Dinamica Misiunii Creștine

Curs – Semestrul II

Paulicianismul

Paulicianismul este o dezvoltare tarzie și folclorică/populară a marcionismului, o

ramură populară a marcionismului. Cu maniheismul se incheie istoria curentelor dualiste în
Occident în perioada Antichității târzii, continuăm cu dualismele din Evul mediu, care sunt
prelungiri ale celor vechi, mai întâi în Imperiul Bizantin, apoi în restul Europei.
Paulicianismul este amintit pentru prima dată în secolul IX (870-871) de scriitorul
monah, Petru din Sicilia. Este documentul principal referitor la paulicianism. Din acest text se
referea și patriarhul Fotie al Constantinopolului. La fel de important sunt cele patru formule
de abjurare, folosite de Biserică la convertirea paulicienilor.

Doctrina pauliciană

Paulicienii se numeau între ei creștini, iar pe noi ne numeau romani, adică adepți
rătăciți ai falsului Apostol Petru. Există un Dumnezeu cu putere numai în lumea de apoi, în
transcendență, și un Dumnezeu creator cu putere în lumea de aici și de acum. Între cele două
epoci se situează sfârșitul lumii. Acest Dumnezeu creator este Dumnezeul Vechiului
Testament.
Atenție! Nu recunosc pururea-fecioria Maicii Domnului. După ce Maria L-a născut pe
Iisus care avea trup ceresc, i-a mai născut lui Iosif și alți fii. Iisus S-a folosit de pântecele
Fecioarei ca de o pungă sau trece prin ea ca printr-o conductă, sicut perfistula, fără să o atingă
sau să fie atins de trupul ei. De ce această precizare? Trupul femeii era considerat
necurat! Se folosește în special termenul Iisus deoarece acest termen nu face nicio referire la
transcendență. Dualiștii când vorbesc de transcendență folosesc termenul Hristos. Astfel, Iisus
și Hristos nu reprezintă aceeași Persoană.
Nu recunosc Euharistia. Crucea, Moartea și Învierea sunt doar aparente. Resping în
totalitate Vechiul Testament făcându-i pe profeți mincinoși și hoți, exponeneți ai diavolului.
Au un canon neotestamentar original, recunosc Evangheliile, Epistolele pauline, Epistola lui
Iacov. NU recunosc epistolele Apostolului Petru. Au au o venerație pentru Apostolul Pavel și
pentru Evanghelia lui Luca. Introduc în acest canon și epistolele învățătorului lor, Sergius.
Provocare: Cine și-a mai permis din personajele studiate să își introducă propriile lucrări în
canonul Noului Testament? Marcion. Lucrarea: Antiteză.

1
 Resping preoția sacramentală și detestă preoții. Dintr-o perspectivă culturală și
spirituală, de ce paulicienii și anumiți oameni detestau preoții și preoția? Factorul care
impune și susține Revelația sunt preoții. Pentru a impune un sistem trebuie să distrugă
obstacolul principal, preoții și preoția. Unii din cauza pacatelor lor, detestă preoții. Practică
Botezul cu Duh Sfânt și cu foc. NU recunosc sfinții, pornind de la disprețul pe care îl simțeau
pentru romani. Mulți creștini se tem de sfinți, iar această teamă derapează în tendința de a
anula sfântul și sfințenia. De ce? Aceștia sunt speriați/revoltați de curăția și frumusețea
sfinților. Acești oameni înțeleg sfințenia ca fugă de viață și de bucuriile vieții. Pentru a ajunge
la aceste ”bucurii”, ei depășesc limitele firescului, îndreptându-se spre păcat.
Sunt adepți ai exegezei inverse.
Formulele de adjurare adaugă la această listă alte trei elemente noi:
- Absurditatea că diavolul pervers ar fi autorul întregii lumi vizibile și al trupurilor
umane;
- Resping căsătoria, conceperea și nașterea ar fi legea diavolului;
- Enunță blasfemia că unul din Treime s-a făcut om doar în aparență și iluzie (deceți).
- Documentele care se referă la paulicieni vorbesc și de „reservatio mentalis” -
mărturiseau în public credința ortodoxă, dar la nivelul conștiinței lor dădeau un înțeles
paulicianist cuvintelor crezului.
- Aceștia sunt acuzați și de întâlniri promiscue de anul nou, cu luminile stinse.
Deși nu sunt întru totul marcioniți, paulicienii prezintă toate aparențele unui
marcionism folcloric, degradad, transmis prin mijloace precare și dezvoltat în medii puțin
intelectuale.

Ipoteze armenești

Interesul pentru această grupare este foarte mare pentru că paulicianismul este unica
verigă de legătură care poate să explice contaminarea gnostică a bogomilismului,
catharismului și ismailismului.
Numele de paulicieni trimite la un fondator sau la un conducător important care nu
poate fi altul decât un Paul sau un Pavel. Derivatul grecesc normal ar fi trebuit să fie
„paulianoi” și nu „paulikianoi”. Adepții adopțianismului lui Pavel din Samosata din
secolului III au fost numiți „paulianoi”. Iisus Hristos nu e Fiul lui Dumnezeu, concepția nu a
fost maculată și nici nașterea virginală, fiind adoptat de Dumnezeu la vârsta de 33 de ani. Din
acest motiv au susținut ideea că botezul copiilor este greșit. Termenul ”paulikianoi” cuprinde

2
în structura lui sufixul armenesc depreciativ „ik”, referindu-se la un Pavel, demn de dispreț
sau la adepții acestuia, vrednici de dispreți.
Documentele armenești îi ignoră pe paulicieni, dar consemnează o erezie al cărei nume
se apropie fonetic de erezia paulicieană, payl-i-keank. Această grupare nu se referă la vreun
Pavel. Payl inseamnă murdar sau murdărie, payl-i-keank – cei care duc o viață murdară.
Aceștia sunt consemnați în 555 în Armenia, condamnați în 719. Unii specialiști îi confundă cu
mesalienii sau euhiții, cei mai murdari dintre eretici pentru că își petreceau viața în desfrâu,
orgii și schimb de parteneri, condamnați în 447. Cercetările ulterioare au constat că acești
payl-i-keank nu au nicio legătură cu mesalienii, dar nici cu paulicienii, adepții neînsemnatului
adopționist Paul sau Pavel din Samosata. Deși condamnați în 719, payl-i-keank au continuat
să existe sub numele de t’ondrakeci până în 1166 când dispar din documente, deși au
continuat să existe. Între 1833-1847, urmașii payl-y-keancilor pun la dispoziția cercetătorilor
o copie manuscris din 1782 a unei scrieri numită „Cheia Adevărului”. Acest document
demonstrează că payl-i-keank erau adopțianiști și nu paulicieni. Deși au trăsături comune,
adopțianismul și paulicianismul au ajuns la aceste credințe pe căi complet diferite.
Concluzia finală: sufixul depreciativ armenesc „ik” a creat confuzie. Credincioșii payl-
i-keank sunt adepții disprețuitului Pavel din Samosata și nu au nicio legătură cu
pavlichienii/paulicienii bizantini, care sunt adepții vrednici de dispreț ai lui Pavel, venerat de
Marcion, dar și de paulicieni. Sufixul depreciativ „ik” definește starea lor umilă, nu starea
umilă apostolului.

Bogomilismul

Ca mișcare religioasă, se manifestă în Bulgaria în secolul X și este legată de un preot

numit Bogomil (cel miluit de Dumnezeu). Bogomil învăța că lumea e făcută de Sathanael,
fratele lui Hristos și fiul Dumnezeului aspru (Vechiul Testament). Întreg cultul Bisericii
reprezintă lucrarea diavolului. Icoanele și Crucea trebuie detestate, singura rugăciune
acceptată este Tatăl nostru, fiind rostită de patru ori ziua și de patru ori noaptea. Nu mâncau
carne, nu beau vin și detestau casatoria. Se mărturiseau și se iertau între ei.
După cucerirea Bulgariei de către Vasile II Bulgarotonul (1018), unii nobili bulgari s-au
refugiat la Constantinopol și au îmbrățișat bogomilismul. Bogomilismul a fost îmbrățișat și de
unii monahi bizantini.

3
 În secolul XII începe să-și contureze teologia, dar se și scindează. Cei care susțineau
autonomia Satanei, ca zeu puternic și atotputernic, s-au grupat în jurul bisericii de la Gravița,
un sătuc situat la granița dintre Tracia și Macedonia. Vechii bogomili, care îl socoteau pe
Satana un fiu decăzut al lui Dumnezeu și-au păstrat numele de bulgari. La sfârșitul secolului
XII, mișcarea cunoaște un avânt deosebit: se răspândește în Bizanț, Asia Mică și Dalmația.
Bogomilii încep să fie persecutați și se retrag în Nordul Balcanilor, dar misionarii lor ajung în
Dalmația, Italia și Franța. În secolul XIII se impune oficial ca religie de stat în Bulgaria și
Bosnia. După cucerirea otomană a Bulgariei și a Bosniei (1393), majoritatea bogomililor se
convertesc la islam.
În Europa de Sud-Est, anumite concepte bogomile au fost transmise prin apocrife și
supravețuiesc până astăzi în folclor, sporind sub influiență gnostică rolul/influiența
diavolului în viața omului și a lumii. În toate aceste concepții bogomile, Dumnezeu fie
doarme, fie obosește, fie nu știe ce să facă. Exemplu: în mitologia românească Dumnezeu nu
știe să strecoare pământul sub bolta cerească, dar îl învața ariciul să strângă pământul între
palme și așa apar văile și munții. „Deus otiosus” (inactiv, care nu are treabă) din religiile
primitive, după ce crează lumea și omul, se retrage în cer lăsându-și opera pe seama unui
Demiurg. Provocare: În ce sistem filozofic întâlnim aceeași idee? În deism. Ce teolog creștin
a impus în teologie și în cultură ideea de Deus otiosus? Fericitul Augustin. Cum îl definește
Fericitul Augustin pe acest Dumnezeu? Dumnezeu crează, sădește în creație niște rațiuni,
numite „rațiuni seminale” (pentru prima dată se vorbesc despre rațiunile seminale, filozofii).
Datorită acelor rațiuni pe care Dumnezeu le pune în existență, existența nu mai are nevoie de
Dumnezeu pentru că ea funcționează în conformitate cu aceste legi puse de Dumnezeu în
structura ei. Așa se explică secularizarea, ca fenomen negativ, având rădăcini telogice, iar
aceste rădăcini au fost structurate de Fericitul Augustin.

Învățătura referitoare la Dumnezeu a bogomililor

Singurul document real și autentic care vorbește despre bogomilism este „Interrogatio
Johannes”, un dialog între Ioan Evanghelistul și Iisus Hristos referitor la facerea lumii. Astfel,
se spune că universul se compune din șapte ceruri și din șapte zone situate sub acestea.
Noțiunea de „cer” exprimă aici transcendență absolută, iar noțiunea de „zonă” nu mai face
trimitere la această transcendență absolută. Cele șapte zone situate sub transcendența absolută
sunt: zona aerului, zona apelor superioare, zona apelor inferioare, zona pământului susținut de
doi pești (idee regăsită în MISA), zona norilor și zona iadului, la acestea se adaugă un

4
firmament făcut de Sathanael. Universul este compus din șapte ceruri și din șase zone plus
una.
Satana este asociat cu iconomul nedrept din Luca 16, 1-8. Acest iconom (satana) avea
puterea să umble de la tronul Tatălui pană la iad. Cade din cauza trufiei. Demiurgul este tentat
să „maimuțarească” pe Dumnezeul său, vrea să domnească și el peste un regat/împărăție
similară și caută un loc unde să o instaureze. Îl gasește sub zona apelor superioare, după cerul
al cincilea de sus în jos. În această zonă nu se gasea nici un înger, ceea ce înseamnă că
Dumnezeu nu își exercita acolo nici un control, fiind liberă de conducere. Satana observă
acest lucru, se întoarce în cer, adună îngerii lui Dumnezeu, se proclamă conducătorul lor și al
acestei împărății inferioară, dar preexistentă și nerevendicată, folosindu-și calitatea de
iconom, încearcă să îi convingă pe îngeri să le reducă datoria față de Tatăl. Reușește să
ademenească o treime din ei (pana în cerul al cincilea), Tatăl se supără și poruncește îngerilor
credincioși să le confiște îngerilor căzuți însemnele rangurilor și ale demnităților purtate:
veșminte, tronuri și coroane. Satanei îi confiscă lumina slavei Sale, obrazul i se face ca fierul
înroșit, trăsăturile feței ca cele umane, capată șapte cozi (simbolul celor șapte păcate capitale)
prin care îi trage la el pe îngerii căzuți și se așează cu aceștia în firmament, rugându-l pe Tatăl
să îi arate milă. Tatăl milos le dă ca rastimp șapte zile în care ei pot face ce vor. Paralela
dintre creația lui Dumnezeu și parodia lui satana, care se desfășoară tot în șapte zile. Satana
nu este creatorul lumii, ci doar modelatorul/arhitectul materiei.
Cum crează Satana pământul, oamenii, plantele și animalele? Îngerii aerului și ai
apelor superioare ridică 2/3 din apa care acoperea pământul și ceea ce rămâne formează
mările. Această despărțire a apelor are loc la porunca Tatălui care intervine astfel și în crearea
lumii inferioare. Deși Satena, zice interrogatio, este cel care comandă forme văzute,
organizarea acestei lumi inferioare se face, de fapt, din ordinul Tatălui. Deci, Dumnezeu și
diavolul sunt colaboratori! Suit pe doi pești, îngerul apelor superioare ridică pământul și apare
uscatul. Din coroana unui inger al aerului, Satana își face tronul și lumina soarelui, iar din
coroana îngerului apelor superioare lumina lunii și a stelelor, iar din pietrele prețioase de pe
amândouă, armata stelelor. Din aceeași coroană crează îngerii care vor supraveghea
fenomenele metereologice. Satana poruncește pământului să producă toate ființele vii și
vegetația, mării peștii și aerului păsările, toate fiind dependente de mediul în care au apărut.
Și bogomilismul are multe variante. Tatăl guvernează zona hypercelestă, Fiul mai mic-
Hristos - zona celestă, iar Sathanael, fiul cel mai mare – lumea. Sathanael în calitate de fiu
mai mare îi este superior lui Hristos. Alteori, Hristos este identificat cu arhanghelul Mihail
sau este socotit fiul mai mare. Fiul și Duhul Sfânt sunt ipostase distincte numai în timpul celor

5
33 de ani, dinainte de Jertfă, adică din anul 5500 până în 5533, după care se contopesc din nou
(sabelianism). Un teolog conteporan mai trebuie să creadă în aceste cifre? Nu! Se
împotrivește evidenței stiințifice.
Există și o icoană a Treimii bogomilă: Tatăl cu Fiul la dreapta și cu Duhul la stanga,
reprezentat sub forma de raze care îi emana din ochi. Provocare: De ce semnele zodiacului
sunt picatate în biserici? Este o metaforă despre lume și despre veacuri.
Punctul forță al bogomilismului este antropogonia (modalitatea creării omului).
1. Satana îl modelează pe om din pământ după chipul și după asemănarea sa, apoi
poruncește unui înger din cerul doi să intre în trupul lui Adam, iar unui înger din primul cer în
trupul Evei. Deși căzuți, cei doi îngeri se simt descumpăniți și plâng, văzându-se închiși nu
numai în trupuri muritoare, ci și sexuate. Satana le poruncește lui Adam și Evei să se unească,
dar nu reușesc pentru că „nu știau să înfăptuiască păcatul”. Pentru a-i ajuta, Satana face raiul
și recurge la un șiretlic ingenios: sădește în mijloc o trestie, Pomul Cunoașterii, în care îl
ascunde pe șarpe, făcut din saliva sa și le poruncește lui Adam și Evei să nu mănânce din
trestia respectivă. Deci, Pomul Cunoașterii și șarpele sunt demiurgul. El impune regula și tot
el provoacă îngerii întrupați să o încalce, demonstrând „un exces de subtilitate”. Satana o
seduce pe Eva sub forma șarpelui și Eva rămâne însărcinată, de aceea oamenii nu sunt numiți
fiii lui Dumnezeu, ci fiii diavolului. Adam și Eva devin robi ai Satanei, care dau naștere unei
rase satanice care se propagă sub formă traducianistă, ca și trupurile și sufletele. Sufletele se
înmulțesc ca și trupurile pornind de la sufletul unui protoplast. Sufletele căzute se înmulțesc în
cer și apoi pătrund în trupurile de noroi ale femeilor (Corpora femineia lutosa). Atenție!
Satana a introdus în momentul creării protopărinților un înger inferior în femeie, pentru a
denigra femeia.
2. După ce modelează trupul, Satana vrea să așeze în el sufletul furat de la Dumnezeu. Îl
introduce pe gura, dar iese pe cealaltă parte. Încearcă invers, dar fară rezultat. Trupul lui
Adam rămâne inanimat timp de 300 de ani, până când arhontelui îi trece prin cap să se
hranească cu animale spurcate (câine, pisică, broască, sarpe etc.) și apoi scuipă amestecul
asupra sufletului, formându-i învelișul material (antimimon pneuma). Astupă anusul și îi suflă
pe gură sufletul întinat de animalele spurcate.
O variantă populară și negativă care face referire la vehicolul platonic al sufletului,
numit okema, dar și la proton organon-ul lui Aristotel. (Proton organon: trupul astral care
învăluie sufletul mai înainte ca acesta să fie introdus în trup. Ideea de trup astral este prezentă
în New Age, în special la Steiner).

6
 3. Sathanael încearcă să anime trupul îmbinat de apă (apa în bogamilism are conotații
negative) al lui Adam cu propriul pneuma/suflet, dar acesta iese prin degetul mare al
piciorului drept. Această umezeală unită cu spiritul diavolului dă naștere șarpelui. Deci, omul
are în structura lui elemente demonice. Deși introduce în el propriul suflet nu reușește să îl
anime pe Adam și îl roagă pe Bunul Părinte să îi dea ceva din propriul Său suflet/pneuma.
Provocare: Considerați că această ideea bogomilă a animarii este prezentă în
contemporaneitate referitor la relația suflet-trup? Faptul că sufletul este superior trupului
este prezentă în modul nostru de a gândi? Sigur! Dacă ideea este bogomilă, însemnă că ea
din perspectivă teologică ortodoxă nu are nicio relevanță. Noi vorbim de omul integral în
care există sufletul și trupul într-un mod unit. Care ar fi argumentul suprem că trupul este
voit de Dumnezeu? 1.Întruparea Mântuitorului Hristos vorbește de omul integral și prin
întrupare s-a unit dumnezeirea cu trupul. 2.Hristos se înalță la cer și cu trupul. De ce este
important că Mântuitorul S-a înălțat cu trupul la cer? S-ar anula mântuirea. 3. La a doua
venire, trupul va învia pentru eternitate, vor coexista cu sufletele.

Istoria neamului omenesc.

Satana îi promite lui Dumnezeu că dacă va trimite sufletul omenesc, rasa nouă apărută
va umple golurile lăsate în cer de îngerii căzuți. Doctrina potrivit căreia numărul îngerilor
căzuți lasă în cer tot atâtea locuri goale, care trebuie umplute îi apaține lui Augustin și Luther.
Sathanael nu își ține promisiunea, se împreunează cu Eva pentru a pângări pentru totdeauna
specia umană. De la diavol, Eva naște pe Cain și pe Calomena, iar de la Adam pe Abel,
omorât de Cain. Ce mesaj transmite faptul că descendentul Satanei, Cain, îl omoară pe Abel,
descendentul lui Adam? Răul învinge! Răul este superior binelui. În urma acestui incident,
îngerii din cer(?) se unesc cu ficele oamenilor, iar fiii lor, uriașii, se revoltă împotriva lui
Sathanael, care-i distruge prin potop. Este salvat doar Noe pentru că îl venera pe Sathanael.
Pentru a-l pedepsi, Dumnezeu îi confiscă Satanei particula –el (în limba ebraică această
particulă face referire la divinitate sau dumnezeire), lipsindu-l pe diavol de puterea creatoare.
Dar datorită bunătății Sale, Dumnezeu îl lasă să domnească în continuare peste lucrurile
create de el. Satana îl păcălește din nou pe Dumnezeu, îl răpește pe Enoh în vederea întocmirii
unei istorii mincinoase a omenirii. Enoh compune 76 de cărți în care descrie împărăția
cerească inferioară a diavolului și astfel, oamenii nu mai pot cunoaște adevărata împărăție a
Tatălui, adică cele 7 ceruri. Provocare: Aceste 76 de cărți fac referire la Sf. Scriptură. Enoh
scrie la comanda Satanei Sf. Scriptură.

7
 Enoh îi învață pe oameni „forma sacrificiilor și a misterelor nelegiute” (face referire la
Jertfa Mantuitorului și la taine). Pentru a-și apăra împărăția, Tatăl îl trimite pe Fiul Lui, pe
Iisus pentru a dezvălui adevărul, dar Satana află și apelează la Moise, îi trimite și trei copaci,
în vederea confecționării Crucii, îi dă și Legea și îl ajută să treacă prin Marea Roșie. Pentru a
pregăti calea lui Iisus, Tatăl trimite pe îngerul Maria, și Iisus intră și iese prin urechea lui
dreaptă. (ce spun Părinții? Conceperea nu este naturală. În cult avem formularea
„Mântuitorul își ia trup din preacuratele sângiuiri ale Fecioarei”. Explicație: conceperea nu
este naturală (consecința unei intimități), ci supranaturală (consecința Sf. Duh), dar procesul
care se produce în trupul Fecioarei este unul natural. Nașterea a fost naturală, adică se naște
ca orice copil, nu prin ureche. Care ar fi argumentul că se naște ca un copil normal? Pentru
că trupul Lui este unul real. Ce deosebește nașterea Mântuitorului de nașterea oricărui
copil? Pururea fecioria Maicii Domnului. Pururea fecioria poate fii explicată rațional din
perspectiva credinței? Da. Mântuitorul a intrat prin ușile încuiate, iar aceasta explică taina
materiei transfigurate, care face posibile aceste performanțe, deși ea rămâne materie.
Auzind că Hristos a venit în lume și neștiind unde să îl găsească, Satana îl trimite pe
îngerul Ilie, care este și Ioan care botează cu apă, care-L poate recunoaște după porumbel.
Noe, Enoh, Ilie, Moise și Ioan Botezătorul sunt oamenii arhontelui. Arhontele îl rastignește pe
Iisus, dar patimile și moartea nu sunt reale.
Bogomilii resping Tainele asociindu-le cu creștinii răi, discipolii lui Ioan se căsătoresc
și sunt dați în căsătorie, pe când ucenicii lui Iisus sunt encratiți și sunt ca îngerii lui Dumnezeu
din ceruri. Iisus nu are un trup fizic, nu conține pământ, ci unul imaterial pe care-l parăsește în
zona aerului atunci cănd se întoarce în Împărăția lui Dumnezeu. Ideea că părăsește trupul în
aer și îl va relua când se va întoarce o întâlnim la ufolatri. Lumea aceasta va dura până când
numărul drepților recuperați în ceruri va fi egal sau îl va întrece pe cel al îngerilor căzuți.
Eshatologia se va întâmpla când o „pâclă tenebroasă și gheenă de foc” va distruge toate părțile
rele ale cosmosului până în zona aerului. Satana și îngerii lui vor fi aruncați într-un lac atât de
adânc, încât dacă un om de 30 de ani aruncă o piatră, pietrei îi va trebui 3 ani să atingă fundul.
Consecințe doctrinare și etice. Hrana provenită prin naștere și vinul, pentru că incită la
procreare, au fost inventate de diavolul și trebuie evitate. Bogomilismul are o atitudine
tranșant antinomică fată de învățătura și spiritualitatea Bisericii. Autorul minunilor nu este
Iisus, ci diavolul. Crucea este un instrument diabolic, destinat executării lui Iisus. Din cult
acceptă doar Tatăl nostru. Bisericile sunt edificii ale Satanei. Resping învierea și judecata de
apoi.

8
 Cum înterpretează bogomilii Sf. Sciptură? Fac o interpretare alegorică, pornind de la
mâncarea și îmbrăcămintea Sf. Ioan Botezătorul. Părul de cămilă simbolizează Legea necurată
precum cămila, deoarece permite regimul carnivor, căsătoria, jurământul, sacrificiile, omorul
etc. Cingătoarea de piele simbolizează Evanghelia, care a fost notată pe piei de oaie. Lăcustele
reprezintă poruncile Legii, incapabilă de a distinge binele de rău. Mierea sălbatică este din
nou Evanghelia dulce ca mierea.
Pornind de la aceste precizări, Culianu trage concluzia că bogomilismul are origine
intelectuală, nu populară. Culianu vorbește de un rafinament intelectual prezent aici, pe care îl
identifică cu cel al monahilor bizantini din vremea respectivă. Culianu pune toate ideile
bogomile pe seama monahilor bizantini. În realitate, bogomilismul își are originea în
dualismul clasic, care ține de optiunile omului căzut, care face abstracție de norma obiectivă
a realității.

Dualismul bogomil.

Nu se poate vorbi în bogomilism de dualism pentru că diavolul este doar

arhitectul/modelatorul/factorul, nu creatorul materiei. Diavolul este o entitate subordonată lui
Dumnezeu și face rău pentru că Dumnezeu îi permite „din milă”. Doctrina bogomilă este doar
pseudo-dualistă.
Nu putem vorbi de un anticosmism în bogomilism pentru că Dumnezeu se implică în
crearea materiei. Animalele și plantele sunt produse la ordinul Satanei, dar cel care le produce
este pământul. Animalele sunt demne de dispreț pentru că se înmulțesc după legea arhontică a
procreației, în timp ce plantele nu ar trebui să fie dispețuite. Totuși, vița de vie se numără
printre cele 20 de specii pe care diavolul le-a plantat în paradis (un loc rău) și în care își
introduce savoarea sau gustul lui. Singurul lucru definit ca rău în întregime pentru că provine
de la diavol este concupișcența (înclinația maladivă spre intimitate). Pentru acest motiv, sunt
encratiți și vegetarieni. Numai Iisus și Maria au putut să evite concupișcența pentru că nu au
avut trup fizic, ei au fost îngeri așa cum sunt și sufletele noastre, fără a fi închiși în trupuri
așa cum suntem noi. Bogomilii în comparație cu gnosticii nu recunosc existența unei rase
superioare. În bogomilism nu întâlnim nicio referire la Set, el fiind inițiatorul acestei rase de
neclintit. Totuși, în bogomilism există o rasă umană mai bună în comparație cu cea făcută de
Satana, rasă pe care o numesc nefilim, provenită din urmașii uriașilor distruși de potop.
Ideea inteligenței ecosistemice este ambiguă pentru că arhitectul ecosistemului este
diavolul, dar creatorul materiei este Dumnezeu. Bogomilismul neagă principiul antropic

9
pentru că numai trupul aparține acestei lumi. Omul nu este superior făcătorului său ca în
gnosticism, ci tot un înger căzut și el încât poate urca la tronul lui Dumnezeu.
Bogomilismul se distinge de celelate forme de dualism. În gnosticism materia nu are
origine divină, doar atunci când este vorba de rămășițe divine (scântei de lumină). Pentru
Marcion materia nu are nicio legătură cu Dumnezeul transcendent. Primul care leagă materia
de Satana este Marcion. Întunericul maniheist este un principiu rău, coetern cu Dumnezeu.
Paulicianismul profesează dualismul radical între doi dumnezei.
În cazul trupului uman, Satana dovedește puteri creatoare efective. Deși pământul nu a
fost creat de el, trupul este făurit de el după chipul și după asemănarea sa dintr-o materie
umedă care trimite la forma fluidă a șarpelui – o expresie a antisomatismului.
În bogomilism este evidentă distincția dintre creator și modelator/factor/poetes/
demiurgous. Culianu mai face o afirmație jignitoare pentru învățătura ortodoxă: repulsia
bogomilă față de materie este mai puțin semnificativă decât de repulsia multor Părinți ai
Bisericii. Ideea de la care pleacă Părinții este aceea că toată creația este creată de
Dumnezeu și, din acest motiv, este bună. Pe lângă aceasta, Dumnezeu a pus în materie
rațiunile divine. Materia este definită ca rațiune divină plasticizată. Plecând de la calitatea
de rațiune divină plasticizată, materia și cosmosul pot fi transfigurate. De ce pot fi
transfigurate? Materia are un suport spiritual/duhovnicesc, iar acest suport este rațiunea
divină.

Iisus/Hristos în bogomilism:

1. Tatăl guvernează zona hypercelestă, Fiul mic-Hristos zona celestă, Sathanael, fiul cel
mare pe cea a lumii. Acesta este superior lui Hristos, în calitate de prim-născut. Alteori,
Hristos este identificat cu Arhanghelul Mihail sau este socotit Fiul cel Marei, etc.
2. Tatăl hotărăște să îl trimită pe Fiul Său, Iisus, pentru a dezvălui adevărul. Sathanael
se folosește de Moise pentru a-l împiedica, Tatăl nu renunță și îl trimite pe îngerul Maria și
Iisus intră și iese prin urechea lui dreaptă. Iisus nu are trup fizic, părăsește trupul imaterial în
zona aerului când se întoarce în împărăția Tatălui Său. Nu are nevoie de hrană, moartea și
învierea nu sunt reale.
3. Auzind că Hristos a venit în lume și neștiind unde să îl găsească, arhontele îl trimite
pe îngerul său Ilie-Ioan Botezătorul care îl poate recunoaște după porumbel. Numai botezul
lui Iisus aduce mântuirea pentru că este al spiritului. În comparație cu ucenicii lui Ioan care se
căsătoresc, ucenicii lui Iisus sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer, adică encratiți.

10
 4. Diavolul va fi încătușat cu lanțuri indesctructibile, drepții vor străluci ca soarele iar
Fiul va sta de-a dreapta Tatălui.
5. Nu Iisus face minuni, ci diavolul. Crucea este un instrument diabolic destinat
executării lui Iisus.
6. Numai Maria și Iisus au putut evita concupișcența; Hristos pentru că nu are trup fizic,
iar Fecioara pentru că este înger Întrupat.
7. Arhontele îl răstignește pe Iisus, însă patimile și moartea nu sunt reale.

Catharismul

Termenul „cathar” înseamnă curat și vorbim de două forme de catharism.

Bogomilismul ajuns în Apus s-a numit Catharism. Încă din secolul al XI – lea, documentele
vorbesc de misiuni bogomile în vestul Germaniei, în nordul Italiei, în centru și sudul Franței,
dar și în sud-est.
La începutul secolului XII mișcarea bogomilă era deja înrădăcinată cu comunități bine
structurate în Italia (Lombardia), în Provence (Franța) și în Franța centrală. La 1167 are loc o
sciziune importantă în bogomilismul bizantin. Biserica din Sclavonia – Slovinia rămâne
credincioasă vechii doctrine moderate sau pseudo-dualiste, dar apare o biserică nouă, care
profesa un dulism radical, cu centrul în localitatea Draguntia-Dragovița, care va fi impus
catharismul provensal al unei părți a catharismului lombar.
Distincția dintre catharii moderați și cei radicali este prezentă în cea mai veche scriere
anti-cathară (Manifestatio haeresis catharorum – 1176-1190). Atât în Lombardia, cât și
Provența au existat comunități cathare moderate, radicale, dar și intermediare sau cu afinități
mai mari sau mai mici într-o parte sau în alta.

Doctrina catharilor pseudo-dualist.

Pseudo-dualismul catharian mai este numit monarhian. Doctrina catharilor moderați

dualiști monarhieni este identică cu cea bogomilă cu unele deosebiri. Din sângele lui Abel au
apărut câinii, de aceea sunt credincioși omului. Crucea este semnul fiarei din Apocalipsă. Sunt
vegetarieni. Atenție! Au o obsesie pentru soare, lună și stele. Diavolul este soarele, iar Eva
este luna și comit adulterul în fiecare lună ca un bărbat cu o prostituată. Toate stele sunt

11
demoni. Lucifer este dumnezeul Vechiului Testament, Eva este instrumentul păcatului, iar
fructul oprit este luxuria (dorința permanentă și obsesivă pentru desfrânare).
La catharii moderați, creatorul materiei primordiale este Dumnezeu, în timp ce artizanul
este diavolul. Distincția între Creator și factor sau artizan a jucat un rol foarte important în
polemica dintre catharii monarhieni și cei radicali. Lucifer a fost creat de Dumnezeu și a
păcătuit prin liber arbitru, fiind invidios pe creația lui Dumnezeu. Întors la cer, seduce îngerii-
stele, produsul cuplării soarelui cu luna, fiind roua dimineții și uneori mierea.
Pentru a răspunde întrebării Cum se poate înălța un trup la cer?, monarhienii susțin că
Hristos și-ar fi părăsit trupul în timpul înălțării într-un loc ceresc unde stau Fecioara și
Apostolii și că și-l va relua pentru ultima oară la judecata de apoi.
Concluzia finală: Doctrina este identică cu cea exprimată din Interrogatio cu foarte mici
deosebiri. Catharismul moderat este o formă de bogomilism antrenat într-un proces de
amestecare în doctina radicalilor, care are o proveniență diferită, deși punctul de plecare îl are
tot în bogomilsm.

Catharii radicali.

Toate documentele care se referă la ei precizează că ei cred în doi Dumnezei diferiți, din
acest motiv se numesc radicali, unul bun și altul rău, fiecare creatori de îngeri. Cei doi creatori
coeterni au fiecare câte o treime și o lume proprie. Diavolul părtaș la eternitate crează tot ce se
vede, inclusiv stelele și este divinitatea Vechiului Testament, în timp ce Dumnezeul bun
crează și el o împărăție incoruptibilă cu ceruri proprii, cu soare, lună și stele proprii și cu cele
patru elemente aferente (apă, aer, foc, pământ). Ființele cerești umane din această împărăție
au ca și noi trup, suflet și spirit, dar spiritul nu locuiește în interioritatea trupului – aceasta este
învătățura despre Dumnezeu.
Învățătura despre Lucifer. Este fiul dumnezeului rău, se transfigurează în înger de
lumină și urcă în ceruri. Îngerii Dumnezeului bun intervin pentru el, fiind adoptat de
Dumnezeul bun și îl face intendentul împărăției Sale, urmând desfășurarea scenariului
bogomil cunoscut.
Învățătura bogomilă despre îngeri. Sunt alcătuiți din trup, suflet și spirit. În urma
căderii, trupurile și spiritele rămân în cer, cad numai sufletele și sunt întemnițate de Lucifer în
trupuri omenești. Sufletele îngerilor amăgiți ajung în lumea de treimii negative, unde suportă
procesul trasmigrării până ajung la cunoașterea adevărului. Sufletele căzute din cer sunt
încarcerate nu numai în trupuri de oameni, ci și de animale, chiar și în plante.

12
 Învățătura despre Hristos. Coboară pe pământ pentru a salva sufletele îngerești. După
numeroase transmigrații, un suflet care se căiește își recuperează trupul și spiritul ceresc,
precum și coroanele, veșmintele și tronurile de slavă rămase în cer. Spiritele coboară în
căutarea sufletelor căzute, le găsesc, comunică cu acestea, își amintesc că au fost în cer și
încep să facă binele. Hristos este Fiul Dumnezeului bun, în comparație cu Lucifer care este
fiul Diavolului. Se naște din îngerul Maria și trupul Lui este o fantomă – nu a murit și nu a
înviat. Lumea aceasta este iadul și alt iad nu mai există. Când toate sufletele se vor fi întors în
lumea Dumnezeului bun, îngerii dumnezeului rău vor începe războiul împotriva lor – dualism
dialectic circular, adică se pornește de la un punct, se parcurge o circumferința și se ajunge în
același punct. Lumea aceasta nu va avea un sfâșit, judecata a avut loc. Ideea că judecata
finală a avut loc se regăsește în mișcarile advente. Focul și osânda sunt doar în această lume.
În catharism se vorbește despre Hristos, dar și despre Iisus. Acest Iisus vine în lume pentru a
salva sufletele înșelate, care după ce primesc punerea mâinilor sau botezul spiritual, se
pocăiesc – consolamentul sau consacrarea perfectului cathar. În momentul consacrării,
fiecare suflet primește un spirit ceresc ocrotitor numit spiritum paraclitum, diferit atât de
spiritus sanctus, adică spiritul personal al fiecăruia, cât și de spiritus principale, a treia
ipostasă a trinității cathare. Atât spiritus principale, cât și Iisus nu sunt egale cu Dumnezeu –
o forma de subordinaționism. Maria este o ființă celestă cu trup, suflet și spirit. Iisus ca ființă
celestă a fost născut sicut perfistula (ca printr-un canal sau printr-o conductă). Acest Iisus
moare în trupul lui ceresc și prin urmare învierea este reală. Pentru că l-a biruit pe diavol,
Tatăl îl așează de-a dreapta Sa. Minunile lui Iisus nu sunt fizice, ci spirituale. Ce loc ocupă
minunea în lumea contemporană? Este contestată, fiind socotită o înșelătorie. Nu înviază
trupul de carne, ci trupul ceresc. Dumnezeu nu are liber arbitru și nici creaturile Sale.
Dumnezeu nu mai crează suflete pentru că acestea sunt preexistente.
Și catharii radicali nu acceptă tainele, sunt vegetarieni, nu depun jurământ și nu ucid.
Profeții nu au fost răi, dar și-au rostit profețiile în altă lume. Ideea de lumi paralele de cine a
fost lansată pentru prima dată? De Marcion! Această idee este și astăzi prezentă în
știință,cultură etc. În cinematografie se răgăsește ideea de lumi paralele – extratereștri. Care
sunt argumentele că extratereștri nu există? Nu suficiente dovezi/argumente care să probeze
fără nici un fel de dubiu existența acestora.
Diavolul este autorul Vechiul Testament cu excepția Cărții lui Iov, a Psalmilor,
Eclesiatul, Înțelepciunea lui Iisus, lui Solomon și a 16 profeți.
Cel mai original gânditor cathar este Ioan de Lugio, născut pe la 1180, fost călugăr
cistercian (un ordin monahal din Apus), apoi filius maior și filius minor (în episcopiile cathare

13
fiecare episcop avea cate un filius maior și filius minor care preluau conducerea în momentul
în care episcopul părăsea această lume). Este posibil să fie episcop al Bisericii din Desenzano.
Ioan de Lugio nu este de acord cu teodiceea monistă (învățătura despre un Dumnezeu unic)
pornind de la pericopa evanghelică a pomului bun și unul rău. Trebuie să existe două
principii. Dacă Dumnezeu este atotștiiutor și a știut că îngerii vor cădea i-a creat imperfecți.
Concluzia: Dumnezeu este cauza și principiul oricărui rău sau Dumnezeu este atotștiitor fără
a fi bun sau bun fără a fi atotștiitor. Cele două creații, ale lui Dumnezeu și a divolului, sunt
procese de ordin spiritual, creator și artizan sau factor fiind același lucru. Deci, nu este
adevărat că unul crează materia, iar celălalt o modelează. Lumea este creată de tatăl
diavolului-Lucifer. Bunul Dumnezeu cârmuiește un univers paralel, invizibil și incoruptibil,
unde există căsătorie, luxură și adulter. Bărbații acelei lumi iau în casătorie ficele diavolului
zămislind uriași. Toate acestea sunt opera diavolului, mai puternic decât creaturile lui
Dumnezeu și se petrec fără voia Lui. Dumnezeu nu poate fi creatorul elementelor acestei
lumi, ci un creator-factor, care este principiul și cauza morții. Dumnezeul bun crează din altă
materie decât cea a lumii noastre un cer și un pământ, locuit de ființe inteligente și sensibile.
Pentru că nu are puterea de a face rău, de a se distruge sau de a se dedubla, Dumnezeu nu este
atotputernic decât în chip metaforic, are puterea de a face numai cele bune. Această idee este
prezentă și astăzi în NMR, în special în satanism. Virtutea satanistului este de a face rău.
Tinerii de astăzi sunt învățați că își pot manifesta atotputernicia, sinucigându-se. Puterea de
a se distruge demonstrează că este mai puternic decât Dumnezeu – Mișcarea EMO le
propune tinerilor să iasă din orice formă de regulă, normă sau principiu. Catharii susțineau
că în momentul când îți produci suferință ești foarte puternic.
Dumnezeu nu are liber arbitru, dacă Dumnezeu ar avea liber arbitru, voința Lui ar trebui
sa prevaleze asupra voinței diavolului. Dar pentru că nu se întamplă așa, acest Dumnezeu
demonstreză că este neatotștiitor. Singura făptură a lui Dumnezeu rămasă neîntinată de diavol
este Hristos. Bunul Dumnezeu a înfăptuit tot ce i se atribuie în Vechiul Testament pentru a
stăvili păcatul, însă toate acestea nu au avut loc în lumea noastră, ci în altă lume.
Ioan de Lugio acceptă Biblia în întregimea ei ca document autentic, dar care nu se referă
la universul nostru, ci la unul paralel în care au loc și Nașterea, Patimile Moartea și Învierea
lui Hristos. Mântuirea este posibilă numai prin transmigrarea din trup în trup, această
transmigrare, în gandirea lui Culianu, este de origine origenistă (este greșită pentru că ea se
regăsește cu mult înaintea lui Origen în Hinduism și Budism).
Concluzii: În timp ce catharismul monarhian nu reprezintă decât o variantă a
bogomilismului, catharismul radical este produsul unor cercuri intelectuale care au cunoscut

14
bogomilimul și l-au interpretat într-o manieră maniheistă. Origenismul tardiv elaborat și
practicat de monahii egipteni ai secolului IV-V formează baza sistemului. Culianu consideră
că originea catharismului se află în monahismul secolului IV-V. Cauza se află în eternul
dualism, bine-rău, la care se adaugă înfluențele platonice și aristotelice. Monahii secolului V
erau mari oameni de cultură și nu ar fi susținut niciodată vreo idee care să contrazică
Revelația. Bineînțeles, ei erau secondați de monahi neinstruiți care proferau asemenea
inepții.

Origenism și Catharism radical.

Formele de origenism prezente în doctrina cathară radicală sunt combătute sistematic

de Sf. Epifanie în „Panation”, de fostul origenist Ieronim și de Teofil al Alexandriei
(simpatizant și apoi dușman înverșunat al origeniștilor din deșert).
Sf. Epifanie:
1. „Trupul învierii nu este identic cu trupul de carne”. Trupul înviat nu mai are
legătură cu trupul dinainte de înviere. (Dumnezeu S-ar contrazice pentru că distruge
trupul).
2. Subordinaționismul. De ce constituie o obsesie pentru mulți teologi? Pentru că
este foarte greu să înțelegem din perspectivă rațională unitatea de ființă a Persoanelor.
Dogma nu este irațională, ci suprarațională. Adică, nu înseamnă că ceva ce nu înțeleg nu
există.
3. Credința că sufletul uman preexistă în formă de îngeri și de puteri care au
comis păcate și ca pedeapsă au fost închise în trupuri materiale.
4. Faptul că profesau doctrina platonică a trupului mormânt (în greacă trup=soma,
mormânt=sema, psihe=suflet, psihros=răceală). Adică venind de sus, sufletul s-a răcit
atunci când a ajuns în hainele de piele, deși Origen nu le-a confundat niciodată cu trupul.
Ce înțelege doctrina ortodoxă prin „haine de piele”? „Hainele de piele” desemnează
mortalitatea biologică și realitățile care au urmat căderii în păcat. Ca să supraviețuiască
în noua condiție, omul a inventat știința, tehnica, cultura și arta, toate aceastea sunt forme
ale hainei de piele care face posibilă supraviețuirea în condițiile de om căzut.
5. Apocatastaza.
Ieronim:
1. Catharii socoteau apele de deasupra cerurilor, drept puteri sfinte și superioare,
iar cele de pe pământ și cele de sub pământ, puteri opuse și demonice. Sf. Vasile spune că

15
 apele de deasupra și de pe pământ nu trebuie înțelese ca puteri pozitive și negative, ci ca
realități fizice, materiale.
2. Soarele, luna și stele sunt suflete raționale, odionioară necorporale, supuse
ulterior corporalității prezente, dar care pe viitor vor renunța la această corporalate,
bucurându-se de libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Teofil al Alexandriei:
1. Trupurile înviate nu sunt incoruptibile și trebuie să suporte o a doua moarte
pentru ca substanța corporală să fie distrusă.
2. Hristos va fi răstignit a doua oară din cauza demonilor și a crimelor comise de
ființele superioare. Ideea de a doua răstignire a lui Hristos a pătruns în spiritualitatea
ortodoxă ca metaforă. Dacă s-ar admite această idee, pe de o parte, am admite lipsa de
eficiență a Jertfei Mântuitorului, iar pe de altă parte, am susține că Biserica s-a înșelat în
privința Jertfei și s-ar putea înșela din nou.
3. Catharii contestă atotputernicia lui Dumnezeu.
4. Sunt encratiți.
Cu excepția subordinaționismului și antisomatismului, majoritatea acestor idei se
întâlnesc și în gândirea celui mai importatant origenist din secolul IV – Evagrie din Pont. Deși
nemenționate de ereziologi, următoarele idei evagriene vor fi foarte importante pentru catharii
radicali:
1. Pluralitatea lumilor. Există o lume a îngerilor, alta a oamenilor și alta a
demonilor. Ce greșeală se ascunde în această ipoteză? În această situație dispare ideea de
cosmos pentru că este compus. Cosmosul este expresia unității Sfintei Treimi. Orice natură
rațională căzută posedă un trup format din patru elemente platonice (pământ, aer, apă și
foc). La îngeri predomină intelectul și focul, la oameni concupișcența și pământul, la
demoni mânia și aerul.
2. Dacă prima creație a avut ca obiect doar naturile pur inteligibile, păcatul
acestora L-a provocat pe Dumnezeu să creeze lumea vizibilă, crearea trupurilor fiind legată
de căderea sufletelor. Cea de-a doua creație nefiind rea.
3. Crearea trupurilor a fost precedată de o judecată dintâi, urmată de altele, ultima
marcând și dispariția definitivă a corporalității.
4. Trupul înviat va avea o formă sferică. Această idee am mai întâlnit-o la Platon
în mitul androgin.
Cocluzii: în bogomilism și în catharismul moderat există puține idei origeniste, cum ar
fi trupul-mormânt, interpretarea hainelor de piele, preexistența trupurilor, metemsomatoza și

16
ideea că astrele au o corporalitate provocată de păcat. În ceea ce privește catharismul radical,
ideile origeniste sunt atât de numeroase încât se poate considera că primul (catharismul
radical) este o deformare a origenismului produsă în cercuri intelectuale monahale bizantine,
în misterioasa biserică din Dragovița. Este posibil să se fi făcut un amestec între origenism,
bogomilism și maniheism, care caracterizează catharismul radical.
Catharismul occitan sau provensal din secolul al XIV – lea:
1. La început, Tatăl ceresc face toate sufletele și spiritele în rai. Diavolul vrea să
pătrundă și el acolo, dar nu poate. Asteaptă 1000 de ani și reușește să intre prin înșelăciune.
Convinge apoi sufletele și spiritele că soarta lor nu este bună datorită Tatălui, ci că dacă îl
vor urma pe el, le va dărui bogății, femei sau bărbați, în funcție de sexul sufletului. Mai
multe suflete și spirite sunt amăgine și cad 9 zile și 9 nopți din cer ca o ploaie deasă. Tatăl
astupă cu piciorul groapa celor care cădeau și le spune celor rămași că dacă se mișcă nu vor
avea odihnă în vecii vecilor, iar celor care cădeau „duceți-vă pentru o vreme pe perja” (în
provensală), urmând să se întoarcă din cerul din care au căzut. Ce idee este exprimată aici?
Apocatastaza.
2. Odată căzute, diavolul îmbracă sufletele și spiritele în trupuri-tunici, pe care nu
vor să le mai părăsească, uitând de unde au căzut.
3. Profesează același fantaziasm bogomil: Hristos nu a fost niciodată adumbrit de
ceva atât de abject ca pântecele unei femei. S-a aflat în ea doar așa cum se află conținutul în
conținător, fară să se atingă unul de altul. Refuză Crucea, icoanele, botezul în apă,
Euharistia, Casătoria, sărbătorile și Învierea.
4. Vegetarianismul se impune pentru cathari din două motive. Primul provine de
la bogomili care interziceau orice hrana provenită prin naștere (conceperea animalelor era o
acțiune diavolească), nici brânză sau ouă. Al doilea motiv este legat de teoria reîncarnării în
trupuri de animale. Mâncând fereze (hrană de animale feroce), cineva ar putea să își
mănânce proprii părinți. Peștele nu este interzis, poate datorită faptului nu se înmulțesc prin
înmulțesc prin acuplare, nu au sânge. Spiritele evită reîncarnarea în pești pentru că trupurile
acestora sunt marcate de legeza (urâțenie), ca și reptilele și nevertebratele.
5. Spiritele care urmează din trupurile oamenilor neinițiați în credința lor se
reîncarnează în animale lipsite de rațiune sau chiar păsări și trec dintr-un grup la altul. Ideea
exclusivității este prezentă în NMR. În Ortodoxie nu există această idee. Toți oamenii se pot
mântui prin legea morală naturală, omul are capacitatea de a distinge între bine și rău,
putând să împlinească binele și să se ferească de rău, datorită chipului lui Dumnezeu din
om. Părintele Stăniloae spune că în confesiunile creștine adevărul se manifestă în forme

17
 deosebite, adevărul total și absolut este prezent în Ortodoxie. Pornind de la spusa
Mântuitorului că „în casa Tatălui Meu multe lăcașuri sunt”, Părintele Stăniloae spune
despre confesiunile creștine din afara Ortodoxiei că sunt situate mai aproape sau mai
departe de adevărul revelat și că în acest context, mântuirea este posibilă. Ce avantaj ne
aduce Ortodoxia? Ne oferă mediul ideatic și faptic controlabil pe care realizându-l suntem
siguri că ne mântuim – calea sigură spre mântuire.
6. Cele trei principii negative nemodificabile ale Perfecților cathari sunt:
- In nullo casu jurant – să nu juri.
- Nullo modo occiderint – să nu ucizi în niciun fel.
- Non tangunt aliquam mulierem – să nu atingi în nici un fel o femeie.
În interpretarea cathară a prologului Evangheliei după Ioan, nihil este substantiv, nu
adverb și textul ar suna astfel: „Fără El, S-a făcut nimic, adică toate lucrurile, pentru că toate
nu sunt altceva decât nimic” – nihil sau unum purum nihil (nimicul cel mai pur). Un autor
cathar a consemnat în 1224 că Ioan a spus în Evanghelie: prin El s-au făcut toate lucrurile și
fără El s-a făcut nihil, adică lumea vizibilă.
Dualismul cathar. Dezacordul între catharii monarhieni și radicali este produs de
semnificația pe care o dau termenilor creator și factor. Pentru monarhieni, Dumnezeu este
creator a tot ce există, incluzând și materia primordială, iar diavolul este factor, dar cu voia lui
Dumnezeu. Radicalii afirmă că factor și creator sunt sinonimi, principiul rău îndeplinind
ambele funcții, în timp ce Bunul Dumnezeu este creatorul unei lumi paralele. Dacă
bogomilismul este un pseudo-dualism, cu atât mai mult trebuie subliniat caracterul non-
dualist al doctrinei catharilor monarhieni, care insistă asupra faptului că lucrarea diavolului se
petrece cu îngăduința lui Dumnezeu. Dacă după celelalte trăsături ale catharismului moderat
(encratismul, vegetarianismul, antinomismul) nu pot fi întâlnite decât în religiile dualiste,
catharii moderați pot fi considerați și ei peudo-dualiști. În privința eticii și practicii, atât
monarhienii cât si radicalii derivă din bogomilism și Culianu insistă pe ideea că această
învățătură să fi fost provocată înainte de anul 1167 de intelectualii asceți.
În ceea ce privește exegeza inversă, cele două religii cathare accesează posibilități
inerente sistemului pornind de la soluții vechi prezent în marcionism, maniheism și
bogomilism. Majoritatea catharilor îl identifică pe Dumnezeul Vechiul Testament cu diavolul,
așa cum în întâlnim și în alte grupări dualiste. Revoluționari în ceea ce privește exegeza
inversă este școala lui Ioan de Lugio, el acceptă cele două Testamente, dar într-o altă lume
dacât cea de aici, într-un univers paralel, chiar dacă mult superior lumii de aici, rămâne întru
totul rău, fiind coruptibil. În lumea de aici nu își mai găsesc locul acțiunile miraculoase

18
prezente în ...(?) Din această perspectivă, Biblia este valabilă pentru altă lume, dotată cu altă
corporalitate și căreia Vechiul Testament și Noul Testament îi dau o scriere exactă. Teza
aceasta înseamnă o contribuție deosebită pe care catharismul o aduce sistemului. Este
afirmată aici una dintre cele mai puțin probabile opțiuni ale exegezei inverse, și anume,
inversarea inversărilor. Biblia este absolut falsă în privința acestei lumi, dar este absolut
adevărată în privința altor lumi la care se referă povestirile cu caracter istoric din VT și NT.
În funcție de loc, de personalități sau de documente, catharii radicali sunt numiți
albanenses sau albigenzi, cei care aderaseră la doctrina catharilor occitani. Albigenzii se
împărțeau în două segmente, cei ai lui Balasinanza, episcop de Roma și cei ai lui Ioan de
Lugio din Pergamo. Catharii moderați sunt numiți garattenses(?) de la Garattus, episcop la
Concorezzo sau Concorici Varnolenses de la Varnolo, francezi sau cei ai episcopului
Caleionnos.
Puțină istorie cathară. La 28 decembrie 1022 o misiune bogomilă este arsă pe rug la
Orleans. Sunt primii eretici din Occident osândiți la ardere, dar mișcarea nu a putut fi
controlată. S-ar putea spune că idealul catharului era dispariția umanității prin sinucidere și
prin refuzul de a avea copii, preferând în locul căsătoriei, desfrâul.
Elemente din procedura prezentă în spiritualitatea cathara. După o lungă mucenicie
avea loc ceremonia admiterii care se numea Conventa sau Conventientia, urmată de
Consolamentum care se săvârșea înaintea morții sau mai devreme, în urma căruia primitorul
devenea desăvârșit prin punerea mâinilor. Recăderea în păcat după primirea Consolomentului
provoca anularea calității de desăvârșit. Pentru acest motiv, unii desăvârșiți practicau endura,
lăsându-se să moară de foame. În secolul XII, la sugestia Papei Inocentiu al III – lea, Sf.
Dominic (1170-1221) întemeiază ordinul fraților predicatori, dar fără nici un rezultat. În
noiembrie 1207, Papa proclamă cruciada împotriva albigenzilor, care durează până în 1229 cu
reluările succesive prelungindu-se până în 1330, cand Biserica Cathară Franceză și-a încetat
existența. Ca o ironie a istoriei, este singura cruciadă victorioasă.
Prima consecință de ordin religios a fost creșterea explozivă a inchiziției, care se
instaurează în toate statele din Europa Occidentală și Centrală, controlând totul. Provocare:
De ce în Răsărit nu a fost posibilă crearea unei instituții precum inchiziția apuseană? Pentru
că omul are libertate de opțiune.

19
 O scurtă sinteza asupra dualismelor

Culianu se întreabă cum poate fi explicat pesimismul teribil existențial gnostic,

antropologic și cosmologic. El susține că acești oameni au fost bolnavi, pesimiști, victime ale
crizelor și trage concluzia că toate aceasta se pot regăsi în psihologia reprezentanților de vârf
ai dualismului. Conform lui Culianu singurul lor păcat este GANDIREA (Culianu îi considera
campioni ai gandirii libere) și așa ajunge la concluzia finală că dintr-un sâmbure, gnoza se
preface într-un arbore din care începe să se multiplice perpetuu. Ca teologi, noi nu putem să
fim de acord cu el, nu aceasta este explicația pesimismului antropologic și cosmologic funciar
al dualismelor de care ne-am ocupat.
Acești oameni nu se raportează la nici o norma, la nici o valoare, la nici un principiu.
Din perspectiva lui Culianu, orice opinie reprezintă opțuni egale ca valoare în orice. Culianu
mai trage o concluzie interesantă, spunând că ideile acestea se aseamană foarte mult cu
jocurile oamenilor sau cu datul cu zarul, o simplificare grotescă, din punctul de vedere al
parintelui profesor. Toate ideile sunt deci justificabile în continutul lor. Aceste idei nu se
raportează la norma obiectivă a realitații. (de remarcat că acest pesimism antropologic se
regasește și în știintă, nu doar în gnosticism – teoria evolutionistă, omul nu este altceva decât
o maimuță care a învățat să stea pe doua picioare – aceasta evoluție durează etern, perspectiva
ce a plecat de la Aristotel. Din perspectiva antropologiei științifice, trebuie excluse din sistem
ideile de valoare, morală, finalitate. Pesimismul cosmologic pe de altă parte este și mai grav –
ideea de Big Bang). Și astazi, chiar și în interiorul credinței creștine sunt oameni care
condamnă trupul.
Revelația primordială nu este uitată în totalitate, ci omenirea a păstrat amintirea
Edenului, dar se complace în Edenul cazul și simte că nu mai are nici o soluție pentru ieșirea
din criză, greseala fiind absolută, abisală, singura soluție rămânând distrugerea.

20
 Nihilismul

Cum s-a nascut nihilismul?

1. Cuvântul nihilism vine de la „nihil” care înseamna „nimic”. Nihilismul neagă orice
valoare sau orice realitate transcendentă și nu acordă importanță decât morții și distrugerii.
Devine o problematică filosofică propriu-zisă odată cu Nietzsche care vede în această
devalorizare, consecința logică a mai mult de douazeci de secole de istorie occidentală
decadentă. După Nietzsche, Nihilismul modern pune punctul final negării valorilor
fundamentale ale vieții la care participă în același timp filozofia, morala clasică si morala
traditională, religia creștină și știința modernă. Nihilismul este o consecința firească care își
gasește încununarea prin proclamarea „nihilului” de care am vorbit.
2. Esența nihilismului este legată de problema morții lui Dumnezeu, proclamată de
Nietzsche în „Știinta vesela” (1882), aforismul 125. El se foloseste de un personaj care se
numeste Nebunul, personaj care îl caută pe Dumnezeu într-o lume în care nimeni nu mai
crede în El. Din aceasta cauză, nebunul este ridiculizat. Ideea căutării unei valori supreme ne
aduce aminte de Diogene, filozoful cinic, contemporan cu Alexandru cel Mare. Nebunul,
după ce se confruntă cu mulțimea care nu mai credea în Dumnezeu, se adresează mulțimii și
zice: „Dumnezeu nu mai există pentru că noi L-am omorat”. Ideea negarii transcendentei nu
a început sa se manifeste decât cu începutul secolului al XVIII-lea.
Moartea lui Dumnezeu înseamnă că transcendența, care a dominat cultura europeană și-
a pierdut valoarea și eficiența, nemaiputând fi o sursă de energie vitală și de creativitate. Dacă
Dumnezeu a murit, omul nu mai este dependent de transcendeță, dar ceea ce este lipsit de
transcendență este neantul, sau acel „nihil cathar” de care am vorbit. Deci, moartea lui
Dumnezeu presupune eliberarea omului în neant. După Heidegger, Nietzsche își înțelege
filozofia ca pe o mișcare antimetafizică. Dumnezeu a murit și deci nu îi mai rămâne omului
nimic după care să se poată orienta. Heidegger trage concluzia că nihilismul este o MIȘCARE
ISTORIALĂ (adică presupune o anume finalitate în comparație cu accidentalul istoric sau
contingent), nu opinia sau învățătura unei persoane sau a unui grup de persoane. Nihilismul
mișcă istoria ca un proces fundamental recunoscut în destinul popoarelor occidentale și a
lumii întregi intrate în sfera de putere a timpurilor moderne.
3. Pierderea brutală a tuturor valorilor tradiționale bulversează întreagă istorie a
umanității și pentru a face față, zice Nietzsche, omul trebuie să se autodepășească, tinzând

21
catre supraom (o alta „gogorita” a lui Nietzsche) – ideea supraomului a facut ravagii si face
ravagii si astăzi; hitlerismul și comunismul au fost centrate pe această idee, ducând la
omorarea a zeci de milioane de oameni. Nietzsche nu ramane aici, el zice că dacă filozofia
presupune o nevoie constantă de adevar, nevoia aceasta trebuie asociată cu dorința de putere.
Procesul de cunoaștere nu trebuie disociat de eroare, care constituie condiția funciară a vieții
– cu cat gresesti mai mult, cu atat ești mai deștept – eroarea fiind matricea cunoașterii.
4. Pentru a ieși din impas, unii au propus acceptarea rațiunii ca substitut al
transcendenței. Dar rațiunea umană nu poate avea o justificare metafizică și deci nici o forță
creată. Rămâne deci alternativa de a considera nihilismul o putere activă căreia trebuie să îi
devenim instrumente. Pentru Nietzsche aceasta înseamna să construiești, dărâmând, sau o
construcție care constă în darâmare sau a deconstrui. La intrebarea „ce inseamna nihilismul?”
Nietzsche a raspuns ca valorile superioare se devalorizează. Nietzsche spunea aceste lucruri
prin 1882. În Rusia deja mișcarea comunistă luase o amploare extraordinară, Nietzsche
comparând această situație spunând că „socialismul sau tirania celor umili și mai proști, adică
superficiali, invidioși, a comedienilor ratați este consecința ideilor moderne și a anarhismului
lor latent, reprezentând perfecta desăvârșire a nihilismului”.
In noile mișcări spirituale, ca și în noile miscari politice, oamenii simpli cu grave
probleme mentale le aprobă, oameni care nu se mai raporteaza în nici un fel la valoare (trist,
dar adevarat), în limbajul lui Nietzsche, cei umili, prosti, cei ratati. Nietzsche precizează că
nihilismul constituie însăși logica istoriei Occidentului, de la instaurarea platonismului. El
vorbește de un nihilism inconștient sau larvar, adică nihilismul metafizicii platonice, care
afirmând niște valori superioare dintr-o altă lume, devalorizează lumea aceasta și viața, o
demonizează și o refuză. Acest nihilism inconștient larvar sau pasiv (cum este numit de
Nietzsche) a evoluat în istoria culturală europeană manifestându-se ca nihilism activ, care a
dus la distrugerea brutală a realităților și a raportarilor la care ne-am referit deja. Dezgustul de
a trai descris în literatura sec. XIX, oboseala și un anumit sentiment de neputință realizează
latent aceasta pierdere de sens. Nihilismul nu este complet decât atunci când anunțul morții
lui Dumnezeu e corect interpretat ca sfarșit al lumii inteligibile și descoperire a absenței
oricărui sens în imensitatea și infinitul creației. Pentru Nietzsche depașirea nihilismului este
sinonimă cu împlinirea lui, ca și cum ar fi în același timp, atât raul, cât și remediul împotriva
răului. Nietzsche moare nebun în 1900, iar Dostoievsky scriind celebrele romane „Demonii”
și „Idiotul” s-a inspirat din tragedia rusă și din nihilismul lui Nietzsche.
5.Starea căreia i se aplică conceptul modern de nihilism constituie contrariul celei
constatate la dualismele studiate, care nu pot fi echivalentul nihilismului modern. In sistemele

22
dualiste, falsa transcendență trebuie demascată și distrusă, cea adevarată neavând nici o
legatură cu lumea. Dacă aici este o formă de nihilism, atunci vorbim de un nihilism metafizic.
Nihilismul modern se caracterizează tocmai prin caracteristica sa antimetafizică. Sfera
valorilor sau metasistemul este redată în favoarea lumii acesteia sau în favoarea sistemului.
Dacă metasistemul care garanta sensul sistemului nu mai există sau nu mai functionează,
sistemul nu mai are nici o valoare și suportă teribilul proces de eliberare în neant sau neantul
ia locul transcendenței.
6. Cu toate acestea, nihilismul modern și cel al dualismelor studiate seamană între ele.
În scopuri diametral opuse, ambele deconstruiesc aceeași transcendență, cea iudeo-platonică,
așa cum s-a manifestat ea în cei 2000 de ani de creștinism. Pentru sistemele dualiste, aceasta
este falsa transcendență, care trebuie demolată, adică transcendența iudeo-platonică, în
vederea promovării transcendenței adevărate, aceea a Dumnezeului necunoscut. Și această
transcendență este falsă în nihilismul modern, ideea de Dumnezeu nefiind altceva decat un
construct mental în adevarul căreia am ignorat timp de 2000 de ani nihilismul, fiind
obligatorie demascarea sau deconstruirea. Așa se explică activitatea anti-iudeo-creștină și
producția anti-biblică pe care nihilismul metafizic și cel antimetafizic le au cu omul.
7. Așa se explică și faptul că în modernitate sistemul exegezei inverse a fost reactivat
și continuă să producă scenarii în conformitate cu aceleași reguli ca și când nu ar exista nici o
întrerupere (de la vechii gnostici până la romantici). Mitologiile dualiste se regasesc în
narațiunile mitice ale romantismului.
8. Pornind de la un substitut al transcendenței (pentru omul modern, aceasta este
rațiunea umană) credința în rațiune devine normativă cu așa-zisul secol al luminilor.
Nihilismul modern va descoperi că nu poate exista valoare dacă nu există un metasistem care
să facă posibilă valoarea. Experiența traită de filozofii existențialiști nu este altceva decât
echivalentul experienței dualiste, ambele recunoscând necesitatea transcendenței. Dualismul o
afirmă, iar existențialismul se plânge de totala ei absență. E celebru filozoful existențialist
Albert Camus, care în romanele lui folosește metafore dualiste gnostice, „Exilul” și
„Imparația”, „străinul”, „căderea” etc.
9. Nihilismul s-a manifestat ca o mișcare revolutionară în Rusia secolului XIX, mai
exact prin anii 1860. Romanul filozofic publicat de Cern Schevsky?, „Ce e de facut?” (1862)
cere o revoluție imediată prin care vechile structuri anacronice să fie eliminate, indiferent de
mijloacele folosite. Catehismul revolutionar, pus pe seama lui Bakuni, formulează proiectul
nihilist ajuns la expresia finală și perfectă. Revoluționarul nu are alt gând decât distrugerea
nemiloasă, subordonând totul cauzei. Morala este o piedică în calea acțiunii și trebuie să

23
dispară. Este moral tot ceea ce duce la triumful revoluției și imoral ceea ce il impiedică.
Oamenii nu sunt altceva decât niște instrumente de care te poți servi fără nici un fel de
scrupul. Crima însăși nu trebuie exclusă și tocmai asasinarea studentului rus Ivanov la
Moscova în noiembrie 1869 îi va inspira lui Dostoievsky romanul „Demonii’. Revoluționarul
trebuie să se introducă peste tot, pentru a distruge eficient societatea din interior (astazi o
regasim în cazul sectelor – în banci, în ministere, în spitale, ele se introduc peste tot). Scopul
oricărei acțiuni este emanciparea completa și fericirea poporului, adică a masei celei mai
nevoiașe, prin revoluție pandistrugătoare (toți oamenii care nu au valori, nu au principii,
norme, agramații, stricații devin adepți entuziaști). Se urmarește crearea unei societăți noi,
libere, fericite, fără legi, fără autoritate, proprietate sau stat. Generațiile viitoare vor implini
aceste deziderate, sarcina de astazi este distrugerea pasionată, totală, implacabilă și
universală. Distrugerea este sfantă daca este radicala, caci tot răul trebuie distrus.
Dumnezeu, căsătoria, familia și proprietatea sunt fundamentele vieții actuale și aceste
fundamente sunt cele mai rele otrăvuri. Suprimandu-le dintr-o singură lovitură, adică întreaga
societate, suprimi otrava care nu poate fi altfel distrusa.
Vom examina cele mai reprezentative episoade ale exegezei inverse în nihilismul
romantic, trecând apoi la dezbaterea modernă asupra gnozei. Traditia post-miltoniană –
Milton (născut în 1608 a murit pe la 1670) prin lucrarea „Paradisul pierdut” rămâne în
granițele Bibliei. In ciuda mareției lui dramatice, satana rămâne adversarul invidios al lui
Dumnezeu. William Blake (mort în 1887) scrie „Prima carte a lui Urizen” în care combină
Geneza cu mitologia greacă: Ființa aceasta teribila, primordiala, rea, Urizen, joacă rolul
creatorului biblic. Măsoară timpul și spațiul în tenebrele sale de 9 ori desfășurate. Creația este
pusă sub semnul împuținarii facultăților umane, zilele Genezei fiind o cadere în 6 etape. În
același context se înscrie și „Prometeu descatușat” a lui Shelley. Și acesta se ancoreaza în
mitologia greaca. Lumea este supusă unui regim rău, nu numai din pricina lui Jupiter care îl
înlănțuiește pe Prometeu și pune să fie torturat. Mai puternice decât Jupiter sunt destinul,
timpul, întâmplarea, norocul și schimbarea. Prometeu înlănțuit este eliberat de Hercule și
omul devine liber într-o lume în care domnește iubirea și este binecuvantată de Dumnezeul
necunoscut. Republica aceasta gnostică își va arăta mulțumirea printr-un glas anonim.
Dumnezeul biblic care a constituit metasistemul civilizatiei occidentale este aneantizat
(eliminat complet) și faptul provoacă strigăte de bucurie care vestesc abisurile libertății,
centrat pe faptul ca omul este liber și rege peste el însuși (adică măsura tuturor lucrurilor).
Bayron cu romanul său, „Cain, un mister”, merge mai departe decât Milton, repunându-l în
drepturi pe satan-lucifer. Bairon pleacă de la regula nihilistă de a considera falsă

24
transcendența Genezei, pentru a face necesară inversarea exegezei traditionale, producând
astfel o poveste perfect asemanătoare mitului gnostic. Exegeza inversă functionează ca și în
cazul gnosticilor. Bayron - lucifer spune: „Un Dumnezeu care a facut sau a permis ca lumea
să fie rea și omul muritor, nu poate fi un Dumnezeu bun”. Lucifer îi dezvaluie lui Cain
secretul cel mai puternic al creației și anume că există o altă putere în afară de Dumnezeu, iar
această putere este chiar el, acționând ca un salvator, de vreme ce este bun (începuturile
satanismului în acest gen de literatura). Cain poate deveni nemuritor, dacă acceptă să îl adore
pe Lucifer în schimbul cunoașterii pe care acesta este gata să i-o ofere în calitate de pom al
cunoașterii. Ca să ajungă nemuritor, Cain trebuie să își transforme intelectul-mintea în așa fel
încât să devină „el însuși și centru al lucrurilor dimprejur”, adică masura tuturor lucrurilor.
Cain află că nu numai lumea de aici este rea, ci toate lumile, multe care există nu pot fi decât
rele pentru că Dumnezeu, fiind tiranic, nu face altceva decât să se reproducă în creații
imperfecte pe care va încerca să le înșele continuu, ascunzandu-le taina supremă a
universului. Viața în ea însăși este nefericită. Cercetatorii spun că Bayron introduce într-un
sistem abisul credinței în rațiune și ca rațiunea să fie desăvârșită este obligatoriu să se
asocieze cu diavolul. Acest abis a fost inițiat de secolul luminilor, singura salvare a omenirii
stă în abandonarea transcendenței despotice și acordarea unui rol central rațiunii.
Giacomo Leopardi, marele poet, îl rugă în 1933 pe Ahriman (divinitatea rea), artizanul
lumii și dătătorul tuturor relelor, să îi taie firul vieții înainte de a implini 35 de ani. Divinitatea
nu poate fi înfrântă decât în moarte (idee întalnită și în catharismul provensal). Nefericirea
omului, spune Leopardi, și precaritatea condiției sale, ca și rautatea lumii sunt incompatibile
cu ipoteza unei cauze inteligente aflate la originea totului. Pentru acest motiv, subiectul
preferat al lui Leopardi este meditația asupra sinuciderii. El consemna: „totul este rau”, asta
înseamnă că tot ceea ce este este rau. Existența în ea însăși este rea și îndreptată spre rău,
nimic nu este bun decât neființa, nihilul cathar. În 1829, Leopardi discută problema divinității
și a naturii, identificându-le și trăgând concluzia că răul aparține în mod esențial naturii lui
Dumnezeu. Acest Dumnezeu al răului a pus totuși în om un grăunte de placere, eros-ul, repede
preschimbat în tortură.
Majoritatea criticii literare vede în romantismul francez o moștenire a spiritului
maniheist și acest lucru ar fi valabil pentru poetul Lamarti, „Caderea unui inger” (1837),
precum și pentru poemul lui Victor Hugo, „Sfarsitul lui Satan” (1886). Observația este
valabilă doar parțial în cazul poemului lui Lamarti. In acest poem, Sedar, un inger cazut
impreună cu iubita lui, Daidha, vizitează numeroase societăți omenești, toate intemeiate pe
nedreptate și pe reguli arbitrare. Datorită puterii lui fizice neobișnuite iese mereu bine din

25
situații primejdioase. Daidha moare și disperarea îi provoacă o iluminare. Existența în sine
este rea și își da foc. Acest poem constituie o anticipare a romanului de consum de la
începutul secolului XX. Altfel stau lucrurile cu „Sfarsitul lui Satan” publicat de Hugo, inspirat
copios din mitologia gnostica. Hugo face spiritism și primește vizita nocturnă a unei fantome
credincioase pe care o numește „Doamna albă”. Aceasta „doamna albă” îi spune lui Hugo că
dacă vrea ca literatura lui să fie eficientă trebuie să o umple de oroare, de fulgere, trasnete,
serpi, paianjeni, lilieci, broaște râioase, toate fapturile imunde și ființele blestemate (asta se
întampla în 1854). Lui Hugo i se arată și Iisus care critică creștinismul, insistand asupra
absenței lui Dumnezeu. Îi vorbește despre iertare și Hugo hotaraște să scrie poemul „Satane
pardone”. Nopțile îi sunt populate de prezențe stranii. Între Dumnezeu și satana exista o
relație paradoxală de iubire si ură. Satana ar putea să distrugă creația unui Dumnezeu lipsit de
atotputernicie, dar nutrește pentru Dumnezeu o reala afecțiune în calitatea lui de fost înger
luminos. Satana lui Hugo are puteri mai mari decât al lui Milton. Cade din cer timp de 15 000
de ani și cuvintele lui moarte, infern, minți se intrupeaza în Cain, în Sodoma și în Iuda, iar
scuipatul i se transformă in Baraba. Ca să se razbune pe Dumnezeu, o creaza pe Isis-Lilith, o
anima mundi rea, prima femeie a lui Adam, care ia în stăpânire metalele și mineralele. Când
Dumnezeu vrea să distrugă lumea, substanțele lui Lilith îl impiedică, rezistând la apa și foc.
Satana îl secundează pe Dumnezeu pe propriul lui teren. „Lumea este un eșafod, eu sunt
călaul subru și îl execut pe Dumnezeu anunțând că Dumnezeu va muri”. (gogorița cu
Dumnezeu a muritîincepe cu Heggel – 1802).
Creația și contra-creația sunt într-un echilibru perfect. „Paradisul tău e doar o cumpănă
la ocna mea” (ocna fiind lumea), spune satana. Dumnezeu încearcă un gest de împacare cu
satana, o trimite pe propria-i fiica, îngerul libertate, creat dintr-o pană de arhangheli. Pentru ca
Edenul să se întoarcă, lumea trebuie sa fie mai întâi distrusă, satana luptându-se astfel să se
urce în cer. Satana acceptă, Dumnezeu îl iartă și conflictul încetează, distrugerea lumii fiind
privită ca un rezultat pozitiv. In același context se situează și Eminescu al nostru, care era
puternic influențat de Schopenhauer, și construiește scenarii perfect nihiliste: poemul
„Mureșanu” în care cultivă ideea ca demiurgul este rău și egoist, oamenii seamănă cu
demiurgul, iar fericirea echivalează cu nonexistenta. Omului nu îi rămâne ca alternativă decât
alierea cu satana, singura forță cosmică capabilă să aducă odihna prin moarte. Aceleași idei le
întâlnim și în poemul „Demonism” caracterizat și el prin accentele nihiliste moderne pe care
le-am evidențiat deja.
Mai trebuie să mai stiți, în afară de personalitățile acestea, mai sunt și alții care au făcut
literatură pornind de la aceeași obsesie a satanei, adversarul lui Dumnezeu care ajunge să fie

26
mai puternic decât Dumnezeu și face mult bine omenirii, în comparație cu Dumnezeul
Revelației, Care nu a făcut nimic bun. Un asemenea nume este Friedrich Gotlieb Gotstock,
mort în 1803. Critica literara spune că crează o epopee epocală, numită „Mesiada”, unde îl
prezintă pe diavol preocupat de mantuire. O altă personalitate sinistră la propriu este
Marchizul de Sade, mort în 1814. În scrierile lui, Sade spune că esența legilor naturii constă
din groază, distrugere și suferintă. Eroii săi acționează cu cruzime și fără scrupule, interesați
exclusiv de satisfacerea instinctelor și pasiunilor lor anormale. Sade nu crede în Dumnezeu și
deci nu luptă impotriva lui Dumnezeu, ci impotriva societății. Pornind de la acest personaj
sinistru, în psihologia modernă se vorbește despre sadism (forma de manifestare a pulsiunii
sexuale care urmarește să provoace altuia durere fizică sau cel puțin dominare sau umilire).
Scriitorul austriac Leopold von Sacher – Masoch (de aici termenul de masochism), mort în
1895, descrie în romanele sale o atitudine de supunere masculină față de femeia iubită,
asociată cu cautarea umilinței. În psihologie se vorbește de masochism erogen atunci când
plăcerea este legată de durere. Goethe, mort în 1832, în celebra lucrare „Faust” îl prezinta pe
diavol sub chipul lui Mefisto, un spirit care vrea întotdeauna răul, dar face întotdeauna binele.
Are o teribilă forță iluminatorie pe care o exercita asupra lui Faust, conservând creația lui
Dumnezeu. Numai prin rău poate omul obține ceea ce justiția divină nu îi poate garanta.
Francmasonul italian Josue Carducci, mort in 1907, în imnul intitulat „A satana” precizează
că satana triumăa ca desavarșitor al rațiunii umane. Satanistul literar Eliphas Levi, mort în
1875, facea distincție între lucifer si satana. Lucifer este luminătorul, iar satana personificarea
tuturor greșelilor și slabiciunilor. Prin lucifer se împlinește planul de mantuire al lui
Dumnezeu. Bodlere, celebrul Bodlere, împartașește ideile lui Sade, fiind socotit și el satanist
literar. Femeia este un animal care se conduce și traiește după legile instinctului. Satana este
stșpânul materiei pervertite, așa explicându-se răul prezent în om. Orice relație cu Dumnezeu
devine imposibilă. In „Le fleur du mal” (1857) îi dedica lui satana o litanie lirică,
preamărindu-l ca pe un dumnezeu decăzut, care se îndură de cei păcătoși. Thomas Mann scrie
un roman voluminos de 600 de pagini intitulat „Doctorul Faustus”. Mephisto, același ca și în
cazul lui Goethe, nu mai este doar un critic muzical performant, ci diavolul în persoană care
apare și ca simbol al ideologiei fasciste. Adrian Leverkun, eroul romanului, este convins de
îngerul otrăvit, că bucuriile și chinurile nu le mai poate obține decât cu ajutorul diavolului. Și
aici apare ideea vânzării sufletului diavolului cu prețuri diverse: cunoaștere, putere și așa mai
departe. În „Revola îngerilor” cam aceleași idei sunt împărtășite ăi de Anatole France, mort in
anul 1924.

27
 Gnosticismul - ca model analog

În contemporaneitate există mulți oameni de cultură, care consideră că ceea ce noi

numim gnoză este foarte prezent în cultura, filosofia și știința contemporană. Dezbaterea
asupra gnozei începe să se manifeste de la jumatatea secolului XIX și are două dimensiuni
distincte. Prima se ocupă de modalitățile în care gnosticismul și dualismul se prelungesc în
modernitate și cu consecințele pozitive. A doua consideră gnosticismul pătruns în modernitate
ca o forță fatală, distrugătoare cu menirea exclusivă de distruge lumea.
I.1. Moda acestor comparații a fost declanșată de Ferdinant Christian Baur, care este
convins că moștenitorul gnozei valentiniene este Heggel ori în 1831 creatorul teoriei alienării
spiritului.
a). Absolutul trebuie să se înstrăineze de el însuși pentru a se cunoaște, recunoaște și de
a se reuni cu sine. Spiritul nu este doar legea secretă a apariției lucrurilor, ci și ceea ce trebuie
să își apară sieși. Dacă la Platon, ideile domneau etern într-o transcendență imobilă, la Heggel
ele trebuie să se reveleze lor însele progresiv și de-a lungul unui proces istoric determinant.
Pentru că nu este nimic de la început cu o identitate neschimbabilă, pentru că identitatea
trebuie întotdeauna cucerită, spiritul parcurge un traseu inițiatic/pedagogic prin care se curește
pe el însuși, se realizează și se cunoște. Această dezvoltare a spiritului se produce după o
logică a negației, așa cum fructul presupune dispariția florii, iar adolescența dispariția
copilăriei, tot așa fiecare figură nouă a spiritului superioară precedenței îi presupune
suprimarea. Această mișcare dialectică constituie însăși viața spiritului, el fiind tot ce se
realizează de-a lungul istoriei. Totul, evoluția spiritului la Heggel, toate marile forme culturale
trebuie înțelese în esența lor ca expresii sau exteriorizări ale spiritului în mișcare, chiar și
istoria în integralitatea ei, deși pare irațională este exercițiul unei rațiuni universale, care pune
nebunia oamenilor în serviciul realizării sale. Pentru Heggel nu există altceva decât o istorie a
spiritului. Aceasta a fost opinia lui Baur, plecând de la filosofia lui Heggel. Baur făcea
abstracție de caracterul dualist și anticosmic al gnosticismului. Prin urmare, conceptul de
gnoză conceput așa se putea aplica tot la fel de bine creștinismului și neoplatonismului.
b). Hans Jonas în 1934 în lucrarea „Gnoza și spiritul antichității târzii” lămurește
problema, gnosticismul are un caracter devolutiv, care presupune întreruparea evoluției
eonilor?, căderea lor, nu evoluția lor, ca în cazul lui Heggel. Pentru acest motiv, Heggel nu
poate intra în acești parametrii și, în nici un caz, creștinismul.
c). Alți cercetători socotesc gnoza opusul credinței simple, pe care o asociază cu
experiența vulgară a celor ce au legătură cu Biserica. Această opțiune inaugurează proliferarea

28
unor sensuri necreștine ale termenului gnoză, în special, în protestantismul evanghelic, unde
se spune că numai prin gnoză credinciosul descoperă că este străin de lume și, simultan, că
este deja mântuit. Termenul de gnoză este unul creștin, care a fost împrumutat de gnosticism.
Că așa este o demonstrează și Sf. Clement, care făcea distincție între gnoză și simpla
„pistis”. În creștinism gnoza este centrată pe Revelație, iar în gnosticism are un caracter
ocult, nu are nici o legetură cu credința și Revelația. Ideea că prin gnoză, cineva descoperă
că este străin de lume și că este deja mântuit este întâlnită la toate sectele.
2. Eshatologia occidentală a lui Jakob Taubes repune în discuție ideea destinului
popoarelor occidentale, de care se ocupase mai înainte Nietzsche și Heidegger.
a). El transferă ideea lui Heidegger că omul este o ființă pentru moarte sau spre moarte
asupra istoriei, sensul istoriei se manifestă în eshaton sau la sfârșitul istoriei. Deci, sunt foarte
importante forțele care grăbesc sfârșitul istoriei și pentru că acest sfârșit este sinonim cu
împlinirea ei, Heidegger introduce termenul de autenticitate istorială, cu sensul de finalitate,
destin, predestinare.
b). O asemenea forță este tradiția gnostico-apocaliptică evreiască, urmată și prelungită
în Apocalipsa revoluționară creștină. Iisus învață sfârșitul iminent al lumii, iar Apostolul
Pavel, mutând mântuirea de pe dimensiunea orizontală a timpului pe cea verticală, a ființei, dă
o dimensiune gnostică realității creștine, transformând astăzi sfârșitul lumii într-o evadare
individuală din închisoarea acestei lumi.
c). Condamnând hiliasmul, Părinții optează pentru inautenticitate istorială. Biserica
fiind deja văzută ca anticipare a Împărăției Cerurilor și a domniei finale a lui Hristos.
Milenarismul profesat de Gioacchino da Fiore și preluat de Thomas Muntzer transformă
milenarismul în filosofie politică, relansând disputa dintre autenticitatea și inautenticitatea
istorială. Muntzer justifică totalitarismul atunci când este practicat de cei buni, adică de
aparținătorii bisericii spirituale de pe pământ. Toate cultele neoprotestante și toate sectele
rezultate din aceastea accentuează ideea unei Biserici nevăzute, care este cea adevărată.
d). Și secolul luminilor se situează în inautenticitate istorială, Biserica nemaifiind a
Revelației, ci a rațiunii. A fost o perioadă în Biserica Romano-Catolică, când a fost indusă
ideea că Dumnezeu e atât de mare și abstract/ profund, încât omul nu poate ajunge la El.
Conștientizându-și greșeala, Biserica Romano-Catolică, profitând că în secolul luminilor se
accentua rațiunea umană, a emis ideea că rațiunea umană e capabilă de Dumnezeu cu
limetele necesare. Mult mai devreme decât Nietzsche, și Heggel constată că rațiunea de a fi a
creștinismului se consumase (vorbim din anul 1802 despre moartea lui Dumnezeu). Heggel se
plasează în tradiția apocaliptică sectară, sinonimă cu autenticitatea istorială. Dialectica

29
devenirii, nefiind infinită, își gasește implinirea în eshaton. Pentru acest motiv Heggel este
convins că filosofia lui este singura posibilă, în ea împlinindu-se istoria filosofiei.
e). Pentru a evidenția forțele istoriale autentice, Taubes insistă pe reformă. Muntzer este
văzut ca un teocrat revoluționar, comparat cu profeții Vechiului Testament, care vor să
impună Legea prin violență și subversiune. Luther este un marcionit moderat, care lasă în
grija Statului partea din Lege pentru a se putea consacra cultivării interiorității autentice
creștine.
II. Odată cu Heggel, locul autenticității istoriale trece definitiv din religie în filosofie,
aceasta preluând funcția revoluționară a celei dintâi. Reprezentanții Revoluției permanente
sunt în acest nou context, Marx și Kierkegaard.
1. Când Marx își publică manifestul comunist, anul 1848 este socotit an istorial, când
proletariatul își face apariția în istorie. În manifestul anticomunist a lui Kierkegaard, anul
1848 este prezentat ca semnul palpabil al îndepărtării de Dumnezeu, socialismul fiind culmea
demonismului sau antihristul în persoană. După Taubes, coencidentia oposittorum între Marx
și Kierkegaard nu poate fi posibilă decât în eshaton. Deci, locul autenticității istoriale este și
rămâne Revoluția gnostică permanentă.
2. La cele spuse până acum de Taubes, Ernst Topitsch demonstrează dependența
gnostică a lui Marx astfel: prin Heggel el se inspiră prin tradițiile gnostice a ideologiei
germane cu moștenire de familie, provenită din teologia evanghelică. Gnosticismul rebelian se
exprimă prin teologia alienării spiritului. Absolutul trebuie să se întrăineze de sine pentru a se
cunoaște, recunoaște și de a se reuni cu sine. Topitsch recunoaște mitul gnostic al căderii, al
alinării și al vorbirii omului înșelat de demiurg, mai întâi în filosofia lui Heggel și apoi în
mitul marxist al alienarii omului prin religie și al salvării sale prin exercițiul științei pozitive.
În teoria marxistă, proletarii preiau rolul de electii gnostici, ca posesori ai luptei de clasă, în
contrast cu conștiința falsă alienată și ideologizată a restului umanității.
3. Prin lucrarea Irevoluționarii din profesiune (1975), Luciano Pelicani adaugă o
dimensiune nouă ideilor lui Taubes și Topitsch. Gnostici nu pot fi decât intelectualii dezaxați
din teoria sociologică a lui Karl Mannheim, autor al tuturor mistificărilor istorice, începând cu
Revoluția puritană, cea franceză și până la cea rusă. Intelectualitatea este o clasă alienată, în
sensul că societatea capitalistă o exclude de la exercitarea puterii rezervată doar posesorilor de
capital. Întelectualii posedă arma ideilor, care în timp a provocat evenimentele amintite
(Revoluția puritană etc). Marx găsește formula mistificării sale geniale: pune dictatura
intelectualilor gnostici ca o condiție indispensabilă pentru eliberarea proletarilor din
nedreptatea cosmică la care au fot supuși. Lenin este și mai radical, intelectualii au dreptul să

30
guverneze în mase ignorante în virtutea superiorității lor culturale. Provocare: Cum vede
teologia ortodoxă relația individ-societate? Sfântul Apostol Pavel compară această relație cu
trupul uman, care este format dintr-o multitudine de organe, fiecare cu specificitatea proprie,
dar toate lucrează în favoarea întregului. Sfântul Ioan Gură de Aur compară această relație
cu o orchestră, care este alcătuită din mai multe instrumente, fiecare cu identitatea lui
proprie, dar nu mai împreună crează armonia/simfonia.
III. Eric Voegelin nu este de acord cu Taubes și cu ceilalți care vedeau în gnosticism o
mișcare pozitivă, care trebuia să elibereze lumea de ea însăși, arătându-i sensuri autentice, și
socotește mișcarea gnostică o forță negativă în curs de a distruge lumea.
a). Pentru că Parusia nu s-a produs, Biserica înlocuiește eshatologia istorică cu cea
supranaturală, care devine fermentul revoluționar al întregii istorii creștine. Provocare: Ce
înseamnă eshatologie istorică și supranaturală? Eshatologia istorică – o dezvoltarea firească
sau naturală a istoriei care ajunge la sfârșitul ei (teoria big bang). Eshatologia
supranaturală – sfârșitul lumii este provocat de o intervenție a lui Dumnezeu. Cum se
situează teologia ortodoxă între eshatologia istorică și cea supranaturală? Ce anume
provoacă sfârșitul chipului actual al lumii? Este o combinație între eshatologia istorică și cea
supranaturală. Părintele Stăniloae spune că sfârșitul chipului actual al lumii nu se datorează
exclusiv nici unei intervenții a oamenilor și nici unei intervenții exclusive a lui Dumnezeu,
sfârșitul lumii fiind o combinație între cele două.
b). Gioaccino da Fiore, mort în 1202, călugar benedictin inițial, dar condamnat în
1263, elaborează o nouă teologie a istoriei pe care o împarte în trei etape:
- epoca sau statusul Vechiului Testament dominată de Dumnezeu Tatăl. Este
caracterizat prin teama pe care o inspiră autoritatea absolută a Legii și este reprezentată de
bărbații căsătoriți.
- a două epocă este cea a Noului Testament este caracterizată prin credință și este
reprezentată prin preoți.
- a treia epocă este dominată de Duhul Sfânt și începe în anul 1260, fiind reprezentată
de călugări spirituali și caracterizată prin plenitudinea dragostei, a bucuriei și libertății
spirituale.
Gioaccino inițiază seria de calculatori ai sfârșitului chipului actual a lumii, care
domină religiozitatea adventă și cea penticostală, în special.
Între epoca a doua și treia, Antihrist va domni trei ani și jumătate, provocând cele mai
groaznice încercări, biruite de un papă sfânt împreună cu virii spiritum (bărbați spirituali)
aleși, predicatori solitari contemplativi. În această epocă finală, dominată de Duhul Sfânt,

31
Biserica-instituție și reprezentanții ei legali, ca și viața sa cultică nu vor mai fi necesare în
formă istorică, spiritualul dominând asupra instituțiilor. Aceast Gioaccino a imaginat o
adevărată reformatio mundi, care a provocat entuziast și fervoare nu doar în mediul religios,
ci și în cel cultural. În secolul XVII, iezuiții redescoperă importanța celei de-a treia epoci și
apropierea luptei hotărâtoare împotriva Răului, identificat cu Luther. Ideile lui Gioaccino se
regăsesc în gândirea filosofului Lessing, care spune că Revelația progresivă și continuă se
împlinește într-o a treia epocă, ca și în teoria despre cele trei stadii a lui Auguste Comte. Deci,
Revelația continuă și progresivă, toți creatorii de noi sisteme religioase le structurează pe
ideea Revelației progresive și continue. Provocare: Prin Revelație continuă și progresivă
înțelegem că Revelația nu s-a împlinit în Persoana Mântuitorului și ea poate continua până la
sfârșitul chipului lumii. Au impus ideea de Revelație continuă pentru a-și justifica abaterile
de la norma obiectivă a realității. Consecințele negative acceptării de ideii de Revelație
deschisă: Dumnezeu nu a putut aduce plinătatea Revelației.
Alte personalități culturale, Fichte, Heggel și Shelling au preluat și ei puterea despre o a
treia epocă iminentă (pe cale de a se instaura), care va restaura și desăvârși istoria.
c). Gioaccino da Fiore reînnoiește speranțele eshatologice prin teoria sa despre cele trei
etape pe care cultura modernă le interpretează astfel:
- faza marelui lider religios, dux sau in duce, prezentă la Marx și Hitler.
- faza profetului erei noi confundat cu memoria, cu Marx sau Hitler.
- faza erei finale cand oamenii vor fi în contact direct și nemijlocit cu Duhul Sfânt și
Biserica își va înceta existența.
Această succesiune va fi reluată de Heggel, Marx și ideologii Celui de-al Treilea Reich.
Provocare: Biserica își va înceta existența în eshaton? NU, pentru că dacă Biserica este
Trupul lui Hristos în care fiecare dintre noi suntem mădulare în parte, Biserica se
prelungește în eshaton. Ce deosebește Biserica de aici de cea din eshaton? Timpul istoric se
prelungește în eternitate. Dacă acum suntem în comuniune cu Dumnezeu și cultivăm această
comuniune trecem dincolo în comuniune cu Dumnezeu. Biserica „istorică” are ca subiecți pe
toți oamenii indiferent de starea lor morală, dar cea din eshaton doar pe cei mântuiți.
d). Curentul apocaliptic hiliast care însoțește permanent creștinismul este unit de
Voegelin de gnoză, fară a avea vreo legătură explicită cu gnoza dualistă. Această gnoză este
o forță istorială fatală, care determină, în mod negativ, destinul popoarelor occidentale,
devenind în epoca modernă din ce în ce mai importantă și neliniștitoare, contrazicându-l pe
Taubes, care dă gnozei o dimensiune pozitivă de revoluție permanentă, care are menirea de a
suspenda mai repede istoria, restabilindu-i și sensul de ei.

32
 e). Revoluția gnostică prezentă în creștinism prin hiliasm (Voegelin consideră hiliasmul
o fațetă a creștinismului) se propagă în trei etape:
1. Reforma prin care mișcările gnostice invadează instituțiile occidentale. Exemplul cel
mai evident de invadare îl constituie puritanii englezi, restrânși între 1562-1580 de
anglicanism, sub influiența lui Calvin, ?, Buringerr. Puritanii se camuflau scripturistic astfel:
noi suntem de la Dumnezeu și cine îl conoaște, ne înțelege. O anumită superioritate în relație
cu creștinismul clasic o întâlnim la toate culte neoprotestante.
2. Geniul camuflajului scripturistic este Calvin. Opera lui, spune Voegelin, poate fi
considerată primul Coran creștin (Coranul este o carte care răspunde tuturor întrebărilor,
ignorând orice formă precedentă sau ulterioară de cunoaștere). Deci, opera lui este considerată
primul Coran creștin gnostic, pus la punct în mod deliberat și desăvârșește ruptura în
interiorul tradiției intelectuale apusene. Reforma a impus în locul argumentului adevărul
imuabil al unei societăți totalitare, în interiorul căreia omul este o rotiță angrenată din care nu
poate ieși. Provocare: Biblia cum este tratată în Biserică din această perspectivă? Este un
document care are valabilitate absolută și necondiționată pe toate palierele activității umane,
excluzând orice formă precedentă și ulterioară de cunoaștere? NU! Scriptura este obligatorie
pe segmentul spiritual-duhovnicesc referitor la cunoașterea lui Dumnezeu, a omului și a
lumii, din perspectiva credinței sau a spiritualității.
3. Enciclopedia lui ? și ? scrierile lui August Comte, Marx și literatura patriotică a
leninism-stalinismului, toate implicând excluderea activă, violentă și prin orice mijloace. Ca
imanentizare a eshatonului creștin, gnosticismul se manifestă astăzi în două forme distincte:
marxismul și occidentalizarea, care manifestă un dispreț funciar pentru problemele de ordin
spiritual ale existenței.
IV. În „Știință politică și cunoștere” (1859) Voegelin studiază analogiile structurale
dintre gnosticism și filosofia modernă, ajungând la următoarea concluzie:
a). Procesul din gnosticism care poartă scânteia înstrăinată a spiritului de la locul
exilului până la locul de ?, este echivalentul procesului prin care spiritul hegelian se regăsește
pornind de la o situație de alienare. Este în același timp și echivalentul procesului materialism
dialectic care face ca natura alienată de Dumnezeu și din pricina proprietății private să-și
recupere libertatea care vizează supra-omul, ca negare a omului vechi și preocupat de
transcendență.
b). Voegelin împrumută de la Heideger termenul de parusie și înțelege prin parusism
acea dispoziție a spiritului, care așteaptă eliberarea de răul temporal de la venirea ființei,
înțeleasă ca imanență în plenitudine.

33
 c). Parusismul cunoaște două etape. Până la Renaștere, gnoza se manifestă prin secte
cărora Biserica le temperează elanul revoluționar și etapa timpurilor moderne, o weltmarht (o
forță mondială) negativă, capabilă să distrugă lumea. Principala trăsătură a parusismului
modern este uciderea lui Dumnezeu, săvârșită speculativ prin explicarea ființei divine ca
operă a omului. Reprezentanții parusismului mondial sunt Heggel, Marx, Nietzsche și, cel mai
subtil, Heideger.
d). Atât în situația în care gnosticismul modern este înțeles ca o mișcare pozitivă, care
are ca finalitate împlinirea lumii, Taubes și ceilalți din sitemul lui, cât și în situația în care este
înțeles ca o putere mondială , o weltmarht negativă în curs de a distruge lumea, ca la
Voegelin, în ambele cazuri, lui Malax? i se atribuie un loc important. Alți oameni de cultură
consideră că timpurile moderne n-au nici o legătură cu gnosticismul, Hans Bloomberg
considerând modernitatea consecința depășirii gnosticismului. În acest proces de depășire,
Biserica ocupă un rol important, luptând impotriva fermenților apocaliptico-gnostici prezenți
în ea și oferă și soluțiile pentru depășirea dualismului gnostic, fără ca acesta să fie eliminat
definitiv. Prima încercare de depășire îi aparține lui Augustin, dar a eșuat. După Bloomberg,
el nu a făcut altceva dacât să transpună gnoza în limbaj creștin. Concepția lui Augustin asupra
păcatului strămoșesc este foarte apropiată de concepția păcatului antecedent. Dacă păcatul
strămoșesc este transmisibil înseamnă că la origine el nu este individual, ci corporativ. A
susține simultan, spune Bloomberg, că păcatul se moștenește, dar și că liberul arbitru există,
reprezintă o antinomie insolubilă a gândirii augustiniene. Provocare: Augustin numește răul
privațio boni (răul este absența binelui). De la Augustin, această idee s-a răspândit la toată
Biserica. Cum au înțeles Părinții răul ca absență a binelui? Dacă nu nuanțăm lucrurile, se
înțelege că răul n-are indentitate și el nu există. Răul nu are identitate ontologică și nici nu
există din eternitate și nici nu a fost creat. Așa trebuie să înțelegem răul ca privațio boni.
Dacă păcatul se moștenește se mai poate vorbi de liber arbitru? În primul rând, trebuie să
precizăm cum se transmite păcatul strămoșesc. Rezolvarea o dă Apostolul Pavel:„ precum
printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat, moartea a trecut la toți oamenii...”, prin
Hristos moartea este biruită și viața trece la toți. Deci, unitatea firii omenești explică atât
modalitatea transmiterii păcatului strămoșesc, cât și modalitatea refacerii consecințelor
păcatului strămoșesc prin Hristos.

34
 O apărare a timpurilor moderne

Nefiind eliminat, dualismul gnostic reapare în filosofia medievală la gânditori, care se

inspiră din gandirea lui D. (?) Scott și Willian din Occama. Prin dualism gnostic, Bloomberg
înțelege negarea principului antropic, ignorând optimismul antropologic gnostic, care afirma
superioritatea omului față de creatorii săi. În noul mediu cultural este prezent un pesimism
antropologic marcionit, adică omul nu are nici un merit în fața creatorilor săi.
D. Scott afirmă că Dumnezeu acționează în lume indiferent de nevoile acesteia sau
neținând cont de acestea, așa cum Hristos nu se naște din Tatăl în vederea mântuirii, la fel, El
nu se întruprează din necesitate, ci pentru că vrea. ”Pentru noi oamenii” din Crez, trebuie
înlocuit cu „pentru sine însuși”. Consecința ideii lui Scott este tragică. Istoria lumii și a
omului nu are nici o legătură nu voința divină, fiind realități independente. Din opinia
aceasta, ce opinii au rezultat? Umanismul, existențialismul și deismul.
Occam face distincție între potentia abosoluta și potentia ordonata și Bloomeberg trage
concluzia că este o versiune a dualismului gnostic. Occam înțelege prin potentia ordonata
puterea pe care Dumnezeu și-o limitează prin legile Lui, în timp ce potentia absoluta este
nelimitată, cuprinzând tot ceea ce Dumnezeu poate să facă, fie că vrea, fie că nu vrea, lumea
și harul neconstituind maximul posibilităților lui Dumnezeu. Dumnezeu poate crea o infinitate
de lumi, dacă nu cumva le-a și creat (Ce a derivat în timp din această supoziție a lui Occam?
Ideea pluralității lumilor este prezentă în știință.), astfel proiectul istoric al lui Dumnezeu
devine incognoscibil, ca și tainele legate de mântuire. Credința ține de domeniul puterii
limitate de Dumnezeu Însuși, în timp ce filosofia ține de insondabila potentia absoluta.
Provocare: Faptul că proiectul istoric a lui Dumnezeu devine incognoscibil ca și tainele
legate de mântuire, ce a provocat în timp și spațiu, în special în teologia romano-catolica?
Neîncrederea în rațiunea umană. Aceasta nu este capabilă să sesizeze prezența și lucrarea lui
Dumnezeu în lumea. Concluzia: Ori de câte ori oamnenii își imaginează ceva legat de
prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, riscul greșelii este de 100%. Începând cu Platon și
Aristotel, filosofia capătă o mare importanță, ea fiind singura modalitate de cunoștere.
Consecința caracterului insondabil al lui Dumnezeu a dus la deprecierea rațiunii umane
și la negarea preeminenței (superioritate) naturale a omului asupra celorlalte creaturi. Cum se
explică această superioritate? Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu are rațiune și
libertate. Negarea preeminenței omului asupra oricărei forme de existență a fost formulată de
un francez, condamnat în 1346 – Nicolas D`Autrecourt. Cum se manifetă în cultura
contemporană această negare a preeminenței? Astăzi animalele sunt mult mai importante

35
decât omul, acordându-li-se o atenție mai mare decât omului. În viziunea lui D`Autrecourt
omul este un animal. Așa cum unui animal nu i se poate reproșa dacă face ceva bine sau rău,
nici omul nu trebuie agresat, din moment ce este considerat un animal. Ideea lui
D`Autrecourt este, după marcionism, cea mai pesimistă negare a principiului antropic,
întâlnită în istoria ideilor occidentale. Dacă existența omului nu-l privește pe om și nu
depinde de el în nici un fel, nu mai contează dacă cunoașterea sensibilă corespunde realității.
Ce efect a avut în timp această opinie? Nietzsche: cunoșterea se asociază osmotic cu eroarea.
NU putem vorbi despre cunoaștere obiectiv în afara erorii. Cum a rezolvat teologia ortodoxă
relația Dumnezeu-om-creație? Este dependentă în vreun fel lumea de om? SIGUR! Lumea a
fost dăruită de Dumnezeu omului pentru a o „stăpâni”, adică de a folosi lumea în
conformitate cu rațiunile puse de Dumnezeu în ea. Trebuie să descoperim, să le evidențiăm și
să le cultivăm. Putem să vorbim de o cunoaștere care corespunde sau nu realității?
Cunoașterea corespunde cu realitatea numai atunci când corespunde cu Revelația.
Bloomberg crede că dezbaterea deschisă de Scott și Occam, condamnați de Biserică, a
dus la întărirea poziției Bisericii și la depășirea dualismului gnostic. Depășirea aceasta devine
definitivă o dată cu Descartes și Leibniz sau cu epoca teologiei științei din secolul XVII.
Expresia „teologia științei” face referire la asocierea științei cu adevărul revelat. Descartes
împinge ipoteza lui Occam până la absurd și demonstrează că Dumnezeu nu poate fi un geniu
rău (genius malignus), un amăgitor atotputernic (deceptor potentisimus), ci o ființa perfectă
care printr-o creație continuă condiționează totul. Dacă metafizica prin reflecția ei asupra lui
Dumnezeu, asupra sufletului și asupra lumii constituie rădăcina cunoașterii (Descartes este
tribuar lui Platon și Aristotel), fizica este trunchiul, metalica, medicina și morala fiind
ramurile. Provocare: De ce credeți că știința a simțit nevoia de a se detașa de credință?
Izolarea științei de teologie constituie efectul de bumerang al atitudinii Bisericii Romano-
Catolice. Era interzis studierea științelor fară Biblie.
Culianu consideră că episodul occanian nu are legătură cu dualismul gnostic, ținând
exclusiv de teologia apofatică, care duce la distincția dintre partea cognoscibilă și cea
incognoscibilă a lui Dumnezeu. Negarea principiului antropic presupune și eliminarea oricărei
demnități transcendente a omului, fapt comun în cultura contemporană.

Cum se regăsește gnosticismul în existențialism?

Existențialismul, ca preocupare filosofică, acordă o importanță exclusivă subiectivității

sau analizei concrete a trăitului în comparație cu sistemele care ignoră această dimensiune.

36
Pentru toți existențialiștii, angoasa este condiția fundamentală a omului raportat la el însuși în
vederea alegerii sensului pe care-l va da vieții sale. Există un existențialism creștin fondat de
Kierkegaard, în care angoasa și disperarea sunt esențiale pentru existență, care trebuie să fie
asumate din perspectiva comuniunii cu Dumnezeu și a eternității. Pentru Heidegger, angoasa
este indispensabilă și omul trebuie să își gândească existența în orizontul morții, excepție
făcând refugierea în inautenticitate. Există și un existențialism ateu, promovat de Sartre.
Cotingența (relativitatea) absolută a existenței face imposibilă orice credință în Dumnezeu,
dar aceeași cotingență face posibilă libertatea omului care decide asupra sensului pe care îl da
vieții Sartre.
Existențialismul este una din cele mai tipice forme ale nihilismului modern
antimetafizic, în timp ce gnosticismul este campionul transcendenței prin nihilismul său
metafizic. Fiind negativul gnozei, nihilismul i se aseamănă.
E. Cioran1 se situează la anticodul? gnozei. La întrebarea Unde malum? Cioran
răspunde că existența și propria sa naștere se datorează demiurgului rău. Erezia este mediul
natural al lui Cioran. Critică poziția augustiniană care face din rău o privatio boni. Este
maniheian, afirmând că binele și răul sunt eterne. Este și occamist, omul nefiind mai
important în fața ui Dumnezeu decât furnicilor, asumă și erezia mesaliană, potrivit căreia răul
face parte din natura umană. Este și origenist, istoria umană nu poate fi explicată decât printr-
un accident originar care provoacă multiplicitatea și răul.
Noua mitologie. Din religie miturile trec în literatură, apoi în filosofie și din aceasta în
știință, mai întotdeauna aceleași mituri cu același conținut de adevăr. Astăzi se vorbește
despre persistența mitului gnostic al devoluției în teoria darwiniană al mutațiilor genetice
arbitrare, nu prin evoluție, provocate de modoficări ecologice radicale. În special, în biologie
(etologie și socio-biologie) există o multitudine de referiri care fac trimitere la o nouă
mitologie – mitologia științifică. Culianu spune că atunci când elaborează mituri, oamenii de
știință nu sunt mai coerenți decât popoarele analfabete, făcând prin rațiune efortul de justifica
mitul. Referitor la mitul cosmogonic, ei apelează la mituri pentru că fac presupuneri. De
exemplu, Big Bang nu este un adevăr știițific certificat, ci un mit. În antropogonie, mitul

1
Citat din Pe culmele disperării de E. Cioran: „Cine n-a făcut pact cu diavolul n-are rost să trăiască, deoarece el
exprimă simbolic esența vieții mai bine decât Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atât de rar...
Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Creștinii n-au înțeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni,
decât oamenii de El. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit până dincolo de margini de acești oameni care nu știu
decât să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creației sale, dezgustat de pământ și de cer. [...] În întreg
procesul răstignirii, Iisus a avut momente când, dacă nu S-a îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regreretat că e fiul
lui. [...] Detest în Iisus tot ce e predică, morală, idee și credință. [...] Iubesc la Iisus momentele de îndoială și de
regret, clipele cu adevărat tragice din existența lui, care nu îmi par nici cele mai interesante și nici cele mai
dureroase” – pp.148-149.

37
fundamental este evoluționismul. Aristotel este primul care vorbește despre evoluția care se
prelungește până la sfârșitul lumii.
Dacă se examinează apropierile făcute între mitologiile știițifice, filosofice sau literare
și gnosticism se constată că în majoritatea cazurilor utilizarea gnosticismului ca model analog
este abuzivă, noile mitologii fiind nihiliste, asemănările țin numai de suprafață. Dincolo de
analogiile de suprafață, gnoza și nihilismul nu sunt comparabile, deși aceeași nostalgie a
împărăție le animă pe ambele.
Reflecții finale asupra mitului:
a). Nihilismul modern neagă valoarea absolută a metasistemului pe care se întemeiau
valorile lumii. Dacă dualismele occidentale studiate sunt campioanele metafizicii, nihilismul
modern constituie negarea ei totală. Pornind de aici, știința modernă nu mai trebuie să
accepte existența unor cauze supranaturale în organizarea materiei, doar organizarea acesteia
putând explica totul. Este vorba de principiul formulat de Helm Holz și de grupul său de
cinci, un produs târziu al secolului XIX. Și în această caz (cel al excluderii oricărei forme de
transcendență) sunt posibile scenarii mitice, asemănătoare celor gnostice, plecându-se de la
premise inverse, adică în gnosticism totul are o cauză supranaturală, pe când știință totul are o
cauză naturală. Au dreptate autorii care fac din gnosticism esența timpurilor moderne?
Ținând cont de faptul că timpurile moderne nu afirmă sub nicio formă transcendența, acești
autori se înșeală, timpurile moderne sunt nihiliste.
b). Dezamăgit în pefecționarea continuă a omului, H.G. Wells scria după război că rasa
umană în forma ei actuală trebuie distrusă pentru a se naște o omenire nouă. Provocare: Și
teologia vorbește despre perfecționarea infinită a omului. Ce sens dă teologia acestei
perfecționări? Vorbim despre perfecționarea infinită a dialogului și a comuniunii omului cu
Dumnezeu. Aceeași obsesie a sfârșitului este prezentă și în știință. Aceasta afirmă că specia
umană ar putea fi mutată numai prin catastrofe naturale, deși recunoaștem că ar exista 0,001%
sau mai puține mutații favorabile în comparație cu 99,999% sau mai multe mutații
nefavorabile. Fantasma ecpirozei este prezentă și astăzi.
c). Având aceste amănunte, Culianu crede că trebuie acceptată ideea că orice activitate
umană este consecința unui bricolaj mitic și că principiile ei nu prezintă nicio garanție de
adevăr exclusiv, în comparație cu alte opțiuni la fel de naturale și de adevărate – relativismul
lui Culianu. În știință unele mituri sunt mai adevărate decât altele, dar în societate toate
experimentele fac posibile în același grad. Mitul își dezvoltă toate posibilitățile latente și
atunci când acestea se împlinesc, unii oameni sunt eroi și alții criminali. Hazardul se îngrijește
de ceea ce mai rămâne, spune Culianu referindu-se la Lenin. Lenin a fost exilat din Zurich în

38
Rusia, unde realizează cea mai aberantă erezie marxistă imaginabilă printr-o simplă răsturnare
de semne în raport cu mitul de bază. Atfel spus, nu primul, Anglia sau Olanda, cele mai
dezvoltate state din punct de vedere științific, a fost menit să fie cel dintâi, ci cel din urmă.
d). Dincolo de preferințele mitico-literare, filosofice, științifice sau mitico-politice,
activități umane inevitabile precum nutriția și procreația ar trebui să fie mai puțin supuse
interpretărilor mitice, dar nu e așa, spune Culianu. Există excelente rațiuni tipice pentru a fi
vegetarian sau carnivor, pentru a dormi puțin sau mult, pentru ca femeia să nască din picoare,
culcată sau șezând, pentru a lua anticoncepționale sau nu, pentru a face dragoste sau nu,
pentru a fi hetero-trans-bisexual. Biserica Catolică sau „Marxismul ortodox puritan de modă
veche” postulează în mod genial existența unei legi naturale care prescrie sau proscrie
anumite comportamente, demn astfel de lucrul milioanelor de medici, preoți, juriști, biologi
sau politicieni angajați în certuri imposibil de tranșat, cum ar fi legitimitatea sau ilegitimitatea
avotului. Absența unei legi naturale a devenit astăzi o modă culturală, toți nihiliștii
contemporani contestă prezența unei legi naturale. Provocare: Cum explicați prezența acestei
legi naturale? RĂSPUNS: DE CÂND POATE MÂNCA OMUL CU URECHILE? Și exemplele
pot continua. Dacă există o rațiune naturală, aceasta nu poate fi decât una din miliardele de
soluții mitice combatile(?), dar demiugul fiind hoțcar(?) nu ne-a arătat-o în mod explicit. Este
mai bine să nu credem în ea, pentru că orice pretenție de a cunoaște dogmele misterioase ale
naturii sfârșește prin a genera teroare împotriva celor care nu i se supun.
e). La fel stau lucrurile în alte probleme importante, cum ar fi posibilitatea sau
imposibilitatea progresului omenirii. Provocare: Ce caracterizează noțiunea de progres în
teologie? Progresul este o consecință a teandriei sau sinergiei dintre lucrarea omului și a lui
Dumnezeu. Deși, există dreptul la opinie, fiecare opinie este aleatorie și egală cu toate celelate
în adevărul ei. Blestemul rasei umane este că toate miturile ei sunt la fel de adevărate. Numai
puterea le face pe unele mai adevărate, dar și numai aceasta (puterea) sfârșește prin a fi
măturată de o alta, motivată mitic diferit – nihilismul funciar/structural/ontologic al lui
Culianu. Problema sfârșitului lumii. Unii susțin, alții nu. Culianu spune că sunt unii care știu
– Martorii lu Iehova. Culianu spune ironic că e bine că știe cineva.
f). Literatura SF, inspirată de gnosticim, a avut parte de o atenție deosebită, începând cu
cartea „Invazia divină” de Philip K. Dick. Romanul este inspirat din apocrifa „Viziunea lui
Isaia”, fără a folosi materiale gnostice propriu-zise, tranversând primul cerc, controlat de
vrăjmasul Beliar. Dumnezeu se întâlnește cu Înțelepciunea Lui într-o grădiniță de copii.
Analogia cea mai convingătoare o găsim în cazul Ronald Hubbarth, care și-a publicat
bestseller-ul „Dianetics”, sub forma unui roman de ficțiune. Hubbarth spune că toate ființele

39
umane sunt tetani nemuritori, ființe spirituale care au posibilitatea să controleze universul.
Pierd contactul cu originea lor și rămân în trupurilor actuale ca într-o capcană. Transmigrează
din trup în trup fără a-și aminti starea originară, acceptând iluzia că sunt decât trupuri fizici.
Prin mijloace scientologice, adeptului i se poate restitui puterea, libertatea și creativitatea
tetanului care-l locuiește. Autorul de eseuri și ficțiune, Harold Bloob se identifică în mod
conștient cu gnosticii. În teama de influiență, el crede că orice act de creație este implicit un
act de distrugere, în raport cu tradiția sau are un caracter antinomic, ca în cazul ereticului
Valentin, care inversează acordul cu Biblia și cu Platon, solidarizându-se cu un adevăr mai
vechi pe care ceilalți l-ar fi distorsionat. În Agon elogiază gnosticismul care dă semnalul
exegezei inverse îndreptată împotriva tradiției Bisericii ce vine în romanul „Lumina lui
Lucifer”. Se referă la planeta Lucifer, condusă de Prescos și la civilizația subterană condusă
de Saclas demiurgul împreună cu cei șapte arhonți ai săi. Prescos și Saclas se distrug reciproc,
în timp ce Set Valentinus își recapăta memoria. Provocare: Care ar mai fi domeniile în care
gnosticismul este extrem de prezent? În artă (grafiti, pictură, cinematografie, desene
animate), muzică (satanistă, etc).

Erezii hristologice în actualitate

Baza tuturor ereziile care tulbură Biserica și în prezent este gnosticismul.

1. În dualismul gnostic Hristos asumă un trup fizic pe care îl părăsește pe Cruce.
Este prima dată când într-un sistem cultural și religios se propune separarea divinității și
umanității Mântuitorului. Fiind incorporalis, ceea ce se vede ca trup era doar o iluzie optică,
este răstignită doar partea corporală. Petru îl vede în trupul Său netrupesc. Iisus ia aparența lui
Simon din Cirene și râde de persecutorii Lui care sunt convinși că îl răstignesc pe El însuși.
Referitor la naștere, trece prin trupul Fecioarei ca printr-un tub, iese printr-o coastă sau o
tranversează ca o stea luminoasă. Crucea este un istrument de tortură prin care
demiurgul/diavolul a vrut să îl pedepsească pe Mântuitorul pentru că a luat în grija lui
Universul.
2. Hristos în marcionism. Hristos nu putea să își asume o „carne plină de
excremente” – au o repulsie față de trup deoarece consideră materia rea. Hristos îl revelează
pe Dumnezeul ascuns, în timp ce Mesia vine din partea demiurgului ca războinic cu menirea
exclusivă de a salva poporul evreu. În Hristos credința abolește legea. Prin coborârea la iad,

40
Histos nu salvează drepții Vechiului Testament pentru că simpatizau cu dumnezeul rău, ci pe
cei care nu l-au slujit pe demiurg. Salvarea adusă de Hristos nu se aplică prezentului, ci se
aplică vitorului.
3. Hristos în maniheism. Se naște din sânul Tatălui, nu ex sanguine ec carne ac
reliquis mulierem spurcitiis (nu din carne, nu din sângele, nu din relicve spurcate femeiești).
Iisus-strălucirea care avea menirea de a veghea asupra mecanismului de recuperare a luminii,
primește de la mama celor vii, sarcina de a-i ajuta pe Adam și Eva. Adam primește puterea de
a umbla (era un fel de moluscă încapabilă de a sta pe picioare) și îl ține departe de arhonte și
femelă. Această revelație este sinonimă cu pomul cunoașterii. Pe lângă aspectul transcendent,
Iisus se prezintă și în ipostasa de Jesus patibilis, adică poartă rănile patimilor de care suferă
sufletul la ieșirea din întuneric. Lumea întreagă este o cruce de lumină care îl poartă pe Iisus.
Iisus se folosește de roata zodiacală pentru ca sufletele să poată urca în paradisul originar.
Pentru că Eva se folosea de vrăji pentru a-l seduce pe Adam, Iisus îi poruncește să nu se mai
apropie de ea. Femeia este prezentată ca sursa principală de ispitire a bărbatului, nefăcându-
se nicio referire la faptul că și bărbații pot constitui principala sursa de ispitire pentru
femeie. Este vorba de un misoginism structural. Cel legat pe cruce este prințul întunericului și
postul contribuie la constituirea crucii de lumină. Iisus este și marele profet care îl precede pe
Mani, precum și pe Mahomed. (Această idee este prezentă și astazi, în special în MISA. G.
Bivolaru se consideră superior Mântuitorului).
4. Hristos în paulicianism. După ce l-a născut pe Iisus, al cărui trup era ceresc,
Maria i-a mai dăruit lui Iosif și alți fii. În pântecele matern, Iisus nu a atins trupul Fecioarei și
nu a admis ca trupul ei să se atingă de trupul lui. Hristos botează cu Duh Sfânt și cu foc.
5. Hristos în bogomilism. Tatăl guvernează zona hiper-celestă, Fiul zona celestă
și Sathanael, fiul cel mare, lumea. Acest Satana este superior lui Hristos în calitate de întâi
născut – idee regăsită în satanism. Pentru că Tatăl îl trimite pe Iisus să vestească adevărul,
Sathanael pentru a împiedica se folosește de Moise. Pentru a-i pregăti calea, Tatăl trimite pe
îngerul Maria și Iisus intră și iese prin urechea ei dreaptă (supralicitarea dreptei are origine
dualistă; în mentalitatea oamenilor partea dreaptă este superioară părții stângi). Originea
supranaturală a Maici Domnului își are originea în bogomilism (Imaculata concepție: Maica
Domnul se naște din părinții ei pe cale supranaturală. Consecința: Maica Domnului ar fi un
înger). Auzind că Hristos a venit în lume, dar neștiind unde să-l găsească, arhontele îl trimite
pe îngerul său Ilie-Ioan Botezătorul, care îl recunoaște după porumbel. Ucenicii lui Ioan se
căsătoresc, în timp ce ucenicii lui Iisus sunt ca îngerii din cer. Nu Iisus face minuni, ci
diavolul. Numai Maria și Iisus au putut evita concupișcența, Iisus pentru că nu are trup fizic,

41
iar Maria pentru că este un înger întrupat. Arhontele îl răstignește pe Iisus, însă patimile și
moartea nu sunt reale.
6. Catharismul monarhian moderat sau pseudo-dualist. Crucea este semnul
fiarei din Apocalipsă. Pentru că modelează o materia preexistentă, diavolul este numit de
Hristos „prinț al acestei lumi”. Pentru a răspunde întrebării „cum se poate ridica cineva la
cer?”, monarhienii răspund că Hristos își părăsește trupul în timpul Înălțării într-un loc ceresc,
unde stau Fecioara și Apostolii și pe care îl va relua la Judecata de Apoi.
7. Catharismul radical. Cei doi creatori coeterni, unul bun și celălat rău, au
fiecare câte o lume și o treime proprie. Diavolul sau Dumnezeul Vechiului Testament crează
tot ce se vede, în timp ce Dumnezeul bun crează o lume incoruptibilă. Îngerii sunt alcătuiți din
trup, suflet și spirit – este enunțată dimensiunea trihotomică. În urma căderii, trupul și spiritele
rămân în cer și cad numai sufletele care sunt întemnițate de Lucifer în trupuri omenești care
ajung în lumea treimii negative, unde suportă procesul transmigrării până când ajung la
cunoașterea adevărului. Ideea de trup fizic și trup astral este prezentă la Rudolf Steiner.
Hristos este fiul Dumnezeului bun, în comparație cu Lucifer care este fiul dumnezeului rău.
Se naște din îngerul Maria și trupul lui este o fantomă – nu a murit și nu a înviat. Coboară pe
pământ pentru a salva sufletele îngerești. După numeroase transmigrări, un suflet care se
căiește își recuperează trupul și spiritul ceresc precum și veșmitele, coroanele și tronurile de
slavă rămase în cer. Spiritele coboară în căutarea sufletelor căzute, le găsesc, comunică și își
amintesc că au fost în cer, că au căzut și încep să facă bine. Ideea este întâlnită în spiritism și
în mișcările orientale. Pentru că l-a biruit pe diavol, Tatăl îl așează de-a dreapta Sa. Judecata a
avut loc deja, focul și osânda veșnică ține de această lume (ideea că judecata a avut loc este
prezentă la sectele advente). Minunile nu sunt fizice, ci spirituale. NU înviază cu trupul de
carne, ci cu trupul ceresc/angelic/astral. Catharismul ilustrat de cel mai originar reprezentant
cathar, Ioan de Lugio: singura creatură a lui Dumnezeu nemurdărită de diavol a fost Hristos.
Bibilia este un document autentic, dar nu se referă la universul nostru, ci la un altul paralel în
care au loc și nașterea, patimile și învierea lui Hristos.
8. Catharismul provensal. Hristos nu a fost niciodată adumbrit de ceva atât de
abject ca pântecele unei femei. S-a aflat în ea doar cum se află conținutul în conținător.
ATENȚIE LA PROLOGUL EVANGHELIEI DUPĂ IOAN! Fără El s-a făcut „nimic”, adică
toate lucrurile (toate nu sunt altceva decât nimic sau unum purum nihil – nimicul cel mai pur).
Originea nihilismul este Catharismul provensal. Ideea de iluzie (maya) vine din spiritualitatea
hindusă și a pătruns și în cultură, știință etc.

42
 Toate aceaste idei se regăsesc în ereziile hristologice.
Arianismul:
- Dumnezeu Tatăl este singurul principiu necreat și nenăscut, însăși denumirea de Tatăl
implică întâietate și superioritate în raport cu Fiul.
- Cuvântul-Logul nu există din veșnicie alături de Tatăl. Prin urmare, a fost un timp când Fiul
nu exista.
- Logosul vine la existență prin voința Tatălui, dar nu prin Ființa Lui, ci din nimic sau din
neant ca și restul creației.
- Fiul este prima și cea mai desăvărșită creatură a lui Dumnezeu Tatăl, care primind măreția
creatoare a Tatălui, poate fi numit Dumnezeu.
- După natură, Fiul este supus schimbării, marginit, imperfect și inferior Tatălui.
- Este adus la existența de Tatăl în vederea crearii universului.
În dualism există un Dumnezeu transcendent, unul intermediar între lume și Dumnezeul
abosolut, îngeri inferiori acestui intermediar etc. Arianismul este dualism autentic.
Nestorie, situat între cei care o numeau pe Fecioara Θεοτόκος și cei care recunoșteau
doar maternitatea umană a Fecioarei, αντροποτόκος, pentru a face pace, propune expresia
„nascatoare de Hristos” χριστοτόκος. Luptând împotriva apolinarismului care contopea cele
două firi, amestecându-le și insistând asupra realității și deplinătății firii omenești, Nestorie a
rupt unitatea persoanei. Așa a ajuns să separe în Hristos doi subiecți uniți printr-o legătură
morală. Comunicarea reală dintre cele două firi rămânând sub semnul întrebării. Pornind de la
imuabilitatea și imposibilitatea dumnezeirii, Nestorie accentuează locuirea Fiului în Hristos ca
într-un templu, vas sau veșmânt care l-au cuprins pe Dumnezeu. Cel care a suferit pentru noi a
fost omul, vasul care l-a cuprins pe Dumnezeu, nu și Dumnezeu care este nepărtinitor.
Fecioara Maria nu a născut dumnezeirea, ci un om care în urma unirii cu Logosul poate fi
numit Fiu al lui Dumnezeu.
Al treilea Sinod Ecumenic (431). NU a promulgat nicio definiție dogmatică sau
expunere de credință. Pune ca bază a dogmei întrupării simbolul nicean exprimat ortodox în
scrisorile a două și a treia ale lui Chiril și eretic întru cele ale lui Nestorie. Citirea acestor
scrisori și aprobarea lor de către sinodali a constituit decizia dogmatică a sinodului, care
hotărăște că de acum înainte nu-i este permis cuiva să întocmească altă mărturisire de credință
în afara celei de la Niceea. În scrisoarea a doua, Sf. Chiril se referă la unirea ipostatică și
consecințele ei.
Nașterea după trup a Mântuitorului. Nu înseamnă că firea dumnezeiască și-a luat
începutul din Fecioară, ci că din ea se naște după trup cu care se unește după ipostas. Această
43
unire după ipostas este reală, în comparație cu cea după voință, morală sau accidentală,
promovată de Nestorie. Nu se naște mai întâi un om obișnuit pentru ca mai apoi să se coboare
Cuvântul peste el, pentru că, astfel, învierea ar fi imposibilă. Hristos biruie moartea doar în
calitate de Logos întrupat. Unitatea și disticția firilor sunt pentru Chiril coordonatele esențiale
hristologice motivate de unirea ipostatică prin care comunicarea însușirilor devine imposibilă.
În a treia scrisoare, Sf. Chiril vorbește și despre o unire după fire sau firească, confundând
firea cu ipostasul. Unirea ipostatică este comparată cu unirea dintre suflet și trup, fără
confuzie. Respinge orice unire doar după demnitate, autoritate sau cinstire, dar în mod special
termenul antiohian „de legătură” ca relație morală, folosit pentru a desemna unirea dintre
dumnezeire și umanitate. Formula de împăcare, trimisă de Biserica antiohiană care îl
reprezenta pe Nestorie Sfântului Chiril, pentru ca acesta să o aprobe, devine fundamentul
Calcedonului. În această mărturisire de credință antiohiană sunt mărturisite distincția firilor,
deplinătatea lor, dar și unirea dintre ele, folosind termenul alexandrin „enosis” în locul celui
sirian „sinafeia” (de legătură). Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu, nu de om sau
Hristos. Sf. Chiril este de acord cu mărturisirea antiohiană, cerându-le condamnarea lui
Nestorie. În scrisoarea către Ioan al Antiohiei a răspuns la mărturisirea de credință, Sf. Chiril
dând semne că receptează interal mărturisirea lor de credință, evită libajul dur al
anatematismelor. Termenul ipostas este înlocuit cu cel de persoană, pentru a numai naște
suspiciuni. Sf. Chiril respinge acuzarea că ar fi apolinarist (când vorbește de o singură fire
întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul), fără a separa umanitatea de dumnezeire. Termenii
trinitari nu erau definiți complet. Sf. Vasile cel Mare a definit corect natura, esența,
substanța, ființa – fondul comun unei categorii de ființe din aceeași specie, iar ipostasul este
mod concret al ființei. Prin comunicarea însușirilor se poate spune că Dumnezeu pătimește în
trup. Sf. Chiril recunoaște că întreaga lui luptă s-a născut în urma apărării înverșunate că
Fecioara este Născătoare de Dumnezeu. Formula de unire a intrat în definiția dogmatică a
Calcedonului ca având autoritate doctrinară împreună cu scrisoarea a doua a Sf. Chiril și
imediat după Simbolul de credință niceo-constantinopolitan.
Modalitatea întâlnirii și a coexistenței celor două firi în Persoana Mântuitorului
rămăsese nerezolvată. Eutihie din Constantinopol, crezând că luptă împotriva nestorienilor
crează un nou scandal, propovăduind o singură fire a Domnului, după întrupare firea
omenească fiind absorbită de cea divină.
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon (451), referindu-se la unirea ipostatică
lămurește dintr-o perspectivă teoretică problema. Hristos este același desăvârșit în dumnezeire
și același desăvârșit în umanitate, același Dumnezeu adevărat și om adevărat, din suflet

44
rațional și trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și același deoființă cu noi după umanitate
întru toate asemenea nouă în afară de păcat. Născut mai înainte de veci din Tatăl după
dumnezeire, același năcut în vremurile din urmă pentru noi și pentru a noastră mântuire din
Fecioara după umanitate. Unul și același cunoscut în două firi, fără contopire, fără schimbare,
fără divizare, fără separare, deosebirea dintre firi nefiind desființată din cauza unirii, ci mai
degrabă păstrându-se specificul fiecărei firi, concurgând într-o singură persoană și într-un
singur ipostas, nu împărțit în două persoane. Eutihianismul reprezintă în structura lui logică
înfluiențe dualiste.
Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol (680-681) continuă seria sinoadelor cu
caracter hristologic, definind învățătura Bisericii cu privire la cele două voințe și lucrări ale
Mântuitorului. Erezia monotelită și monoenergistă este o versiune mascată a monofizismului
anterior, printre partizanii ei numărându-se și patriarhul Serghie al Constantinopolului.
Definiția dogmatică: În Hristos există două voințe naturale și două lucrări naturale,
fără separare, schimbare, împățire și contopire.
Precizări referitoare la cele două voințe: nu sunt contrare, voința umană urmează
voința dumnezeiască, fără a se opune acesteia și aparține Cuvântului înnomenit ca și trupul,
fiind îndumnezeită firea umană nu a fost distrusă, ci salvată.
Precizări referitoare la cele două lucrări: operează în comuniune.
Implicațiile negative ale unei singure lucrări naturale: dacă ar fi fost doar voința
dumnezeiască, Mântuitorul nu ar fi fost om adevărat, iar dacă ar fi fost doar cea omenească,
Mântuitorul nu ar mai fi Dumnezeu și nu ne-ar mai fi mântuit.
Sinodul VII Ecumenic (787) este motivat gnostic și dualist (ideea aparține exclusiv
părintelui Tache). Pentru majoritatea cercetătorilor, Sinodul VII Ecumenic este declanșat de
înfluiențe islamice și iudaice (pentru musulmani reprezentarea lui Alah sau a profetului este
un sacrilegiu, iar pentru evrei reprezintă un idol). Alții justifică apariția iconoclasmului în
virtutea cezaro-papismului bizantin care s-a străduit să impună doar reprezentările legate de
cultul împăratului. Nimeni nu amintește de influiențele gnostice și de motivarea lor – faptul că
trupul Mântuitorului era o fantasma nu putea fi reprezentată.
Definiția dogmatică: icoana convinge de faptul că înnomenirea Cuvântului a fost
adevărată. Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu, în timp ce venerarea aparține sfinților și
obiectele de cult. Cinstirea icoanei trece la prototip, iar cei ce se închină icoanei se închină
ipostasului zugravit în ea. Anatematisma finală a sinodului precizează că cei care resping
cinstirea Sf. Evanghelii, Sf. Cruci, cinstirea icoanelor, a sfintelor moaște, dacă sunt clerici să
fie depuși din treaptă, iar dacă sunt monahi sau laici să fie opriți de la împărtășire. Primul

45
sistem gnostic care interzice cinstirea acestora este paulicianismul (mai este și
bogomilismul). Icoana reprezintă taina materiei transfigurate, care trimite la raționalitatea
existenței, transfigurare și îndumnezeire.

Erezii hristologice în actualitate

Deși problema hristologică a fost rezolvată la sinoadele hristologice odată pentru

totdeauna, totuși în Apus, problematica hristologică rămâne o constantă până în zilele noastre.
Trecerea de la epoca patristică la epoca scolastică presupune o schimbare de metodă. Dacă
discursul Părinților era centrat pe autoritatea Revelației, în limbaj scolastic per auctoritates,
începutul Evului Mediu face loc unei cercetări raționale de tip nou care naște discursul
scolastic sau pe rationes. Fericitul Augustin face jocțiunea acestor două tendințe. Moștenește
și recapitulează primul model, dar pune bazele și celui de-al doilea model, într-un demers
teologic care viza raționalizarea tainei creștine, reddere rationem. În Răsăsit specialiștii
vorbesc de Leonțiu de Bizanț, Sf. Maxim Mărturisitorul și Sf. Ioan Damaschin care abordează
taina creștină și din perspectivă rațională. În Apus, Boetiu face începutul care se va manifesta
deplin prin înflorirea scolasticii în secolele XI-XIII.
Problemele care s-au pus în scolastică și Evul Mediu au fost centrată pe dogma
trinitară și dogma hristologică. Ținta a fost unirea ipostatică și constituția ontologică a
Cuvântului întrupat, fără a depăși concluziile la care au ajuns Sinoadele Ecumenice. În aceste
dezbateri hristologice a interesat în special umanitatea Mântuitorului Hristos și relația ei cu
divinitatea. Începând cu Sinodul de la Frankfurt (794) și până la Toma de Aquino, trei opinii
și-au disputat întâietatea în problema unirii ipostatice:
1. În prima opinie se facea distincție între Persoană și subiect. Persoana Cuvântului
asumă un subiect uman subpositum, distinct și anulează persoana umană,
recunoscând două subiecte în Hristos, se recunoște implicit două ipostase, fapt
sinonim cu nestorianismul.
2. După întrupare subzistă în două și în din două naturi. Persoana care inainte de
intrupare era numai Dumnezeu a devenit un om adevărat subzistent, nu numai prin
suflet și trup, ci și prin divinitate. Este celebra doctrină catolică a unirii prin
compunere.

46
 3. Persoana Cuvântului nu devine compusă pentru că nici nu se schimbă și nu se
împarte. Nu asumă un om, ci se îmbracă cu el „ca și cu o haină”, se face om nu
după esența, ci după habitus, prin comportament (Filipeni, 2,17).
Dacă în Răsărit, Părinții porneau de la Persoana Cuvântului Care se face trup, în Apus,
Părinții plecau de la umanitatea asumată, punând în mod direct problema subiectului ei. De ce
umanitatea nu este o persoană? Care este constitutivul formal al persoanei? Care este gradul
sau nivelul de a fi a acestei umanități? Toma de Aquino explică de ce umanitatea asumată nu
poate fi nici subiect, nici supositum și nici persoană. Ea trebui să fie completă prin sine, să fie
subzistentă prin ea însăși, astfel mâna nu este un ipostas pentru că nu există prin sine și
separat. La fel se întâmplă și cu umanitatea asumată care devine interioară ipostasului și îi dă
ipostasul capacitatea de a subzista în ea însăși.
Teologia Evului Mediu și a timpurilor moderne s-au ocupat și de problema stiinței sau
cunoașterii lui Hristos. Toma de Aquino vorbește de trei modalități de cunoaștere: cea a
vederii sau a sfinților, vederea infuză sau înnăscută sau a îngerilor sau cunoșterea dobândită,
dezvoltată prin experiență și prin comunicarea cu alții. Toma de Aquino preferă cunoașterea
dobândită. Toate aceste frământări au la bază neînțelegerea unirii ipostatici în Persoana
Logosului întrupat.
În secolul XVI, scolastica se va lovi de obiecțiunile lui Rastm?, motivate de Luca 2,52
(„Iisus creștea și se întărea cu Duhul”) și de existența categorică a lui Luther și a lui Calvin,
care admiteau o dezvoltare reală, spirituală a lui Iisus, deci și limitele cunoașterii Sale.
Criza agnoietă (530-540). Acești oameni spuneau că Iisus a fost subectul ignoranței
ca și ale celorlalte slăbiciuni ale umanității, dată fiind conubstanțialitatea lui cu oamenii.
Pornind de la această criză agnoietă, a început să se afirme atotștiința umanității Mântuitorului
Hristos, pornind de la unirea ipostatică și de la comunicarea însușirilor. Despre această
atotștiință vorbește și Sf. Ioan Damaschin în secolul VIII.
În secolul IX, un teolog apusean spunea că începând cu întruparea, Mântuitorul se
bucura de o vedere beatfică, proprie aleșilor trăitori în Împărăția lui Dumnezeu. Astfel, a fost
impus principiul conform căruia Iisus era în același timp viator și comprehensor, adică El
experimenta traseul comun al oricărui om, dar ajungând în umanitatea Sa la sfârșitul acestui
traseu.
La sfârșitului secolului XIX, s-a pus și problema conștiinței lui Iisus. Se face o
distincție fermă între cunoașterea și conștiința lui Hristos. Nu există un postulat al perfecțiunii
umane, aceasta constând în special de un progres care se desfășoară în timp și care presupune

47
o dezvoltare liberă a ființei. Iisus avea conștiința că e Fiul lui Dumnezeu de la început în urma
unei iluminări divine. Sistemul nu o identifică cu vederea sfinților concomitentă.
Dosarul cunoașterii umane a lui Hristos și a vederii beatifice s-a aflat și în centrul
crizei moderniste, magisteriul intervine și condamnă anumite propoziții de principiu, evocând
pericolul pe care-l presupune ideea că Iisus prepascal nu S-a bucurat de viziunea sau vederea
beatifică (comună sfinților)
Karl Rahner reia problema, făcând distincție între vederea imediată directă sau
nemijloctă a lui Iisus cu Tatăl și cea beatifică, conștiința filială a lui Iisus prin unirea
ipostatică devine o experiență trăită, plasată transcedental și nu categorial sau tematic, așa
cum este exprimată în limbaj. Această conștiință originară s-a îmbogățit pe baza experienței
umane și religioase trăite. Distincția făcută de Rahner este însușită de urmași pentru a putea
renunța la doctrina vederii beatifice, care din comună devine excepțională. Exgeza
reapreciază mărturiile evanghelice care exprimă dezvoltarea istorică a lui Iisus în timpul
slujirii prepascale, chiar dacă conștiința Sa filială este indiscutabilă. S-a recunoscut o neștiință
în Iisus, nu în ceea ce privește misiunea de revelator, ci referitoare la orice cunoaștere umană
și chiar referitoare la viitorul său apropiat. NU au înțeles că Persoana este una și este suportul
care ține firile.

Hristosul filozofilor și al istoricilor

Începând cu secolul XVIII, prezentarea dogmatică a lui Hristos ca Dumnezeu adevărat

și om adevărat începe să fie contestată de o filozofie apriori-reticentă, Iisus fiind prezentat
exclusiv în lumina rațiunii, redus exclusiv la dimensiuni umane exemplare. De atunci
cuvântul dogmatică a început să aibă conotație negativă. Iisus este înțeleptul, maestrul
sublim al virtuții, filozoful prin excelență, numai Dumnezeu nu este. Măreția nu constă în
divinitatea lui, nu în faptul că răscumpără oamenii, ci în noblețea sentimentelor, a
înțelepciunii și a virtuților, neegalate de nimeni. NU este Mântuitorul, ci înțeleptul din
Nazaret, savantul, maestrul speciei umane. Suferința și moartea sa sunt modele de virtute și
moralitate, murind ca un martir al adevărului și al virtuții, ca luminător și promotor al
umanității. Rousseau în credea superior lui Socrate, crezând în persoana și sfințenia Lui, dar
nu în dogme, taine și, în special, în minuni.
Pentru Voltaire, Iisus este un Socrate rustic. Kant elaborează în 1793 prima hristologie
filozofică în celebra lucrare Religia în limitele rațiunii simple. Kant îl prezintă pe Iisus ca pe
un om divin exemplar, căruia îi deduce imaginea, pornind de la idealul înscris în lumea

48
noastră și realizat în Iisus. Kant operează reducerea divinului la uman și a Revelației la
rațiune. Iisus rămâne în centru preocupărilor filozofice, motiv pentru care s-a vorbit de Iisusul
filozofilor sau de ideea Christi, adică manifestarea absolutului în contingența istoriei, motiv
pentru care se vorbește de hristologie filozofică. Acești filozofi spun că Iisus luminează și
revelează noțiuni cardinale ale filozofiei pe care le asumă prin Întrupare, subiectivitate și
intersubiectivitate, transcendental, temporalitate, corporalitate, conștiință, moarte etc.
La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, apare și se dezvoltă o
hristologie politică. El este după caz un legislator, un revoluționar, un garant al ordinii sociale,
patriot, iacobit, monarhist, republican și chiar socialist. Mari personalități politice se identifică
cu Hristos: francezul Marat, Ludovic al XVI, Napoleon etc. Se produce un fenomen de
proiectare a ideologiilor umane în persoana lui Hristos care se vor regăsi și în cercetările
asupra vieții lui Iisus. Dacă secolul XVIII contestă hristologia dogmatică din punctul de
vedere al rațiunii, secolul XIX o face din perspectiva istoriei. Așa este inițiată marea mișcare a
cercetării vieții lui Iisus, începând cu Reimarus (1788). Pentru că imaginea lui Iisus din
Evanghelii nu se potrivește cu cea a lui Hristos, cu cea predicată de Biserică, pretind că pot
redescoperi adevărata lui față cu ajutorul științei istorico-critice. Două vieți ale lui Iisus au
avut un răsunet particular: în Germania – David Frederich Strauss face o distincție între
rezidul istoric care înlătură minunatul și incombabilul și mitul care poartă adevărul etern,
adică ideea de absolut nascută în rațiunea umană capabil de o reinterpretare, în sensul unei
religii a umanității. În Franța, Ernest Ernan îl prezintă pe rabinul simpatic, predicând visul său
în vesela Galilee, care se opune doctrinantei sobru?, devenit eshaustat? în severa Iudee. Acest
om incoparabil devine sub pana sa un predicator liberal. Hristos nu mai este Dumnezeu!
La începutul secolului XX, în Esența creștinismului (1900), teologul luteran Harnack
opune mesajul clar și simplu al lui Iisus dogmei creștine, acuzată de a fi o construncție a
metafizicii grecești. Pornind de la Harnack, mulți oameni de cultură socotesc creștinismul și
teologia creștină o excreșcență a metafizicii grecești (Platon și Aristotel în special). Harnack
îl invocă pe Iisus împotriva lui Hristos, Sf. Ap. Pavel fiind responsabil de faptul că hristologia
a ignorat umanitatea Mântuitorului, evidențiind divinitatea Mântuitorului. Este primul care
subliniază distanța dintre Iisusul care învață o iubire universală și Iisusul predicat de Biserică,
legat de dogme, de pretenția de Ortodoxie și de separările inevitabile.
În 1906, un cercetător al vieților lui Iisus declară că nu există ceva mai negativ decât
rezultatele cercetării liberale asupra vieții lui Iisus. Iisusul reprezentat așa nu a existat
vreodată, este o imagine creată de raționalism și liberalism sub aspectul de știință istorică. În
1973, un alt cercetător subliniază subiectivismul acestor abordări, care îl prezintă pe Iisus, fie

49
ca pe un maestru al secolului luminilor, familiarizat cu ideea de Dumnezeu, de virtuți și de
nemurire, fie de un geniu religios al romantismului, fie un moralist cantian, fie ca un campion
al ideilor sociale. Iisusul istoriei restituit prin știința modernă rămâne neseparat de ceea ce a
fost Iisusul istoriei. Secolul XX moștenește, pornind de la aceste vieți ale lui Iisus,
problematica distanței între Iisusul istoriei și Hristosul credinței, care ascunde un conflict
redutabil. Mișcarea teologică contemporană s-a străduit să le împace.
Conciliul Vatican II (1962-1965): tema hristologică poate fi sintetizată Hristos ca
adevăr al omului, o hristologie mai biblică și mai patristică decât a fost în scolastică, spun ei.
Întotdeauna teologia romano-catolică a suferit de un oportunism feroce. În unicitatea
persoanei lui Iisus, el este pentru om, simultan, revelarea omului și a lui Dumnezeu. Menirea
omului Hristos este simultatan, atât revelată, cât și realizată, natura umană a fost asumată, nu
absorbită. Prin întrupare, El se unește într-un anume fel cu orice om. Muncește cu mâinile
omului, gândește cu inteligența omului, dar mintea lui Dumnezeu nu a existat. Acționează cu
voința omului, iubește cu inima omului, este întru totul asemănător cu noi, cu excepția
păcatului. Nu doar că manifestă taina fiecărui om, ci și asumă o solidaritate socială cu
comunitatea oamenilor și cu orice om. Această solidaritate, umanitatea are ca scop crearea
unei noi solidarități cu Dumnezeu prin ridicarea omului spre El. Pe tot parcursul existenței
pământești, Hristos a învățat și trăit comuniunea absolută cu Dumnezeu și cu semenii. După
Înviere, prin darul Duhului, El instituie o nouă comuniune frățească între cei care-L primesc
cu credină și cu dragoste, adică în Trupul Său, Biserica. Ca alfa și omega, recapitulează totul
în El, este sfârșitul istoriei omenești, hristologia Vaticanului presupunând o întoarcere spre
om și oameni, evaluindu-i în devenire istorică și împlinirea progresivă a vocației lor, cu
scopul de a fonda demnitatea lor în Hristos. Aceasta este viziunea creștină asupra omului și
izvorul umanismului creștin.
Mișcarea hristologică contemporană: pentru a elimina ambiguitatea indusă de
disocierea arbirară între Iisusul istoric și Hristosul credinței, mișcarea hristologică
contemporană, inițiată în 1951 cu ocazia sărbătorii a 1500 de ani a Sinodului de la Calcedon și
reprezentată de Rudolf Bultmann și Karl Rahner, propune o nouă abordare a problematicii
hristologice. Pentru a raspunde teologiei liberale a secolului XIX, din rațiuni exegetice și
teologice Rudolf Bultmann consideră că nu se poate știi aproape nimic despre Iisus cu
excepția că a existat, că a murit pe Cruce și că de la El derivă creștinismul. Acest pesimism
exegetic este pentru el nesemnificativ, devreme ce istoria nu are nicio competenție în materie
de credință. Ceea ce contează nu este Hristosul după trup, ci Hristos Domnul propovăduit de
Biserică și al cărui cuvânt ne interpelează existențial. Problema dogmatică pusă de Bultmann

50
derivă din separarea faptului de sens, el reține sensul misterului creștin și se distanțează de
ceea ce trebuie demitologizat în fapte. Realitatea istorică a vieții lui Iisus este un produs
mitologic, născut din imaginarul religios al primilor creștini. Ucenicii lui revin asupra
concluziilor magistrului, spunând că este posibilă stabilirea unui anumit numar de fapte
istorice sigure, nu numai cele derivate din credință, devreme ce primele comunități creștine au
dat atâta importanță itinerariului pământesc al lui Iisus după Învierea Sa, fapt care atestă că
istoria lui Iisus este constitutivă, adică nu poate fi separată de credință.
În 1954, Karl Rahner propune un program pentru reînnoirea hristologiei, pornind de la
următoarele teme: raportul hristologiei clasice cu mărturia biblică, necesitatea de a completa
hristologia ontologică printr-o hristologie existențială, o reapreciere a definiției de la
Calcedon, care nu mai trebuie văzută ca un sfârșit, ci ca un început, necesitatea unei
hristologii transcedentale înscrisă în ontologia umană și care face posibilă credința în Hristos.
Această mișcare hristologică contemporană a provocat o eferveșcență hristologică fără
precedent, atât în protestantism, cât și în catolicism, având umătoarele caracteristici:
1. Nevoia de verificare, adică hristologia nu mai poate fi susținută pe mărturisiri de
credință și pe definițiile conciliale, ci pe istoria și destinul lui Iisus, arătând că
Dumnezeu S-a revelat în acest om, adică în termeni clasici, datele telogiei
fundamentale nu mai trebuie să funcționeze independent, ci trebuie integrate în
teologia dogmatică.
2. În timp ce hristologia clasică pleca de la întrupare și avea o dimensiune descendentă,
hristologia contemporană, fidelă Noului Tesatament, acordă prioritate hristologiei de
jos sau a considerării omului Iisus, atât din pespectiva comportamentului prepascal,
cât și în virtutea învierii ca Domn și Hristos. Hristologia de sus preia ștafeta în virtutea
testelor pauliene și ioanice, care il prezintă pe Fiul sau Cuvântul trimis de Dumnezeu
pentru a se întrupa.
3. După unii, hristologia de jos are o importanță pedagogică, ca primul moment al lui
Iisus hristologic. După alții, ea constituie un efort de interpretare a identității finale a
lui Iisus, pornind de la istoria și umanitatea Lui. În timp ce hristologia clasică era
preocupată să demostreze pe adevăratul Dumnezeu în Iisus. Acum, sarcina majoră este
arătarea adevăratului om într-o manieră concretă și să afirme identitatea divină a lui
Iisus.
Am vazut ce s-a intamplat cu hristologia contemporana, care propune demitologizarea
Scripturii. Scriptura este o colectie de mituri - 1951; in 1954 in lumea catolica Karl Rahner
propunea si el reinnoirea hristologiei, pornind de la anumite teme: raportul hristologiei clasice

51
cu marturia biblica - Rahner este convins ca hristologia clasica nu prea are legatura cu
marturia biblica; necesitatea de a completa hristologia ontologica printr-o hristologie
existentiala; o reapreciere a definitiei de la Calcedon care nu mai trebuie vazuta ca un sfarsit
ci ca un inceput; necesitatea unei hristologii transcendentale - adica inscrisa in ontologia
umana care face posibila credinta in Hristos. Dupa Raner hristologia transcendentarii are 3
dimensiuni sau poate fi motivata pe 3 dimensiuni:
1. Este nevoia omului de iubire absoluta, avand ca subiecti coexistenti pe Dumnezeu si pe om.
2. Intelegerea mortii intr-un sens care se vede implinit si in moartea Mantuitorului Hristos
3. Speranta in viitor.
Provocare: cum exprima parintii Bisericii aceeasi hristologie transcendentala (sau a
asteptarii). Omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu, iar chipul este chipul Logosului sau al
Cuvantului. Chipul lui Dumnezeu se regaseste in noi cu menirea de a fi desavarsit in
eshatologie.
Miscarea hristologica contemporana a provocat o efervescenta extraordinara, prima
coordonata fiind nevoia de reconditionare si reverificare (ceea ce ai simtit este relativ si exista
toate posibilitatile ca ceea ce ai vazut, simtit si trait sa fie fals).
Unde ne-am intalnit noi pentru prima data cu gogorita separarii lui Hristos de trupul
Lui pe Cruce? La gnostici si in toate sistemele dualiste.
In acelasi timp miscarea contemporana hristologica (51-Bulkman si 54-Raner)
opereaza o intoarcere masiva la Scripturi nemaiacceptand cantonarea in analiza dosarelor
conciliare si teologice mutand astfel centrul de greutate de pe Intrupare pe misterul pascal ca
si cand aceste doua realitati ar putea fi separate. Expresia “intoarcere la Scripturi” pare
suspecta! Inseamna ca pana in secolul 20 s-a facut teologie fara Scriptura?
Nevoia lor de intoarcere la Scripturi este totusi reala, dat fiind accentul pe filozofia lui
Aristotel. Centrul de greutate s-a mutat de pe Revelatie pe ratiune. TEOLOGIE FARA
SCRIPTURA SI FARA PARINTI PENTRU A LASA IMPRESIA CA ESTE STIINTA.
Ceea ce este grav il constituie faptul ca si in teologia ortodoxa se reclama aceeasi
necesitate a intoarcerii dogmatice la Scriptura. Au dreptate acesti dogmatisti? S-a produs in
Ortodoxie acelasi fenomen care reclama intoarcerea la Scripturi? Sfintii Parinti fac apel la
Scriptura constant, textul lor este intesat cu trimiteri biblice. Teologii ortodocsi contemporani
au astazi ispita renuntarii la Revelatie si la gandirea patristica. Teologii ortodocsi autentici
care nu s-au inspirat din teologia romano-catolica sau protestanta asociaza in discursul lor
aproape de fiecare data Scriptura si Parintii. La romano-catolici, la sf. secolului 18 sau 19 s-a
gasit un “destept” care sa spuna ca o afirmatie care se vrea sa fie stiintifica si un autor care

52
vrea sa fie tratat ca om de stiinta trebuie sa excluda cu desavarsire orice trimitere la
transcendenta. Daca in discursul unui om de stiinta apar astfel de trimiteri, acela nu este om
de stiinta. Teologia romano-catolica doreste sa revina pe fagasul Ortodoxiei pentru ca au
realizat devierea, dar nu pot scapa de aceasta traditie de secole, nu poate fi inlaturata asa peste
noapte.
Miscarea hristologica contemporana ia in calcul istoria lui Iisus si articuleaza raportul
intre istorie si credinta in lumina corespondentei intre Iisus-ul terestru si Hristos-ul glorificat.
Aceasta este o tragedie gnostica. Identitatea celor doi (nu mai este o singura persoana)
trebuind pastrata cu scrupulozitate (teologie catolica la cel mai inalt nivel). Miscarea respecta
relatia care exista intre hristologia indirecta sau implicita si hristologia directa sau explicita
care ii atribuie lui Iisus titlurile de Hristos Domn si Fiu al lui Dumenzeu. Mai simplu, in
vietile lui Iisus, Iisus-ul istoriei este un simplu om care ajunge la divinitate, care este glorificat
de Tatal prin Inviere. Fiul nu participa la Invierea Lui cu nimic, pentru ca nu putea sa se
autoinvie, ci il invie puterea Tatalui. Si atunci Iisus-ul om devine Hristos Unsul, marit,
glorificat de Dumenzeu Tatal.
In urma disputelor cu protestantii, la teologii catolici atitudinea fata de definitiile
conciliare s-a schimbat. Aceastea sunt considerate rezultate, consecinte ale contextelor
polemice si culturale in care au aparut si in contextul carora trebuie situate. Conditionarea lor
istorica arata limitele lor si deschide o perspectiva critica (eterna nevoie de verificare, nimic
nu e batut in cuie). Textele conciliare (pe romaneste hotararile Sinoadelor Ecumenice) pierd
astfel rolul important atribuit din nefericire de teologica clasica (teologica clasica, ortodoxa nu
au avut dreptate si nu au dreptate). Astazi, aceasta functie revenind pe buna dreptate textele
scripturii. In lupta dintre protestanti si catolici au invins protestantii.
Pr. Staniloaie nu introduce nicio disociere intre chipul evanghelic sau modalitatea in
care este prezentat Hristos in Evanghelii si istoricitatea Mantuitorului Hristos ca Dumnezeu si
om, pornind de la faptul fundamental al Invierii. Experierea Invierii de catre ucenici prin
comuniunea cu El de dupa Inviere este baza istorica care a dat ucenicilor posibilitatea sa
recunoasca istoricitatea Lui ca Dumnezeu si om si sa o descrie ca atare. Negarea sau ignorarea
experierii istorice a Invierii duce la negarea dumnezeirii Lui, chiar daca va admite istoricitatea
Lui. Aceasta istoricitate este insa nedeplina pentru ca din ea lipseste Invierea ca eveniment
fundamental al istoriei Lui si duce la eliminarea din viata Lui a tot ceea ce depaseste
posibilitatile unui om obisnuit. Inaltarea nu mai este o iluzie decat in situatia in care cel inaltat
nu este altul decat Iisus din intervalul cuprins intre nastere si moartea Lui. (Intre nastere si
moartea lui din perspectiva catolica se vorbeste despre Iisus-ul prepascal si intre moarte si

53
inaltare se vorbeste despre Hristos-ul postpascal. Nu mai luam in calcul faptul ca Invierea si
Inaltarea coincid in teologia catolica).
- sa mai scrii si tu aici frate cate ceva te rog ca nu am fost atent, ma gandeam la ale mele -
Cum este vazuta Invierea in teologia ortodoxa? Cu ce putere inviaza Hristos? El inviaza si
prin puterea Lui dar nu numai prin aceasta, ci si prin celelalte doua Persoane ale Sfintei
Treimi. Criza hristologiei contemporane este o criza reala din care catolicii si protestantii nu
prea au cum sa scape. Aceasta criza este motivata de neintelegerea unirii ipostatice. Intre cele
doua firi in criza hristologica contemporana calul de bataie este firea umana, teologii nu prea
au de-a face cu firea divina, nu au ce sa ii reproseze. Ei nu inteleg modalitatea in care firea
umana participa la dumnezeirea Persoanei Logosului
Doua naturi diferite nu au cum sa se uneasca. Stiinta lui Hristos, cunoasterea
Mantuitorului Hristos care a provocat criza anoerta (sau asa ceva), problema constiintei lui
Hristos. Invatatura ortodoxa de credinta este extrem de categorica. Consecintele unirii
ipostatice: comunicarea insusirilor, chenoza prin Intrupare si Cruce, Fecioara Maria este
Nascatoare de Dumnezeu, lipsa de pacat a Mantuitorului, lui Hristos i se cuvine o singură
închinare.
1. In ipostasul unic sau in persoana unica subzista real si sunt activate insusirile si
lucrarile ambelor firi. Ipostasul sau persoana mentine atat nemodificarea firilor cat si
complicarea lor reala evitand separarea lor. Fara aceasta comunicare Dumnezeu nu s-ar fi
umanizat si omul nu s-ar fi indumnezeit separarea lor eternizandu-se. Cele doua firi nu ar
putea sa isi comunice puterile si lucrarile prin ele insele daca nu ar exista un ipostas sau o
persoana comuna. Diferenta dar si unitatea lor o sustine Dumnezeu persoana care desi
transcendenta dupa fiinta poate sa se faca prin vointa persoana a creaturii Sale, fara a suprima
sau confunda firile.
2. Datorita unirii ipostatice putem atribui persoanei, cand o privim ca Dumnezeu,
lucrarile omenesti sau cand o privim ca om, lucrarile dumnezeiesti pentru ca persoana nu
poate fi divizata. La fel procedam si cu insusirile.
3. Sf. Maxim precizeaza ca datorita unitatii persoanei nici o fire nu era activata separat
fiecare evidentiind-o pe cealalta, deci putem sa vorbim si aici de intersubiectivitate. Ca
Dumnezeu misca umanitatea iar ca om descoperea dumnezeirea proprie (fascinant Sf.
Maxim). Patimea dumnezeieste nefiind un om simplu si facea minuni omeneste, adica prin
trup, nu prin dumnezeirea dezvaluita. Pornind de aici, patimirile sale sunt minunate si noi prin
puterea dumnezeiasca a naturii celui care patimea, iar minunile sunt patimite de vreme ce sunt
implinite prin puterea patimitoare a trupului celui care le savarsea. Intr-o persoana si prin

54
subiectul unic (subiectul este persoana sau ipostasul; in unirea ipostatica firea umana nu este
subiect sau persoana) la orice act contribuie tot ceea ce este in persoana. Leontiu de Bizant
lamureste relatia prin termenul ENIPOSTAZIERE (adica fiind ipostaziata sau personalizata in
Dumnezeu Cuvantul prin ipostasul comun i se comunica puterea firii dumnezeiesti firii
omenesti, producand in ea O SCHIMBARE CARE NU O SCOATE TOTUSI DIN
DEFINITIA PROPRIE PENTRU CA NOILE INSUSIRI NU PROVIN DIN EA, dar o si
conduc la ceea ce aspira ea.
4. Deosebirea intre ceea ce este conform firii (cathafisin - cred) si ceea ce provine in
mod necesar din natura (ecfiseos) este foarte clara in gandirea parintilor rasariteni. Cathafisin
sau ceea ce este conform firii se realizeaza prin vointa ajutata de har iar ecfiseos din
necesitate. In cazul Mantuitorului Hristos cathafisin se realizeaza prin iconomie, care este o
lucrare a vointei. Insusirile firii dumnezeiesti se imprima in cea umana nu din necesitate, ci
prin vointa ipostasului. Pentru acest motiv insusirile firii dumnezeiesti comunicate celei
omenesti o pot ridica pe aceasta la scopul nazuit de ea sau la ceea ce este conform firii ei
(cathafisin) fara a altera identitatea.
5. Indumnezeirea firii omenesti pana la un anumit grad se lucreaza in existenta
pamanteasca. Indumnezeirea deplina se realizeaza numai dupa Inviere, dar si atunci este
evident cine indumnezeieste si cine este indumnezeit, desi nu pot fi despartite firile (adauga
pr. Staniloaie: nici chiar distinse una de cealalta). (Asemanarea cu trupul uman se potriveste
foarte bine aici. Nu se poate desparti sufletul de trup). Pornind de aici il putem numi pe
Dumnezeu “patimitor impotriva pacatului”, nu “de pe urma pacatului” si trup asumat sau
impreuna-Dumnezeu. Intrupandu-se lucreaza cele omenesti desi dupa fire era Dumnezeu.
Face minuni folosindu-se de trup si de glas. Asuma trupul ca impreuna-lucrator, tot asa cum
trupul si sufletul nu pot fi separate.
- Ranile in urma crucificarii raman etern pe trupul Mantuitorului -
6. Comunicarea insusirilor nu inseamna numai atribuirea reciproca a lucrarilor si
insusirilor firilor, datorita unitatii persoanei, ci si imprimarea lor reala reciproca, prin el ca
subiect, activandu-se astfel unitar fara a se confunda insa. Prin firea sa umana ipostaziata sau
personalizata Mantuitorul Hristos deschide drumul spre desavarsirea noastra neasumand
umanitatea doar pentru a fi reprezentantul nostru juridic sau pentru a plati in locul nostru
pentru ofensa adusa lui Dumnezeu. Ceea ce s-a intamplat cu umanitatea asumata de
Mantuitorul Hristos se poate intampla si cu propria noastra umanitate prin credinta. Adica
daca umanitatea asumata de Hristos a ajuns la indumnezeire si umanitatea noastra poate

55
ajunge la indumnezeire folosindu-se de instrumentele pe care Mantuitorul Hristos ni le-a pus
la indemana.
1. Pacatul inseamna inchidere si dusmanie fata de Dumnezeu si fata de semeni. Daca
persoana este factor de relatie, pacatul inseamna o slabire a caracterului personal sau ipostatic
sau o slabire a umanitatii. Nefiind un ipostas uman care sa se poate inchide fata de Dumnezeu,
in Mantuitorul Hristos NU POATE EXISTA PACATUL. Umanitatea Lui participa la
comuniunea cu Tatal si cu Duhul neputand manifesta dusmanie fata de Dumnezeu de vreme
ce ipostasul este insusi Fiul. Nu poate manifesta dusmanie nici fata de oameni pentru ca isi
iubeste fapturile. Mai mult, firea umana nesubzistand intr-un ipostas uman propriu, problema
competitiei cu celelalte ipostasuri umane nici nu se pune. Prin ipostasul divin in care subzista
firea Lui umana e deschisa tuturor semenilor lui in umanitate.
2. Mantuitorul nu doar ca nu a savarsit pacate personale, ci si vine la existenta fara
pacatul stramosesc. Se naste pe cale supranaturala deci fara initiativa vreunei perechi umane
sau initiativa apartinandu-I in exclusivitate, motiv pentru care cel ce se naste din Fecioara este
Dumnezeu. (Cum este exprimata in scena Bunei-Vestiri aceasta idee? “Duhul Sfant se va
pogora peste tine si puterea celui Prea Inalt te va umbri!”). Mantuitorul se intrupeaza pentru
ca si trupul lui sa se impartaseasca de neputinta lui de a pacatui sau de lipsa lui de pacat prin
impartasirea de firea dumnezeiasca nepacatoasa. Deci de nepacatosenie nu se impartaseste
doar sufletul Mantuitorului, ci si trupul. Prin unirea ipostatica firea omeneasca participa la cea
dumnezeiasca, iar cea dumnezeiasca ia asupra ei slabiciunea omeneasca. Ideea de slabiciune
omeneasca ar putea sa sprijine pesimismul atropologic protestant pentru unii nepriceputi. Nu
este deloc asa! Prin unirea ipostatica firea omeneasca participa la cea dumnezeiasca si cea
dumnezeiasca ia asupra ei slabiciunea omeneasca.
3. Trebuie evitata atat confundarea firilor cat si separarea lor si neputinta comunicarii
(in teologia occidentata nu se poate realiza o unire intre doua firi deosebite). Firile comunica
prin energiile lor. De aceea in teologia ortodoxa se vorbeste despre o lucrare teandrica.
Leontiu de Bizant compara invierea unor persoane umane cu invierea Mantuitorului. Acelea
au fost inviate prin energia lui Dumnezeu ca persoana straina de ele, in timp ce isi inviaza
trupul prin propria Lui lucrare, firea dumnezeiasca fiind izvorul acestei energii.
4. Este evident ca in Hristos ca persoana unica, comunicarea prin energii se deosebeste
de comunicarea intre doua persoane cu firi deosebite adica intre Dumnezeu si om sau a unei
firi comune, adica intre om si om. In orice lucrare savarsita de Persoana printr-o fire se
regaseste si cealalta fire. La durerea unui deget participa intreaga natura a omului trup si
suflet. Interpenetrarea firilor Persoanei are ca efect comunicarea puterilor de la una la alta.

56
 5. Firea dumnezeiasca comunica celei omenesti nepatimirea, iar firea omeneasca da
ipostasului purtator afectele sau patimirile omenesti. Dar firea dumnezeiasca prin nepatimirea
ei reprezinta un filtru in care se topeste pacatosenia in care s-ar putea activa aceste afecte.
Datorita acestui fapt, afectele comunicate ipostasului purtator de catre firea umana sunt
ireprosabile.
6. Sfantul Maxim spune ca slabirea firii umane prin pacat activeaza aproape
intotdeauna afectele asociate cu pacatul datorita slabirii lucrarii Duhului in natura umana.
Vointa naturii umane activata in ipostasul propriu (aici ne referim la om deci) ia forma unor
decizii alese de liberul arbitru. In acest liber arbitru (gnomi) e data posibilitatea activarii
pacatoase a afectelor sau a nerezistentei la activarea lor in forma pacatoasa. In Mantuitorul nu
a existat un liber arbitru uman pentru ca nu a existat un subiect uman care sa decida altfel
decat Dumnezeu, ci numai vointa naturala a firii care lua hotarari concrete prin ipostasul
Cuvantului intrupat si care nu avea un liber arbitru care ar fi putut alege pacatul. Ipostasul
Cuvantului activa intotdeauna vointa in conformitate cu firea, fapt care era conform si cu voia
Sa divina.
7. Desi firea asumata de Mantuitorul avea in miscare numai vointa naturala, fiind
slabita in urma pacatului stramosesc si deci suferind de afectele ireprosabile intr-o forma mai
accentuata decat in starea primordiala, fapt care arata unitatea ei cu firea noastra, vointa ei
naturala statea sub presiunea foamei, a setei, a fricii de moarte ca si firea noastra. Vointa lui
umana trebuia sa lupte ca aceste afecte sa ramana conforme voii dumnezeiesti, ajutata de
Dumnezeu Cuvantul, nu sa o faca nesimtitoare la afecte sau sa le diminueze direct (daca
Dumnezeu ar fi facut firea nesimtitoare sau ar fi diminuat afectele direct firea umana nu ar
mai fi fost cea autentica si deci lucrarea rascumparatoare nu ar fi avut nici o rezonanta, ar fi
fost o iluzie, o inselaciune). Lupta aceasta o poarta si oamenii obisnuiti. Pentru acest motiv
afectele sau patimirile, inclusiv coruptibilitatea ca putere a afectelor si ca rezultat al lor au nu
numai caracterul de urmari ale pacatelor, ci sunt si instrumente de lupta impotriva lor. Nicolae
Cabasila spune ca Dumnezeu ingaduie moartea si durerea nu ca sa osandeasca pacatosul, ci ca
sa ofere un leac celui bolnav. Moartea nu ingaduie eternizarea pacatului (in randuiala
inmormantarii: “Pentru ca rautatea sa nu fie fara de moarte...”). Daca omul ar fi fost
nemuritor, atunci pacatul s-ar fi eternizat ca in cazul demonilor
!Pacatul stramosesc consta in cei patru “ne”: nesupunere, neascultare, neincredere si
nerecunostinta
Monogenism (este dogma in Biserica Ortodoxa) - toti oamenii de pe fata pamantului se trag
dintr-o singura pereche de oameni. Exista si teorii poligeniste conform carora oamenii nu au o

57
singura origine, ci provin din mai multe specii de oameni din diverse colturi ale lumii. De ce
este periculoasa poligeneza? Asta ar insemna ca Mantuitorul Hristos a asumat o anume fire
umana si ca celelalte firi umane ar fi ramas neasumate si deci rascumpararea si mantuirea se
refera doar la o categorie de oameni si nu la toti oamenii.
!In Rai, Adam si Eva aveau toata stiinta umana posibila si imaginabila. Comunicand cu
Dumnezeu neingradit omul participa la atotstiinta lui Dumnezeu. Stiintele si ceea ce numim
noi cultura in general sunt consecinte ale caderii in pacat si de aceea sufera de un relativism
dureros. Hainele de piele reprezinta materialitatea ingrosata, invartosata, impermeabila care
duce la moarte. Ele definesc mortalitatea biologica.
8.Omul care crede luptă cu păcatul pentru a nu mai oferi afectelor hrana care le
susține. Deci afectele se pot asocia cu păcatul și această idee este asociată de Sf. Ap. Pavel:
„Om nenorocit ce sunt, cine ma va putea scăpa de trupul morții acesteia”. Omul nu poate
reduce această luptă nu ai prin puterile lui, Mântuitorul învingând păcatul în Trupul Lui și
eliberând firea Sa umană de sub tirania afectelor coruptibilității și a morții prin împărtășirea
de el. Romani 7, 4-5; 7,24. Afectele și moartea și-au schimbat în mod efectiv rost numai în
Mântuitorul și prin Hristos, Care nu le-a mai asociat cu păcatul.
9. Afectele pot fi depășite numai prin suportarea lor, dar fără a lăsa să rodească
pacatul. Nevoia de a mânca trebuie să învingă plăcerea care derapează în lăcomie,
sensibilitatea trupului la durere și frica de moarte prin încordarea voinței pot să nu ducă la
acte de lașitate, de tradare a voii lui Dumnezeu, pentru că voința umană a Mântuitorului a fost
ipostasiată în Dumnezeu Cuvântul, El a reușit să țină satisfacerea nevoilor trupești,
nedezvoltată în placere, iar durerea și frica de moarte neasociate cu lașitatea sau trădarea. Prin
chenoză El dă și firii și ființei umane numai atâta putere cât îi era necesară pentru a ține
afectele în limetele nevoilor firii. Concluzii: Neputința de a păcătui a Mântuitorului Hristos
poate fi înțeleasă ușor, având în vedere următoarele repere:
a). Subiectul voinței sale umane a fost Ipostasul Cuvântului.
b). S-a născut fără păcatul strămoșesc.
c). Voința Lui umană nu se configura după liberul arbitru al unei persoane umane autonome.
10. Se poate spune că afectele, pătimirile și coruptibilitatea sunt blestemul cu care S-a
identificat Mântuitorul, luându-l asupra Sa pentru a ne răscumpăra din blestemul Legii
(Galateni 3,13: Hristos ne-a răscumpărat din belstemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem;
pentru că scris este: Blestemat este tot ce spânzurat pe lemn;). Prin afecte, pătimirile și
coruptibilitate El cunoaște urmările păcatului, dacă nemaiasociindu-le cu păcatul anulează atât
puterea lor, cât și a păcatului pentru ca acestea se alimentează reciproc. Oferindu-se prin

58
împărtășire celor care cred, anulează și în viața aceasta legătura necondiționată până la El
între pătimiri și păcate. Suportând afectele, fără a le lăsa să conlucreze cu păcatul, desființează
puterea ambelor.
11. Prin împărtășirea noastră de firea Lui, El suferă pentru păcatul nostru ca și cum ar
fi al Lui, dar fără a fi al Lui. Suferința din pricina păcatului tuturor, prin suportarea afectelor,
pătimirilor și a morții era și o suferință pentru izbăvirea lor de păcat. Solidarizându-se în mod
deplin cu noi prin această suferință care nu se amestecă cu păcatul, Mântuitorul Hristos poate
desființa păcatul. Suferința aceasta trebuie să meargă până la moartea trupului Său pentru a
ajunge la învierea lui, prin care face deplin transparent lui Dumnezeu și prin aceasta pe
Dumnezeu și umanitatea sa, deplin transparentă oamenilor, iar umanitatea oamenilor deplin
transparentă lui Dumnezeu printr-o imitare spirituală a morții lui celor care cred.
12. Pentru acest motiv, Sf. Chiril al Alexandriei spune că în Dumnezeu nu se poate
intra decât în stare de jertfă curată și nici un om nu putea realiza această performanță din
pricina păcatului. Numai Hristos ca om fără păcat a putut intra la Tatăl și numai prin El putem
intra și noi.
Aspecte referitoare la îndumnezeirea omului: A fost necesar ca Mântuitorul să își facă
proprie firea umană prin întrupare. Leonțiu de Bizant spune că primind în sine pătimirile
noastre a vindecat boala tuturor. În urma acestei asumări, nu firea dumnezeiască a devenit
pătimitoare, ci Persoana acestei firi devenită și persoana firii omenești. Ca persoană,
Dumnezeu poate participa la întărirea celor care pătimesc. Pătimirile țin de firea umană, dar
sunt însușite de Fiul prin întrupare, fără a renunța la îndumnezeirea Lui. Numai rămânând
neschimbat ca Dumnezeu a putut săvârși prin trup acte de putere și l-a îndumnezeit,
vindecând rănile firii noastre. Aftardocheții susțineau ideea că trupul a fost nestricăcios și fără
posibilitatea pătimirii (idee din gnosticism). Leontiu de Bizanț precizează că Mântuitorul nu
ar fi putut pătimi ca noi dacă nu ar fi fost ca noi. Coborârea din iubire este un act de putere,
dar adaptat măsurilor firii omenești pentru a putea fi asumată de Fiul. Sf. Maxim
Mărturisitorul spune că între impasibilitatea divină și pătimirea prin trup Fiului nu există
contrazicere. „Din oceanul de putere dumnezeiască echivalentă cu impasibilitatea se
manifestă ca o rază de putere împătimirea Fiului ca om, sinonimă și cu o întărire a frii
omenești pentru a suporta pătimirile. Mântuitorul personalizând deplin firea umană a scăpat
de sub imperiul pornirilor mâniei și pofeti care se manifestă reflex sau automat și prin voința
sa umană. Pătimirea care robește prin păcat este o cădere din fire, precum prin pătimirea
acceptată cu voința, omul este stabilit în firea lui autentică creată pentru libertate. Sf. Maxim
spune că există o frică conformă firii și una contrară firii, cea dintâi fiind o putere prin care

59
cineva se ferește de pericole, în timp ce cea de-a doua este nerațională. În Hristos cele
naturale nu premerg voinței. A flămânzit, a însetat, I-a fost teamă nu ca noi, ci mai presus ca
noi, adică de bunăvoie.
Precizări referitoare la o singură închinare: Hristos nu este un ipostas dublu și același
ipostas are o structură dublă: de Dumnezeu și de om. Ca om Mântuitorul nu se închină Sieși
pentru că S-ar dedubla ca ipostas, chiar în stare de oboseală, de ignorare, de neștiință a zilei
celei de-a doua veniri, de rugăciune către Tatăl și de împlinitor al poruncilor are conștiința că
e Fiul lui Dumnezeu. În cea mai accentuată chenoză, El se știe ca Dumnezeu în stare de
coborâre. Deși Și-a asumat firea umană, El e slăvit ca ipostas dumnezeiesc împreună cu Tatăl
și cu Duhul, fiind într-o relație interpersonală cu ei. Nici ipostasul, nici firea lui divină nu au
fost afectate prin întrupare. Prin faptul că aceeași persoană a lui Hristos e în comunitate de
ființa cu Tatăl și cu Duhul, dar și în comunitate de ființă cu noi, El actualizează în noi iubirea
intratrinitară, față de Tatăl ca om, iar fața de noi ca lucrare de înălțare a naturii umane.

Modalitățile în care Persoana divină a Mântuitorului este descrisă în două lucrări: în

romanul Codul lui Da Vinci și piesa de teatru Evangheliștii a doamnei Pipidi.

Persoana și lucrarea Mântuitorului Hrsitos este foarte prezentă în „teologiei” din afara
Bisericii și din afara Revelației. Acești oameni sunt convinși ca ei înțeleg mai bine adevărurile
de credință. Ei spun că ceea ce prezintă Biserica ca Revelație autentică este o înșelăciune,
provocată de Biserciă pentru a conduce și a manipula. Adevărata Revelație se găsește în afara
Bisericii, în Evangheliile apocrife.
Romanul Codul lui Da Vinci ilustrează foarte bine ceea ce am spus. A fsot tradus și
publicat în 2004. Ideile principale ale romanului sunt:
- Hrsitos nu e decât un om simplu, neavând nici o legătură cu Dumnezeu.
- Ca om, are o aventură cu Maria Magdalena din care au rezultat copii. Biserica pentru a
mistifica adevărul distruge documentele referitoare la această relație, dar cavalerii
templieri recuperează aceste documnte și le țin ascunse pentru a le face publice la
momentul potrivit. Din această cauză, Biserica a inițiat o adevărată cruciadă împotriva
urmașilor lui Hristos, sperând să extermine fizic, pentru ca orice urmă a relației lui Iisus
cu Maria Magdalena să dispară. Dan Brawn spune că în icoana Cinei celei de taină
pictată de Leonardo Da Vinci este strecurat un mister. Personajul care se sprijica de
umărul Mântuitorului nu este Ioan Evanghelistul, ci Maria Magdalena.

60
 - Se mai face referire și la ocultarea sacrului femin. Biserica creștină ocultează sacrul
feminin și prezintă și modalitatea cea mai potrivită de evidențiere propusă de mișcarea
feministă și ilustrată în roman. Din perspectiva lui Dan Brawn cea mai adecvată
modalitate de a ilustra sacrul femin este orgia sexuală. (Dovada cea mai concludentă ca
Biserica nu ocultează sacrul feminin este Maica Domnului și sfintele Bisericii. De ce este
greșită opinia lui Dan Brawn referitoare la ocultarea sacrului femin? În primul rând, nu
esxistă sacru feminin și masculin. În al doilea rând, în planul lui Dumnezeu masculinul și
feminul sunt perfect egale și complementare. Din perspectiva teologului cultivat, ce are
bun mișcare feministă în structura ei și ce are rău? Feminismul a apărut și s-a manifestat
la început ca mișcare care are ca obiectiv reevidențierea valori, demnității și egalității ei
cu bărbatul.)
- Codul lui Da Vinci reia într-o formă ideală obsesia clasică a neacceptării caracterului
teandric al Mântuitorului.
- Gnosticismul care este atotcontrolabil al acestui discurs și răspunsul Revelației nou-
testamentare. În Noul Tesatament se precizează: „Să nu fure cineva mințile cu filosofia
și cu deșarta înțelepciune din predania omenească”. Sunt amintiți agitatorii Imeneu și
Alexandru, contrine care se limitează la basme și nesfârșite înșirări de neamuri. Se
referă la antihriștii care neagă divinitatea Mântuitorului, spunând că este un spirit
superior și trupul Lui este doar aparent. Iisus este un simplu om.
Părinții au preluat, aprofundat și dezvoltat mesajul Noul Testament, evidențiind
următoarele aspecte importatante:
- pe coordonata teologică, monarhia Tatălui, nașterea din eternitate a Fiului, întruparea,
moartea, învierea și înălțarea, purcederea din eternitate și trimiterea temporară a
Duhului, perihoreza și aproprierea, intersubiectivitatea divină. Cu referire la Persoana
Mântuitorului, Biserica a afirmat și a a susținut enipostazierea firii omenești în Persoana
divină a Mântuitorului Hristos prin unirea ipostatică. Cele două firi sunt unite în
Persoana Lui în mod neîmpărțit, nedespărțit, nehimbat și neamestecat. Interprenetarea
unei în alta nu le schimba esența și nici nu le confundă.
- Pe coordonata iconomică (lucrare a lui Dumnezeu), Părinții au accentuat dimensiunea
cosmică a mântuirii, învățătura revelată despre Dumnezeu nu poate fi separată de creație
sau de lucrarea lui Dumnzeu în lume. Deci, teologia nu poate fi separat de iconomie.
Codul lui Da Vinci reactualizează ereziile hristologice, care au tulburat Biserica de la
începuturile ei. Privarea Mântuitorului fie de firea divină fie de cea umană este sinonimă cu
eliminarea funadamentului creștinismului și transformare lui într-o ideologie filosofică sau

61
politică, de vreme ce Persoana Sa nu se mai găsește în sisitem. Pentru acest motiv, Biserica și-
a stabilit învățătura de credință și apărat-o de răstălmăciri prin hotărările Sinoadelor
Ecumenice, nu definițiile dogmatice sunt produsul unor contexte culturale sau polemice, ci
ereziile prin efortul lor de adaptare a Revelației la nevoile lor. Biserica a evitat adaptarea
Revelației la nevoile culturale și spirituale ale diverselor perioade istorice. Astăzi există
Biserici care adaptează la nevoile lor.
Lumea creată a fost cuprinsă potențial în persoana dumnezeiască neîntrupată, pe când
lumea transformată este cuprinsă în persoana Cuvântului întrupat și înviat. Sf. Maxim: Dacă
Mântuitorul este aluatul întregii frământături ca înțelegere a umanității care în persoana
Cuvântului n-a ieșit vreodată din stabilitatea cu Tatăl să nu ne îndoim că vom fi și noi acolo
unde este El însuși. Obesesia plăsmuitorilor de basme bazată pe fașcinația pentru teoria
conspirației este reactivată prin Codul lui Da Vinci în încercarea de negare a creștinismului.

Piesa de teatru Evangheliștii (1992): S-a jucat la Iași și București, iar actorii au evoluat
mai mult dezbrăcați. Scenele scabroase sexuale gnostice sunt foarte prezente. A primit
premiul Uniter și este considerată cea mai bună piesa de teatru. Imaginea lui Hrsitos din piesă
este net inferior celui din doctrinele gnostice și dualiste.
În momentul apariției și în urma acordării premiului Uniter, critica de specialitate a
făcut afirmația că este o piesă incitantă, scandaloasă prin subiect, citind ideologia
demitizatoare, „noroc cu Ortodoxia noastră blajină, spune un comentator, nesensibilă la
evaziv(?). Alt comentator spune că Evangheliile canonice sunt văzute de autoare ca biografii
trucate în numele unor interese propagandistice, al căror reprezentant este Sf. Pavel. Este
evidențiată și dimensiune gnostică a piesei: Iisus este un urmaș ideologic al lui Simon Magul.
Cu o zi înaintea premiereai de la București, Patriarhul Teoctist (decembirie 2005) spune fără a
ignora dimensiunea litereră a textului, autoarea aduce o jignire profundă Bisericii și învățăturii
creștine. Oreacție similară are și Biserica romano-catolice din Iași.
Unii critici au spus că reacția celor două Biserici ilustrează bigotismul, ipocrizia și
intoleranța, care nu au ce căuta în discursul unei Biserici și este fundamentalistă în structura
ei, între fundamentaliștii lui Comein și echipa de cenzori de la București, neexitând nici o
difernța. Preoții care nu au cârtit când li s-au dărâmat bisericile, când au obligați să colaboreze
cu Securitatea, pozează acum în salvatori ai neamului. Nicolae Manolescu a spus că
contestarea unor opere literare în numele moralei religioase este un abuz inacceptabil.
Au existat și opinii pozitive. Textele de factura evangheliștilor se bucură de prezumția
de nevinovăție artistică. Faptul că a denaturat demnitatea unor oameni care au un sistem de

62
valori creștine nu înseamnă nimic. Liberalismul funcționează pentru ei unidirectional și
neconcesiv ca în ideologia de partid a comuniștilor. Textele din piesa de teatru Evagheliștii
sunt mai dure decât o înjurătură de mamă.
Referitor la conținutul textului: Evangheliile canonice sunt un fel de Iliadă sau
apologie a vieții și a morții unui profet evreu. Era un om obișnuit, nu făcea minuni, ci doar
învăța. Minunile au fost inventate. Nașterea a fost una obișnuită, ucenicii lui Kerintos
împerechindu-l pe Dumnezeu cu fecioară măritată. Gluma uceniclor lui Kerintos va deveni
cartea sfântă și pentru fiecare cuvânt măzgălit aici se vor tăia capete și se vor răstigni oameni.
Va deveni instrument de cucerire și va fi asociat cu crima. Oamenii nu caută libertatea în
sânurile Bisericii, ci promisiune că vor trăi veșnic. Nimeni nu a fost de față la răstignire, totul
este inventat. Deci, răstignirea este o invenție a farsorului Iisus. Oamenii nu trebuie cumpărați
cu făgăduința vieții veșnice. Povestitorul este Iisus care participă la înșelăciune. Este eliberat
de Pilat pentru a nu fi uitat de ucenici; se arată ucenilor, mimând învierea și îngrijindu-se
depropria posteritate. Minciuna trebuie să triumfe pentru că Dumnezeu din Evanghelii nu
există, nu Dumnezeu contează, ci Biserica devine instrumentul de implementare a
înșelăciunii.
Piesa de teatru Evangheliștii nu este doar un text literear și poate fi interpretat și din
altă perspectivă. Doamna Pipidi încearcă să demoleze edificiul creștin fundamentat pe
Revelație. Acualizează și recapitulează ereziile de factură gnostică și teologiile
demitologizante cu o forță și pricepere de neegalat, dar ereziile gnostice și teologiile
demitologizante nu au fost doar simple exerciții literare, ci aparte studiate la adresa
creștinismului cu scopul de a-l discredita, iar conflictul un este nici imaginat și nici inofensiv.
Este necesară apărarea că insinuarile sunt îndreptățite, adică Biserica păstorește anxietățile de
muritor ale oamenilor prin diverse ritualuri cu scopul precis de a manipula și stăpâni, de
vreme ce Dumnezeu nu există, El fiind doar un pretext.
Cum actualizează și completează textul evangheliștilor textele gnostice? În anumite
variante gnostice, imaginea lui Iisus și a lui Hrsitos este pozitivă, în aletele este prezentat ca
arogant, disprețuitor, prost, asasin sau nebun. Ei sunt asociați cu o anume transcendență chiar
dacă nu întotdeauna pozitivă. Acest Iisus Hristos reprezentat în sistemele gnostice lipsește din
scenariul evangheliștilor, este prezent doar Iisus-omul care neagă cu vehemență orice aluzie la
o posibilă transcendență și care detestă minunile. Gnosticismul a proliferat spectaculos
datorită exegezei inverse, acesta fiind și nota dominantă a piesei Evangheliștii. În încercarea
teribilă împotriva chipul Mântuitorul Hristos demonstrează cu prisosință că dincolo de
contesatarea ca metodă mai există și altceva. Evangheliștii completează în aceeași manieră

63
specataculoasă și așa zisele teologii demitologizante, în care Iisus este redus la dimensiuni
exclusiv umane. Tot ceea ce este supranatural fiind eliminat. Totuși, în teologiile
demitologizante Iisusul are o ținută și o prestație ireproșabile. Hristosul demitologizat este un
om exemplar. În Evangheliștii, Iisus este un simplu om căruia nu i sepoate reproșa ceva, un
om ca toți oamenii sai poate mai puțin decât mulți. Intregul conținut al piesei de teatru este
redat de coperta cărții: este prezentată o Cruce, suporții de prindere a mâinilor și a picioarelor,
cununa de spini, inscripția incriminatoare, în jurul crucii sunt prezente soldații romani și
femeile mironosițe, iar de pe cruce lipsește rastignitul, pentru că nici nu a existat.

Teoria conspirației și Evanghelia lui Iuda

Fașcinația pentru teoria conspirației care are ca mobil contestarea chipului evanghelic
al Mântuitorului Hristos cu contestarea conținutului real al creștinismului este activată și cu
așa zisa Evanghelia a lui Iuda.
Prin anii ’70, într-o peșteră situată lângă Nil s-a găsit un cufăr din piatră în care se afla
o carte legată în piele, iar în iulie 2004 Asociația Internațională pentru studii copte au anunțat
oficial descoperirea unui exemplar din Evanghelia lui Iuda, menționată de Sf. Irineu în
Adeversus hereses (180). Documentul a atras atenția pentru că informațiile cuprinse în el
contrazic radical Evangheliile canonice și de aici întrebarea: Unde se află adevărul? În
Evanghelia lui Iuda sau în cea creștină?
Teoria conspirației este acticvată astfel: autorii Evangheliilor urmați de Părinți au
deformat adevărul. În cazul de față, reprezentantul de vârf este Sf. Irineu al Lyonului care prin
atitudinea lui potrivnică provoacă atât eșecul cât și dispariție acestui document. Apologeții
Evangheliei lui Iuda susțin că prin originalitaea ei, aceasta nuanțează și îmbogățește
creștinismul, fiind complementară. Această complementaritate este ilustrată și prin faptul că
după acest document nou, Iisus nu este răstignit, El rămânând învățătorul prietenos și
binevoitor care răspândește voința divină. Și pentru acest motiv, Sf. Iineu o încadrează în
contexul doctrinar gnostic (Barberi 8, Ofit). Iuda a fost singurul dintre ucenici care cunoștea
adevărul referitor la Cain, Eseau, Core, sodomiți care proveneau din puterea supremă, dar au
atacați de demiurg. Pornind de aici, ei prezintă o scriere proprie pe care o numesc Evanghelia
lui Iuda.
În conformitate cu exegeza inversa, Iuda era singurul cunoscător al tainei creației,
motiv pentru care îl cinsteau și mulțumeau. Creștinismul apare într-un mediu cultual și
spiritual eferveșcent, asigurat de mitologia oficială și de filosofia care se răspândea pe spații

64
din ce în ce mai largi, prin intermediul inimii și al sforilor filosofice grecești. Pentru că aceste
preocupări abordate separat nu ofereau soluții care să mulțumească pe toată lumea, de multe
ori ele fuzionau în încercarea de a oferi variante noi și satisfăcătoare preocupărilor. Pentru a
nu ? timpului la moștenirea religioasă și culturală șia șa a apărut necesitatea preceptelor
evanghelice la mentalitatea religioasă și culturală a timpului. Așa au apărut sistemele gnostice
reprezentate și de Evanghelia lui Iuda. Din această perspectivă, Gnosticismul poate fi definit
drept efortul gândirii filosofice de a transforma creștinismul într-o filosofie cu caracter
religios sau efortul gândirii religioase de a da tainelor creștine o explicație filosofică mai
profundă, gnoza eretică substituindu-se Revelației. Structurat pe aceste coordonate,
gnosticism constituia pentru Bisercă un pericol considerabil. În loc să înnobileze credința
creștină, să o ridice la nivelul de abstractizare al filosofiei lui Platon, gnoza tindea să o
distrugă printr-un amestec filosofic curisoși degradant la care s-a adăugat achiziții din
misteriile, religiile și mitologiile păgâne. Pentru acest motiv, s-a spus că gnosticismul nu a
fost altceva decât un acut și virulent proces de secularizare al creștinismului.
Din această metafizică sincretistă, haotică și delirantă s-au tras concluzii morale
diametral opuse:
a). Pornind de la materia că materia este rea au considerat că trebuie desconsiderată,
iar trupul maltratat pentru a fi disciplinat.
b). Alții au învățat că de vreme ce materia și trupul sunt rele, ele pot fi folosite făcând
abstracție de morala creștină, folosirea lor rea devenind o necesitate logică. Pentru că în orice
păcat este prezent un înger sau o putere el trebuie făcut cu îndrăzneală, gnoza perfectă
constând într-o dedicare totală acțiunilor pecare nu este permis nici să le numești măcar. Din
această cauză au alunecat într-o imoralitate dezgustatoare, gnosticismul devenidn o adevărată
școală a infamiliilor.
Aceste aspecte devin și mai evidente dacă ne referim la cultul gnostic: sisteme de
inițiere, formule magice, amulete și talismane derivate din superstiții combinate cu brutalități
revoltătoare, căsătorii spirituale, însemnarea cu fierul roșu în spatele urechii drepte, euharistii
blasfemiatoare, metale și pietre gravate cu figuri bizare. Din toate acestea se pretinde că se
face prezentă prezența divinului și că se asigură iertarea păcatelor și mântuirea.
Doctrina gnostică antică se regăsește și în Evanghelia lui Iuda. Iisus îl inițiază pe Iuda,
vreme de o săptămână. Acuză Apostolii că preaslăvesc pe Dumnezeul lor, adică pe Creatorul
cestei lumi, el ca eon superior, neputând fi cunoscut, gomoza fiind privilegiul rezervat
gnosticilor.

65
 În urma instruirii, Iuda își declară superioritatea: „Eu știu cine ești și de unde ai venit.
Ești de pe tărâmul nemuritor al lui Barbelo, iar nu sunt vrednic să rostesc numele celui ce te-a
trimis”. Îi spune lui Iisus că a avut o vedenie în care ceilalți Apostoli îl băteau cu pietre și
Iisus replică: „Tu vei deveni al treisprezecelea și vei fi blestemat de celălalt neam și vei
ajunge să stăpânești asupra lor.
Cosmologia ilustrează cuvinte din tiparul gnostic. Iisus râde ori de câte ori Ucenicii se
raportează la Revelația Nou Testamentară, străduindu-se să-i situeze într-un context nou.
Râde de greșeala stelelor (6 la număr, atenție la disputa gnosticismului cu astrologia), care
rătăcesc cu acești 5 luptători care vor fi nimiciți cu cei care i-au creat,Iuda întreabă ce se va
întâmpla cu cei care au fost botezați în numele Lui, iar răspunsul lui Iisus concentrează
conținutul doctrinar al Evangheliei: „Tu îi vei întrece pe toți căci tu vei jetfi omul care mă
înveșmântează”. Sf. Irineu are dreptate, așa se împlinește taina trădării. Iuda face ceea ce n-au
putut face ceilalți Ucenici, provocând-I moartea eliberează, de fapt, entitatea spirituală
încarcerată în trup care se poate întoarce la origini, adică la eon veșnic tânăr și la duhul
feciorelnic numit Barbelo. Așa se încheia revelația încredințată lui Iuda.
Evanghelia se încheie brusc, Iisus intră în odaia de oaspeți fiind pândit de scribi pentru
a-L prinde în timpul rugăciunii. Acești scribi s-au apropiat de Iuda întrebându-l dacă el este
ucenicul lui Iisus, iar Iuda le răspunde așa cu așteptau ei, primind niște bani și dându-L în
mâinile lor. Doar această ultimă informație corespunde Evangheliilor canonice. Nici un
cuvânt despre Patimi, Moarte și Înviere pentru că din perspectiva gnostică a lui Iuda, acestea
nici nu au existat. În Evanghelia lui Iuda, Hristos nu a fost răstignit.
Vestea cea bună despre Iisus a lui Iuda este nedreaptă și exagerată, spun adepții Evanghelia
lui Iuda, portretizarea acestuia în Evangheliile canonice. Anumite texte aparent incriminatoare
îl discurg pe Iuda și îi justifică faptele: „Vai celui prin care Fiul Omului este vândut, mai bine
ar fi fost pentru el dacă nu se năștea”. Adepții Evangheliei lui Iuda spun că aceste cuvinte
exprimă durearea față de ceea ce va păți vânzătorul. „cel ce M-a dat tie mai mare păcat are” –
Aici Iisus îl absolvă pe Pilat și pe Iuda, de vremece ambi acționau unui plan divin. Mai mult,
Mântuitorul îl somează pe Iuda: „Ceea ce vrei să faci, fă mai repede”.
Apărătorii Evangheliei lui Iuda spun că Noul Testament are o viziune ironică despre
Iisus. Știa că trebuia să moară, de ce și cum că este voia lui Dumnezeu, totuși cei vinovați de
moartea Lui sunt demonizați, de fapt, Iuda și ceilalți i-au făcut un serviciu lui Iisus. Chipul lui
Iuda, așa cum a fost prezentat în Evangheliile canonice, este real. Chipul lui Iisus din
Evanghelia lui Iuda deființează chipul Evangheliei și istoricitatea Mântuitorului Hristos, ca
Dumnezeu și ca om, ispită prezentă și astăzi a anumiți teologi și oameni de cultură.

66
 Noi mișcări religioase care transmit gnosticismul

I. Turma Sf. Ilie

Encratismul a trecut din gnosticism în marcionism, în paulicianism, în maniheism, în

bogomilim, în catharism și din catharism s-a prelungit până în zilele noastre. Gruparea a fsot
intemeiată de Ioan Zloter, refugiat la mânăstirea Adam și intitulat „tăticul de sus”. Lasă
moștinire turma lui Anton Cojocaru, din Buzau, supranumit „părintele Alexie” și preotului
Ilie Marin.
Ambii au trăit prin diferite mânăstiri, Alexie ajungând ieromonah și duhovnic. Lui i s-
a atribuit rangul de păstor al turmei. Acestui Alexie și preotului Ilie li se spunea „tăticul și
mămica”. Alexie de la Buzau este socotit întruparea Sf. Ilie și chiar a lui Dumnezeu Tatăl. A
fost duhovnic la o mânăstirea de maici, fiind considerat patriarh, Sf. Ilie, Dumnezeu Tatăl sau
Sf. Ioan Botezătorul. Astfel de lucruri s-au petrecut și prin alte mânăstiri, în mânăstirea Balca
unde stareț era un orecare Inochentie, un harismatic și un credincios foarte bun, dar atitudinea
lui a fost răstălmăcită de cei din jurul lui într-o asemenea manieră încât au ajuns să îl
socotească și să-l proclame Dumnezeu Tatăl, iar sora lui Duhul Sfânt. Aceleași procese le
întâlnim și în mișcarea visarionistă, în mișcarea de la Vladimirești.
Alexie moare în 1995, la vârsta de 95 de ani, turma așteptându-i reîncarnarea. Ilie
Marin sau „mămica de sus” (datorită blândeții sale deosebite) a murit și coada lui de călugăr a
început să fie divinizată și obiect de închinare, fiind păstrată de o maică pe nume Eufrosina.
Părintele Alexie, Ilie Marin și Inochentie de la Balca formează Treimea, călugărița Timofte
Arsenia fiind Maica Domnului. Buzău și Bârladul sunt centrele, gruparea răspândindu-se în
toată țara. Fiecare comunitate are câte un stareț. La Buzău lucrarea este continuată de Ionel
„parte bună”, ajuns preot, student teolog al Facultății de Teologie din București. În jocul
acestei turme au aderat mulți preoți din zonă, sunt bănuiți că aparțin grupării mulți studenți ai
Facultății de Teologie din București, Iași și Sibiu.
De reținut: Cum înțeleg adepții căsătoria albă? Toate Tainele duc la mântuire, cu
excepția Tainei Casătoriei. Căsătoria conduce și ea la mântuire numai dacă este păstrată
curată, chiar și termenul de „curat”, folosit în acest contex, murdărește, iar termenul „murdar”
în acest context murdărește și mai mult. Căsătoria albă este condiția fundamentală pentru a fi
primit în sectă, niciunul din ei nu au copii, iar cei ce i-au conceput înainte, dacă vor să rămână
în turmă trebuie să renunțe la copii și la soția regină. Tinerii sunt obligați să se căsătorească cu

67
oricine hotărăște liderul local, starețul. Tinerii binecuvântați de „tăticu” sunt declarați
căsătoriți, fără cununie religioasă sau civilă pentru că el este Dumnezeu Tatăl. Tinerii
căsătoriți astfel primesc intrucțiuni de la șeful turmei, el trebuie să-i spună soției lui „soro”, iar
ea trebuie să-i spună soțului „sfinția ta”. Nu au voie nici să se ține de mână și timp de trei ani
de zile stau așa. Copiii sunt considerați rod al păcatului, sunt mai importanți copiii
duhovnicești – aceasta este una din mărturii.
Altă mărturie: Alexie „tăticu” și Ilie Marin „mămica” mi-au dat în căsătorie pe X cu
condiția căsătoriei albe, dar nu s-a putut, tinerii au făcut patru copii. La nașterea primului
copil au fost alungați din comunitatea turmei și socotiți spurcați. Proprii părinții nu-i primeau
acasă. „Am stat șapte ani cu mama și nu m-a lăsat niciodată să scot apă din fântâna ei”.
Sexualitatea conjugală naturală, aceea voită de Dumnezeu, este interzisă, dar tineriilor care se
căsătoresc li se recomandă masturbarea și homosexualitatea.
Ecratismul este sesizat de Sf. Ap. Pavel chiar din I Timotei 4, 1-3: „unii care se
îndepărtează de credința, luând aminte la învățăturile demonilor, prin fățărcinia unor
mincinoși, care sunt înfierați în cugetul lor, aceștia opresc de căsătorie”. Pentru că Biserica s-
a confruntat cu problema encratismului, a fost nevoită să emită hotărâri prin care să stopeze
extinderea encratismului. Canonul 51 apostolic: „Dacă cineva se abține de la căsătorie din
silă, uitând că Dumnzeu l-a făcut pe om bărbat și femeie, defăimând lucrarea Creatorului sau
să se îndrepte sau să fie scos afară din Biserică”. Canoanele 1, 9 și 10 de la Gangra:
1: „Dacă cineva blamează căsătoria detestă și se scârbește de bărbații căsătoriți și de femeile
căsătorite, ca și când căsătoria ar fi incompatibilă cu Împărăția lui Dumnezeu să fie anatema”.
9: „Dacă cineva se obține de la căsătorie din scârbă, nu din opțiune personală (așa cum fac
monahii) să fie anatema”.
10: „Dacă cei care trăiesc în feciorie se cred superiori celor căsăriți să fie anatema”
În general, este inadmisibilă din perspectivă revelată o atitudine negativă sau arogantă față de
căsătorie. Toți marii Sf. Părinți deși au fost monahi au încurajat căsătoria creștină. Sf. Chiril al
Alexandriei spune: „Tu care ești monah, cum ai apărut pe lume? Nu ești născut prin cei uniți
prin căsătorie? Sf. Grigorie Teologul: „De unde ar exista cel feciorelnic, dacă nu ar exista
nunta?”.Sf. Ioan Gură de Aur socotește familia biserica mică.
Dacă am admite ideea ilegitimității căsătoriei și a asumării generale a feciorie care
ar fi consecințele? Stingerea speciei umane!
1. În gnosticism, Cain și Abel sunt consecința relației Diavolului cu Eva. Prin urmare,

68
 deșcendența umană are o natură demonică. Din perspectivă gnostică, intimitatea și conceperea
reproduc spiritul contrafăcut, adică informația genetică rea, de origine astrală a celor doi
părinți. Tot în gnosticism, encratismul se asociază constant cu antinomism libertin gnostic.
2. În marcionism, omul este creat de demiurg după propriul chip, din această carne
„plină de excremente”. Căsătoria, intimitatea și prorearea sunt asociate cu negotium
impudicitiae (comerț nerușinat).
3. În maniheism, sexualitatea reprezintă o activitate arhontică prin excelență și indică
înrudirea noastră cu tenebrele sau cu întunericul.
4. În bogomilism, Adam și Eva sunt rodul concupișcenței Diavolului și dau naștere
unei rase satanice, de vreme ce Satana pătrunde în trupurile de noroi ale femeilor.
5. La cathari, Eva este intrumentul păcatului, pomul cunoașterii fiind luxura sau
luxuria. Unul din cele trei principii cathare sună astfel: „ Non tamgunt aqua mulierem” (să nu
atingi în vreun fel o femeie).
Din cele prezentate reiese că Turma este anticreștină, antisocială, asociată cu
misticismul rus, inspirat și el de dualisme gnostice (până astăzi există sectari ruși care se
castrează sau femeile își amputează sânii), baza constituindu-o encratismul gnostic.

II. Biserica secretă

1. În anul 2000 este deconspirat fenomenul gherasimit, identificat în acatistului Domunului

Stăpânului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, preasfântului părinte Gherasim de la
mânăstirea Cocoș, alcătuit de preotul O. Emil, publicat în 1998 la editura Helicon
(Timișoara). La începutul icosului al 11 – lea se spune: „spre slava Preasfintei Treimi, din
care făcând parte sfinția ta, părinte, Mântuitorul nostru. Adepții gherasimiți se cred patriarhi,
episcop, preoți, diaconi cu hirotonie din cer.
2. Unul din cei care au primit hirotinia de sus întru profet, împărat, clar văzător, preot și
patriarheste și Constantin Dogaru, născut în 1948, în Mărușteni, județul Vaslui și absolvent al
Facultății de mecanică din Galați. Inițiază o mișcare pseudo-religioase cu punctul de plecare
în mișcarea de la Vladimirești, în Turmă și în fenomenul gherasimit. Se socotește comunicator
ceresc, primește mesaje tainice de la Dumnezeu pe care trebuie să le comunice oamenilor. Se
mai intitulează Sf. Înger Constantin Hamimas și face parte din sf. consiliu îngeresc, având
putere deplină asupra diavlului. Hirotonește bărbați și femei. Arhierița Silvia Gheorghe și
Hostu Doina din Brașov, Mihaela ?, reporter la ziarul din Vaslui, Ana-Maria Voinea, patroana
ziarului Har.

69
3. Doctrina: a). În Treime, pe lângă cele trei persoane mai există încă 33 de fii neîntrupați,
Dumnezeu are o extraordinare capacitate de acumulare a datelor, o forță de lucru
nemiîntâlnită, este un gigant super inteligent.
b). Există mai multe întrupări ale divinității, după modelul extrem oriental, al avatarului
(avatara în sanscrită înseamnă transformare, se referă la cele 10 reîncarnări ale zeului Vishnu).
Dogaru este și el fiul al Tatălui, născut din Fecioara Maria, dar după legeile nașterii divine.
c). Sfântul Duh face observații cosmice generale, dar și de ordin special, solidaritatea
Persoanelor divine se datorează Lui. Divinitatea și-a adus la punct tehnologia de a gândi,
unind spectrele gândurilor într-o forță de nedescris, numită slava divină.
d). Mariologia: Însuși Mântuitorul face o comunicare cerească: sufletul Preacuratei Maicii
Mele a fost pregătit 2500 de ani în vederea venirii pe pământ. Maica Domnului are 52 de
virtuți, a fost adus în trupul Anei de îngerul Întrupării pe nume Scarlat. Maica Domnului a
fsot năcută la 9 luni și o zi, nefiind tăiată împrejur. După naștere, Maica Domului a fost
protejată de 332 de puteri cerești. Soborul Maicii Domnului este format din 36 000 de
persoanalități cu diverse funcții și specializări, înregistratori de date secrete, de rugăciuni, de
slujbe sau de emisiuni în slujba ei. Sf. Heruvim Petru Pascale spune: „Cine vrea să ajungă în
sobor trebuie să citească măcar două acatiste și două paraclise. Sf. Serafim Cibanul: Maica
Domnului este foarte severă. Când face raportul la divinitate îi întrece pe toți, este sefă de
sobor în cerul al noulea. România va fi centru religios al lumii cu capitala la Vladimirești,
noul Ierusalim românesc se va construi cu materiale care acum nu se găsesc pe pământ, dar
vor fi elaborate după instituirea țării sfinte ortodoxe România, așa cum i se va descoperi
numai lui Constantin românul (Dogaru).
f). Tainele: există și a opta taină a conlucrării cu divinitatea. Sunt aleșii lui Dumnezeu pentru
a salva lumea și pentru a îngropa morții din timpul și după Apocalipsă (ideea ținerii evidenței
morților o mai întâlnim la mormoni).
g). Sufletul este compus. Cea mai mică unitate o reprezintă micro alueta. Mai multe micro
aluete alcătuiesc o aluetă, iar mai multe aluete o parte spirituală specializată în diferite funcții,
adică, conștiința, voința, rațiune. Aluetele se nasc în cerul al treilea și după o instrucție
prealabilă din diverse ceruri, sufletul este implantat în rupul fătului la patru luni și jumătate.
Unele suflete ajung în Atlantida datorită mândriei (adică nu sunt întrupate) și după distrugerea
acesteia sunt ținute în spatiul g. Adamic timp de 5000 de ani. Cele care nu s-au pocăit au fost
trimise în Nadir (zonă întunecată/iad).
h). Virtuțile sunt măsurate cu aparate speciale pe o scară de la 0 la 8. Credința se măsoară prin
fragmentometru, nădejdea prin nadiometru, dragostea prin vibrometro etc. La fel și calitățile

70
speciale: cea de conlucrator cu divinitatea se măsoară prin conlucromentru, adaptabilitatea se
măsoară prin adaptometru, forța de lucru prin lucrometru etc.
i). Liturghia Maicii Domnului se va săvârși nu mai după instituirea țării sfinte ortodoxe
România, cu căpitala la Vladimirești, împreună cu noul Ierusalim de la Pucioasa, loc de
salvare al țării sfinte România.
Excreșcența parazitară a lui Dogaru nu este altceva decât o manifestare târzie a
gnosticimului și a miniheismului în care seria de emanații pozitive și negative caracterizează
sitemele respective, asociată nefiresc și grotesc ridicol cu așa zise cunoștințe de mecanică, pe
care se presupune că le cunoaște. Dacă gnosticimul și maniheismul mu ai nimic creștin în
structura lor, nici acest conglomerat eterogen halocinant, nu poate fi asociat în niciun fel cu
Ortodoxia românească, așa cum crede Dogaru, intitulându-și produsul patologic Biserica
Secretă și unica valabilă.

III. MISA – Mișcarea pentru integrare în absolut

1. MISA este inițiată de Gregorian Bivolaru. Portretul lui spiritual este descris în mesajul cu
ocazia zilei lui Grieg din 12.02.2001. Mesajul vine din partea unei divinități, care se
numește maestrul tantric. „Tantra” înseamnă țesătură sau manual care instruiește într-o
anumită doctrină. În sens restrâns, termenul definește anumite doctrine ezoterice ale
hinduismului și budismului, cuprinzând practici sexuale sau aluzii sexuale prin care se
crede că se ajunge la desăvârșire. Pentru acest motiv, în MISA aluziile sexuale sunt extrem
de prezente. Mesajul divinității maestru tantric îl prezintă pe Bivolaru astfel: unul dintre ce
mai mari maeștri ai acestei planete, ai acestui univers și al altora care s-au manifestat de la
Iisus până acum. Prin el, cuvântul meu ajunge la voi, este spontaneitatea divină în mișcare
și spiritul tantric în manifestare plenară. I s-a dat sarcina dificilă de ajuta lumina divină să
pătrundă în grup prin trezirea și purificarea releelor din minte, care sunt femeile. Grieg este
reprezentantul divinității, lucrează în numele și cu puterea ei. De el depinde purificarea,
iluminarea și fericirea tuturor, inclusiv a extratereștrilor.
2. Doctrina. Un loc important îl ocupă Jacob Kortel? care scrie 25 de volume, după ce i-a
dictat o voce. Această dictare reprezeintă o revelație nouă, care nu o contrazice pe cea
tradițională, ci o completează. Doctrina mișcării este centrată pe hinduism și pe budism,
creștinismul fiind doar un pretext motivat de un oportunism logic. Mesajul este adresat
unor creștini nefamiliarizați cu filosofia și înțelepciunea orientală. Pentru ca manipularea
să fie facilă și eficientă a fost necesară introducerea unor elemente și personaje creștine.

71
 Astfel, noua lume prezentată nu este total străină, existând un fond aperceptiv pe care se
poate construi un sistem nou care nu are nici o legătură reală cu creștinismului. Dacă noua
revelație este necesară, înseamnă că cea veche conține lipsuri și inexactități care trebuie
completate. Iisus nu a fost Dumnezeu, ci doar un înțelept, compatibil cu Buddha și cu
celelalte personaje care au influiențat religiozitatea în ansamblul ei. Fiind doar un om, Iisus
și-a manifetat insuficiența umană specifică, trebuie completat și corectat pentru că numai
Dumnezeu este desăvârșt.
3. Este foarte sugestivă imaginea lui Iisus și evoluția lui până la maturitate în Evanghelia lui
Iacob în două volume. Conform acestor „opere revelate” (suntem ironici), Iisus este descris
astfel: simțea o mare dorință de a domni și stăpâni toate, era mândru, îi plăcea luxul,
bunăstarea și femeile. Pofta instinctuală a strivit-o printr-o activitate frenetică, prin
rugăciuni, căutând prezența unor bărbați înțelepți. A avut de luptat cu femeile mult, pentru
că era foarte atrăgător și pentru că cele cinci fete ale lui Cirenus mureau după el, și el după
ele. Maria este aleasă prin tragere la sorți, se comportă capricios cu Iosif și exprimă astfel
durerile nașterii: „Dă-mă jos de pe măgar. Mă presează. Nu mai rezist presiunii”. Copilul
Iisus spune „pe cei pe care îi iubesc îi tanichez”.
4. Dacă Evanghelia lui Iacob se referă doar la copilăria lui Iisus, marea Evanghelie a lui Ioan
în patru volume, format A4, de câte 500 de pagini fiecare, face o descriere amănunțită a
celor trei ani de propovăduire a lui Iisus. Descrierea este atât de amănunțită, încât Hristos
ca persoană și învățătura lui dispar într-un amestec grotesc și malformat, care provoacă
revoltă și comic, provocat de bizareriile oferite cu mare dărnicie în volumul I. „Adevărurile
revelate” se găsesc și în volumul II. Problema sexului și a sexualității este foarte bine
ilustrată în volumul III. Nici spațiul extraterestru nu este privat de privirea iscoditoare a
acestei mărețe revelații. În capitolul 14 din volumul IV al Evangheliei lui Iacob întâlnim o
referire care corespunde Evangheliilor canonice: Iisus dă poruncă să fie prins Iisus. De ce
sunt evitate, ca și Dogaru, la Turmă, momentele principale din viața lui Iisus (Patimile,
Moartea și Învierea)? Pentru că aceastea nu au nici o relevanță în contextul doctrinar
MISA. Mai clar, integrarea nu se face prin mijloace creștine, adică prin asceză și prin
ajutorul harului, ci prin mijloace care nu au nimic comun cu Creștinimul, sexul și
sexualitatea fără limite și fără prejudecăți constituind coloana vertebrală a sitemului. Iisus
este doar un pretext care face procesul de manipulare posibil și eficient.

72
 Noi miscări religioase

a).Este evitat termenul „secta” pentru că are un caracter ofensator și se preferă

expresia Noi Mișcări Religioase. Secta este o grupare dizidentă ca apare în interiorul Bisericii.
Erezia este abaterea de la învățătura de credință a Bisericii. Schisma este abaterea de la
disciplina Bisericii. În sectă este prezentă atât erezia, cât și schisma. Noile mișcări religioase
contemporane sunt conglomerate religioase eterogene (format din componente care nu se
potrivesc) cu pretinția de universalitate. Cuprin elemente din religiile istorice plus pretinse
achiziții științifice. Elementele religioase prezentă în NMR constituie o mască la adăpostul
căreia se desfășoară activități incompatibile cu religiozitatea autentică.
b). Multitudinea de NMR este alimentată de o crasă incultură religioasă, de misticile
orientale, de pretinsele decoperiri pe segmentul spiritualității promovate de New Age, de
pretinse terapii și psihotehnice, ridicate la rangul de religii substitut. Așa se explică
multitudinea NMR, grupate întrupate în jurul unui lider guru, păstor, maestru etc.
c). Omul este rău și trebuie reeducat sau recreat din pund de vedere spiritual. De aici
nevoia omului nou care poate fi construit prin mijloacele ingineriei genetice (anumite secte
sunt implicate în acest demers).
d). Lumea este ontologic rea și nu este altă soluție decât distrugerea. Așa se explică
faptul că anumite secte sunt implicate în producerea și în stocarea armelor de distrugere în
masă. Vor supraviețui doar adepții sectelor respective, care vor transforma pământul într-un
regat sectar (așa cum se întâmplă cu Armaghedon iehovist).
e). Pentru a-și realiza proiectele, adică purificarea și luminarea planetei, ca și
identificarea aleșilor, o sectă trebuie să practice un prozelitism furibund pentru că
spiritualitățile orientale exercită o adevărată fașcinație, sectele oferă europenilor un
neohinduim sau budism adaptat nevoilor omului modern, adică batjocorit, pe care ei l-au
numit karmacola.
f). Ca atentat asupra integrității spiritului uman. Manipularea sectară presupune mai
multe etape: 1. seducția (să îl convingi că acolo e cel mai bine). 2. procesul de distrugere al
personalității, folosindu-se surmenajul, oboseala extremă și lipsa cronică a somnului . Adepții
NMR muncesc între 14-16 ore + ore de intructaj, vizite, meditații, rugăciune, pentru somn
rămânând 4, maxim 5 ore. Exemplu: Adepții lui Krishna, în afara programului de lucru, sunt
obligați să cânte de 1728 de ori maha mantra, care sună așa: Hai Krishna, hai Krishna(...).
Surmenajul, alimentația săracă în proteină sau postul prelungit, refuzul asistenței medicale

73
calificate sunt alte caracteristici ale NMR. 3. Reconstrucția se face ținând seama de
următoarele coordonate. Orice relație cu lumea exterioară este strict interzisă. În anumite
secte, copiii îl numesc pe guru mama și tată, părinții fiind socotiți câini și făcuți responsabili
de toate relele posibile și imaginabile. Conștiința propriei identități este o amenințare, zic
ideologii NMR și poate provoca tulburări grave. De exemplu, scientologii sunt obligați să
semneze contracte pe un milion de ani prin care se angajează să respecte disciplina, morala și
condițiile grupului.
g). Manipularea prin masca religioasă determină adepții să accepte cea ce în condiții
normale este de neacceptat. Paul Bauman, fondatorul sectei Methernita, convinge fetele din
sectă că prin intimitatea cu el vor dobândi o mare putere spirituală și sunt convinse să
primească moartea, ceea ce el numește vizita îngerului. În secta Ecoovie, gurul și-a creat un
harem masculin, sub pretextul că anumite schimburi ar permite transmiterea puterilor
cunoașterii. În secta Familia iubirii, femeia trebuie să se prostituieze cu oameni bogați din
sistemul lui Satan pentru a obține noi copii ai lui Dumnezeu. David Berg – Moise – numește
tehnica aceasta fliity-fishing. Clientul este peștele, iar fata este momeala. A elaborat și un
manual de fliity-fishing, prin care convinge fetele de sacralitatea prostitutiei, iar pe soți de
nevoia de a le încuraja și susține.
h). Ajuns aici, adeptul sectar ete definit de psihologi drept om-jucărie, adică inapt de
orice exercițiu voluțional și rațional propriu. Nu mai are decât două alternative: ori să intre în
sistem, fără să își mai facă probleme, demonstrând că este un adept conștiincios, ori
sinuciderea, cu speranța că reîncarnarea îl va ajuta să fie un adept mai bun.
k). Procesul de manipulare în toate cele trei etape se sprijină pe factori fundamentali:
guruul, grupul sectar și doctrina sectară. De obicei, gurul este un psiholog fin. El identifică
punctele slabe ale victimei și le cultivă, sugerând ideea că are soluții pentru toate, cu o singură
condiție: supunerea necondiționată. Este ales divin, anticipează cataclismele necesare și deține
mijloacele de ale evita. Supraviețuirea victimei este condiționată de acordul acestui personaj
cu mare greutate. Adeptul este convins că și el poate juca un rol important în mântuirea lui și
așa își găsește o întrebuințare care îi face plăcere și care derapează spre fanatism. Grupul
sectar desființează posibilitatea oricărei rezistențe. Reverendul Moon recomandă adepților săi
o adevărată încercuire fizică și spirituală în cazul primirii de noi adepți. Factorii de mediu îi
vor bloca acordul (Reverendul spune că dacă în grup intră o femeie, ea trebuie înconjurată de
toți bărbații cu atenție, iar dacă pătrunde un bărbat, trebuie înconjurat de dragostea și atenția
femeilor – numește aceasta love-bombing). Grupul deține și rolul de a masca preocupările
reale ale sectei prin manifestări umanitări, ecologice, religioase sau culturale. Doctrina sectară

74
este demonstrată și susținută prin „argumente științifice” sau este revelat (căzută din cer) prin
niște instrumente la care neofitul nu are încă acces.

75