe episcopii din Occident la Rimini în 359. El acoperă

cheltuielile pentru toate mijloacele de transport, cât și pentru ședere. Însă prelații gali au

refuzat și au preferat să-și asume plata acestor cheltuieli. Oare ar trebui să observăm aici

o distanțare politicoasă dar fermă față de împărat, a acestei părți a clerului? Oare acești
prelați erau obosiți de manoperele de stat de la sinodul de la Arles din 353 și profund

mâhniți de condamnările pronunțate la sinodul de la Béziers din 356? Asta se poate,

fără ca să aibă o confirmare. Totul se bazează pe mărturia lui Sulpicius Severus (Cronici

II, 41, 1.2). Acesta precizează ca trei episcopi mari din (Marea) Bretanie au acceptat

ajutorul oficial din cauza sărăciei lor atroce/cumplite. Mai mult, aceștia au refuzat

sprijinul colegilor lor gali. Acest lucru ar putea sușține ipoteza afirmată mai sus. Acești

trei conducători ai bisericii nu s-au supus presiunilor imperiale în timpul sinoadelor

anterioare, iar sentimentele lor la adresa domnului nu s-au stins.

Situația la Roma se prezintă în continuare haotică. Liberiu s-a întors din exil, însă

diaconul Felix este în continuare numit oficial de către Constanțiu. Împăratul nu va

numi pe nimeni din acest oraș.

Majoritatea episcopilor occidentali au susținut fidelitatea/devotamentul pentru

crezul de la Niceea. Nimic nu îi zguduie/clintește, nici crezul datat/cu dată stabilită de la

Sirmium, nici scrisoarea lui Constațiu prin care li se ordonă să semneze documentul

deja pregătit. Dimpotrivă, adunarea i-a exclus de la întâlnire pe conducătorii partidului

arian: Ursacius de Singidunum (Belgrad), Valens de Mursa, Auxențiu de Milano,

Germinius de Sirmium, Demofil de Bereea, cel care a fost gardianul papei Liberiu în

timpul exilului său și în sfârșit Gaius, un episcop din Iliria(în textul original: Ursacius

de Mursa, Valens de Singidunum (Belgrad)… a fost gardianul papei Felix). Sinodul se

desparte în două grupuri: arienii puri și ortodocșii. Ambele părți vor fiecare în parte să

trimită o delegație care să se dareseze împăratului pentru a-mi explica situația. Acesta

din urmă se află la Constantinopol și este cu ochii pe frontiera persă care este

amenințată. El îi primește pe episcopii arieni însă îi respinge pe cei ortodocși, pe care

mai întâi i-a lăsat să aștepte la Adrianopol, apoi îi trimite spre Nike/Nice (în prezent

Ustodizo), în Tracia.

De aici convingerile sunt zguduite și curajul începe să se piardă. Delegații aceptă

totul, și anume să negocieze cu episcopii arieni pe care îi excomunicaseră, să semneze

crezul datat/cu dată stabilită de la Sirmium pe care sinodul de la Rimini, reprezentat de

ei, l-au refuzat totuși în mod vădit.

Însă vor bea paharul durerii până la fund/vor răbda până la sfărșit. Episcopilor

rămași la Rimini li s-a părut timpul îndelungat și nu au fost lipsiți nici de constrângerile

de a semna formula deja acceptată de către delegații lor reținuți la Nike. Numai

Phebade din Agen și Servantius din Tongeren s-au împotrivit. Însă cei mai puternici

sunt Ursacius și Valens. Înșelătoriile lor fac abuz de dreapta credință a celor doi prelați

curajoși. Pe aceștia i-au făcut să semneze un document perfect ortodox, chiar și Ieronim

recunoaște acest fapt atunci când povestește despre această perioadă de suferință. Este

posibil ca Valens să fi adăugat mai apoi o anatemă care să schimbe întreaga perspectivă

a textului aprobat: „dacă cineva spune că Fiul lui Dumnezeu este o creatură ca toate

celelalte, anatema să fie!” (Ieronim, Cearta dintre un Luciferian şi un Ortodox 17 - 18).

Abuzul de autoritate a atins punctul maxim atunci când adunarea a hotărât ca tot

aceiași Ursacius, Valens și Gaius care înainte erau excomunicați, să meargă la

Constanțiu pentru a-i prezenta umilitorul documentul.

Sinodul de la Rimini a început prin declarații mărețe și frumoase și s-a sfârșit

printr-o capitulare totală/deplină.

II. 15. Sinodul de la Seleucia (septembrie 359)

În acestă perioadă, episcopii orientali s-au reunit la Seleucia. Ilarie se afla acolo

printre ei.

Prezența la un sinod a unui episcop exilat pentru convingerile sale religioase

poate fi ceva surprinzător. Să ne amintim că tratamentul aplicat celor expulzați se putea

transforma din acceptabil/suportabil în mai rău. Însuși Ilarie îi va reproșa lui Constanțiu

duritatea tratamentelor aplicate lui Paulin de Trier (Contra/Împotriva lui Constanțiu 11).

Acesta, fiind condamnat la sinodul de la Arles din 353, va fi deportat în aceeași Frigie în
care a fost dus și Ilarie, însă nu se va bucura de aceeași indulgență/omenie. Fiind tot

timpul mutat, nu a putut să se stabilească nicăieri. Este trimis chiar într-o regiune cu

totul păgână, unde nu cunoaște nici sprijin nici recunoștință.Și tocmai în aceste locuri

ostile își va sfârși viața în 358, după cinci ani de exil și de rele tratamente.

Așadar cum a putut episcopul de Poitiers să participe la sinodul de la Seleucia?

Însuși Sulpicius Severus se miră de acest fapt (Cronici II, 45, 1). Este vorba de o eroare

administrativă? Oare guvernatorul a trimis din neatenție o invitație generală unui

episcop izgonit? Oare nu se află în spatele acestei convocări o intervenție mai subtilă,

căci Ilarie se afla cu toate acestea sub supraveghere?

Este posibil ca publicarea dosarului/culegerii de texte intitulat Despre sinoade să fi

jucat un rol. Care este scopul tuturor acestor întâlniri? De a aduna episcopatul în jurul

unei aceleiași formule de credință. Or de ce a dat dovadă Ilarie în cartea sa? De

deschidere sufletească. Nu este un nicean atașat cu înverșunare de folosința unui

cuvânt, așa cum a făcut Lucifer de Cagliari sau Osius de Cordoba. Este capabil să

primească cu bunăvoință profesiuni diferite de credință, cum este cea stabilită în 351 la

primul sinod de la Sirmium (de văzut Despre sinoade 38 - 62). Poate fi așadar recuperat.

Și de ce nu? Fini politicieni ecleziastici/bisericești precum Valens și Ursacius, promotorii

acestei întâlniri, se hrăneau poate cu speranța că unul dintre acești episcopi eccidentali

recalcitranți ar putea să se integreze în rândul homeenilor, servind astfel drept model

pentru întregul episcopat.

Ceea ce gândesc organizatorii nu este neapărat împărtășit de toți participanții.

Încă de la sosire, episcopii orientali le-au cerut celor din Galia să își

argumenteze/justifice credința. Pentru orientali, toți acești creștini din Ponant sunt

vinovați de modalism și de sabelianism, adică de credința că persoanele dumnezeiești

nu sunt decât manifestări trecătoare a unei singure și aceleași naturi dumnezeiești. Și cu

toate acestea, Ilarie a reușit să treacă proba. Sulpicius Severus relatează cu entuziasm

despre asta, întrucât istoricul vrea să-l înfățișeze pe acesta ca pe un apărător de frunte al
credinței și un salvator al dreptei doctrini/învățături (Cronici II, 42). Episcopul exilat a

insistat, probabil la fel cum a făcut și în cadrul tratatului Despre sinoade, asupra faptului

că termenii homoousios și homoiousios erau apropiați și că respingeau orice formă de

modalism.

Ce drum a parcurs el! Chiar el recunoaște că înainte de exil nu a auzit

vorbindu-se nici de Niceea, nici de crezul formulat aici. Și iată că la Seleucia explică cu

finețe în fața unui public credința sa în această formulă, fiind la început precaut, poate

chiar neîncrezător, învățat cu toate subtilitățile limbajului teologic. Era nevoie mai mult

de calități de orator agreabil/șarmant pentru a câștiga încrederea unui asemenea

auditoriu. Era nevoie de un simț profund al nuanței și mai ales o conștiință exactă a

pericolelor ascunse în spatele cuvintelor complicate. Alcătuirea tratatului Despre sinoade

l-a ajutat să perceapă sinuozitățile gândirii teologice de la o formulă de credință la alta.

O dată acceptat, abia acum începe adevărata luptă.

Această performanță este pe atât de surprinzătoare că încă de la începutul

adunarea a fost împărțită în două orientări teologice bine susținute. Majoritatea

homeusienilor erau grupați în jurul lui Vasile de Ancyra. O minoritate era pur ariană,

printre ei numărându-se George de Alexandria și Eudoxie de Antiohia. Din rândul lor

se desparte un grup mai restrâns în jurul lui Acaciu, mitropolit din Cezareea Palestinei.

Această ultimă personalitate este de o finețe de spirit neașteptată/insolită. Când a

fost ridicat în funcția de episcop, în 340, era un adept al arianismului pur. Este motivul

pentru care a fost înlăturat în 343 la sinodul de la Sardica. Devine așadar un apărător de

bază al vauzei homeusiene. După sinodul de la Seleucia, acolo unde va avea un rol

principal, va redacta/întocmi documentele/actele sinodului homeenilor de la

Constantinopol din anul 360. Sub domnia scurtă a împăratului Jovian (363 - 364), va

semna din toată inima crezul de la Niceea pentru a fi pe placul noului stăpân. Însă în

sfârșit sub domnia lui Valens (364 - 378) revine la poziția pur ariană. Fiinde în cele din

urmă înlăturat în 365 de sinodul homoiousian ce îl avea în frunte pe Lampsac în

Hellespont, moare în 366. Fiind totdeauna credincios ambiției sale, i-a plăcut să îi

urmeze pe cei puternici. Acum încerca să ascundă faptul că trimisese o scrisoare lui

Macedonie de Constantinopol, în care își susținea credința într-un Fiu asemănător în

toate cu Tatăl, chiar și după fire/substanță. Era timpul ca el să își schimbe orientarea și

să învețe că Fiul este asemănător cu Tatăl și nimic mai mult. Toate acestea sunt relatate

de Sozomen în Istoria ecleziastică (IV, 22, 6 - 8).

Încă de la bun început mediul/anturajul/ambianța este vătămător/oare. George

de Laodiceea îi poată pică lui Eudoxie de Antiohia, arianul care în 358 s-a instalat în

scaunul episcopal într-un mod necinstit. Acesta din urmă și-a dat seama de dușmănia

acestuia atunci când George a scris imediat o scrisoare ce a dus la organizarea sinodului

de la Ancyra în același an, adică 358. Chiril, episcop de Ierusalim, i-a reproșat

mitropolitului său, Acaciu faptul că l-a demis pe nedrept din funcții. Mulți i-au reproșat

lui Vasile de Ancyra faptul că a semnat textul alcătuit la Sirmium (358) și lui Marcu de

Aretusa pentru că a compus crezul datat/ cu dată stabilită.

Ar fi interesant de cunoscut sentimentele lui Ilarie în acest moment. Dacă exilatul

din Galia sperase să găsească în Orient claritate/limpezime și justețe/dreptate

doctrinală, probabil că a fost dezamăgit. Dacă episcopii reuniți la Béziers nu au strălucit

prin finețea/subtilitatea lor teologică, colegii lor adunați la Seleucia s-au lăsat conduși de

motive personale sau pur și simplu politice. Deja după patru, Ilarie se găsește în Frigia

și și-a putut cu siguranță întâlni câțiva colegi din episcopat, oricare ar fi fost orientarea

lor hristologică. În plus, zgomotul creat de multiplele dispute și de numeroasele

reuniuni probabil că a ajuns la urechile sale. Spectacolul supărător al unor astfel de

dezbinări ar fi putut descuraja sufletele simple și lipsite de finețe, însă izgonitul care era

deja obișnuit cu asemenea exerciții datorită funcțiilor deținute anterior în lume,

păstrează esențialul și respinge ce este nefolositor. După aceea acțiunea lui va

demonstra pe de o parte atașamentul/afecțiunea față de credința de la Niceea. Se va

îngriji totuși să nu rănească totuși pe unii prin impunerea neapărată a termenului de

„consubstanțial” și să explice conținutul acest nou concept. Pe de altă parte, el va

menține convingerea că astfel de adunări sunt indispensabile. Ele sunt cele care susțin

credința și oferă mijloacele de a o împrăștia/răspândi.

La Seleucia la fel ca la Rimini, Sfinții Părinți au dat dovadă de un model de

fermitate/tărie morală. Încă de la început ei au susținut din nou aderarea la simbolul de

la sinodul de la Antiohia, cel „al sfințirii” (341). Apropiații lui Acaciu au sugerat să

aducă câteva precizări la acest text vechi, printre altele că termenul

„diferit/neasemănător” să fie condamnat cu totul. Obosiți de atâtea formule noi care

sunt încontinuu/mereu propuse, acceptate și respinse, episcopii doreau ca sinodul să se

limiteze la confirmarea credinței Sfinților Părinți și să nu încerce să inventeze un crez

nou. Acaciu și partizanii săi părăsesc adunarea. În cadrul acesteia s-au discutat

chestiuni disciplinare, socotind că va rezolva problemele doctrinale. Ea îi excomunică și

destituie din funcție chiar pe Acaciu, George de Alexandria, Eudoxie de Antiohia și încă

vreo câteva persoane.

Nimic nu este prea ușor deoarece noul episcop de Antiohia, abia numit de

sinodul de la Seleucia, este înlăturat de guvernatorul local și exilat! Această întâmplare

incredibilă/inimaginabilă descoperă într-o măsură considerabilă antinomia/contradicția

dintre puterea imperială și autoritățile bisericești/ecleziastice. Dacă este supus clerul

este sprijinit, însă dacă este independent este persecutat.

Sinodul trimite zece delegați pentru a aduce la cunoștință împăratului despre

hotărârile luate. Însă la fel ca în cazul sinodului de la Rimini, acești ambasadori sunt

depășiți/întrecuți de alții. Acaciu a avut grijă ca să trimită înaintea lor pe partizanii săi.

Aceștia sunt primiți cu atât de multă bunăvoință cu cât reprezentanții latini acceptaseră

deja formula de la Nike. Trimișii oficiali veniți din Seleucia au fost extrem de derutați

atunci când au descoperit/aflat de capitularea/cedarea occidentalilor. Aceștia le-au scris

o scrisoare emoționantă în care îi advertizau despre reaua credință a lui Acaciu și a

partizanilor lui. Chiar i-au implorat să evite orice contact cu aceștia. Ilarie a păstrat cu
prețuire acest document, pe care l-a adăugat la celelalte care formau un voluminos

dosar/ voluminoasă culegere de texte pe care îl va întocmi după întoarcerea în Galia

(Fragmente istorice X, 1). Însă la Constantinopol, occidentalii fiind conduși de acum

înainte de Ursacius și Valens, i-au întâlnit imediat pe acacieni.

Șocul este uriaș. Ieronim exclamă: „lumea întreagă a gemut și s-a mirat de

făptura/ființa ariană” (Cearta dintre un Luciferian şi un Ortodox 19).

II. 16. Reacția lui Ilarie

Ilarie fremăta de furie și și-a ocărât colegii occidentali, tratându-i ca pe unii care

încalcă jurământul: „Cum se poate așa ceva?! Ajungând la Constantinopol după sinodul

de la Seleucia, ați mers imediat să vă întâlniți cu ereticii condamnați în cadrul acestuia!

Voi nu vă opuneți o clipă, nu luați vreun răgaz de gândire, de informare!” Rapiditatea

cu care delegații de la Rimini au trecut de cealaltă parte l-a făcut pe episcopul de

Poitiers să strige de furie. Acesta compară atitudinea lor cu cea a unui sclav sau a unui

soldat: astfel de servitori îl salvează pe stăpânul lor, uneori punându-și în pericol chiar

viața lor. Sfârșește această abordare nemiloasă făcând o asociere încă și mai umilitoare:

„un câine de pază latră la cea mai mică adulmecare, se avântă la prima bănuială. Iar voi,

auzind că se spune că Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, nu este Dumnezeu

taceți, muțenia/tăcerea voastră vă face părtași la acest blasfem!” Cu astfel de reproșuri

va umple/îndesi dosarul de documente oficiale pe care îl va alcătui la întoarcere

(Fragmente istorice X, 2 - 4).

Vehemența acestor reproșuri are motive de mirare. Până acum Ilarie nu s-a mai

manifestat cu atât de multă înflăcărare. Dimpotrivă, chiar relatarea convertirii este într-

adevăr rece și distantă încât dă impresia unui exercițiu de stil. Aici, severitatea puțin

arogantă izbucnește sub intensitatea furiei. Cum este acest înalt funcționar capabil/în

stare să alcătuiască dosare groase, să întreprindă lucrări atât de lungi,cum este

Comentariu la evanghelia după Sfântul Matei? De ce o asemenea ură? Este ea provocată de

atacul la adresa adevăratei doctrini? Oare nu este cauzată mai degrabă de resentimentul

unui responsabil în ceea ce privește/față de dezinvoltura colegilor săi? Ilarie vorbește

vehement deoarece episcopii și-au abandonat locul mult prea repede. Le reproșează

faptul că nu s-au informat mai mult, că nu au făcut cunoscut ceea ce a fost hotărât

anterior, că s-au alăturat unor persoane condamnate incontestabil. Este un om al

datoriei, conștient de responsabilitățile sale, un om care reacționează.

Ilarie nu se oprește aici. El cere audiență, vrea să fie auzit de împărat. Este

timpul, deoarece se reunește din nou la Constantinopol un adevărat sinod. Și fiind

puternică în capitulații și abandonări lașe obținute la Rimini și la Seleucia, tendința cea

mai dură din rândul arienilor este în stare de și mai rău. Aici încă o dată, el vorbește în

calitate de înalt funcționar și nu ca un simplu avocat. Nu solicită o simplă întrevedere în

decursul căreia să încerce să îl convingă pe împărat, ceea ce solicită se numește

confruntare. Nu caută să farmece prin cuvinte frumoase sau prin discursuri fascinante,

ci propune căutarea adevărului, și aceasta cu cel mai mare dușman al său, Saturnin de

Arles, același care va provoca exilul său. În solicitarea lui nu se găsește nici ură, nici

furie, căci grija de a scoate la iveală minciuna este mai presus de orice. La aceasta se

adaugă un alt sentiment, poate mai mult oratoric și de considerație decât unul profund,

și anume asigurarea salvării tuturor, întrucât greșeala duce la pierzanie. Această grijă

pentru binele aproapelui ar putea fi totuși sinceră și să corespundă acestei înalte noțiuni

a funcției și responsabilităților aferente de care este animat Ilarie. Mânia pe colegii lui

din Occident s-ar constata din aceeași conștiență a datoriei sale. Un episcop, întocmai ca

un guvernator, trebuie să vegheze la binele sufletelor și al persoanelor care îi sunt

încredințate.

În acceași măsură Ilarie îi cere împăratului să se poată exprima în fața sinodului,

nu pentru a se justifica și pentru a fi eliberat din exil, ci pentru a mărturisi/expune

adevărata credință. În cadrul aceastei cereri se remarcă două aspecte interesante. Mai

întâi de toate, el insistă asupra folosirii Scripturilor și astfel critică aspru multitudinea
simbolurilor de credință promulgate anterior. Despre acestea știe câteva lucruri prin

intermediul dosarului pe care el însuși l-a realizat referitor la sinoade. „Vom folosi, tu și

cu mine, cuvintele Domnului meu Iisus-Hristos, al cărui exilat sunt și cu toate acestea,

preot” (Lui/Către Constanțiu II, 8). Două mici trăsături caustice/ascuțite au fost croite de

către cel care cere cu stăruință: precizarea că este vorba despre Domnul „meu”

Iisus-Hristos al cărui apostol este. În acest domeniu împăratul este de două ori inferior

lui Ilarie. Pe de altă parte, episcopul este conștient de ostilitatea cu care va trebui să se

confrunte la acest sinod, el vorbește de distanță, indiferență și poate aroganță. Acesta își

va îndeplini datoria.

Această solicitare este numită în general/în limbajul comun A doua scrisoare către

Constanțiu. Să ne amintim faptul că prima este de fapt o prezentare a documentelor

legate de perioada dintre sinodul de la Béziers și plecarea în exil. Aceasta constituie în

prezent prima secțiune din cadrul Fragmentelor istorice. O să vorbim din nou despre asta

mai încolo.

Ilarie nu a fost niciodată primit. Constanțiu era prea ocupat cu obținerea

semnăturilor tuturor pentru noua formulă de credință. Își dorea să înceapă anul 360

printr-o proclamare a păcii religioase. De asemenea, era pentru el și al zecilea consulat.

Totul a fost aplicat: presiuni, amenințări, promisiuni, intrigi. Târziu în noaprea de 31

decembrie, a fost obținută și ultima semnătură. Era vorba de cea a lui Eustatie de

Sevastia, despre care am discutat deja. Ieșind din arianismul pur, va evolua spre

homoiousianism, adică recunoștea că Fiul este asemănător Tatălui în ceea ce privește

firea/substanța. O dată cu semnarea acestei formule de credință, el recunoaște faptul că

nu există de cât o singură asemănare între Tată și Fiu, fără precizare și mai ales lăsând

să se presupună că există o diferență la fel de mare ca asemănarea.

Toate acestea au fost confirmate de către un mare sinod sărbătorit la

Constantinopol începând cu primele zile din luna ianuarie a anului 360. Formula de la

Rimini a fost confirmată. În cadrul acesteia Fiul era numit asemănător Tatălui conform
Scripturilor, termenul „ousie” era respins deoarece de la el porneau tulburări și nu

apărea în Scripturi, același lucru se întâmpla și cu termenul „ipostas”. Așadar sinodul

condamna toate încercările anterioare de împăcare între arianii moderați și partizanii de

la Niceea, nu numai conceptul de „consubstanțial” era respins, ci și expresia

„asemănător în ceea ce privește firea”. A fost victoria acacacienilor, adică a ambițioșilor

care, voind să fie pe placul împăratului, i-au urmat orientarea teologică și au spijinit

ambiția lui politică. În convingerea personală, Constanțiu era mai degrabă arian, în grija

sa pentru situația reală, dorea pacea religioasă în jurul unei formule care să poată fi

acceptată de toți. El primește deci cu interes acest nou crez care, fiind simplist/

prezentând o poziție minimală, oferă șansa fiecăruia să îl interpreteze după bunul plac.

Însă această formulare era într-adevăr restrictivă încât reducea natura divină a Fiului la

o amăgire/iluzie. Ambiguitatea este totală/deplină.

Lui Ilarie îi place să o semnaleze cu o anumită ironie. În timpul sinodului îl va

întâlni pe unul din apărătorii acestei formule: „Prefăcându-mă că ignor ceea ce tocmai

se petrecuse, l-am întrebat care este sensul acestei declarații” (Împotriva/Contra lui

Constanțiu 14). Prima explicație nu e deloc clarificatoare: „el îmi spune că Hristos nu era

asemănător cu Dumnezeu, însă asemănător cu Tatăl” (ibid.). Ilarie constată cu o anumită

obiectivitate implacabilă: „de această dată sensul/înțelesulîmi părea și mai obscur”

(ibid.). Apoi vine și veritabila explicație care în sine este într-adevăr eretică: „Fiul este

asemănător Tatălui deoarece este fiu din voia Lui mai degrabă decât din dumnezeirea

Lui, însă nu este asemănător cu Dumnezeu pentru că nu este nici Dumnezeu, nici

născut din Dumnezeu, adică din firea lui Dumnezeu” (ibid.). Singurul punct comun

dintre Tată și Fiu constă deci în voința comună. Fiul vrea ceea ce vrea și Tatăl. Între ei

nu este nimic mai mult. Douăzeci de ani mai târziu, tot cu emoție va vorbi și Grigorie de

Nazians despre această perioadă și despre șocul provocat de această formulă de

credință (Discursuri 21, 22 - 25). În acceași perioadă, Vasile de Cezareea se înfuriază

atunci când vorbește despre fărădelegile comise de acacieni: „îi înșiși erau acuzatorii,

judecătorii, călăii” (Contra lui Eunomiu I, 2).

Această ambiguitate în formulări servește unui alt obiectiv la fel de important, și

anume obținerea aderării tuturor pentru ca unitatea să poată fi afirmată. Este motivul

pentru care condamnările sunt pronunțate în numele păcii interne. Înainte, atașamentul

față de Atanasie și mai ales de crezul de la Niceea justifica destituirile și izgonirile. În

360 este timpul înțelegerii și sinodul dă impresia că vrea să lovească în episcopii

indignați și certăreți. Sozomen oferă motivele avansate/anticipate pentru fiecare

deportare, fiind totuși conștient de inutilitatea acestor explicații: „deși aveau păreri

diferite față de ei în ceea ce privește dogma, aceștia nu au dat vina pe credința lor atunci

când i-au destituit din funcții, ci îi incriminau pe toți la un loc pentru că au tulburat

Bisericile și au greșit față de legile bisericești. În special, ei aduceau împotriva lui Vasile

de Ancyra acuzația că ar fi sustras documente de la Diogene, preot din Alexandria, că

au trecut în Ancyra, l-au bătut și de asemenea au ordonat magistraților să pedepsească

fără să facă judecată, să izgonească, precum și alte pedepse ale clericilor din Antiohia și

din locurile apropiate de Eufrat” (Istoria ecleziastică IV, 24, 4). Și întreg capitolul 24 se

desfășoară cu explicații confuze despre motivele complicate pentru aceste condamnări

partizane.

Acacienii își atinseseră scopul, acela de a se apropia de tron și de a câștiga

încrederea împăratului. Pentru aceasta trebuiau să scape de Vasile de Ancyra și de

homoiousieni. Semnaseră împreună cu ei simbolul de la Seleucia și de la Rimini, astfel

nu pueau deci să le reproșeze nimic legat de credință. Ei scoteau din comoara/vistieria

putredă calomnii pentru a condamna și exila. Însăși Macedonie, patriarhul

Constantinopolului, capitala imperială s-a supus furiei lui Acaciu și a zbirilor săi. A fost

destituit și exilat.

Arienii puri nu au fost cruțați. Mai exact un arian a fost izgonit. Ețiu a fost exilat

la Mopsuestia în Cilicia. Se pare că este singurul din partidul său care a suferit o astfel
de sentință. Însă chiar și Sozomen spune că ereticul este sacrificat de către cei de teapa

lui pentru ca ei să poată „să se dezvinovățească la fel în fața împăratului de părerile la

adresa lor, pentru că erau acuzați că gândeau precum Ețiu” (Istoria ecleziastică IV, 24, 2).

În ceea ce-l privește pe Ilarie, pentru că nu semnase nimic, i se permite

întoarcerea în Galia. Sulpicius Severus spune că s-a întâmplat asta pentru că era

considerat ca „un măr al discordiei și un perturbator al Orientului”(Cronici II, 45, 2). În

altă parte, același istoric pretinde că împăratul a fost cuprins de remușcări și i-a dat voie

episcopului să se întoarcă la Poitiers (Viața Sfântului Martin 6, 7). Circumstanțele

aurămas deci obscure și neexplicate.

S-ar putea formula o ipoteză, anume că Ilarie nu mai reprezintă un pericol nici

pentru împărat, nici pentru anturajul său. Episcopii gali semnaseră formula de la

Rimini, iar toți episcopii erau bine puși sub ascultare imediat după sinodul de la

Constantinopol. Pentru acacieni situația părea deci sub control. Ilarie se putea întoarce

la Poitiers, aici ar fi întâlnit colegi care puteau în cazul în care era nevoie să îl facă să

accepte un raționament.

Orice ar fi, Sulpicius Severus precizează că izgonitul nu revine frânt din acest

exil, ci dimpotrivă este gata să se lupte pentru adevărata credință: „el s-a gândit că cel

mai bine de făcut este să aducă întreaga lume la îndreptare și la penitență” (Cronici II,

45, 2).

Această fumoasă rezolvare va fi bulversată de evenimente. Constanțiu moare în

mod brutal și va fi succedat de Iulian. Noul împărat își va merita numele de apostat.

Relațiile dintre domn și Biserică se vor stabili pe baze cu totul noi.

 PARTEA A TREIA

RESTAURAREA ȘI NOILE ÎNTEMEIERI

 PRIMUL CAPITOL

RESTABILIREA ORTODOXIEI ÎN GALIA

Voind să restabilească păgânismul în imperiu, Iulian Apostatul îngăduie victoria

credinței de la Niceea și înfrângerea arianismului. Această afirmație, în aparență

paradoxală, merită câteva explicații. Acestea vor fi furnizate cu privire la orientarea

filosofică a tânărului, la activitatea lui în Galia și la politica lui religioasă, o dată devenit

împărat.

III. 1. Iulian Apostatul

Născut în 331, Iulian este nepotul împăratului Constantin, care va domni din 311

până în 337. Împăratul avea trei frați vitregi: Dalmațius, Iulius Constantius și

Hannibalianus. Al doilea menționat va avea ca primă soție pe Galla, cu care va avea un

fiu pe nume Gallus. A doua consoartă, Basilina, îi va dărui ca urmaș pe Iulian. După

moartea lui Constantin în 337, frații, nepoții și principalii ofițeri/funcționari ai

împăratului au fost masacrați, în afară de cei doi fii ai lui Iulius Constantius, Gallus și

Iulian. Nu sunt bine cunoscute cauzele acestei ample conspirații, însă bănuielile cele

mai mari cad asupra lui Constanțiu, cel de-al treilea fiu al defunctului împărat. Dacă cei

doi copii cu vârsta de unsprezece și respectiv opt ani au scăpat de ucidere, asta s-a

întâmplat puțin din întâmplare și prin minune. Marcu, episcop de Aretusa, îl va

ascunde pe Iulian în sanctuarul/altarul unei biserici, în timp ce Gallus a fost cruțat

pentru că era bolnav și nu mai avea mult de trăit. Eunucul Mardonius, mare admirator

al lui Homer și Hesiod, cât și Eusebiu de Nicomidia, unul dintre căpeteniile

arianismului, amândoi vegheau asupra educației primare a lui Iulian. Această educație

mixtă, jumătate creștină și jumătate păgână, nu avea nimic ieșit din comun. Băieții ce

aparțineau de familii importante erau crescuți cel mai adesea cu același respect față de

tradițiile evreiești, grecești și creștinești.

În 345, cei doi copii au fost alungați într-o fortăreață izolată din Capadocia. Fiind

constrânși, au trebuit să realizeze acolo toate practicile religioase, precum posturile,

slujbele, rugăciunile la mormântul mucenicilor. Creștinismul se arăta/înfățișa ca un jug

impus din exterior. Singurătatea și supravegherea continuă au format caracterul lui

Iulian. Acesta a învățat să-și întărească voința, să-și stăpânească poftele cât și simțurile

și a amplificat neîncrederea față de ceilalți.

În 351, când Gallus a fost numit cezar, fratele său vitreg a putut să plece din

Capadocia. Va sta la Constantinopol, apoi la Nicomidia, unde se va dedica cu totul

neoplatonismului. Această înnoire a filosofiei lui Platon a început cu Plotin în secolul al

III-lea și a înflorit după aceea. Acest curent de gândire era intelectual prin excelență.

Trebuia ca prin abstractizare să se întâlnească Ființa supremă. Era nevoie de lepădarea

întregii experiențe omenești pentru a atinge această idee superioară. Era inevitabil

conflictul dintre această concepție a divinității și creștinism, care insistă asupra

caracterului istoric al intervențiilor lui Dumnezeu, mai ales cu Întruparea.

La sfârșitul anului 354, Gallus a fost executat/asasinat. Iulian, la început deținut

la Milano, a putut după aceea să-și urmeze studiile filosofice la Atena. Va fi inițiat

tainelor oculte și magiei. Era fascinat de aceste puteri ezoterice. Unii spun că a putut

aprinde o torță/făclie de la distanță. Va respinge definitiv creștinismul. Tradiția a făcut

ca el a vrut să șteargă orice urmă a botezului său. Este motivul pentru care, supus

probei numită taurobolium, a primit pe cap sângele unui taur proaspăt înjunghiat. Însă
pentru a trăi a trebuit să ascundă convertirea la elenism și va manifesta un interes pur și

simplu aparent pentru chestiunile religiei dominante.

Ammianus Marcellinus, un istoric latin din secolul al IV-lea, fiind adesea martor

ocular al faptelor relatate, realizează un portret mai degrabă plăcut/agreabil al lui

Iulian. Întrucât vorbește cu moderație despre creștinism și cu respect față de păgânism,

acest autor vechi poate fi considerat ca un observator echilibrat al personalităților și al

evenimentelor. El insistă mai întâi de toate pe tăria de caracter; nefiind niciodată scavul

trupului său, tânărul prinț își stăpânește nevoile fizice. Castitatea sa este desăvârșită,

căci la moartea soției el nu va mai căuta să curteze femei și nu a mai cunoscut nici o altă

dragoste. Prefera să își cultive bucuriile sufletești priveghea târziu asupra unor

manuscrise savante. Practică dreptatea fără excese, iar răzbunarea nu îi întunecă

judecata. Mâncarea îi era cumpătată și confortul limitat. Prin curajul său impunea

respectul soldaților, rigoarea cu care conducea îl va face apreciat de popor. Ammianus

nu poate totuși să se abțină de la a numi excesele în care a căzut Iulian în noua lui

mistică. Sacrificiile religioase pe care noul împărat le va organiza erau într-atât de

considerabile încât poporul se temea că nu mai erau destui boi și tauri în teritoriile

implicate/respective (Istorie XXV, 4).

III. 2. Iulian în Galia

În noiembrie 355, Constanțiu îl numește cezar pentru Galia și pentru ca să

restrângă legăturile dintre ei, i-o oferă ca soție pe propria lui soră și Iulian, care era deja

vărul împăratului, devine astfel cumnatul său. Am menționat deja rolul său în timpul

sinodului de la Béziers în 356. Se afla acolo mai ales în aclitate de reprezentant al lui

Constanțiu. Adunarea era manipulată de Saturnin de Arles. Ea va confirma

condamnarea lui Atanasie și va cauza exilarea lui Ilarie. Atunci când a evocat aceste
dezbateri, acesta a concluzionat că „cu toată siguranța conștiinței, pot să dezvălui faptul

că tu, augustule, ai fost înșelat și cezarul tău (Iulian) păcălit” (Lui Constanțiu II, 2).

Despre ce este vorba mai exact? Să ne amintim că această scrisoare se adresează

împăratului Constanțiu în 360. Ilarie speră că va fi invitat la sinodul de la

Constantinopol din aceeași perioadă. Vrea să precizeze încă de la început că izgonirea

lui este nedreaptă, că este rezultatul unei uneltiri îndreptate spre el. De altfel, adaugă,

acesta, toată lumea a fost păcălită, chiar și Iulian care era de față și Constanțiu care a fost

înformat după aceea. Ilarie are tot interesul să evidențieze viclenia celor care l-au

calomniat pentru ca să se accepte faptul că el nu este un pericol pentru ordinea publică.

Un element/aspect al acestei descrieri trebuie să corespundă realității și acela este

atitudinea pasivă a lui Iulian. Acesta din urmă, mai întâi de toate acționează în numele

lui Constanțiu, care este preocupat cu asigurarea unității imperiului și a Bisericii. El

acționează deci din ordin și nu prin inițiativă proprie. Dimpotrivă, după aceea, când va

fi chiar el împărat, îi va aduce din exil pe toți episcopii izgoniți de către predecesorul

său. Se va abține să intervină la sinoadele și adunările reunite în mod spontan sub

conducerea sa.

Această atitudine poate fi motivată de intenții nobile, cât și de un calcul mai

pragmatic. Iulian poate să nu se simtă implicat în disputele dogmatice, lungi și

complicate. Își poate atunci dori ca aceste conflicte să fie rezolvate chiar de creștini.

Putea în aceeași măsură să prețuiască o dorință ascunsă. Aceste permanente contestații

interne puteau slăbi puterea crescândă a Bisericii. Delăsarea putea echivala cu

înrăutățirea/degradarea acestei situației. Astfel putea fi raționamentul lui Iulian la

Béziers, așa cum ar fi al lui însuși, odată ce și-ar fi asumat sarcina supremă a imperiului.

Acțiunea tânărului prinț în Galia se va desfășura mai ales în domeniile militare și

fiscale.

În iunie 356 pleacă în campanie militară. Curajos din fire, nu se teme să se avânte

precum un simplu soldat în momentul culminant al bătăliei. Fiind abil și chibzuit, se

înconjoară de buni strategi și își desfășoară campaniile cu rigoare și eficacitate. În

timpul verii din anul 356 eliberează teritoriul Rinului până la Cologne, însă în iarnă,

printr-o răstunare de situație este asediat de Alamani la Sens. Ajunge atunci să despartă

acești dușmani de Franci și să și să îi alunge în Alsacia. În august 357, poartă o luptă

groaznică împotriva lor și îi înfrânge la Strasbourg. Pe durata a încă trei ani, războiul va

fi purtat de-a lungul graniței și de cealaltă parte a Rinului. Datorită acestor eforturi,

Roma a cunoscut ultimele zile de glorie și de pace în această parte a imperiului.

Din ianuarie 358, Iulian prefera să aibă reședința la Paris mai degrabă decât la

Trier. Fiind mai aproape de graniță și prin urmare nu atât de mult expus/descoperit,

acest oraș se află deja la intersecția celor mai mari căi/drumuri ale Galiei. Această

instalare va avea consecințe politice și religioase imediate. Aici va fi proclamat august și

tot aici va fi sărbătoorit un nou sinod reformator.

Dacă în cadrul armatei freamătă revolta, poporul este mulțumit. Tânărul domn

reformează cu totul impozitul funciar. Aceste se va calcula de acum înainte conform

condițiilor reale din această perioadă, adică în situația deplorabilă ce a rezultat în urma

incursiunilor germanice. Iulian va refuza chiar să semneze un edict imperial care

impunea noi taxe. Regiunile cele mai implicate vor fi chiar scutite de orice constrângere.

În această privință, stăpânul Galiei le amintește conducătorilor armatei despre

supremația puterii civile și va limita astfel abuzurile.

Toate aceste măsuri vor asigura așadar pacea externă și cea internă. Însă o nouă

neîndemânare/stângăcie a lui Constanțiu va da totul peste cap.

III. 3. Iulian împărat

În perioada de iarnă dintre anii 359-360, adică în timpul sinodului de la

Constantinopol, pericolul perșilor va face ca împăratul Constanțiu să plece spre aceste

regiuni de graniță. Amenințarea este mare asupra/la adresa Armeniei și Mesopotaniei.

Înfrângerile se adună, este nevoie de trupe noi, cu puteri proaspete și trecute prin focul

luptei. Constanțiu a vrut să le aducă din Galia, pe de o parte pentru că și-au dovedit

deja valoarea, pe de alta pentru că în gelozia și bănuiala lui vrea să slăbească forțele lui

Iulian, vărul și cumnatul lui. Însă aici comite o greșeală dublă. În primul rând galii sunt

cuprinși de panică, căci slăbirea granițelor înseamnă expunerea regiunii la noi

incursiuni. Apoi trupele numite sunt mai ales formate din forțe auxiliare, adică din

germani. Aceștia care sunt originari din valea Rinului, s-au intrat în armata romană

pentru a asigura pacea și confortul familiilor lor. Cum puteau ei să plece într-un Orient

îndepărtat și să-i lase pe cei dragi/apropiați la mila noilor raiduri? În sfârșit, împăratul

le promisese că nu-și vor îndeplini serviciul militar decât în Galia și că niciodată nu vor

avea de străbătut Alpii.

În primăvara anului 360, adică în timp ce Ilarie se îndrepta de la Constantinopol

la Poitiers, toate trupele chemate se adună la Lutetia pentru plecarea cea mare. O dată

cu mulțimea se adună și neliniștea și tulburările. Se întâmplă lovitura de stat: Iulian este

proclamat împărat. Își dovedise deja valoarea de conducător militar și de administrator

prudent. Popularitatea sa este crescută atât printre soldați cât și printre cetățeni.

Această insurecție militară are numeroase puncte comune cu revolta din 350.

Aceste două lovituri de stat au izbucnit în Galia și au provocat căderea împăratului.

Protagoniștii lor sunt forțele auxiliare ale imperiului, adică trupele germanice care

păzeau benevol frontiera Rinului. Erau într-o situație disperată. Împinși din/de la

câmpiile vastele ale Europei orientale, aceste popoare au migrat spre vest, acolo unde

s-au ciocnit de un imperiu bine structurat, dar slăbit. Și-au oferit serviciile pentru a

asigura siguranța teritoriilor interne. Situați în linia întâi, au suportat asalturile altor

triburi înfometate, fiind și ele împinse la rândul lor de alte clanuri urmărite de o lungă

perioadă de timp. În schimb aceste trupe auxiliare germane nu au primit decât dispreț

din partea populațiilor gale romanizate.

 Uneori paharul se varsă și atunci se ivește Magnențiu. În anul 350, conducătorii

militari și demnitarii de la curte l-au proclamat august pe el, cel care venea de cealaltă

parte a Rinului. Noul domn a primit titlurile imperiale care erau atunci în uzul curent,

drept dovadă că nu voia să răstoarne imperiul, ci să primească recunoaștere deplină.

În 355, un alt general roman de origine francă pe nume Silvanus, a fost numit

august de către soldații săi. Ca un credincios slujitor al imperiului, acesta curățase Galia

de toți alamanii care de la 350 devastau regiunea. Reușitele sale militare au stârnit

gelozia și intrigile la curtea imperială. Constanțiu îl condamnase deja pe baza unor

simple zvonuri și documente false. Nu îi mai rămânea altă soluție decât

revolta/răscoala. Aclamat de trupele sale, va fi trădat și i se va tăia gâtul, sfârșind astfel

după o domnie de douăzeci și opt de zile.

Cinci ani mai târziu, aceleași trupe de origine germanică se revoltă. Împăratul

voia să le trimită în Orient, încălcând astfel chiar termenii prevăzuți în angajamentul

contractual. Revolta militară în Galia a provocat așadar în două rânduri o schimbare a

suveranului. Constans fiind abandonat de toți se sinucide în Spania în 350. În 361,

Constanțiu a fost ucis în războiul împotriva perșilor atunci când plănuise deja

înăbușirea revoltei în Galia.

Așadar Ilarie nu revine într-o regiune unificată. Cui se adresează el? Care sunt

acești creștini care fiind proaspăt trecuți la credință, vor umple bisericile și vor înmulți

eparhiile? Lumea aici este ea pur și simplu împărțită în două state reprezentate de civili,

adică de galii romanizați și de militari, adică germani tolerați? Este greu de răspuns cu

exactitate la aceste întrebări variate. Totuși este important să reținem această situație

care poate fi insurecțională. După aceea vom vedea că Ilarie, orășean bogat și cultivat,

va fi preocupat cu evanghelizarea zonelor sărace de la țară care erau încă păgâne.

La aceasta se adaugă marile tulburări care au rezultat în urma loviturii de stat

comise la Paris în 360. Nu se cunoaște data exactă a acestei lovituri de stat, probabil că s-

a petrecut la începutul anului. Iulian i-a scris atunci lui Constanțiu sugerându-i să
împartă imperiul, pentru ca să-l scape de un nou război civil, cum a fost cazul cu

Magnențiu, din 350 până în 353. Răspunsul s-a făcut așteptat. Împăratul este în

Cezareea în Capadocia. A durat aproape două luni pentru plecarea și întoarcerea

curierului. Hotărârea imperială este irevocabilă, și anume ca Iulian să se mulțumească

cu titlul de august. Conflictul este inevitabil.

Iulian părăsește Parisul, pătrunde în Germania prin Xanten, aici masacrează toți

atâția franci cât găsește, revine în Galia și inspectează toate garnizoanele de la Marea

Nordului până la munții elvețieni. La sfârșitul anului 360 regiunea este așadar sigură,

apărată de noi fortărețe, fiind protejată de către o armată încă și mai numeroasă și călită

în focul războiului.

Ilarie se întoarce totuși când regiunea este încă în plin moment de tulburare.

III. 4. Ilarie și credința în Galia

Întoarcerea episcopului altă dată exilat corespunde unei activități bisericești

intense. Ieronim nu ezită să scrie că „Biserica galilor îl va îmbrățișa pe Ilarie întors din

luptă” (Cearta dintre un Luciferian şi un Ortodox 19).

Numeroase sinoade s-au reunit. Sulpicius Severus vorbește despre frecvente

sinoade reunite în mijlocul galilor, însă nu numește nici unul (Cronici II, 45, 3). Nu

vorbește deci despre sinodul de la Paris. Fiind sărbătorit probabil în 360 sau 361, acesta

susține din nou foarte categoric conceptul de homoousios de la sinodul de la Niceea,

aceasta în cadrul unei scrisori care a fost adresată orientalilor. Ilarie a reprodus-o în

cadrul Fragmentelor istorice (nr. XI). Exact în aceeași perioadă și Saturnin de Arles a fost

înlăturat în mod definitiv de la episcopat. Sulpicius Severus precizează că această

condamnare va decapita partidul arian din Galia (Cronici II, 45, 3). O dată înlăturat acest

conducător de frunte, grupul dezorientat va intra din nou negreșit în mulțimea

episcopilor.
 Care a fost rolul exact al lui Ilarie în această preluare subită a controlului?

Sulpicius Severus îl sărbătorește ca pe marele eliberator: „Pentru toți s-a dovedit că

numai Ilarie era menit pentru a libera pe galii noștri de scandalul provocat de erezie”

(ibid.). Să observăm mai întâi de toate că prezența lui la sinodul de la Paris nu este

atentată din punct de vedere formal. Cu toate acestea documentul păstrat de episcopul

de Poitiers conține semne ale preocupărilor sale, date de faptul că episcopii occidentali

reuniți la acest sinod au cedat cu umilință la Rimini și la Nike, că termenul de

homoousios, considerat ca autoritate și în deplină asociere cu sabelianismul a fost ferm

respins, că oricare idee care ține de nașterea temporală a Fiului a fost condamnată,

asemănarea dintre Tată și Fiu este redată ca fiind cea dintre Dumnezeu adevărat cu

Dumnezeu adevărat. Chiar documentul îl numește pe Ilarie „predicator/cuvântător

credincios al numelui Domnului” (Fragmente istorice XI, 2). Un alt indice de acțiune la

Ilarie este indulgența în condamnări, căci numai Saturnin de Arles și un anume Patern

au fost destituiți. Mai trebuie spus că această capitulare a fost colectivă și slăbiciunea

aproape generală. Aici se manifestă din nou persectiva măreață a unui mare

conducător: mai bine să strângi laolaltă decât să condamni, mai bine să aduni decât să te

răzbuni.

Atitudinea episcopilor gali poate ridica niște semne de întrebare. În 356 la

sinodul de la Béziers, aceștia l-au urmat chiar pe Saturnin și l-au lăsat să îl condamne pe

Ilarie. Acesta din urmă elogiază totuși fidelitatea lor atunci când este în exil. El trebuia

cu toate acestea să fi auzit despre capitularea lor de la Rimini și Nike, lucru ce l-a

împins să emită reproșuri vehemente. La întoarcerea în Galia a ajuns să îi dea de partea

crezului de la Niceea.

Fără îndoială că Ilarie oferă o bună soluție cheie pentru această atitudine

versatilă a episcopatului gal. În diatriba/critica violentă Contra lui Constanțiu, acesta

denunță manoperele împăratului: „el nu ne biciuiește spatele ci ne dezmiardă pântecele,

nu ne proscrie viața dar ne îmbogățește pentru moartea noastră”(5). Pentru a ademeni

mai bine, nu pedepsește totdeauna. Preferă să lingușeascăși să dezmierde. Știe perfect

că episcopii care vor gusta din plăcerile perverse/perfide ale aurului și măreției vor fi

gata să facă unele devieri/sustrageri teologice pentru a păstra anumite mici avataje

pământești. Acesta e redus considerabil taxele lor fiscale. Acordă episcopilor dreptul de

a fi chemați în instanță în fața unei autorități/jurisdicții bisericești și nu în fața unui

tribunal de stat. Episcopatul devine un ordin privilegiat în imperiu, întocmai ca cel

compus din senatori.

Furia lui Ilarie este sesizată cu cât mai bine atunci când îi critică aspru pe

episcopii occidentali după contextul de la Rimini și Nike. Acolo nu au avut o atitudine

de responsabili bisericești conștienți de datoriile lor.

Trebuie recunoscut în apărarea lor faptul că formarea lor teologică nu le-a permis

poate să-și asume amploarea dezbaterii în care au intrat. Cu toate acestea, ei pareau să

manifeste un avânt de a-l condamna pe Ilarie la Béziers în 356 asemănător ceuil de a-l

excomunica pe Saturnin la Paris cinci ani mai târziu.

III. 5. Ilarie și Auxențiu

Deși Galia aprobase din crezul de la Niceea, Milano rămânea un focar important

de arianism. Ca oraș imperial, acesta era dominat de episcopul Auxențiu. Originar din

Capadocia, acesta fusese instalat de Constanțiu în 353. A reușit să-și păstreze locul în

ciuda opoziției înflăcărate a celor pe care altă dată îi persecutase. Pentru Lucifer de

Cagliari, întors din exil, furia nu încetează. El aruncă deja critici aspre împotriva

„faliților” de la Rimini. ce alte sentimente poate să aibă față de manipulatorii cei perfizi?

Eusebiu de Vercelli, tot un exilat de-al lui Constanțiu, este mai împăciuitor. Însă hamul

rănește.

Până ce nu a murit Iulian în 363 nu a fost luată nici o inițiativă împotriva lui

Auxențiu. La sfârșitul anului 364, Ilarie și Eusebiu se întâlnesc la Milano. Noul împărat
Valentinian (364 - 375) își are reședința în acest loc și este deranjat de faptul că pacea în

orașul său imperial este tulburată. Însă permite ca să se reunească o conferință în

prezenta a doisprezece episcopi și a doi funcționari civili de seamă. Auxențiu sfârșește

prin a recunoaște pe Hristos ca Dumnezeu adevărat și consubstanțial cu Tatăl. În acest

sens el semnează un document, însă iscusit ca de obicei introduce formulări echivoce

care nu l-au mulțumit pe Ilarie. Cât despre Valentinian, el este mulțumit și-i ordonă

nepoftitului/nedoritului să se întoarca la el la Poitiers. Toate acestea sunt povestite de

către episcopul de Poitiers în mustrarea sa Contra lui Auxențiu (7 – 9).

Întocmit la sfârșitul anului 364 sau la începutul lui 365, acest nou dosar dorește

să-i informeze pe episcopii și credincioșii ortodocși în legătură cu această întâlnire de la

Milano. Autorul exprimă aceeași vervă și tărie atunci când denunță încălcările

responsabililor politici în chestiunile proprii Bisericii. Fiind de neînduplecat, el

dezvăluie greșeala unor astfel de afirmații/pretexte: „precursorii și apostolii lui

Antihrist care se apropie nu au permis (stabilirea păcii), ei cei care se mândresc cu pacea

lor care nu este decât o unitate în pângărirea/sacrilegiul lor, se comportă nu ca episcopii

lui Hristos, ci ca preoții lui Antihrist” (Contra lui Auxențiu 1). Ilarie insistă în aceeași

măsură pe ipocrizia lui Auxențiu: „țineți-vă departe/feriți-vă de Auxențiu, de acest

înger al lui Satana, acest dușman al lui Hristos, acest distrugător blestemat, acest

renegat al credinței pe care a susținut-o în fața regelui pentru a înșela și care a înșelat

pentru a face blasfemie” (12). Fiind în continuare meticulos în alcătuirea dosarelor sale,

episcopul de Poitiers introduce în această circulară scrisoarea neoficială pe care

Auxențiu i-a scris-o împăratului Valentinian, în care episcopul de Milano oferea propria

sa versiune a faptelor și prezenta o nouă profesiune de credință, foarte apropiată celei

de la Rimini.

Nu va ajuta la nimic. În pofida numeroaselor condamnări bisericești, Auxențiu

va conduce Biserica din Milano până la moartea sa din anul 374. Va rămâne așadar în
funcție timp de nouăsprezece ani. Ambrozie îi va lua locul împreună cu reformele și

succesul final pe care l-a cunoscut.

CAPITOLUL AL II-LEA

ILARIE EXEGETUL ȘI CRITICUL POLITITCO-RELIGIOS

Ilarie nu a părăsit niciodată scrisul. Amintirea arzătoare a disputelor sale din

Orient i-a oferit ocazia să aprecieze mai bine valoarea oamenilor politici și religioși.

Grija pastorală îl va îndemna să scrie din nou un comentariu referitor la o carte din

Biblie. Maturitatea îi va insufla nevoia de a stabili reguli pentru interpretarea cărților

sfinte.

III. 6. Mustrarea „Contra lui Constanțiu”

Ilarie pare să înceapă o carieră stranie, cea de pamfletar. În acest pamflet el

insultă cu violență/putere pe împărat. Până atunci, Părinții Bisericii nu s-au avântat în

astfel de atacuri împotriva autorității civile. Redactaseră deja opere polemice, dar care îi

vizau pe eretici sau erau ca răspuns la defăimările răspândite de păgâni. La sfârșitul

secolului al II-lea, Teofil al Antiohiei a apărat dreapta credință scriind un tratat intitulat

Contra ereziei lui Hermogenes și o altă lucrare numită Contra lui Marcion. Mai apoi, pe la

214, Origen a trebuit să lupte împotriva unei renașteri a luptei anticreștine, răspândind

un studiu aprofundat intitulat Contra lui Celsus.

 Față de stat, prima atitudine a fost mai întâi cea de a explica și de a se justifica în

fața multiplelor acuzații. Genul apologetic s-a dezvoltat mai ales în decursul secolului al

II-lea. Codrat a fost probabil primul care va adresa o Apologie împăratului Adrian pe la

129. Iustin de Nablus va prezenta două apologii, una către Antonin cel Pios pe la anul

150 și a doua către succesorul său Marcus Aurelius pe la 165. Acestea farmecă și acum

prin tonul ferm deschis/sincer și prin grija reală de a explica și de a se face înțeles.

Opera lui Ilarie surprinde cu atât mai mult cu cât unii din predecesorii lui au

vrut să fie mult mai atenți față de autoritate. Însuși Eusebiu de Cezareea, de exemplu,

va pronunța mai multe panegirice în onoarea împăratului Constantin. Două dintre ele

sărbătoresc a douăzecea, apoi a treizecea aniversare de la urcarea la tron a împăratului.

În cele din urmă va dedica un lung elogiu în memoria suveranului care moare la 22 mai

337.

Pamfletul Contra lui Constanțiu distonează deci într-o tradiție deja îndelungată și

continuă. O primă explicație pentru această inițiativă vehementă va veni chiar de la

recunoașterea creștinismului de către imperiu. Până atunci creștinii voiau să

dovedească că și ei pot fi buni cetățeni, că nu este nimic incompatibil între noua religie

și siguranța statului. După aceea, când cultul a încetat să mai fie persecutat, a făcut

obiectul solicitudinii/atenției binevoitoare venite din partea domnilor. Unii dintre

aceștia au dorit să facă din acesta un instrument de stabilitate și de unitate politică. Și

aici a intervenit Ilarie. Pentru el aici este vorba despre păstrarea independenței Bisericii

în fața intervențiilor civile. Și episcopul de Poitiers a făcut asta fără ocolișuri.

Exordiul începe imediat prin înfățișarea/redarea unui tablou apocaliptic: „iată

timpul pentru a vorbi, deoarece timpul de tăcere deja a trecut. Hristos va veni fiindcă

Antihristul L-a adus” (1). Adversarul este desemnat pe nume: „lupta de acum ne pune

față în față cu un persecutor care ne înșeală, cu un dușman care ne lingușește, cu

Constanțiu Antihristul” (5). Fundamentul acuzației este dată imediat, și anume că

pârâtul „înșeală„ și „lingușește”.

 Este mult mai subtil decât predecesorii lui. Altă dată lupta era pe față, întrucât

soldații prindeau, torturau, ucigau: „căci nu te puteai îndoi că ei nu au fost persecutori,

cei care constrângeau ca să Te reneg prin torturi, prin fier, prin foc” (4). Acum împăratul

vrea să altereze conștiințele prin intermediul lingușirilor și al corupției. „Tu încarci de

aurul statului sanctuarul/altarul lui Dumnezeu […] tu îi primești pe episcopi cu sărutul

care de asemena l-a trădat/predat pe Hristos, tu apleci capul sub binecuvântarea lor

pentru a încetini/stagna credința, tu binevoiești să asiști la cina de la care Iuda a

plecat/ieșit pentru trădarea sa, tu scutești de capitațiile pe care și Hristos le-a plătit ca să

nu provoace scandal, Cezarule, tu scutești de taxe pe creștini pentru a-i instiga/atrage la

apostazie” (10).

Aceste tulburări subtile sunt cu atât mai perfide cu cât trec neobservate: „tu

persecuți fără să martirizezi”(7). Însă relele tratamente/practici sunt destul de crude.

Ilarie stabilește lista tristă a episcopilor exilați (Paulin, Eusebiu, Lucifer, Denis) și orașele

care au rămas fără păstor (Trier, Milano, Roma, Toulouse): „dacă vorbele mele sunt

minciuni, Constanțiu, tu ești o oaie, dar dacă ele sunt fapte, tu ești un Antihrist” (11).

Injuriile aduse au fost „tiran”, „lup nemilos”, „cel mai nemilos dintre cei mai

nemiloși oameni”, „putreziciune/putregai”, „lup răpitor”, „oaie prefăcută/falsă”, „geniu

diabolic”, „dușman împotriva celor apropiați ai tăi”. Ilarie stigmatizează fățărnicia și

duritatea împăratului.

În altă parte Ilarie a folosit uneori sarcasme sau ironii în polemică, însă niciodată

cuvintele nu au fost atât de dure. În lucrarea Tratat despre Sfânta Treime, el îi

apostrofează pe eretici: „proști/nerozi ce sunteți” (VI, 16), „demență nefericită a unei

inteligențe față de care nu putem decât să disperăm, neroadă cutezanță a unei

disprețuiri oarbe” (V, 10). Aici ca și în altă parte vorbim despre atentate la adresa

divinității lui Hristos care provoacă această furie, însă împăratul atrage adevăratele

injurii.
 Pamfletul este conștient de violența vorbelor sale: „se poate judeca ca fiind

impertinent să-l numești pe Constanțiu drept Antihrist” (6). Și aceasta nu este lipsită de

riscuri. Defăimarea a fost din totdeauna foarte aspru condamnată în Italia. Încă și legea

celor douăsprezece porunci, stabilită în jur de 451 î.Hr., care constituie deci cel mai

vechi document legislativ și chiar baza dreptului roman, această lege îi pedepsea cu

moartea pe pamfletari. Cicero face aluzie la asta în cărțile sale intitulate Tusculanele (IV,

2, 4). Augustin susține acest lucru în tratatul său Despre cetatea lui Dumnezeu (II, 9).

Sfârșitul Republicii marchează o consolidare în înăbușirea acestui fenomen, însă haosul

politic și războaiele civile dintre Marius și Sylla descrie orice acțiune ca fiind iluzorie.

Acest fapt este semnalat de către Cicero, când discută despre o chestiune juridică

(Epistole către cunoscuți II, 11, 2, adresată lui Appius Pulcher). Această reglementare

pare chiar ieșită din uz la începutul imperiului. De altfel Augustus nu era prea sensibil

la acest gen de critică atuncă când făcea referire la adresa lui, însă pentru că unii

pamfletari atingeau pe unele personalități de rang înalt, el a restabilit urmărirea acestui

tip de delict, limitând pedeapsa la exil. Suetoniu notează asta în cartea Viața celor

doisprezece Cezari (August 55). Tiberius fiind totuși mai susceptibil, nu a vrut să

stabilească ca delict aparte în cazul în care se vorbește de rău împotriva împăratului,

căci pentru el era de ajuns ca legea valabilă pentru toți să fie pusă în practică. Astfel este

și mărturia lui Tacitus din Annalele sale (I, 72). Horațiu redă sensul general/miezul

acestor dispoziții în doup pasaje scurte: „dacă un oarecare autor a alcătuit împotriva

cuiva versuri răutăcioase, există posibilitatea acționării în instanță și judecata” (Satire II,

1, 81 - 83) și „va fi numită o lege și o pedeapsă pentru a interzice ca cineva să fie redat în

versuri răutăcioase” (Epistole II, 1, 152). Constantin va duce mai departe această politică,

căci pentru el delictul se află în faptul că pamfletarul prefera să defăimarea în schimbul

acuzării (Codexul Teodosian IX, 34, 1). Mai apoi, Valentinian și Valens au restabilit

pedeapsa cu moartea pentru acest tip de scriere (Codexul Teodosian IX, 36, 2). Însă

aceasta se întâmplă după perioada lui Ilarie.

 În ceea ce-l privește pe episcopul de Poitiers, pare că din punct de vedere

teoretic, lucrarea/broșura Contra lui Constanțiu ar fi putut fi pedepsită, mai mult pentru

că defâima decât pentru că era un atac la adresa împăratului. Nu are prea mare

importanță în acest context dacă acuzațiile aduse sunt sau nu fondate. În aceeași

măsură, pamfletele vizate păreau să fie mai ales piese de teatru, pentru că textele

legislative, de exemplu cele citate de către Horațiu, vorbesc despre versuri, ceea ce nu

este cazul mustrării scrise compuse de Ilarie. Folosindu-se de condei în acest scop,

fostul exilat își asumă riscuri și asta cu atât mai mult cu cât manifesta/exprima o anume

violență în limbaj. Episcopul de Poitiers ne-a obișnuit cu o mare stăpânire de sine și

chiar cu o anumită cercetare în felul său de a se exprima.

Trebuie faptul că în acea vreme libertatea limbajului este surprinzătoare, asta ca

să nu spunem șocantă. Marele luptător în acest domeniu este Ieronim. În cronica sa

Despre bărbați iluștri, îi asaltează pe filosofii păgâni precum Celsus și Porfir și chiar

împăratul Iulian cu apelative precum „animale feroce care îl persecutați pe Iisus-

Hristos” (prefață). El merge mai departe și îi acordă lui Origen apelativul de

„viperă/năpârcă”. Nici Ambrozie de Milano nu scapă de condeiul său batjocoritor,

întrucât apărătorul ortodoxiei în Italia de Nord devine o „cioară nostimă” sau „o gaiță

îmbrăcată în pene de păun”. Dar Rufin, fostul lui prieten, este cel care are parte de cele

mai grele insulte: „porc”, „corb”, „scorpion”. Ieronim depășește granițele respectului

simplu, deformând numele de familie. De exemplu, Rufin (în latină Rufinus) devine

astfel „omul cu rât” (în latină Grunnius).

Ilarie ne scapă de asemenea excese și rămâne în limitele biblice. Apelativul de

„lup” acordat adversarilor creștinismului se regăsește deja și în vorbele lui Iisus: Matei

7, 15 – 16 desemnează oile false/prefăcute care ascund de fapt lupi flămânzi. Lactanțiu,

care moare în 325 la Trier, continuă/transmite această tradiție antică în tratatul său

Despre moartea persecutorilor (52, 2). De asemenea el este pentru insulta

„putreziciune/putregai” (în latină corruptio) care, în lucrarea Contra lui Constanțiu este
opusă conceptului vieții: „putreziciune, tu dirijezi viața” (9). Acești doi termeni sunt

adesea puși în opoziție în Noul Testament, la fel ca în Epistola către Galateni (6, 8).

Insultele cele mai revelatoare sunt următoarele: „noul dușman al lui Hristos”,

„fals predicator al lui Hristos”, „noul persecutor al religiei dumnezeiești/divine”,

„necredincios”, „profan/necuviincios”, „adversar al religiei creștine”, „dușman al

memoriei sfinților”. Adevăratul nucleu al întregii probleme este adevărata credință. În

acest context împăratul a făcut rău prin intervențiile personale.

Până atunci Ilarie a dat tot timpul dovadă de o atitudine conciliatoare: „am

hotărât să nu resping nici un mijloc sincer și indicat/potrivit pentru a realiza unitatea”

(2). Cinstea personală nu prezintă importanță: „eu, care până astăzi am purtat

ranchiună împotriva nedreptății suportate recent, nu aș putea pe urmă, iată, după cum

atestă/confirmă libertatea mea de creștin în Hristos, să fiu acuzat că am scris acestea sub

impulsul unei pasiuni umane condamnabile” (3). Acum, trebuie să luăm cuvântul

pentru că este Hristos cel atacat: „în acea clipă, singura cauză pentru care am pledat a

fost cea a lui Hristos. Pentru El a trebuit să tac până atunci, tot pentru El trebuie de

acum înainte, simt asta, că trebuie să nu mai tac” (3). Chiar împăratul combate

dumnezeirea lui Hristos: „doar Tu ești printre cuvintele lui, numai despre Tine

vorbește, însă face tot ce îi stă în putință ca nimeni să nu creadă că Tu ești Dumnezeu la

fel ca Tatăl” (5). Ceea ce susține Ilarie cu tărie, „nu ține de necuviință ci de credință, nu

ține nici de nebunie/nechibzuință ci de rațiune/chibzuință, nici de demență ci de

încredere/nădejde” (6).

Totul se lămurește în această noutate literară și episcopul de Poitiers se prezintă

conform imaginii pe care ne-a creat-o până acum, cea de om al Bisericii conștient de

responsabilitățile sale. Nu caută să-și potolească o răzbunare personală, nici să se

elibereze de o dușmănie ținută pentru multă vreme. Vrea să-și îndeplinească funcțiile

de doctor al credinței. Nu îl atacă pe împărat în ceea ce privește deciziile lui civile și

militare. Îi reproșează amestecul în afacerile interne ale Bisericii. Nu strică/corupe omul

pentru viciile sale personale. El vădește/reclamă evlavia lui prefăcută și credința lui

retezată/știrbită. Chiar și în momente de furie Ilarie își păstrează cumpătul. Rămâne în

mijlocul conflictului, fără să se lase purtat de părerile personale.

Același strigăt de exasperare a izbucnit împotriva episoopilor occidentali după

sinodul de la Rimini. Când cineva își asumă anumite funcții trebuie să accepte condițiile

presupuse de acestea și să păstreze adevărul de credinței neatins de orice fel de

corupție.

Au mai rămas adresate două întrebări: când va realiza Ilarie această această

acuzație implacabilă/neînduplecată și când o va face publică?

În cronica lui Despre bărbați iluștri, Ieronim spune că elaborarea va începe după

moartea lui Constanțiu, însă chiar subiectul plângerii o leagă de perioada de exil. O

analiză recentă, mai atentă/detaliată/fină distinge între mai multe etape. Primele

elemente își trag rădăcinile din urmarea imediată a sinodului de la Constantinopol din

360. Pentru a doua dată Ilarie, în ciuda cererii/pretenției sale, nu se poate exprima și

mai ales nici nu poate expune/face cunoscută adevărata credință. Găsește un alt mijloc

să-și prezinte pledoaria. Încetul cu încetul, alcătuiește un dosar și își consolidează

discursul. Acesta va atinge forma finală după moartea lui Constanțiu, în 361. Iulian,

atunci noul împărat, îngăduie întoarcerea tuturor episcoilor niceeni exilați. Publicarea

învinuirilor Contra lui Constanțiu a putut deci corespunde unui gest de mulțumire

pentru această politică nouă. Ilarie nu vorbește despre cel care va deveni rapid

Apostatul.

Ca operă aparent polemică, pamfletul la adresa împăratului următor ereziei

ariane surprinde prin furia tonului folosit. Rămâne totuși asemănător cu un dosar

prezentat cu atât de multă tărie cu cât duce spre o chestiune esențială, și anume

apărarea dumnezeirii lui Hristos.

 Ilarie va prezenta negreșit acest rechizitoriu nu împăratului, oricare ar fi fost el, ci

întregului popor creștin cu scopul de a-l preveni împotriva acestor manopere de

amestecare a statului în problemele de doctrină și de credință.

III. 7. Comentariul „Despre psalmi”

Fiind numit în funcție în fruntea unei eparhii, Ilarie nu se preocupă doar de

calitatea doctrinală a credinței proclamate, dar și a educării turmei sale. Această grijă

pastorală va fi asumată prin predicare și prin învățarea celorlalți. Este motivul pentru

care episcopul de Poitiers va acorda atenție Sfintei Liturghii. Va introduce noi imnuri,

după cum vom vedea mai încolo. Va explica psalmii care vor constitui rugăciunea

obișnuită de la toate slujbele.

Ilarie inovează încă o dată în cadrul acestui domeniu. Este primul autor latin care

explică într-un mod sistematic și coerent întregimea/ansamblul psaltirii. Acest

ansamblu de cântări sfinte a făcut de la începutul creștinismului obiectul tuturor

preocupărilor. În principal din această culegere își vor extrage autorii Noului Testament

citatele despre Vechea Alianță.

Origen (pe la 253) pare a fi primul autor creștin care și-a asumat riscul de a

întreprinde o explicație completă a psalmilor, însă cum face el adesea, a început fără ca

să mai termine. A lăsat patruzeci și șase de cărți despre patruzeci și unu de psalmi. Aici

încă o dată, spontaneitatea creatoare a geniului său l-a împins spre comentarii lungi și

subtile care au descurajat pe toți copiștii. Însă nimic nu a rămas până în zilele noastre. În

schimb, s-au păstrat într-o traducere de-a lui Rufin nouă omilii. Este așadar greu de

evaluat în prezent cu exactitate influența stăpânului Alexandriei asupra episcopului de

Poitiers. Problema ar trebui totuși să fie dezbătută mai târziu.

Hipolit de Roma, membru al Bisericii latine care era însă încăpățânat să scrie în

greacă, a compus o omilie despre psaltire în general. Ca reacție împotriva unele erezii, a
vrut să dovedească că David era într-adevăr autorul acestei cărți sfinte. În plus,

combătea teoria conform căreia titlurile psalmilor au fost adăugate mai târziu și prin

urmare nu erau inspirați/insuflați. Dimpotrivă, el susținea că trebuia acordat acestora o

semnificație spirituală. Și Ilarie va studia legăturile intime care întrețin aceste indicii

inițiale și urmarea textului poetic.

Chiar și Atanasie (mort în 373), marele apărător al crezului de la Niceea pentru

care episcopul de Poitiers a fost exilat din motiv că i-a luat apărarea, va compune un

comentariu despre psalmi. Este interesant de notat faptul că aici adversarul auster și

nestăpânit al împăraților arieni lasă frâu liber unei exegeze alegorice și tipologice, în

timp ce scrierile dogmatice atestă o sobrietate mult mai mare. Deoarece episcopul

Alexandriei folosește Sfânta Scriptură ca sursă mistică de inspirație atunci când

acționează în calitate de teolog al monahismului oriental, aceeași carte sfântă va fi citată

literal și cu rigoare atunci când se iscă o ceartă pe tema dumnezeirii lui Hristos. Ilarie nu

cunoaște astfel de discrepanțe/abateri în diferitele lui funcții. În comentariul său, la fel

ca și în dosarele sale, rămâne atașat de cuvinte dar deschis spre o semnificație spirituală.

Să semnalăm în sfârșit faptul că în aceeași perioadă Didim cel Orb (mort la 398),

unul dintre conducătorii/directorii școlii catehetice din Alexandria, va compune un

comentariu monumental despre psalmi. Ca un discipol credincios al lui Origen, scoate

în evidență o metodă în mod categoric alegorică și mistică. Fiind prea lung și imposibil

de copiat în toată amploarea sa/în întregime, această muncă nu se menține decât prin

fărâmituri/părticele reluate în lanțuri exegetice. Vom vedea că în aceeași măsură

amploarea comentariului lui Ilarie va duce cu pași repezi la pierderea acestuia.

Asta pentru că episcopul de Poitiers a întreprins o operă gigantescă. O va scrie

spre apusul vieții sale, între 364 și 367, data morții sale. Anumiți indici precum aluziile

la o lectură în prealabil a psalmilor, fac loc presupunerii că aceste explicații au fost în

primul rând oferite sub formă de omilii și că pe urmă autorul a reluat toată această

materie și a organizat-o într-o mare operă.

 Chiar amploarea comentariului trebuia să fi provocat dispariția lui temporară.

Ieronim nu cunoștea decât câteva fragmente din cadrul acestuia,mai exact exegeza

primilor doi psalmi, a celui de-al cincizecilea și a următorilor psalmi până la al șaizeci și

doilea, a psalmului o sută optsprezece și a următorilor până la ultimul (Despre bărbați

iluștrii 100).

Textul biblic folosit nu este în mod evident cel al Vulgatei, ce urmează după

Ilarie, ci este o versiune gală, diferită de cele utilizate în Africa și în Italia față de Roma.

Predicatorul pornește așadar de la tradiția latină în uz din cadrul bisericilor din Poitou.

Vrea să ofere o explicație pentru aceste cântări sfinte care îi fac pe credincioși să se înalțe

prin contemplarea tainelor prezentate.

El amintește totuși autoritatea Septuagintei sau LXX, căci autorii se bucurau de o

revelație complementară. Ei erau urmași demni ai celor șaptezeci de bătrâni cărora

Moise le încredințase tâlcuirea legii. Prin urmare, aceștia dobândeau o știință cerească și

spirituală care le permitea să pătrundă mai ușor înțelesul apropiat al psalmilor

(Învățătură despre psalmi 8; Despre psalmi 2). Deci recurgerea la acest text grec este

indispensabilă: „textul manuscriselor evreiești, fiind de o terminologie ambiguă, se

pretează la două interpretări. Dar noi, după cum este convenabil, urmăm autoritatea

venerabilă și antică a celor șaptezeci de interpreți, căutând să scoată din alegerea altor

traducători sensul precis al acestei idei dificile” (Despre psalmi 118, he, litera 5, 13).

El advertizează cu privire la o interpretare prea literală. Fără îndoială este de la

început preocupat să lămurească sensul imediat al lucrării, consultând diferitele

versiuni în greacă și latină, el reconstituie realitățile sociale, istorice și geografice. Totul

începe cu primul sens care folosește pe post de fundament pentru sensul alegoric.

Acesta din urmă este într-adevăr necesar deoarece incoerențele există și sunt multe la

număr. Ele se pot sprijini pe simple improbabilități geografice. Psalmul 132 (133 în

ebraică) proclamă că viața frățească est la fel ca roua Hermonului care se coboară pe
munţii Sionului, așadar aceste două locuri sunt despărțite de zeci de kilometri (Despre

psalmul 132, 3 și 6).

Aceste incoerențe îl invită pe cititor să caute un înțeles mai profund. Trebuie de

trecut deci de la o lectură literală la o înțelegere spirituală. În psalmul 118, versetul 25

spune: „Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; viază-mă, după cuvântul Tău.” Ilarie își

începe explicația astfel: „putem vedea aici o aluzie la punerea în practică a rugăciunii ca

și cum, ca urmare a mărturisirii păcatelor, profetul se prosternează până la pământ, se

lipește de pământ. Dar noi socotim că este nevoie să pătrundem mai adânc ceea ce se

află în această formulare, examinând cu mai multă grijă valoarea cuvintelor” (Despre

psalmul 118, dalet, litera 4, 1). Expresia „sufletul lipit de pământ” este deci analizată cu

grijă, aici ar avea o referință la uniunea/solidaritatea dintre suflet și trup, care va fi aici

simbolizată de pământ. Elementul spiritual „duce așadar o mare bătălie pentru a se

dezbina de cel în care locuiește” (ibid.). Pentru a demonstra aceasta, Ilarie caută în

Sfânta Scriptură diferite pasaje care să-i întărească explicația.

Mânuiește totuși cu prudență exegeza alegorică. Nimic nu îl sperie mai tare ca o

citire fugitivă a Scripturii. În aceeași perioadă, în tratatul său teoretic despre

interpretarea Bibliei, el scrie: „noi v-am advertizat adesea că este nevoie să avem cu noi

în citirea Sfintelor Scripturi o râvnă capabilă să discearnă printr-o examinare

aprofundată și o judecată întemeiată atunci când trebuie să înțelegem relatarea

evenimentelor istorice în simplitatea ei sau în sens obișnuit, de teamă că prin folosirea

uneia sau alteia fără regulă și fără știință, să le facem pe amândouă inutile pentru

ascultători, în cazul în care cunoștința evenimentelor simple este alterată/stricată prin

pretinderea neîntemeiată că găsești prefigurări, sau că dimpotrivă, tăria prefigurărilor

este în continuare ignorată sub pretextul că nu avem de a face decât cu simple

întâmplări” (Despre Sfintele Taine II, 11). Vocabularul utilizat avea aspect aproape

procedural/litigios, vorbind despre „examinarea aprofundată” și de „judecata

întemeiată”. Ilarie se dedică unei adevărate anchete juridice. Singura sa teamă este să

uite unumite indicii care ar putea să-l facă să neglijeze o pistă sau alta.

Fără îndoială că o dimensiune importantă a analizei sale exegetice este coerența

generală a psaltirii. Nu sunt doar elemente izolate din psalm care au sens, ci structura

cântării sfinte și chiar organizarea completă a culegerii.

Chiar și titlurile au un înțeles. Adeseaele nu sunt decât niște indicații tehnice care

par foarte îndepărtate de întreaga învățătură dumnezeiască. Ilarie semnalează faptul că

multe sunt adaosuri, străine de textul ebraic preocupat de fapte dar create de către LXX,

care depășesc textul (Despre psalmul 142, 1). Acestea aduc informații despre

argumentarea psalmului și despre conținutul doctrinei. Oferă uneori soluția pentru

inteligența spirituală a cântării sfinte. În psalmul 142 (143 în ebraică), textul ebraic nu

are un titlu, dar versiunea greacă remarcă: „Psalm al lui David, când îl proigonea pe el

fiul lui (Absalon).” Această nouă însemnare marchează dimensiunea profetică a acestei

rugăciuni, suferințele regelui fugar prefigurând trădarea și părăsirea Mântuitorului în

timpul Pătimirilor sale. Septuaginta atribuie psalmul 145 (146 în ebraică) lui Agheu și

Zaharia, acești doi profeți anunțând zidirea/ridicarea Ierusalimului veșnic atunci când

poporul se preocupa cu reconstrucția capitalei, prin urmare psalmul are o perspectivă

eshatologică.

Încă și mai important, la Ilarie se regăsește convingerea că ansamblul psaltirii

constituie un tot coerent și organizat. Această culegere este dispusă în trei părți a câte

cincizeci de psalmi. Fiecare dintre ele poartă însemnul/sunt semnul care prefigurează

cele trei etape ale vieții creștine: mărturisirea și izbăvirea de păcate, apoi viața dreaptă și

curată pe pământ și/sau în cer, și în cele din urmă slava patriei cerești și stăpânirea lui

Dumnezeu Tatăl. Pentru fiecare din acestă perioadă îi corespunde una din cele mai mari

taine ale mântuirii, respectiv botezul, învierea și slava/preaslăvirea. În comentariul său

despre psalmul 150, Ilarie precizează că prima parte a psaltirii reface curăția, a doua

conduce la judecată, a treia situează/plasează în bucuria sufletească. Perspectiva este

deci în mod hotărât dinamică. Schema spirituală este ascendentă, adică de la păcat la

mântuire. Este regretabil faptul că exegetul din Poitou nu a oferit nicăieri nici o indicație

cu privire la ceea ce i-a permis să susțină că fiecare dintre aceste părți anunța o etapă a

vieții creștine.

Această împărțire tripartită a fost preluată mai departe. Un comentator strălucit

precum Augustin va relua acestă structură și îi conferă aceeași semnificație. Pentru el

cât și pentru colegul lui pictavian, psaltirea pornește de la condamnarea păcatelor

pentru a avansa spre milă/milostivire și a ajunge la viața veșnică și preafericită (Discurs

despre psalmul 150, 3). Dimpotrivă, în secolul al IV-lea, Grigorie de Nyssa va împărți

psalmii în cinci fragmente/va împărți în cinci întreaga proorocire din psalmi și în tot

atâtea etape în ascensiunea spirituală spre fericirea deplină. Și această interpretare va

avea adepții ei. Ilarie dă așadar dovadă de originalitate și de creativitate în analiza lui

de ansamblu.

Episcopul exeget este convins că psalmii erau la început fără vreun număr sau

vreo ordine. Ezdra a fost primul care a adunat aceste cântări împrăștiate, compuse de

autori diferiți și în perioade diferite (Învățătură despre psalmi, Despre psalmul 2, 3).

Episcopul de Poitiers a dădud deja de multe ori dovadă aceeași grijă, cea de a regăsi

coerența interioară/internă a faptelor și întâmplărilor. El realizează în mod spontan

dosare referitoare la cearta ariană în cadrul cărora reașează/pune din nou elementele în

contextul lor propriu. Aici, el caută o structură internă în această masă tulburătoare de

versete liturgice, astfel cuvântul lui Dumnezeu este un lung discurs elaborat. Ea

depășește chiar și vârstele deoarece profeții Vechii Alianțe aveau/dețineau preștiința

revelației/descoperirii finale: „deși îl precedă în timp, totuși profetul nu ignoră cuvântul

Apostolului care zice că << cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El>> (I Corinteni,

6, 17 citat în Despre psalmul 118, dalet, litera 4, 2). Acest principiu este enunțat în

Învățătură despre psalmi: „fără îndoială că trebuie să interpretăm ceea ce se spune în

psalmi după propovăduirea evanghelică” (5).

 Ceea ce domină acest întreg comentariu este figura lui Hristos. În El se împlinesc

Legea și profețiile. Întreaga psaltire nu vorbește decât de umilirea/batjocorirea și

proslăvirea finală a Domnului Iisus. Această taină este în același timp anunțată și trăită

de autorul sfânt. Dumnezeu este implicat în viața cea de toate zilele. Se întrupează în

viața noastră cotidiană. Faptele și întâmplările acestei lumi sunt semnele prezenței

Creatorului și Izbăvitorului. Cu siguranță că aceste indicii sunt neclare și echivoce. Ele

sunt la fel ca textul Sfintei Scripturi, însă la fel ca acesta, sunt bogate în semnificații și

pot să devină operative. Atât cititorul cât și credinciosul trebuie să situeze aceste

elemente în contextul istoric, raportându-le la principala faptă a lui Hristos, Cel

victorios prin umilința Crucii și prezent astăzi în Biserica Sa. Iată de ce Ilarie susține

încontinuu realitatea istoriei/istorisirii biblice, cu toate că este conștient de multiplele

probleme apărute în urma unui astfel de presupoziții/ipoteze. Însă ceea ce s-a petrecut

în mod concret atunci este dovada a ceea ce ne așteaptă. Aceasta are valoare mai ales

pentru Întruparea Mântuitorului. Realitatea obiectivă a acestei vieți pământești asigură

calitatea voinței izbăvitoare/mântuitoare. Ilarie se înscrie deci în perspectiva pauliniană

care contemplă umilirea și proslăvirea Domnului.

Acest lucru permite să situăm mai bine influența lui Origen în cadrul acestui

comentariu. Ieronim remarcă faptul că Ilarie „a imitat în comentariile sale scrierile lui

Origen și la acestea va adăuga multe din propriile sale conținuturi/fonduri de idei”

(Despre bărbați iluștrii 100). În altă parte este mai precis: „în limba latină/dintre latini,

Ilarie de Poitiers și Eusebiu, episcop de Vercelli, i-au tradus pe Origen și Eusebiu”

(Scrisoarea 112 către Augustin, 20). Contextul este clar, prin urmare Ieronim vorbește

despre comentariile despre psalmi.

În prezent este dificil de evaluat cu exactitate influența lui origen asupra lui

Ilarie. Comentariile unuia și altuia sunt realizate în mod parțial, dar pot fi puse în

paralel câteva elemente. Mai multe idei sunt comune, precum originea psaltirii.

Fragmentele regăsite după Exil au fost adunate de Ezdra. Numărul de ordine al

psalmilor are și el o semnificație, astfel psalmul 50 este un psalm al pocăinței deoarece

numărul 50 face referire la iertarea datoriilor sărbătorită la la mijlocului fiecărui secol, în

timpul sărbătoarei Jubileului. Este sigur faptul că uneori Ilarie a recopiat textual

comentariile lui Origen, așa cum sunt la psalmul 118, alef, litera 1, 4. El păstrează totuși

o anumită independență, pentru că este mai ales sensibil la lămurirea practică a

credincioșilor. Rămâne în continuare un latin preocupat de moralism și în mod spontan

mai precis decât un alexandrin.

Originalitatea specifică a lui Ilarie nu constă în descoperirea noilor miloace

exegetice. Dimpotrivă, savantul episcop își valorifică prima formare/instruire literară și

o îmbogățește prin documentația orientală. El evidențiază incoerențele textului,

semnalează simbolismul numelor proprii și comune, stabilește paralele chiar în

interiorul Scripturii. Intervenția sa personală a fost cea de a aduna toate aceste

informații și de a le organiza în cadrul unui vast comentariu despre psalmi. În

dogmatică la fel ca și în exegeză, Ilarie rămâne un om al dosarelor, întrucât el adună un

vast ansamblu de documente pe care le organizează într-un mod structurat.

Însă acest lucru nu i-a fost de ajuns. El dorește să stabilească reguli care chiar să

structureze și să justifice explicațiile aduse textului sfânt. Aici încă o dată, el este primul

din lumea latină care se avântă în acestă aventură. Aceasta va fi elaborarea Tratatului

despre taine.

III. 8. „Tratatul despre taine”

Încă de la prima redactare a Noului Testament, creștinii au vrut să explice

Vechea Alianță prin intermediul celei noi. Evenimentele din trecut nu ăși află

adevăratul sens decât în lumina Celui Înviat. Piatra care i-a adăpat pe evrei în pustie era

Hristos, iată ceea ce le explică Sfântul Pavel corintenilor (I Corinteni 10, 4). Aceeași

metodă de interpretare a trecutului prin prezent este folosită în cadrul întâmplării cu

doi discipoli care mergeau spre Emaus (Luca 24, 13 - 35) și în cuvântarea Sfântului

Ștefan (Fapte 7).

Credincioșii au încercat puțin câte puțin să elaboreze o teorie despre revelația

dumnezeiască și despre modul corespunzător de a citi Scripturile. Scrisoarea lui Barnaba

scrisă înainte de 150 va preciza că evreii s-au înșelat pentru că au interpretat Legea în

mod literal: „Moise, care primise o învățătură triplă/întreită despre mâncăruri, s-a

folosit de un limbaj spiritual, însă ei, în pofta lor trupească, au înțeles că face referire la

hrana materială” (10, 9). La mijlocul secolului al II-lea, Iustin păstează o atitudine la fel

de polemică, în cadrul căreia Legea a fost dată poporului evreu pe motiv că era

rebel/răzvrătit și idolatru (Dialog cu iudeul Trifon 22, 11 – 23, 2). Hristos este cel care

vorbește prin profeți și care își anunță propria sosire (ibid., 75).

Irineu a vrut să apere unitatea revelației creștine în fața părerii ereticilor, mai ales

a gnosticilor. Este primul care formulează într-un mod clar marile principii ale

figurizmului în Vechiul Testament. Nu trebuie să vedem în Legea lui Moise un

ansamblu de legi morale. Ea e mai degrabă o culegere de profeții care pregătesc

umanitatea pentru a-l primi pe Fiul izbăvitor. „O profeție reprezintă prezicerea

lucrurilor care vor veni, vestea anticipată a realităților ulterioare” (Contra ereziilor IV, 20,

5). Dumnezeu voia să-și educe poporul, să îl învețe încetul cu încetul marile adevăruri

ale revelației dumnezeiești (Contra ereziilor IV, 14, 3).

La sfârșitul secolului al II-lea, Origen este primul care renunță la limitele strâmte

ale polemicii împotriva evreilor și a ereticilor, pentru a elabora o vastă teorie generală

care va rămâne ca referință pentru sistemele ulterioare. Înțelesul Sfintei Scripturi se

dezvoltă pe trei niveluri: primul, sensul corporal și somatic, este precum carnea

revelației dumnezeiești, al doilea, sensul psihic, este sufletul și al treilea, sensul

pneumatic sau spiritual, corespunde duhului din om și conține umbra binelui care va

veni. „Așa cum omul este alcătuit din trup, suflet și duh, așa cum Sfânta Scriptură pe

care Dumnezeu, din providența Sa, a dat-o pentru mântuirea oamenilor” (Despre
principii IV, 2, 4). Toate acestea sunt expuse în cartea a IV-a din tratatul său Despre

principii. Doctorul alexandrin reacționează împotriva exceselor unilaterale. Este

împotriva celor care nu recunosc decât sensul material și a celor pentru care există

numai sensul alegoric. Stabilește o sinteză favorabilă/avantajoasă, recunoscând prezența

atât al unuia cât și al celuilalt nivel de citire, ambele având valoarea lor. Va rămâne în

continuare întreaga lui viață sensibil față de aspectul mistic al descoperirii dumnezeiești

(Despre principii IV, 2, 7).

Aici încă o dată Ilarie dă dovadă de originalitate și de independență. Este primul

latin care a redactat un tratat de exegeză. Pentru ca un alt program de studii biblice să

fie elaborat va trebui să așteptăm până când Augustin realizează tratatul său (finalizat

în 426) Despre doctrina creștină.

Episcopul de Poitiers trage folos din marea tradiție greacă și de la cel mai mare

reprezentant al acesteia, pe Origen. Cu toate acestea, nimeni nu a putut să-l priveze pe

savantul alexandrin de influența directă sau preponderentă. Dacă cei doi comentatori se

înțeleg între ei, cel mai adesea este pentru că participă la aceeași tradiție confirmată ce

mai mulți martori. La fel este și întâmplarea cu Rahab, interpretată în aceeași măsură de

către Clement al Romei (Scrisoare către corinteni 12, 7), Irineu de Lyon (Împotriva ereziilor

IV, 20, 12), Iustin de Nablus (Dialog cu iudeul Trifon 111, 4), Origen (Omilii la Levitic VIII,

10) și Ilarie (Tratat despre taine II, 9).

Dacă imaginea lui Hristos este centrală pentru acești doi comentatori din urmă,

ea nu este în același fel. Origen rămâne în continuare sinsibil în fața unei perspective

morale și mai ales mistice, în cadrul căreia Hristos escatologic este cel care întipărește o

viață nouă în inimile noastre. Ilarie este un latin și mai ales de toate un responsabil al

Bisericii, prin urmare cea privilegiată va fi deci dimensiunea istorică și cea ecleziologică.

Întâmplările Vechiului Testament sunt închipuiri ale altor evenimente istorice

îndeplinite/realizate în Hristos și Biserica Sa.

 Comentariul despre crearea lui Adam și în mod aparte cea a Evei este o ilustrare

magnifică a centrelor de interes al exegetului pictavian. În primul rând, el caută să

salveze realitatea istorică a faptelor povestite. Eva făcută din coasta lui Adam este

într-adevăr o ființă din carne: „acest os scos din carne și îmbrăcat/înfășurat din nou în

carne a devenit un trup” (Tratat despre taine I, 3). Este amintit principiul caracterului

istoric al Scripturii: „El (Dumnezeu) nu a știrbit credibilitatea faptelor și a arătat că ceea

ce s-a realizat/îndeplinit în altceva era prefigurarea a cărei sursă era” (ibid.). Legătura

dintre Adam și Eva o prefigurează pe ceacare îl unește pe Hristos de Biserica Sa:

„Cuvântul S-a făcut carne și Biserica este membru al lui Hristos” (ibid.). Episcopul nu

uită dimensiunea solemnă/sacramentală a Euharistiei: „El ne-a învățat limpede că

Adam și Eva reprezentau tipul persoanei și Bisericii Sale, pentru că ne-a făcut cunoscut

prin împărtășirea cu trupul său că această Biserică a fost sfințită după somnul Său cel de

moarte” (ibid.). Toate acestea duc la un îndemn moral: „ea (Biserica) nu va fi salvată

dacă cei pe care i-a născut/conceput nu păstrează credința” (ibid.).

În opoziție, să remarcăm faptul că Origen prezintă dualitatea bărbatului și a

femeii ca simbol al binomului suflet și duh: „duhul este bărbatul, pentru suflet o putem

desemna pe femeie” (Omilii la Geneză I, 15). Savantul egiptean dezvoltă atunci câteva

cugetări despre rezultatul/produsul din urma acestor două elemente: „dacă ei se înțeleg

și trăiesc în armonie, prin uniunea lor ei cresc și se înmulțesc, ei nasc/concep ca pe fii

pornirile cele bune, gândirile și cugetările folositoare […] dar dacă sufletul care este

unit cu duhul și ca să spunem așa este împreunat cu el se înjosește uneori plăcerilor

trupești […], acest suflet întinat ca printr-un adulter trupesc nu poate nici crește nici să

se înmulțească în mod legitim” (ibid.). Este evidentă diferența de interes și de

perspectivă.

Adevăratul scop fixat de Ilarie în această acțiune nu este imediat perceptibilă. El

nu a adunat diverse omilii răspândite în Biblie. Comentariile nu au amploarea genului

omiletic. Ele sunt mai degrabă prezentate ca exemple posibile de propovăduire și ca

puneri concrete în practică a metodei expuse. Lucrarea este definită de către însuși

autorul ei ca fiind un libel (pamflet). Episcopul vrea deci să ofere clericilor un rezumat al

exegezei spirituale. Vrea să le ofere reguli esențiale care au rolul de a-i ghida în citirea și

interpretarea Bibliei. În concluzia sa, episcopul se întoarce spre cititor și îi vorbește

despre datoria lui față de ascultători (Tratat despre taine II, 11). Perspectiva pastorală este

dificilă prin două aspecte. Pe de o parte, nu este vorba despre un tratat de exegeză

savant. Este un manual depropovăduire, iar referirea la ascultător dovedește acest

lucru. Pe de altă parte, pasajele alese sunt cele folosite în timpul liturghiei, mai precis

citirea Sfintelor Scripturi, comentată mai apoi printr-o omilie (ibid.).

Pentru a fi deplin, să remarcăm faptul că Ieronim relatează că Ilarie elaborase un

comentariu despre cartea lui Iov pornind de la un de-al lui Origen pe același subiect.

Această ultimă lucrare nu a ajuns până în zilele noastre.

Opera științifică a lui Ilarie, fie că este dată de Comentariul despre psalmi sau de

Tratatul despre taine, este în întregime ghidată de aceeași grijă pastorală. Luminarea,

îndrumarea credincioșilor și hrănirea lor cu Cuvântul; acestea sunt grija episcopului

savant. Aceeași preocupare îl va împinge spre mari inovații liturgice.

III. 9. Imnurile lui Ilarie

Ilarie de Poitiers este primul episcop latin care a compus imne special create

pentru liturghie. Grija sa pastorală și preocupările lui dogmatice vor caracteriza această

nouă lucrare literară și poetică.

Totul începe în… 1885 prin descoperirea unui manuscris. Este vorba de cel de la

Arezzo. A fost copiat la Monte Cassino în secolul al XI-lea. Acesta prezintă Jurnalul de

călătorie al Egeriei, Tratatul despre taine al lui Ilarie și ultima parte păstrată, având o stare

deplorabilă, oferă textul incomplet a trei imnuri atribuite episcopului de Poitiers.

Punctul comun al acestor trei documente trebuie să fie practica rituală, în omiliile
exegetice și în imnurile dogmatice. Jurnalul Egeriei este povestirea pelerinajului realizat

de către această călugăriță la sfârșitul secolului al IV-lea sau la începutul secolului al V-

lea. Pe durata a trei ani, aceasta parcurge Egiptul, Palestina și Mesopotamia. Această

relatare a călătoriei este interesant mai ales prin descrierile liturghiei săvârșite la

Ierusalim. Iată de ce se găsește alături de imnurile lui Ilarie în cadrul aceluiași

manuscris.

Este surprinzător faptul că acesta ar fi singurul martor al lucrării/operei liturgice

a lui Ilarie. Este mai degrabă un semn rău. Asta ar însemna că foarte devreme, s-a decis

ca să nu se mai copie din nou imnurile pictaviane. Acest lucru este puțin surprinzător

pentru că al patrulea sinod de la Toledo, sărbătorit în 633, precizează în cel de-al

treisprezecilea canon că nu este corect să respingem toate imnurile cunoscute ca

sărbătorind/serbând slava lui Dumnezeu, a apostolilor și a martirilor, așa cum fac

cântările sfinte ale preafericiților doctori Ilarie și Ambrozie, sub pretextul că nu cântă

decât cântări biblice. În acea perioadă, deci în Spania și în Galia Narbonensis,

lucrările/operele liturgice celor doi episcopi erau apreciate în egală măsură. Așadar

trebuie recunoscut faptul că ele se deosebesc numai prin fond/conținut și prin formă.

Dosarul refritor la imnurile lui Ilarie este foarte incomplet. Ieronim, în lucrarea

Despre bărbați iluștrii (100), a semnalat totuși existența unei cărți de imnuri. Poate era și

el acolo, copiat din nou în acest manuscris din Arezzo, printre primele cântări păstrate,

în aceste zece pagini pierdute. Însă cele 140 de versuri păstrate sunt surprinzătoare.

Fiecare dintre aceste imnuri se disting foarte mult de alte două, atât prin stil cât și

prin conținut, încât numai accentele profund specifice lui Ilarie asigură identitatea

autorului lor comun.

Primul imn numit Ante saecula qui manes, este de o greutate dogmatică ca nimeni

alta/fără seamăn. Elîncepeprintr-o profesiune de credință atât bogată cât și densă:

„Dumnezeule născut pentru noi de două ori, o Hristoase, când te naști dintr-un

Dumnezeu nenăscut, când Te va aduce pe lume Fecioara care naște” (strofa I, versurile
5 - 8). Concizia formulărilor nu favorizează avânturile lirice. Asta pentru că acest imn se

concentrează pe taina celei de-a doua persoane din Sfânta Treime. El contemplă

neșterea veșnică și temporală a lui Hristos, egalitatea și unitatea Sa cu Tatăl, cât și opera

Lui creatoare și izbăvitoare. Iată deci un plan ambițios pentru o cântare liturgică!

Al doilea imn numit Fefellit saevam est mult mai liric. În cadrul acestuia se evocă

marea bătălie între Hristos și moartea prin imagini apocaliptice. Moartea personificată

este interpelată. Homer cântase deja strigăte de furie/vociferări asemănătoare. Sfântul

Pavel le-a adresat acestui întunecat dușman al vieții: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?

Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 55). Acest lirism poetic la Ilarie se

manifestă până la împrumuturi neașteptate din mitologia greacă: „apele arzătoare ale

palidului Styx se răcesc; înghețat, Phlegeton uită că fierbe” (versurile 19 și 20). Însă

expresia se transformă într-o simplitate emoționantă atunci când Ilarie îl parafrazează

pe hoțul cel bun de pe cruce: „Hristoase, din cerurile care sunt ale tale, amintește-Ți de

trupul în care Te-ai născut, căci al meu este” (versurile 41 - 42).

Tonul este cu totul popular în cel de-al treilea imn intitulat Aeda carnis gloriosa.

Subiectul poate face referire la o anumită slăvire, este lupta victorioasă a lui Hristos

Întrupat contra lui Satana și a puterii lui pământești. Ilarie descrie bucuria sadică a

Dușmanului cu o anumită înflăcărare: „acestuia îi fac plăcere altarele și îi fac plăcere

templele, îi face plăcere sângele stricat al victimelor, îi fac plăcere minciunile, îi fac

plăcere desfrâurile, îi face plăcere sângele răspândit de război, îi face plăcere să-L vadă

pe Creatorul cerului ignorat de păgâni” (versurile 7 - 9). Chiar și muzicalitatea este

populară, dată de tetrametrul trohaic catalectic, adică fiecare vers este compus din patru

grupe acâte două picioare (adică tetrametru), fiecare constituind o silabă lungă și una

scurtă (iată de ce este trohaic), ce conferă întregului un ritm aproape săltăreț. La aceasta

se adaugă faptul că se omite o silabă la fiecare vers (iată pentru ce este catalectic), ceea

ce este corespunzător limbajului familiar. S-a stabilit chiar că acest tip de ritm era cel

folosit de soldații romani atunci când cântau isprăvile amoroase ale lui Cezar.
 Ce diferență față de primul imn! Acesta prezintă încă de la început un vers

metric asclepiad, alcătuit dintr - un spondeu, doi coriambi și un iamb. Este inutil să

explicăm toți acești termeni tehnici, cititorul va înțelege că este vorba de o versificație

savantă, inspirată de cea practicată uneori de către Horațiu, poet latin din primul secol

î.Hr. Bogăției dogmatice a imnului îi corespunde o muzicalitate academică și emfatică.

Dar dacă Ilarie, creatorul unei liturghii latine aparte, a probat mai multe stiluri ce

corespund diferitelor conținuturi? Slăvirii ritmate de la a treia piesă i se opune

academismul primeia, iar a doua dă dovadă de un lirism așezat.

Opera liturgică nu a fost tot timpul puternic apreciată de Biserică și nici de toate

comunitățile. Ea a apărut totuși de la origini. Chiar Noul Testament prezintă mai multe

cântece sfinte, în special evanghelia după Sfântul Luca ce cuprinde cântarea Sfintei

Fecioare Maria sau Magnificat (Luca 1, 46 - 55), Benedictus (Luca 1, 68 - 79) și Nunc

Dimittis (Luca 2, 29 - 32). Acestea sunt adesea numite „cântări” deoarece apar în textele

inspirate. Însă Sfântul Duh, răspândit printre comunități, insuflă imnurile și cântările

din timpul adunărilor culturale, după cum constată și și Sfântul Pavel în prima sa

epistolă către corinteni (14, 15 - 26). Pentru creștini era firesc să se roage la orice vreme.

(Fapte 16, 25; Jacques 5, 13). Această obișnuință, vrednică de laudă în sine, va dăinui și

după aceea. Pentru Ignatie al Antiohiei (mort la începutul secolului al II-lea),

armonizarea vocilor în timpul cultului este modelul a însăși vieții comunitare (Epistola

către Efeseni 4, 1 – 2 și Epistola către Romani 2, 2). Plinius cel Tânăr, guvernatorul Pontului

și Bitiniei, îl informează pe împăratul Traian despre obiceiul creștinilor de a cânta în

coruri alternante o cântare numită „lui Hristos ca unui Dumnezeu” (Scrisoarea X, 96

[97], 7). Odele lui Solomon, compuse în Siria în secolul al II-lea, prezintă texte remarcabile

despre botez, Întrupare, Patimi și multe alte teme, însă conțin în aceeași măsură și

trăsături gnostice. În această privință ele sunt caracteristice pentru devierile posibile în

acest domeniu. Chiar obscuritatea stilului poetic poate ascunde greșeli de temut.
 Lumea latină și-a încercat puterile în poezia sfântă. Pe la 304, Lactanțiu compune

lucrarea Instituții divine. Este prima încercare în latină a unei opere a gândirii creștine.

Acțiunea este plină de ambiție dar îi lipsește profunzimea. Gândirea este superficială,

formarea teologică insuficientă, meditația/cugetarea metafizică sărăcăcioasă dar limba

este elegantă. Lactanțiu va fi numit de către umaniști „Cicero creștin”. Ironia sorții a

făcut ca el să se apuce de scris, asta pentru că fiind profesor la Nicomidia din Bitinia,

oraș grecesc, nu avea elevi. De fapt asta este remarca făcută de Ieronim la adresa lui

(Despre bărbați iluștrii 80). Pe la 330, un tânăr spaniol de origine nobilă, preot cu numele

de Juvencus, va concentra cele patru evanghelii într-un mare poem epic. Fiind compusă

fără emfază, lucrarea folosește un limbaj simplu și clar. De asemenea și Ieronim

semnalează această nouă tentativă literară (Despre bărbați iluștrii 84). Apreciată și imitată

în secolul al IV-lea, această lucrare a fost lăudată în toată perioada Evului Mediu. Chiar

și Galia a elaborat un mic poem religios, cu titlul de Laudes Domini cum miraculo quod

accidit in Aeduico. Cu o lungime de 148 de versuri, acesta îl slăvește pe Hristos Creatorul

și Izbăvitorul. Se încheie printr-o rugăciune adresată împăratului Constantin și copiilor

săi. Astfel faptul sărbătorit este victoria creștinismului și deschiderea către o nouă eră.

Minunea povestită în acest poem permite evaluarea calității gândirii teologice în

această operă/lucrare poetică. Un bărbat și o femeie se iubeau nespus și au hotărât să se

reunească în același mormânt după moartea lor și și-au luat toate măsurile/au făcut

toate aranjamentele necesare. Femeia a murit prima iar soțul a îngropat-o în locul

convenit. Atunci când a murit și el și a fost așezat lângă soția lui s-a întâmplat o

minune, căci aceasta s-a trezit pentru câteva clipe din morți și și-a putut primi astfel

iubitul dându-i mâna/întinzându-i mâna. Această poveste evlavioasă și cu totul naivă

este emoționantă prin proslăvirea fidelității în dragostea care biruiește moartea, dar ea

nu depășește deloc sentimentul popular/din popor al credinței comune.

Ilarie trebuia să fi fost extrem de surprins dă descopere creativitatea liturgică în

Orient, pentru că în acea perioadă Efrem își va manifesta geniul. Născut în 306, prin
urmare fiind cu doisprezece ani mai mare decât Ilarie, acest diacon a trebuit să-și

părăsească orașul natal, Nisibe (în prezent Nusaybin, în Turcia), atunci când a fost

anexat de perși, la moartea lui Iulian Apostatul din anul 363. Împreună cu mulți alți

refugiați, se va stabili la Edessa (în prezent Urfa, în Turcia),în acea vreme sub control

roman. Din secolul al II-lea până în cel de-al X-lea, acest oraș a fost un mare focar

intelectual și religios în limba siriană. Autor fecund, a fost exeget, apologist, predicator

și poet. Opera sa a fost repede tradusă în greacă și în armeană. Deci succesul a fost

rapid și foarte răspândit în Orient. Structura stilistică a imnurilor sale este destul de

flexibilă, cu versuri regrupate în strofe și alternate cu refrenuri.

Totuși neîncrederea rămâne într-o mare măsură față de aceste opere poetice.

Ieronim critică aspru aceste creații literare: „ce să facă Horațiu cu psaltirea, Maro cu

evangheliile și Cicero cu apostolul?” (Scrisoare către Eustochia, 29). Sinodul de la

Laodiceea, sărbătorit între 341 și 381, stipulează în canonul 59 că nu trebuie să folosim

în cadrul liturghiei decât cântările extrase din Vechiul și Noul Testament. Episcopii

adunați voiau să reacționeze împotriva introducerii cântărilor religioase compuse de

către eretici. Bănuiala era în continuare trează în acest secol al patrulea dezbinat de

certuri hristologice.

În pofida acestei prevenții în Orient și a sărăciei liturgice în Occident, Ilarie se

avântă încă de la început în această nouă aventură fără pregătire personală ori

comunitară. El este cel care va crea un nou mod de rugăciune. Principalul motor al

acestei inițiative este fără nici o îndoială convingerea fermă de a îndeplini astfel o parte

importantă din sarcina sa episcopală: „Este o datorie să ne declarăm împotriva

sacrilegiului nerușinat, împotriva nerușinării discursurilor neîntemeiate, a discursului

frivol dar fermecător, o contradicție făcută de o doctrină sănătoasă, de credința sinceră,

de cuvinte clare, pentru ca să aibă transparență în sinceritate, dar și în sănătate” (Despre

Sfânta Treime VIII, 1). Liturghia este unul din locurile de luptă. El a asediat acest teren,

făcând comentarii asupra cărții psalmilor. El ocupă acest teritoriu deoarece este „mai
plăcut să cânți cuvintele sfinte ale nădejdii omenești decât aceste fabule obscene a

spectacolelor rușinoase”, exclamă el în comentariul său (Despre psalmul 118, he, litera 5,

14). Fiind în continuare sensibil față de dumnezeirea lui Hristos salvatorul, Ilarie

manifestă în imnurile sale meditația lui teologică despre a doua persoană din Sfânta

Treime.

Aceste compoziții nu au cunoscut un succes așa de mare, nefiind de multe ori

tanscrise. Însuși autorul lor îi compătimește pe credincioșii lui lipsiți de educație.

Ieronim, cel care redă aceste cuvinte, insistă asupra faptului că în Galia cultura nu este

dată de natura locuitorilor ei, ci de calitatea învățătorilor săi. Iată de ce eremitul de la

Betleem îl numește pe episcoul de Poitiers „Ronul elocvenței latine” (Comentariu la

Epistola către Galateni 2).

Liturghia este un mod de a intra în comuniune și de a transmite poporului

cuvântul evangheliei. O altă tactică ar fi sprijinul adus vieții monahicești.

 CAPITOLUL AL III-LEA

ÎNCEPUTUL MONAHISMULUI ÎN OCCIDENT

La începutul anului 360 la Constantinopol, curtea freamăta, sinodul se termină și

Ilarie se poate întoarce. Fără îndoială că nu știa nimic despre toate tulburările politice și

militare, el căuta un mijloc de transport. Probabil că era fericit să-și revadă orașul și

eparhia, fiind în mod cert mai preocupat să restabilească adevărata credință la Poitiers,

în Aquitania și în întreaga Galie. Pentru întoarcerea sa, dacă ar fi ales să se întoarcă cu

vaporul, trebuia să aștepte venirea primăverii deoarece traficul maritim pe Marea

Mediterană era închis pe timpul iernii. Furtunile puternice, frecvente în această

perioadă a anului, constituiau o amenințare prea mare pentru corăbiile neadaptate la

asemenea încercări.

III. 10. Ilarie în trecere la Roma; întâlnire nereușită cu Martin

Sulpicius Severus semnalează faptul că Ilarie a trecut prin Roma (Viața Sfântului

Martin 6, 7). De ce ar fi făcut această călătorie exilatul eliberat? Pentru că ar fi fost calea

cea mai ușoară? Nu cumva voia să profite de această lungă călătorie pentru a se întâlni
cu papa Liberiu? Acesta, după cum ne amintim, semnase formula de la Sirmium în 358.

Amândoi au cunoscut calea exilului, însă nu au reacționat în același fel. Oare aquitanul

voia să se intereseze de roman referitor la circumstanțele acestui fost acord? Nimeni nu

știe și nici nu poate răspunde la aceste întrebări. Dacă ne amintim de modul în care

Ilarie evocă această perioadă, vom observa că pentru el adevăratul responsabil este

împăratul Constanțiu (Contra lui Constanțiu 11). O altă posibilitate ar fi că Ilarie,

singurul episcop occidental prezent la sinodul de la Seleucia, dorea să-l informeze pe

papă în legătură cu adevărata desfășurare a discuțiilor și să dezvăluie manipularea lui

Acaciu, un nou sosit în cadrul acestor certuri. Astfel Liberiu putea să-și formeze o idee

mai precisă despre episcopatul oriental. Ilarie putuse frecventa acest mediu cu mai

mare libertate decât episcopul de Roma.

În orice caz, adevăratul scop al lui Sulpicius Severus în această notificare despre

călătoria lui Ilarie la Roma este a demonstra râvna de care a dat dovadă Martin, tânărul

convertit, pentru a-l întâlni pe faimosul apărător al credinței.

Să ne amintim că Martin s-a născut în 316 la Sabaria (în prezent Szombathely,

Ungaria) în Panonia. Este straniu să remarcăm că Ieronim, mare organizator al vieții

monahale la Roma, apoi la Betleem, este și el de asemenea originar din Panonia.

Tânărul Martin a slujit imperiului în serviciul armelor. Din această perioadă datează

faimoasa scenă a mantiei tăiate în două pentru un cerșetor, pe când era la Amiens. În

relatarea hagiografică pe care o va compune, Sulpicius Severus (360 - 420) oferă cheia

interpretării acestui eveniment. Într-un vis, Hristos face cunoscut următoarele: „Martin,

care este numai catehumen, m-a îmbrăcat cu veșmântul acesta” (Viața Sfântului Martin

3, 3).

Botezat în 339, părăsește armata în 356 pentru a se consacra slujirii lui

Dumnezeu. Dar el dorește să facă asta într-un mod ferm și viguros. Iată de ce îl va

prelua pe Ilarie ca învățător, rămânând în preajma sa pentru o perioadă de timp. Înainte

de exilul său, credința episcopului de Poitiers era recunoscută și demonstrată. Seniorul

dorea să îl facă pe acest brav discipol diaconul său, dar Martin a refuzat evocând ca

motiv nevrednicia sa. În cele din urmă va accepta să fie hirotonit preot exorcist, ca

simbol al acestei lupte împotriva lui Satana care va fi o constantă în viața viitorului

pustnic (Viața Sfântului Martin 5, 1 - 3).

În timpul exilului lui Ilarie, Martin va pleca în Iliria pentru a apăra adevărata

credință și pe luptătotul ei exilat. Va fi lovit cu vergi și izgonit. Se va stabili mai apoi

într-o sihăstrie aproape de Milano și de episcopul arian Auxențiu, ca și cum ar fi vrut

astfel să înfrunte erezia chiar din miezul cel mai tare. Dar va fi izgonit și s eva retrage

într-o insulă numită Gallinania, departe de țărmul Genovei (Viața Sfântului Martin 6, 4).

În 360, atunci când Ilarie a putut să se întoarcă din exil, Martin se grăbește să îl

întâlnească. Încearcă să îl vadă la Roma însă prea târziu, căci episcopul trecuse deja.

Discipolul își va întâlni în cele din urmă învățătorul la Poitiers, acolo unde are parte de

cea mai prietenoasă primire. Se va stabili într-o sihăstrie, nu departe de oraș, numită

Ligugé (Viața Sfântului Martin 7, 1). În acea perioadă această ctitorie/întemeiere

monahală a fost revoluționară în Occident.

III. 11. Viața monahală în Occident

Ar fi periculos de aplicat în Occident situația privilegiată a călugărilor din orient.

Din totdeauna Egiptul a cunoscut pustnici și aceasta înainte de creștinism. I-a avut pe

asceți, dar și pe sihaștrii în templul lui Serapis la Memphis. Monahismul creștin s-a

organizat la sfârșitul secolului al III-lea cu Antonie care va structura anahoretismul,

adică viața retrasă din pustie. La începutul secolului al IV-lea, Pahomie va fonda prima

mănăstire aproape de Teba (Theba) și va opta pentru cenobitism, adică o anumită

disciplină comunitară. În secolul al IV-lea, Atanasie al Alexandriei va integra această

nouă formă de viață în dinamica ecleziastică, prin alcătuirea Vieții lui Antonie. Aceste

lucruri merg pentru orient, însă situația este cu totul alta în Occident.
 În secolul al IV-lea, acest stil de viață era considerat „demn de disprețuit și

umilitor”, asta ca să reluăm cuvintele lui Ieronim. În Scrisoarea 127 (5), el descrie

căutarea spirituală a Marcelei, o tânără fată din înalta societate romană care nu se poate

dedica lui Dumnezeu din cauza prejudecăților împotriva vieții religioase. Acest lucru se

petrece în 341.

Iulian era împărat arunci când Ilarie s-a întors din exil (361 - 363). El este cel care

exprimă cel mai bine unul din motivele esențiale care au provocat această antipatie în

lumea latină, și acela este egoismul acestor călugări. Fugind din comunitatea altor ființe

umane, ei se dedică datoriei sfinte a filantropiei, pentru că omul este prin natură un

„animal sociabil și civilizat” (Scrisoarea 89 b).

Puțin mai târziu în 380, Libanius (310 - 400), retor păgân și prieten al împăratului

Iulian este un autor cunoscut pentru atitudinea moderată și spiritul împăciuitor față de

creștini. Totuși el nu și-a putut stăpâni furia când vorbește despre călugări și poftele lor

lacome, vorbind despre aceștia ca „de un alt flagel, chiar mai grav (decât cel al fiscului),

acești oameni care umplu peșterile de prezența lor și a căror cumpătare se oprește la

veșmintele lor” (Discursuri II, 32).

Păgânii nu sunt singurii care au de obiectat împotriva călugărilor. Însăși creștinii

au tratat acest fenomen cu precauție și chiar grijă. În secolul al V-lea, o conversație între

un păgân convertit, Apollonius și un creștin, Zaheu, aduce lămuriri importante despre

aceste precauții față de pustnici. În cartea a III-a a acestor Consultationes Zacchei et

Apollonii, este dezvăluită fățărnicia acestor sfințiți. Ei practicau abstinența și înfrânarea

și având această puternică reputație, le atrăgeau femei și tinere pe care le seduceau pe

urmă pentru a-și însuși bogățiile lor.

Chiar și Martin s-a confruntat cu această ostilitate. Întâlnirea sa cu Ilarie îi va

asugura sprijinul unei autorități bisericești.

III. 12. Ilarie și Martin

 Episcopul și eremitul aveau multe puncte comune. Amândoi erau niște luptători.

Unul impunea adevărata credință în Galia, celălalt asceza religioasă în Occident.

Amândoi su suportat ostilitatea autorităților atât politice cât și bisericești. Dar

adevăratul rol pe care l-a jucat Ilarie se referă mai mult la misiunea în mediile rurale

decât la fixarea vieții cenobitice. Pentru acest nou episcop de oraș, trebuia să

răspândească Vestea cea Bună în afara orașelor și mănăstirile erau reprezentative

acestei noi evanghelizări.

În plus, supunerea pustnicului față de episcop este în mare parte evidențiată de

către Sulpicius Severus. Simplu fapt că Martin îl cunoscuse pe Ilarie chiar înainte și

imediat după exil marchează apropierea dintre cei doi luptători. Această loialitate era

caracteristică deja lui Antonie, fondatotul monahismului oriental. La moartea sa,

bătrânul eremit i-a cedat mantaua/haina episcopului Atanasie. Acesta din urmă

povestește aceasta cu evlavie în biografia pe care o va dedica acestuia mai mare decât

dânsul (Viața lui Antonie 91, 8). Sulpicius Severus, redactând Viața Sfântului Martin,

dorește deci să combată orice formă de reproș față de creația incontrolată în mișcarea

monahală. Fondatorul acesteia a luptat pentru credința adevărată și a rămas în

comuniune cu Biserica.

Toate acestea ne ajută să înțelegem atitudinea lui Martin. Dar ce părere avea

Ilarie de ea? Oare episcopul de Poitiers era preocupat de acest răzvrătit? Mai întâi de

toate, mișcarea monahală nu îi era necunoscută. Atanasie trăise în exil la Trier din 335 în

337 și la Roma în 341. Condamnat pentru că a combătut arianismul, episcopul de

Alexandria răspândise peste tot pe unde rătăcea intereseul pentru viața eremită. Dar

această formă de legământ nu putea fi transpusă așa ușor din Egipt în Galia. Idealul

oriental este viața în pustie, din ce în ce mai departe de orice centru locuit, cu scopul de

a lupta împotriva diavolului chiar pe teritoriul lui, care este singurătatea. Cele două

încercări precedente ale lui Martin la Milano și la Gallinaria se situează în această

epopee eroică și autonomă. Dimpotrivă, Ligugé va fi fondată nu departe de orașul

episcopal și în comuniune cu episcopul.

Mai apoi, un alt eveniment chiar din viața lui Martin putea explica prin

anticipare strategia lui Ilarie.

Pe la 370, călugărul este este numit episcop de Tours. Poporul îl smulge pe noul

păstor din mănăstirea sa și l-a escortat până în orașul episcopal. De ce atâta violență?

Asta pentru că episcopii prezenți, mai ales cel de Angers, în vecinătate de Tours, nu

și-au ascuns deloc opunerea lor animată. Sulpicius Severus nu prezintă decât obiecții

meschine: „ei au spus că era un individ demn de dispreț și că un bărbat cu o înfățișare

jalnică, cu veșminte murdare, cu părul în dezordine nu era demn de episcopat” (Viața

Sfântului Martin 9, 3). Motivul este mai serios. Poporul era istovit de stilul de viață și de

conducere al episcopilor, adesea proveniți din aristocrația galo-romană. Rafinamentul

lor decadent era foarte departe de exigențele evanghelice. Austeriatea unui călugăr se

asemăna mai bine cu condiția de viață împăratășită de oamenii de la țară.

Și iată că fără îndoială cheia pentru interpretarea sprijinului adus de către Ilarie

lui Martin este convertirea oamenilor din provincie. Secolul al IV-lea a văzut cum tot

mai multe orașe din Galia au devenit creștine. Însă lumea satului rămânea învăluită în

păgânism. Stabilind comunități rugătoare în afara orașelor, episcopul va aputea ajunge

la popor acolo unde se află.

Pentru a concluziona această parte, să cităm câteva cugetări în care Ilarie

subliniează importanța ascezei în purificarea unui bun episcop. „[Pavel] a vrut ca

episcopul să fi emai întâi încercat de o luptă lungă în suferințe, vrea ca să fie urcat la

acest rang prin plătirea prețului scump al smereniei și al credinței” (Despre psalmul 118,

ghimel, litera 3, 16). Aceste puține rânduri au fost scrise după exilul său, atunci când l-a

primit pe Martin. Însă aici încă o dată evidențiază atașamentul asceților față de

adevărata Biserică. Mortificările filosofilor, ale magilor și ale ereticilor nu au folosit la

nimic. „Numai lui Dumnezeu trebuie să-i hărăzim disprețuirea trupului, păzirea

curățeniei, îndurarea posturilor” (Despre psalmul 64, 3).

Întoarcerea în Galia a fost marcată de o activitate intensă, dată de sinodul de la

Paris, tratatul de exegeză și comentariul la psalmi, încercările în liturghie și deschiderea

spre mișcarea monahală. O singură luptă mai așteaptă Ilarie.

CAPITOLUL AL IV-LEA

MOARTEA ȘI VIEȚUIREA LUI ILARIE

Misterul care înconjoară datele biografice ale lui Ilarie persistă până la data

morții lui. A fost admis în mod normal că este vorba de 13 ianuarie 367. Însă un studiu

recent o situează pe data de 1 noiembrie în același an.

Să facem cunoscute câteva elemente din acest dosar în mod necesar foarte tehnic.

Cei doi martori aproape contemporani nu se pun în acord. Ieronim, în Cronicile sale,

plasează moartea episcopului la începutul celui de-al cincilea an de domnie a lui

Valentinian și a lui Valens. Sulpicius Severus vorbește de al șaselea an al aceluiași

principat (Cronici II, 45, 4). După cum vedem, discutarea acestui subiect nu este ușoară

și necesită lungi dezbateri.

Să semnalăm pur și simplu faptul că este straniu de văzut că toate nu sunt decât

presupuneri cu privire la viața lui. Singura dată sigură este cea a sinodului de la

Béziers, în decursul căruia trebuia să fi fost condamnat la exil. Restul nu rerpezintă

decât calcule pornind de la câteva indicații parțiale.

 Totuși este ciudat să constatăm că Ilarie, cel care a reunit episcopatul din Galia,

care a restaurat credința niceană în Aquitania și în împrejurimile acesteia, care a fost

cofondator al monahismului occidental, în ciuda schimbării pe care a realizat-o în

Biserica occidentală, nu i s-a acordat mai multă atenție. Se pare că a murit singur,

abandonat. Nu a avut parte de un mică piesă de teatru cu temă religioasă sau de un

discurs frumos de adio. Această sărăcie contrastează cu bogăția legendelor și poveștilor

din jurul lui Martin de Tours, discipolul său. Vom încerca să înțelegem de ce.

III. 13. Evlavia față de Ilarie

Martin a devenit foarte devreme un sfânt foarte popular/cunoscut. Viața sa

compusă de Sulpicius Severus a fost larg răspândită. Aniversarea morții sale a fost

sărbătorită încă din primul an de la mutarea sa și sluja lui proprie va deveni mai apoi

cea săvârșită pentru toți mărturisitorii/propovăduitorii. Noi biserici au început să îi

poarte hramul, nu doar în apropierea orașului său episcopal, ci și la Marmoutier,

Ligugé și la Candes, acolo unde a și murit.

Ilarie a avut o soartă cu mult mai modestă. Va trebui să treacă aproape două

secole pentru ca să i se alcătuiască biografia. Cel care care va compune viața acestuia va

fi Venance Fortunat, și el episcop de Poitiers. Acest autor este straniu din mai multe

privințe. Este mai întâi cunoscut pentru că a compus două imnuri celebre, care încă se

mai cântă în litughia actuală. Pange lingua gloriosi este cântat în cadrul sărbătorii

Preasfântului Sacrament, în timp ce sărbătorirea Patimilor este însoțită de Vexilla regis.

Fortunat este deci un plăcut/prietenos/binevoitor poet latin, născut pe la 530 aproape de

Treviso în Veneția. După ce a călătorit multă vreme, este numit ca secretar al reginei

Radegonda la Mănăstirea Sfintei Cruci din Poitiers. Fiind numit episcop al acestui oraș
în 595, va putea consulta arhivele eparhiei și să compună viața ilustrului său

predecesor. Însă această povestire este foarte scurtă și plină de prospețime și emfază

literară. Este mai degrabă drăguță decât profundă, mai plăcută decât instructivă.

Ilarie nu va fi o puternică sursă de inspirație pentru artiști. Este reprezentat în

puține vitralii. Sunt puține statui ca dovadă a evlaviei din popor. Nu a fost o

personalitate sugestivă pentru gesturile simbolice, precum a făcut soldatul roman

Martin împărțindu-și mantia sa, sau mult mai târziu, Francisc de Assisi a domolit lupul

din orașul Gubbio.

Dacă sunt puține lucruri în reprezentarea iconografică și în evlavia populară, să

căutăm așadar în domeniul înclinației persoanei în cauză, aici din întâmplare meditația

teologică. Ce viețuire a cunoscut Ilarie printre Părinții care l-au urmat?

III. 14. Viețuirea teologică a lui Ilarie

Primele comentarii vin din partea unuia din cei mai tranșanți/categorici scriitori

din literatura patristică, anume a lui Ieronim, de o generație mai mic decât Ilarie,

deoarece traductorul din Panonia s-a născut în 347, adică la treizeci de ani după

teologul din Aquitania. Eremitul din Betleem vorbește adesea despre episcopul de

Poitiers. În singurele sale scrisori îl evocă de nouă ori, însă face la fel și în comentariile

sale.

Mai întâi el laudă învățătura lui doctrinală. Când era tânăr, trecând prin Trier, el

a transcris cu mâna sa Comentariul despre psalmi și dosarul Despre sinoade (Scrisoarea 5

către călugărul Florentius, 2). El recomandă de altfel Laetei să citească operele lui

(Scrisoarea 107 către Laeta, 12). Minuțiosul traducător al Bibliei apreciază comentariile

lui Ilarie. Se întreabă cum se poate să îi cerem din nou să explice ceea ce episcopul de

Poitiers a interpretat atât de bine (Scrisoarea 55 către preotul Amandus, 3). Chiar și când

nu este de acord, Ieronim citează cu respect opinia emisă înaintea sa (Comentariu la

Sfântul Matei 10, 30). Se apără chiar de această autoritate pentru a-și justifica traducerile

proprii. Dacă Ilarie a transpus în latină textul Septantei, de ce el, Ieronim, să nu poată

face același lucru (Scrisoarea 34 către Marcela, 3)? Episcopul are o astfel de autoritate

încât a deschis larg calea către noi versiuni.

Autorul Vulgatei nu se poate abține să nu amestece fierea cu mierea. Își bate joc

cu ironie și aroganță de Ilarie care „ se înalță pe coturnul gal”, cu alte cuvinte, care vrea

să facă pe importantul, și continuă plin de viclenie: „pentru că se împodobește cu flori

din Grecia, se încurcă uneori în perioade lungi, astfel este departe de a putea fi citit de

către creștinii cei mai simpli” (Scrisoarea 58 către Paulin de Nola), ceea ce nu ne împiedică

să îl numim în altă parte „Ronul elocvenței latine” (Comentariu la Epistola către Galateni

2, prefață).

Ieronim nu poate deci ascunde respectul imens pe care îl simte pentru Ilarie și

atunci când ne gândim la numărul mare de persoane cu care el a corespondat, ne

gândim că este posibil ca el să fi împărtășit tuturor entuziasmul său față de fostul exilat

pictavian.

Nici chiar Augustin nu îl scutește de elogii pe episcopul de Poitiers. Îl consideră

ca pe „cel mai neînfricat apărător al Bisericii catolice (universal)” (Contra lui Iulian I, 9),

ca pe „un atlet glorios al catolicismului (universal)” (ibid., II, 26), un doctor vestit al

Bisericii” (ibid., II, 28). Prestigiul lui Ilarie este atât de mare încât chiar și ereticii recurg

la autoritatea sa. Donatiștii preiau o observație dezamăgită a exilatului în Frigia: „în

afară de Eleusie și un număr mic de persoane care erau cu el, majoritatea oamenilor din

zece provincii ale Asiei, unde mă găsesc și eu, nu cunosc cu adevărat pe Dumnezeu”

(Despre sinoade). Schismaticii africani au dedus din asta că acest cler nu mai putea să

sărbătorească în mod valid sfintele taine. Augustin contestă în mod firesc această

afirmație, deși ea dovedește totuși autoritatea lui Ilarie recunoscută în mod universal

(Scrisoarea 93 către Vincent/Victor de Cartenna, 21 și 31). Episcopul de Hipona nu este

totuși lipsit de spirit critic. El acceptă triada ilariană însă o transformă. Aceasta se
îmbină în felul următor: „infinitatea în Veșnicie, frumusețea în Imagine, folosința în

Dar” (Ilarie, Despre Sfânta Treime II, 1). În această primă prezentare, Duhul Sfânt este

luat în considerare în raportul cu creația salvată, însă Augustin situează această triadă

în ordinul psihologic și astfel a treia persoană dumnezeiască izvorăște din apropierea

dintre Tată și Fiu fără ca acest lucru să fie considerat în mod direct legătura sa cu

creaturile (Augustin, Despre Sfânta Treime VI, 10, 11).

În altă parte comentariile biblice ale lui Ilarie servesc pe post de argumente

pentru o discuție dogmatică cu pelagienii. Printre altele, Augustin citează interpretarea

episcopului pictavian la adresa cărții lui Iov. Această mărturie este prețioasă deoarece

acest document exegetic a dispărut (Augustin, Contra lui Iulian II, 27). Într-un alt tratat

polemic, acesta îi atribuie lui Ilarie comentariul unui autor anonim. Simplul fapt că

această explicație ar putea aparține episcopului pictavian oferă o autoritate

indiscutabilă acestei păreri: „prin aceste cuvinte, Ilarie indică fără ambiguitate sensul

atribuit acestor cuvinte” (Împotriva celor două scrisori ale pelagianilor IV, 7).

Indiferent că ar fi în dogmatica trinitară sau în exegetică, Ilarie este un învățător

pentru Augustin, este o autoritate citată de acesta, fiind recunoscut până și de ereticii

donatiști.

Aceste laude sunt sincere și totuși, discipolii îl întrec pe învățătorul lor. Opera

exegetică a lui Ieronim și a lui Ambrozie este pe atât de vastă pe cât de consistentă.

Comentariile respective pe care le-au făcut îmbină influența alegorizantă a lui Origen cu

rigoarea latină. Episcopul de Milano va mai compune și imnuri cântate multă vreme,

asta pentru că profunzimea lor dogmatică nu compromitea simplitatea textului. Este

inutil de amintit că tratatul Despre Sfânta Treime al lui Augustin constituie referința prin

excelență pentru întreaga doctrină catolică (universală) în acest domeniu. Ilarie a fost

întrecut de succesorii lui, însă nu a fost uitat cu totul.

În secolul al V-lea, Vincențiu de Lerin a stabilit argumentul Tradiției. Conform

acestuia, nu este de ajuns Scriptura ca sursă și normă de credință pentru că poate fi

interpretată în diverse feluri. Trebuie deci să i le alăture învățătura Sfinților Părinți

recunoscuți și acceptați de Biserică. El citează în Commonitorium părerea lui Ilarie despre

Tertulian: „prin greșeala sa finală, Tertulian a făcut ca operele luicele mai lăudabile să-și

piardă autoritatea” (Ilarie, Comentariu la evanghelia după Sfântul Matei 5, 1 = Vincențiu,

Commonitorium 18).

Un secol mai târziu, împăratul Iustinian nu ezită să susțină că-și va conforma

politica religioasă la învățarea principalelor garanții ale ortodoxiei creștine. Din lumea

latină îi citează pe Ilarie, Ambrozie și Augustin. El declară toate acestea într-o scrisoare

pe care o va adresa celui de-al cincilea sinod ecumenic, adică cel de-al doilea de la

Constantinopol, în timpul celei de-a șaptea sesiuni din data de 26 mai 553.

În Evul Mediu, Toma d'Aquino, a cărui învățătură va fi stabilită ca referință

doctrinală de către sinodul de la Trent, îl citează pe Ilarie în nenumărate rânduri. În

primul rând, în Summa Theologica și mai ales în Prima pars, acesta răspunde obiecției

făcute de anumite persoane, conform căreia episcopul de Poitiers îi prezintă pe Tată și

pe Fiu ca două surse pentru Duhul Sfânt. La aceasta el răspunde că termenul de

„autori” trebuie perceput ca un adjectiv și nu ca un substantiv și că prin urmare Tatăl și

Fiul formează într-adevăr o singură origine a Duhului Sfânt (qu. 36, art. 4, ad. 7). În altă

parte, tot în Prima pars, reia conceptul de însușire, așa cum îl folosise Ilarie pentru a

atribui Tatălui veșnicia, Fiului frumusețea și Duhului Sfânt bucuria (Ilarie, Despre Sfânta

Treime II, 1 = Toma Summa Theologica Ia Pars, qu. 39, art. 8, sed contra). În Tertia pars el

respinge o obiecție lansată de alții, conform căreia puterea de judecată trebuie să fie

atribuită Tatălui și nu Fiului, deoarece Ilarie a spus că veșnicia se regăsește în Tatăl

(Ilarie, ibid. = Toma, Summa Theologica IIIa Pars, qu. 59, art. 1, ad. 2).

În lucrarea Comentarii asupra sentințelor, Toma îl citează în două rânduri pe Ilarie.

De fiecare dată, el se ocupă de atribuire și face referire la același pasaj: „în Tatăl, Fiul și

Duhul Sfânt, se găsește infinitatea în Veșnicie, vizibilitatea în Imagine, bucuria în

Binefacere” (Ilarie, Despre Sfânta Treime II, 1 = Toma Comentarii asupra sentințelor, cartea

I, distincția 31, qu. 2, art. 1; cartea III, distincția 1, qu. 2, 2).

Este acceptabil să gândim că Doctorul îngeresc nu a citit niciodată opera lui

Ilarie, dar că s-a familiarizat cu părerea lui prin intermediul manualelor care au adunat

pasajele cele mai faimoase și mai importante de la autorii vechi. Este la fel de probabil

că această frază a fost păstrată deoarece însuși Augustin a preluat-o și a dezbătut-o. În

această privință, marele teolog medieval este reprezentativ supraviețuirii lui Ilarie în

mediile erudite. Autorii clasici, printre care se numără Sfinții Părinți, erau mai studiați

în extrase reluate în antologii decât în totalitatea operelor lor.

Totuși exilatul a avut parte de o recunoaștere târzie.

III. 15. Ilarie, doctorul Bisericii

În 1851, Papa Pius al IX-lea l-a proclamat în mod oficial pe Ilarie doctor al

Bisericii. Această recunoaștere este importantă deoarece nu a fost acordată decât unui

număr restrâns de teologi. De la sinodul de la Trent până la proclamarea lui Ilarie,

Biserica îi va onora în mod similar pe Toma d'Aquino în 1567, Bonaventure în 1588,

Anselme în 1720, Isidor de Sevilla în 1722, Pierre Chrysologue în 1729, Leon cel Mare în

1754, Pierre Damien în 1828 și Bernard de Clairvaux în 1830. Această listă, prin faptul că

este scurtă și prin persoanele menționate dovedește destul de câtă stimă este

înconjurată doctina episcopului pictavian.

Ca să sfârșim, să remarcăm faptul că această proclamare a apărut în timpul unei

perioade grea pentru Biserică și pentru Franța. Mai multe guverne europene au încercat

să preia frâiele învățământului și să puterilor congregațiilor religioase. Ideile generale

proclamate în 1848 a început să înspăimânte burghezia franceză. Nepotul lui Napoleon

se pregătea pentru lovitura de stat. O dată stabilit la curte, se va folosi de Biserică

pentru a-și întemeia puterea. Noi personalități ca cea a lui Constanțiu se ivesc neîncetat.
 CONCLUZIA

A fost Ilarie un geniu? Este unul din oamenii care prin strălucirea personalității

lor și amploarea minții lor domină lumea inteligenței și a meditației/contemplării.

Ajung să construiască vaste sisteme de explicare ce ne fac să ne dăm seama de

complexitatea individuală prin unirea marilor noțiuni universale. Astfel de minți se

găsesc sub numele de Origen, Augustin, Toma d'Aquino și încă mulți alții.

Episcopul de Poitiers nu atinge astfel de vârfuri însă impune respectul și puterea

de admirație prin măreția sufletească, îndrăzneala faptelor sale și prin rigoarea

abordării sale.

Mai întâi de toate, măreția sufletului său se manifestă prin grija binelui comun.

Ilarie aflat în exil nu se înjosește să repete mereu vechi ranchiuni personale. În Frigia ca

și în Galia, se preocupă să salveze unitatea în episcopat. Își susține solidaritatea cu

episcopii care îl trădaseră totuși la Béziers. Limitează condamnările numai la singurii și

adevărații trădători, Saturnin de Arles, Auxențiu și Ursacius.

Ceea ce îl înfurie cel mai mult nu este chiar opoziția ireductibilă cu care s-a

confruntat, ci mai degrabă căutarea meschină a binelui individual/particular. Greșeala,

fie ea teologică sau dogmatică, este omenească, însă josnicia este inadmisibilă, mai ales
cea a oamenilor cu funcții și responsabilități. De aici provin aceste crize de furie și de

indignare față de episcopii gali după sinoadele de la Rimini și Seleucia. De aici apare

această mustrare violentă împotriva împăratului. Nu greșeala intelectuală este cea

insultată, ci mai ales mediocritatea mijloacelor folosite și motivațiile personale,

nedemne de sarcina încredințată și asumată. Ilarie face parte din rândul marilor slujitori

ai Bisericii. Conștient de responsabilitățile sale, el uită de cinstea și confortul său

personal pentru a apăra sarcina care i-a fost încredințată, cea de episcop. Aceasta

cuprinde o misiune de adunare laolaltă și de transmitere a învățăturii.

La această măreție sufletească se adaugă îndrăzneala în fapte. Prima calitate risca

să-l transforme într-un muncitor asiduu, mediocru și chițibușar, care investește toată

energia inteligenței sale în aplicarea îngustă/limitată a regulilor și comandamentelor.

Ilarie va depăși această învârtoșare a inimii și a sufletului printr-o îndrăzneală demnă

de cei mai mari pionieri. Va îndrăzni. Va face înovații în mai multe domenii. Biblia era o

dată utilizată în lumea latină ca o carieră din care fiecare putea extrage un fel de frază

sau de cugetare care să-i ajute ca argument într-o demonstrație. O dată cu Ilarie, Cartea

Sfântă devine o realitate în sine, demnă de studii și de contemplare. Aceasta merită o

explicație lungă și neîntreruptă asupra sensului propriu, scopului și contextului operei

insuflate/inspirate.

Chiar imnurile capătă un nou statut. Nu mai au statutul de poezii drăguțe în care

ne preocupăm doar de formă. Ele se transformă în instrumente de instruire și educare.

Poporul se roagă la ceva în care are credință. Prin intermediul cântării va învăța tainele

credinței. Însă trebuie de avut răbdare pentru ca acest popor să fie educat și convertit.

Orașele descoperă noua credință. Regiunile rurale au rămas cufundate în

ignoranță. Prin prezența apropiată de sfinții eremiți, oamenii satelor îi vor frecventa pe

oamenii lui Dumnezeu. Aplicarea monahismului oriental în Galia cerea un sete rar

întâlnită de risc/pericol și o nădejde tare în viitor. După eșecurile dureroase din timpul

tentativelor precedente de stabilire, era bine de adus statornicia în credință sau

luciditatea în adaptare. Opera nu a fost pe placul unor prelați cu privire la o anumită

rigoare în viața morală. Aceasta îi nelniștea pe alții prin autonimia pe care o insufla

acestei mișcări neașteptate. Ilarie adună la un loc și domolește, oferind la fiecare ocazia

să-și îndeplinească harisma lor aparte.

Curajul nestăpânit poate distruge ceea ce vrea de fapt să construiască. Noi

întreprinderi/acțiuni se prăbușesc la scurt timp după ce au fost inițiate deoarece nu au

fost nici susținute nici structurate de către o orgalizație solidă. Ilarie este un om al

dosarelor. El continuă ceea ce a început. Rigoarea puțin rece a lucrărilor lui temperează

îndrăzneala inovațiilor lui. Informațiile sunt adunate, documentele sunt ordonate, iar

scopul rămâne stabilit, cel de a hrăni poporul lui Dumnezeu cu adevărata doctrină.

Aici se încheagă adevărata personalitate a episcopului exilat. Relatarea

convertirii sale corespunde destul de bine temperamentului său. Când era păgân, a

întreprins cercetarea riguroasă a adevărului, despre viață, despre lume, despre el însuși.

A descoperit Ființa prin excelență. L-a găsit mai ales pe Cel care i-a descoperit aceasta.

Pentru El va părăsi fosta credință pentru a o îmbrățișa pe cea nouă. Pentru El își va

asuma trădarea fraților lui din episcopat și va accepta izgonirea.

Acest om al dosarelor devine un om al lui Dumnezeu, liber de a executa, de a

îndrăzni și de a acționa.