Dogmatica I 2

Teologie Dogmatică Ortodoxă
I.
Dogmă, teologumenă, părere teologică

1. Dogma- obiect al Teologiei Dogmatice
1.1. Delimitare conceptuală
1.2. Fiinţa dogmei
1.3. Notele caracteristice ale dogmei
1.4. Împărţirea dogmelor –abordare interconfesională
2. Teologumena
3. Părerea teologică
4. Întrebări
5. Concluzii
Referate
2
1. Dogm
a –obiect al Teologiei Dogmatice
Dogmele concentrează în formule sintetice şi paradoxale miezul

Revelaţiei dumnezeieşti şi îndumnezeitoare propovăduite, explicate şi
actualizate de Biserică.
Dogmele evidenţiază punctele nodale ale întâlnirii autentice dintre
divin şi uman, infinit şi finit, transcendent şi imanent.
Obiectul Teologiei Dogmatice îl constituie dogma, din această
perspectivă ea putând fi definită ca „expunere sistematică a dogmelor”.
Dogma defineşte şi încheie Revelaţia, fiind ca un „terminus ad quem”
al acesteia.
Sfântul Maxim Mărturisitorul aseamănă dogmele cu nişte turnuri de
apărare a adevărului, iar pe cei ce le propovăduiesc îi aseamănă cu candelele
care proiectează lumina lor asupra icoanelor din faţă rugătorilor. Tâlcul
acestei învăţături este profund: Sfântul Maxim înfăţişează Biserica drept
cetatea mântuirii, fortăreaţa sufletelor celor credincioşi. Iar poarta prin care se
pătrunde în această cetate, adică în Biserică, este apărată de nişte turnuri,
adică de dogme. Asemănarea este dusă mai departe de Sfântul Maxim: cei ce
învaţă dogmele sunt ei înşişi nişte candele. Căci, cel ce ar vrea să fie la
adăpost de eroare nu ar avea putinţa de a găsi intrarea Bisericii străjuită de
aceste turnuri, dacă ele nu ar fi luminate. Bezna necunoştinţei, a patimilor şi a
păcatului, în general, este adâncă, de aceea lumina ne este absolut necesară:
„Învăţătorul înţelept al dumnezeieştilor şi înaltelor dogme şi taine este o candelă care
descoperă învăţături necunoscute înaintea mulţimii” şi, mai mult, această lumină
Referate
3
preface şi pe cel ce o primeşte într-o candelă: a devenit el însuşi un luminător
al altora –zice Sfântul Maxim Mărturisitorul.
1.1. Delimitări conceptuale

Din punct de vedere etimologic, termenul dogmă vine de la grecescul
"δοκέω" = a părea, de aceea, sensul iniţial dogmei ar fi cel de opinie sau
părere personală. Termenul a dobândit însă chiar la vechii elini accepţiunea
de părere bine fondată, bine întemeiată, pentru ca ulterior să fie folosit cu
sensul de hotărâre formală, poruncă, decret sau lege.
Antichitatea greco-romană îi conferă termenului două sensuri
principale: politic şi filosofic.
În Vechiul Testament termenul dogmă este folosit în accepţiunea de
poruncă sau decret promulgat de autoritatea politică (Daniel 2, 13), sau în cea
de porunci ale lui Dumnezeu (Iezechiel 20, 25), sau în cea de decret cu
cuprins religios.
În Noul Testament avem cinci locuri în care întâlnim termenul dogmă.
Pe lângă sensul politic (Luca 2, 1; Fapte 17, 7) şi cel religios (Coloseni 2, 14;
Efeseni 2, 15), în Fapte 14, 4: "Şi când treceau prin oraş, le dădeau în grijă să păzească
dogmele hotărâte de Apostolii şi de bătrânii din Ierusalim" , avem sensul clasic, însuşit
de Teologia ortodoxă, adică acela de "adevăr relevat formulat în Sinod", textul

citat făcând referire la hotărârile Sinodului Apostolic.
Însemnătatea dogmei este din ce în ce mai evidenţiată şi precizată în
Sfânta Tradiţie:
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Fiinţa religiei constă în aceste două
lucruri: dogmele pioase şi faptele bune; nici dogmele fără fapte bune nu sunt plăcute lui
Dumnezeu, nici faptele nu sunt primite de El, fără dogmele pioase, căci ce foloseşte a şti
dogmele despre Dumnezeu şi a vieţui în necurăţie, fără de ruşine?”.
Referate
4
Sfântul Grigorie de Nyssa împarte întreaga învăţătură creştină în
„învăţătură dogmatică şi morală”, iar Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte „ dogme”
adevărurile centrale de credinţă.
Începând cu secolul al V-lea, sensul de "adevăr de credinţă" se

generalizează pentru "dogma", în timp ce regulile de viaţă s-au numit
"canoane". La aceasta au contribuit în mare măsura Sinoadele ecumenice.
1.2. Fiinţa dogmei

Antinomii ale conceptului de dogmă:
 Fiinţial, dogma are un caracter cu totul teoretic, dacă ne gândim că este
formula logică a datului revelat; dar, în acelaşi timp, ea este tot ceea ce
poate fi mai practic , deoarece cuprinde în sine plinătatea potenţelor întregii
trăiri creştine.
 Fiinţial, dogma pare a fi raţională, fiindcă adevărul cuprins de ea e
formulat în cadrul puterilor raţiunii; dar, în acelaşi timp, ea formulează

un adevăr supraraţional şi supralogic, care e adevărul revelat.
 Fiinţial, dogma pare că depinde exclusiv de autoritatea Bisericii, care o
formulează; dar, concomitent, ea îşi are adânc înfipte rădăcinile în Revelaţia

dumnezeiască, preexistentă Cincizecimii creştine, Biserica formulând nu orice
adevăr, ci numai adevărul descoperit de Dumnezeu.

Teologia Dogmatică Ortodoxă, sub o formă simplă, înfăţişează fiinţa
dogmei ca proiecţia logică a unui principiu supralogic .
Punctul de plecare al descrierii fiinţei dogmei este această definiţie,
care însă va fi amplificată de o întreagă categorie de alte definiţii. Cu ea se
stabileşte îndoitul caracter, divin şi uman, al dogmei. Principiul supralogic
este obiectul ei îndepărtat, adică realităţile dumnezeieşti, pecetluite în
Referate
5
Revelaţia suprafirească. Dar prin descoperirea şi formularea lui, adevărul
intră în raza vizuală a minţii omeneşti, e pus în legătură directă cu puterea de
cunoaştere a omului.
Dacă aceste realităţi nu ar ieşi din întunericul de nepătruns al
inefabilei lumini dumnezeieşti, omul nu le-ar putea percepe; Descoperirea nu
ar fi cu putinţă. Dacă omul nu ar fi creat după chipul lui Dumnezeu, nu ar fi în
stare să cuprindă asemenea Descoperire.
Dogma are două caracteristici definitorii:
 ea este un adevăr descoperit;

 este un adevăr formulat de Biserică.
Trebuie făcută o primă observaţie, pornind de la aceste două
proprietăţi specifice ale dogmei, ce trebuiesc simultan îndeplinite, anume:
 pe de o parte, nu orice învăţătură pe care o găsim în „izvoarele”
revelaţiei creştine este o dogmă, stricto-sensu, dacă nu a fost definită ca
atare de Biserică, ci, în acest caz vorbim doar o învăţătură descoperită.
Acest aspect are o dublă motivaţie: mai întâi, o învăţătură cuprinsă în
Revelaţia dumnezeiasca, dar nedefinită de Biserică, poate fi înţeleasă în mai
multe feluri; apoi, identificarea învăţăturii descoperite cu dogma, implică
excluderea posibilitatea oricărei precizări şi tâlcuiri din partea Bisericii, aceste
lucrări fiind lăsate, în acest caz, lăsate la latitudinea individului singuratic.
 pe de altă parte, nu i se poate conferi caracterul de dogmă, unei
învăţături care nu se cuprinde în Revelaţia dumnezeiască.
Aşadar, atât descoperirea cât şi formularea, adică ambele
caracteristici definitorii, s-au săvârşit prin împreună-lucrarea Duhului Sfânt,
Care a inspirat pe profeţi şi a asistat Sfintele Sinoade în formularea dogmelor.
Duhul Sfânt are în inspiraţia profetică un rol intim, profund şi lăuntric,
Referate
6
concomitent creator, dar asistenţa Sa îmbrăţişează definirea şi proclamarea
unei dogme, investindu-o astfel cu un caracter extern şi juridic.
Teologia Ortodoxă nu s-a oprit la cele două note esenţiale ale fiinţei
dogmei, ci, căutând să definească într-un mod cât mai desăvârşit fiinţa ei, le-a
amplificat prin adăugarea altor note ce derivă în chip firesc din cele esenţiale.
Astfel, dacă adevărul formulat de dogmă este descoperit, atunci este şi
neschimbabil, iar dacă e formulat de Biserică, atunci este teoretic, ca orice
formulă şi, în sfârşit, ca tot ce e descoperit, e dat de Dumnezeu în vederea
mântuirii. Sintetizând cele expuse, obţinem următoarea definiţie:
Definiţie:
Dogma este un adevăr teoretic, relevat de Dumnezeu, formulat de
Biserică, neschimbabil şi predicat creştinilor în vederea mântuirii.
Trebuie spus că Teologia Dogmatică nu se limitează numai la
expunerea ştiinţifică şi sistematică a dogmelor, ci expune şi învăţături cuprinse
în Revelaţia dumnezeiască, care n-au fost proclamate ca dogme. Aceleaşi lucru
îl putem spune şi despre învăţăturile cuprinse în Mărturisirile de credinţă
aprobate de întreaga Biserică Ortodoxă, adică despre cea a lui Petru Movilă şi
cea a lui Dositei. Aceste două Mărturisiri s-au dovedit necesare tocmai din
pricina despărţirii Bisericii Apusene de Biserica din Răsărit.
Caracteristica dogmelor este proclamarea lor solemnă de către
Biserică, "stâlp şi temelie adevărului" (1 Tim. 3, 15), prin glasul ei şi prin suprema
autoritate din ea, în Sinoadele ecumenice.
Un compendiu al dogmelor Bisericii noastre îl aflăm în Simbolul
Niceo-Constantinopolitan care a devenit temelia tuturor Catehismelor Bisericii
noastre. Lucrarea dogmatică a celor şapte Sinoade ecumenice e de o mare
însemnătate pentru Biserica nedespărţită. Atunci s-au precizat dogmele
centrale ale creştinismului, dogma trinitară şi cea hristologică.
Referate
7
După 1054, romano-catolicii au formulat dogme noi (imaculata
concepţie, primatul şi infailibilitatea papală etc.), care nu sunt nici descoperite,
nici trăite de Biserică, în speranţa că ele vor căpăta autoritate asemănătoare cu
dogmele propriu-zise. Romano-catolicii includ în rândul dogmelor propriu-
zise şi pseudo-dogmele, formulate atât înainte de 1054, cât şi după această
dată.
Mulţi teologi protestanţi au ajuns la afirmarea generală a pluralităţii şi
libertăţii de manifestare a duhului, această manifestare implicând un pluralism
dogmatic care apare greu de distins de relativism.
1.2. Notele caracteristice ale dogmei

Notele caracteristice ale dogmei sunt incluse în definiţia ei. Două
dintre ele fac specificul caracterului ei obiectiv, amintind originea divină a
dogmei: caracterul revelat şi neschimbabil; alte două caracterizează
autoritatea care autentifică sensul descoperit formulându-l, precum şi forma
teoretică a dogmei; în sfârşit, caracterul mântuitor al dogmei arată necesitatea
ei pentru dobândirea vieţii veşnice.
1. adevăr revelat
Aceasta este prima notă caracteristică a dogmei, ea exprimând faptul
că dogma este un adevăr, mai mult sau mai puţin lămurit, descoperit de
Dumnezeu şi expus în cele două „izvoare” ale Revelaţiei creştine.
În virtutea acestui caracter revelat, dogmele au fost supranumite
dogme ale lui Hristos, dogme dumnezeieşti, dogme creştine, dogme apostolice,
dogme ale Domnului etc.
Această notă esenţială a dogmei nu trebuie înţeleasă în sensul că
învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură sunt ipso facto dogme, caz în care am
îmbrăţişa părerea protestanţilor, ci doar în sensul că orice dogmă trebuie să-şi
Referate
8
afle temei în Scriptură.
Afirmarea caracterului revelat, obiectiv, al dogmei, este necesară ca
răspuns fată de concepţiile moderniste ori protestante, raţionaliste, ori
sentimentaliste, care susţin că dogmele n-ar fi decât nişte formulări exterioare,
pur subiective, ale sentimentului religios, sau ale experienţelor intime
religioase.
Menţinând cu fermitate originea dumnezeiască a adevărului revelat,
Teologia Ortodoxă demonstrează şi ideea că proclamarea dogmelor este
precedată de anumite experienţe adânci, care fac să triumfe adevărul
descoperit, adeseori prin anumite lupte, deosebind adevărul de eroare ca printr-
un fel de decantare, precum şi ideea că după aceea dogmele au devenit izvoare
nesecate de intensă trăire a misterelor ei. Experienţele care preced şi care
urmează veşnic dogmele dumnezeieşti nu ştirbesc nicidecum, ci amplifică
însemnătatea atributului de revelat, acest adevăr veşnic reflectându-se în forme
infinite în sufletul celor dornici de mântuire.
Învăţătura ortodoxă, total opusă acestor concepţii, consideră,
dimpotrivă, dogma ca având un cuprins obiectiv, revelat omului. Această
obiectivitate e garantată în Teologia Dogmatică Ortodoxă de concepţia ei
despre dogma ca adevăr revelat.
2. adevăr formulat, apărat şi impus de Biserică

Această notă reflectă în cel mai înalt grad specificitatea conceptului de
„dogma”. Datorită ei se realizează o distincţie clară a dogmelor de
interpretările arbitrare, ale protestanţilor şi neprotestanţilor, date textelor
scripturistice. Ea evidenţiază faptul că Biserica are în ea puterea creatoare de
viaţa duhovnicească religioasă, datorită Sfântului Duh, Care o asistă şi o
însufleţeşte.
Referate
9
Dreptul de a formula dogme nu-l are decât Biserica cea infailibilă a lui
Hristos, care este "stâlp şi temelie adevărului" (1 Tim. 3, 15), prin autoritatea ei cea
mai înaltă, Sinodul ecumenic. A formula dogmele individual înseamnă a
tâlcui arbitrar Sfânta Scriptură şi eventual chiar Sfânta Tradiţie.
Numai Biserica în totalitatea ei este infailibilă, ca Trup tainic al
Domnului, asistată şi însufleţită de Duhul Sfânt.
3. adevăr teoretic
Prin această caracteristică dogmele se deosebesc de preceptele morale
creştine, de canoane etc. Învăţăturile morale au stat, până în Evul Mediu,
alături de dogme, deoarece şi unele şi altele sunt descoperite de Dumnezeu, ele
făcând parte dintr-un tot, învăţăturile dogmatice avându-şi aplicarea lor
firească în cele morale.
Afirmând că dogma este un adevăr teoretic afirmăm faptul că ea este o
formulă primită în cadrul puterilor raţiunii omeneşti. Călăuzită de credinţă şi
încălzită de iubire, raţiunea umană dă adevărului revelat o formulă logică,
acomodată înţelegerii omeneşti. Acest adevăr a fost trecut, în prezenţa
Sfântului Duh, prin conştiinţa vie, colectivă, a Bisericii, reflectată în aceea a
Sinodului ecumenic. În felul acesta, adevărul revelat, care poate fi înţeles în
mai multe feluri de raţiunea omenească individuală, capătă noi contururi şi noi
delimitări, potrivit minţii omeneşti, fiind, mai exact, turnat în tiparele minţii
omeneşti. Prin această operaţie adevărul revelat nu pierde nimic din valoarea
sa intrinsecă, ci doar a câştigat posibilitatea de pătrundere din sfera divinului
în cea a umanului. El rămâne tot o proiecţie logică a unor adevăruri supra-
logice, dar devine, concomitent, obiect de ştiinţă, de cugetare omenească,
creştină, obiect de noi experienţe, de trăire duhovnicească.
Dincolo de formulele dogmatice pulsează viaţa divină perceptibilă nu
Referate
10
prin cuvânt, ci prin trăire, dogma fiind viaţa creştină în potenţă, în ea
cuprinzându-se toate potenţele vieţii creştine. Dogma ne este revelată pe căile
accesibile spiritului omenesc şi cunoaşterea prin dogmă e unul din mijloacele
cele mai experimentate în creştinismul răsăritean; în acest sens vorbim de
caracterul teoretic al dogmei.
Dogma, adevăr prin excelenţă teoretic, devine generator de trăire
creştină, iar aceasta devine la rândul ei aplicarea şi ridicarea la o intensitate
maximă a principiilor teoretice oferite de Dogmatică.
Fără credinţă dogma nu are nici un înţeles, fără iubire ea nu-şi are nici
un rost, iar fără a fi trăită, rămâne o formulă surprinzătoare prin cuprinsul ei.
Concluzionând, dogma, adevăr teoretic, trebuie să fie zămislitoare de trăire
intensă.
4. adevăr neschimbabil
Prin această caracteristică se arată că dogma este un adevăr dat odată
pentru totdeauna, adică o dogmă formulată de Sinodul ecumenic nu se poate
schimba, după cum nu se pot primi nici formulări de dogme care ar modifica
pe cele vechi.
Neschimbabilitatea dogmei impune menţinerea integrităţii fondului şi
a formulei ei, deoarece, după cuvintele lui Vicenţiu de Lerin, dogma nu e o
invenţie a minţii omeneşti („philosophicum inventum”), ci un depozit
dumnezeiesc („divinum depositum”).
Cu acest caracter neschimbabil, dogma participă la însăşi
neschimbabilitatea Fiinţei divine. Schimbarea implică năzuinţa spre plinire,
spre desăvârşire, implică, deci, nedesăvârşirea.
Trebuie precizat însă că neschimbabilitatea dogmei nu echivalează cu
stagnarea, deoarece dogmele sunt susceptibile de perfectabilitate în înţelegerea
Referate
11
pe care o putem avea despre cele dumnezeieşti.
Avem aici o nouă antinomie a credinţei noastre, căci se poate vorbi,
într-un anumit sens, despre un progres al dogmelor.
În primul rând reţinem un progres al dogmelor ca număr.
Dar pe lângă acest progres cantitativ, există şi unul calitativ, care
constă nu doar în proclamarea de dogme care nu numai înmulţesc numărul
dogmelor, dar pot uneori amplifica adevărul revelat, care a şi for formulat (ex:
în Simbolul credinţei avem formulate principalele dogme, dar fiecare dintre ele
e susceptibilă de o dezvoltare într-o dogmă mai cuprinzătoare a adevărului
revelat, potrivit conştiinţei vii a Bisericii –Sinodul Calcedon a dezvoltat
dogma hristologică despre raportul celor două firi, iar Sinodul VI ecumenic a
amplificat formula de la Calcedon, adăugând dogma celor două voinţe). Este,
deci, un progres al dogmelor pe care îl mărturiseşte conştiinţa creştină şi îl
atestă Istoria Bisericii, progres ce nu trebuie confundat cu o schimbare a
cuprinsului dogmelor.
După formularea dogmelor, există un progres ce nu va înceta până la
sfârşitul lumii în înţelegerea şi aprofundarea lor.
Din punct de vedere ortodox există un proces în înţelegerea dogmelor. Acest proces
nu poate fi transformat în demonstraţie constrângătoare şi ştiinţifică, pentru că înţelegerea
dogmelor atârnă de progresul din viaţa spirituală.
În acest sens, mitropolitul Filaret al Moscovei a spus: „Nici una din tainele
înţelepciunii lui Dumnezeu nu trebuie să ne apară străină şi transcendentă, ci cu toată
smerenia trebuie să adaptăm spiritul nostru la contemplarea lucrurilor divine”, iar Vladimir
Lossky arată că: „Dogma, exprimând un adevăr revelat, care ne apare ca un mister
insondabil, trebuie să fie trăită de noi într-un proces în cursul căruia, în loc de a asimila
misterul modului nostru de înţelegere, va trebui, dimpotrivă, să urmărim o schimbare
profundă, o transformare interioară a spiritului nostru pentru a fi apţi de experienţa mistică”.
Referate
12
Putem spune că progresul spiritual este cel responsabil de sesizarea dogmelor, fără a
afirma prin aceasta o relaţie cauzală, în sensul că el le produce, că dogmele ar fi produsul
unei subiectivităţi individuale.
Experienţa aceasta nu se produce şi nu se dezvoltă decât ca o scufundare în sensurile
Revelaţiei, în lumina Tradiţiei, sub lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Experienţa cea nouă a
cuiva este o străbatere a Duhului din Biserică în viaţa lui. Numai cel ce rămâne în Tradiţie e
sigur că experienţa spirituală de care eventual se împărtăşeşte, un dar al Duhului şi al
cunoştinţei adevărate. A fi în Tradiţie înseamnă a avea partea ta la experienţa misterelor
revelate în Biserică. Experienţa duhovnicească se bazează pe credinţă. Toţi suntem datori să
ajungem la experienţa harului, dar numai prin credinţă ştim de existenţa acestui har.
5. adevăr ce duce la mântuire

Dogmele sunt date cu un anumit scop: acela de a mântui pe oameni;
nu sunt date pentru satisfacerea curiozităţii omeneşti. La mântuire nu se poate
ajunge fără credinţă, iar obiectul acestei credinţe sunt dogmele. Dreapta
credinţă are ca obiect dogmele adevărate. Ele stau la temelia întregii trăiri a
creştinului, la temelia relaţiilor lui cu Tatăl ceresc şi cu semenii săi.
1.4. Împărţirea dogmelor –abordare

interconfesională
Funcţie de criteriile care au fost luate în considerare atunci când s-a
urmărit realizarea unei împărţiri a dogmelor, pot fi întâlnite diverse clasificări.
Biserica Ortodoxă
Cele mai uzitate în tratatele de Teologie Dogmatica Ortodoxă sunt:
a) După obiectul lor:
Referate
13
 dogme de credinţă;
 dogme de morală.
b) După raportul lor cu mintea noastră:
 dogme pure (nu pot fi pătrunse cu mintea: ex. dogma trinitară, dogma
hristologică);
 dogme mixte (se cunosc şi din Revelaţie, dar şi din raţiune: ex. dogma
despre existenţa şi fiinţa lui Dumnezeu, despre existenţa sufletului
etc.).
c) După legătura dintre ele:
 generale (aşa cum au fost expuse de unele Mărturisiri din epoca patristică
şi de Simbolul niceo-constantinopolitan);
 speciale (de exemplu, cele două firi ale Mântuitorului etc.).
d) După raportul interconfesional:

 comune tuturor confesiunilor (dogma Sfintei Treimi);
 deosebitoare (despre purcederea Sfântului Duh, despre modul prezenţei în
Sfânta Euharistie etc.).

e)
 dogme explicite (definite de Biserica);
 dogme implicite (nedezvoltate).
În ceea ce priveşte această ultimă împărţire, poate fi decelată aici o influenţă
romano-catolică, motiv din care ea nu e acceptată de unii teologi ortodocşi.
Biserica romano-catolică
La romano-catolici întâlnim alte criterii de împărţire a dogmelor:
a) În raport cu proclamarea lor de către Biserică:
 dogme formale sau de credinţă definită;

 dogme materiale sau de credinţă dumnezeiască.
Referate
14
b) a doua categorie de învăţături de o autoritate mai mică e aceea a
"adevărurilor catolice" sau "învăţăturilor bisericeşti":

 concluziile teologice –adevăruri deduse din două premise dintre care
una este revelată: virtual revelată;
 adevărurile filosofice –cele referitoare la existenţa lui Dumnezeu;
 faptele dogmatice –de pildă, episcopatul lui Petru la Roma.
Deşi această a doua categorie de învăţături nu sunt considerate revelate, totuşi
au autoritatea dogmelor în Biserica Romano-catolică.
Biserica Protestantă
Vechii protestanţi deosebeau:
 dogme esenţiale (necesare pentru mântuire);
 dogme neesenţiale (nu sunt necesare pentru mântuire).
Întrucât, din punctul de vedere al adevărului religios, toate dogmele
sunt esenţiale, Sinodul VII ecumenic a anatemizat pe cei care nu dădeau
cinstirea cuvenită sfintelor icoane şi sfintelor moaşte.
Noţiunea de dogmă arată rolul decisiv al Bisericii în opera de
„traducere” a adevărurilor revelate în adevăruri acomodate minţii noastre. Ea
înlătură arbitrariul individual în înţelegerea Revelaţiei.
Din momentul dogmatizării în Biserica a unui adevăr de credinţa,
acest adevăr se transformă în dogmă şi comportă o esenţială modificare:
adevărul Revelaţiei divine se transformă din obiect de credinţă revelată în
dogmă, prin actul cugetării soborniceşti, al Bisericii, prin explicarea lui
logică.
2. Teologumenă
Referate
15
Din punct de vedere etimologic, cuvântul teologumenă vine de la
grecescul θεολογούμενον = ceea ce poate fi obiect al Teologiei sau ceea ce
poate forma o bază a învăţăturii teologice.
Definiţie:
Teologumenele sunt unele învăţături creştine, care-şi află temeiul în Revelaţia
dumnezeiască, dar care nu au consensul unanim al Bisericii, deşi avea o largă
circulaţie.
Teologumena este părerea teologică cu temei în Revelaţie şi cu cât ea
realizează mai deşăvârşit consensul Bisericii împrăştiate, cu atât se apropie
mai mult de dogmă, din punct de vedere formal. Exemple de teologumene:
timpul creării îngerilor, crearea sufletului din cel al părinţilor etc.
3. Părerea teologică
Părerea teologică este o învăţătura de credinţă, având o justificare
insuficientă pe temeiul Revelaţiei sau fiind lipsită de astfel de justificări.
Părerile particulare sunt admise în Teologia Dogmatică numai în măsura în
care ele nu contrazic dogmele şi se apropie de teologumene. Tradiţia Bisericii
arata că dogmele şi teologumenele sunt necesare, iar părerile particulare
trebuie privite cu rezervă.
4. Întrebări (cerniţe)
 Care este raportul dintre dogmă, teologumenă şi părere teologică?

 Evidenţiaţi caracterul antinomic al dogmei.
 Care sunt notele caracteristice ale dogmei?
 Argumentaţi afirmaţia: dogma –adevăr neschimbabil, dar susceptibil de progres.

Referate
16
5. Concluzii
1. Dogmele concentrează în formule sintetice şi paradoxale miezul Revelaţiei
dumnezeieşti şi îndumnezeitoare propovăduite, explicate şi actualizate de Biserică,
evidenţiind punctele nodale ale întâlnirii autentice dintre divin şi uman, infinit şi
finit, transcendent şi imanent.
2. Punctul de plecare, în Teologia Dogmatică Ortodoxă, al descrierii fiinţei dogmei este
acela care o înfăţişează ca proiecţia logică a unui principiu supralogic. În acest fel,
sub o formă simplă, este afirmat îndoitul caracter, divin şi uman, al dogmei.
Principiul supralogic este obiectul ei îndepărtat, adică realităţile dumnezeieşti,
pecetluite în Revelaţia suprafirească. Dar prin descoperirea şi formularea lui,
adevărul intră în sfera de înţelegere a minţii omeneşti, e pus în legătură directă cu
puterea de cunoaştere a omului.
3. Dogma poate fi definită ca un adevăr teoretic, relevat de Dumnezeu, formulat de
Biserică, neschimbabil şi predicat creştinilor în vederea mântuirii. În această definiţie
sunt incluse notele caracteristice ale acesteia. Două dintre ele fac specificul
caracterului ei obiectiv, amintind originea divină a dogmei: caracterul

revelat şi neschimbabil; alte două caracterizează autoritatea care
autentifică sensul descoperit formulându-l, precum şi forma teoretică a
dogmei; în sfârşit, caracterul mântuitor al dogmei arată necesitatea ei
pentru dobândirea vieţii veşnice.
4. Dogmele stau la temelia întregii trăiri a creştinului, la temelia relaţiilor
sale cu Dumnezeu şi cu semenii, exprimând principiul vieţii
duhovniceşti şi dându-i acesteia specificul. Însemnătatea dogmelor
pentru trăirea creştină este covârşitoare.
5. Teologumenele sunt unele învăţături creştine, care-şi află temeiul în
Revelaţia dumnezeiască, dar care nu au consensul unanim al Bisericii,
deşi avea o largă circulaţie.
Referate
17
6. Părerea teologică este o învăţătura de credinţă, având o justificare
insuficientă pe temeiul Revelaţiei sau fiind lipsită de astfel de justificări,
şi este admisă doar în măsura în care nu contrazice dogmele şi se
apropie de teologumene. Tradiţia Bisericii arata că dogmele şi
teologumenele sunt necesare, iar părerile particulare trebuie privite cu
rezervă.
BIBLIOGRAFIE
1. CHIŢESCU, Prof. Nicolae–şi colab., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I,

Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.
2. Idem, Fiinţa dogmei” , în „Studii Teologice”, nr. 3-4, martie-aprilie, 1953.
3. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantrocrator, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
Referate
18
4. REMETE, Pr. George, Dogmatica Ortodoxă, Editura Episcopiei Ortodoxe, Alba-
Iulia, 1996.
5. STOICA, Pr. Prof. Ion, Teologie Dogmatică –note curs
II.
Cunoaşterea dogmatică
1. Antinomia
2. Rolul iubirii în cunoaşterea supranaturală. Revelaţie, inspiraţie şi asistenţa Duhului
Sfânt
3. Analogia
4. Simbolismul
Referate
19
5. Întrebări
6. Concluzii
1. Antinomia
Datorită originii sale, cunoaşterea pe care ne-o conferă dogmele este

dumnezeiască, tainică şi ascunsă. Datul revelat nu are un sens precizat pentru
toţi, este participativ la necuprinderea obârşiei sale, care este Dumnezeu. De
aici neputinţa de a fi înţeles de toţi la fel şi –ipso facto –necesitatea de a-l
formula potrivit minţii omeneşti, căreia îi este destinat spre cunoaştere.
Dogma este o cunoaştere, dar o cunoaştere aparte, adică antinomică, o
supracunoaştere. În dogmă, adevărul revelat este formulat cu ajutorul raţiunii,
dar acest adevăr este unul supraraţional, supralogic. De aceea, dogma implică
o supracunoaştere.
Etimologic vorbind, termenul "antinomie" derivă din limba greacă,
însemnând "opoziţie fată de lege", "contradicţie între legi", sau simplu, "contradicţie",
deci ar fi sinonim cu termenul "paradox".
Din punct de vedere teologic, antinomia înseamnă contradicţie, dar nu o
contradicţie în care două lucruri se exclud reciproc, adică unul este adevărat şi altul necesar
Referate
20
fals, ci o contradicţie în care lucrurile ce se contrazic sunt justificate, fiecare pentru sine,
viziune în care ele pot sta împreună şi pot fi conciliate. Pe tărâmul Dogmaticii,
antinomia nu semnalează veridicitatea unei afirmaţii şi, implicit, necesitatea

celeilalte de a fi falsă, nici că ambele sunt false, ci prin ea se exprimă ideea că
ambele afirmaţii sunt adevărate, fiecare în felul său, iar împreună ele reflectă
realitatea în complexitatea ei.
Teologia este plină de antinomii. Mistica şi Dogmatica folosesc, în
mod special, termeni antinomici.
Dionisie Areopagitul spune ca "Dumnezeu este şi nu este". Cartea lui
Iov are la bază ideea antinomiei, spunând că evenimentele se pot întâmpla
împotriva logicii noastre şi că voinţa şi lucrările lui Dumnezeu nu pot fi
cunoscute urmând logica umană. În Cântările bisericeşti auzim: "Astăzi se
spânzură pe cruce Cel ce spânzură pământul pe ape" sau "Viaţa a fost pusă în mormânt"
etc.
În dogme antinomiile abundă. Astfel, în dogma hristologică se spune
ca Iisus este Dumnezeu şi Om, având concomitent însuşiri dumnezeieşti şi
omeneşti. Despre Maica Domnului se spune că este pururea Fecioara, dar şi
Născătoare de Dumnezeu.
Aparent, dogma ar părea posibil de înţeles numai cu ajutorul raţiunii,
însă în realitate, ea nu devine inteligibilă decât raţiunii luminată de credinţă şi încălzită
de iubire. Acesta este specificul cunoaşterii dogmatice.
Teologul grec H. Andrutsos a definit consecinţele acestei stări

antinomice a dogmelor, astfel:
a) raţiunea nu poate dovedi că dogmele sunt logic necesare, nici nu poate
constrânge pe toţi să le primească, dar poate dovedi că nu sunt
imposibile în sine, ci în acord cu raţiunea şi folositoare;
Referate
21
b) necredinţa nu poate dovedi că dogmele sunt imposibile, nici nu poate
înlocui învăţăturile de credinţă cu învăţături omeneşti, care să fie nu
numai probabile, ci şi logic necesare.
Cunoaşterea obiectivă pe care ne-o dă dogma este garantată de
originea ei, revelaţia divină şi de credinţa în această Revelaţie.
Se poate spune că pe de o parte, dogma implică o cunoaştere care
seamănă cu cea omenească, iar pe de alta parte, ea se deosebeşte de
cunoaşterea omenească. Este omenească pentru ca ne dă o cunoaştere
obiectivă, cu toate că obiectivitatea acestei cunoaşteri e garantată de originea
dumnezeiască a Revelaţiei. Pe de altă parte, dogma are caracter antinomic, ea
depăşeşte limitele fireşti ale inteligentei omeneşti. În fond, dogma este
expresia unei chenoze divine care se coboară la nivelul cunoaşterii umane
pentru a înălţa omul la cunoaşterea celor dumnezeieşti.
În cunoaşterea dogmatică sunt implicate două elemente esenţiale: raţiunea şi
credinţa.
Între raţiune şi credinţă există o deosebire esenţială: raţiunea nu are
capacitatea de a surprinde lucrurile în toată complexitatea lor, ci ea cuprinde
doar aspecte ale realităţii. Aşa s-a întâmplat cu filosofii care au elaborat
sisteme şi ideologii care au evidenţiat un singur aspect al realităţii
(idealismul=ideea; materialismul=materia; platonismul= divergenţa dintre
spirit şi materie; aristotelismul=confuzia dintre spirit şi materie).
Revelaţia divină îşi are izvorul în raţiunea absolută a lui Dumnezeu
care cuprinde întreaga creaţie în complexitatea ei. În timp ce raţiunea umană
are caracter parţial, cunoaşterea divină are caracter total.
Rolul cunoaşterii dogmatice este de a-l face pe credincios, pornind de
la propria lui raţiune, să pătrundă în lumea raţiunii absolute, a luminii şi
Referate
22
iubirii, a adevărului absolut. Aceasta pătrundere implică un proces de
desăvârşire a posibilităţilor de cunoaştere.
Cunoaşterea dogmatică nu este o simpla cunoaştere speculativă şi
abstractă, ci duhovnicească şi morală, care implică transfigurarea naturii
umane. De aceea, ea presupune şi raţiune, dar şi experienţa lucrurilor despre
care vorbeşte.
Toţi Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre credinţa şi iubire, despre acei „ochi
ai credinţei”, care se capătă prin înaintarea pe calea virtuţilor, sfătuindu-ne ca nu
cumva neglijându-le puţin câte puţin, să ne facem credinţa noastră oarbă şi fără
ochi, lipsită de luminările Duhului, care ni se împărtăşesc prin mijlocirea
virtuţilor. Doar punând în practică învăţăturile divine putem experia anumite
adevăruri revelate de dogmă şi le putem nu doar înţelege, ci şi pătrunde adânc,
prin această analogie a experienţelor noastre. Iată de ce Părinţii ne vorbesc
despre înţelegerea prin credinţă sau de credinţa înţelegătoare a tainelor
dumnezeieşti. Numai pe această cale a credinţei poate credinciosul ajunge la
acea supracunoaştere, care, de fapt, înseamnă şi mântuire.
Împotriva cunoaşterii dogmatice din lumea scolasticii, s-au adus unele
obiecţii. Ele privesc unele exagerări ale teologiei scolastice care a redus
dogmele la o cunoaştere strict raţională. Este cunoscut că teologia scolastică a
căutat în mod unilateral să adapteze adevărul revelat la posibilităţile
cunoaşterii umane, fără a mai căuta să ridice cunoaşterea umană la înălţimea
adevărului revelat. Aceasta pentru că, rămânând la aspectul raţional al dogmei,
scolasticii au făcut abstracţie de trăire, experienţă şi viaţă duhovnicească. Ei au
simplificat până şi Taina Sfintei Treimi fie aşezând deoparte substanţa divină,
fără să vorbească de Persoanele divine, fie vorbesc de Persoanele divine, fără
natura divină.
Referate
23
Din cauza acestei separaţii, s-a rămas la o cunoaştere realistă a Sfintei Treimi,
dar s-a evaporat Taina unuia dintre cele mai mari adevăruri ale creştinismului.
De aceea a existat în Biserica Romano-catolică tendinţa de a considera
intelectualii ca fiind adevăraţii cunoscători ai dogmelor, iar poporul credincios
ca fiind ignorant şi neştiutor. Aceasta separaţie dintre o elită intelectuală şi
popor se poate depăşi când cunoaşterea dogmatică nu se rezumă la aspectul ei
intelectual, ci implică experienţa şi viaţa. Se pot întâlni credincioşi care,
datorită trăirii profunde, au o înţelegere mai adâncă despre adevărurile divine
decât un dogmatist.
Din punct de vedere ortodox, accentuăm antecedenţa Revelaţiei faţă
de orice experienţă interioară, dar socotim că dogma e precedată de o trăire,
experimentare a datului revelat şi e izvor nesecat de experienţe interioare.
Separaţia între raţiune şi iubire este străină Ortodoxiei. Raţiunea fără
iubire duce la o cunoaştere formală, care face abstracţie de conţinutul
duhovnicesc al adevărului revelat. Iubirea fără raţiune este oarbă, fiindcă nu
cunoaşte căile iubirii care vine de la Dumnezeu. Când raţiunea şi dragostea se
unesc şi se împletesc, cunoaşterea dogmatică îşi dobândeşte adevărata ei
valoare şi semnificaţie atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de
vedere spiritual şi moral. Dumnezeu nu vrea să ne descopere adevăruri care să
ne satisfacă curiozitatea, ci El ne-a descoperit lucrurile divine pentru a putea să
ne desăvârşim în totalitatea fiinţei noastre psiho-fizice, pentru ca, purificaţi şi
sfinţiţi, să putem deveni părtaşi ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Cunoaşterea
dogmatică ne arată calea prin care putem pătrunde în viaţa Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Referate
24
3. Revelaţie, inspiraţie, asistenţa Duhului
Sfânt
Cunoaşterea lui Dumnezeu se poate face pe cale naturală, prin
intermediul naturii. Sfinţii Părinţi arată că întreaga creaţie constituie mijloc de
dialog între Dumnezeu şi om. Din contemplarea firii înconjurătoare, omul se
poate ridica până la Ziditor, stabilind unele concluzii cu privire la atotştiinţa şi
atotputernicia Sa. Psalmistul constată: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea
mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18, 1), iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Cele
nevăzute ale lui Dumnezeu se vad de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică
veşnica Lui putere si dumnezeire" (Rom.1, 20).
Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea naturală nu este însă

suficientă. Revelaţia supranaturală este menită sa-l ferească pe om de a-L
confunda pe Creator cu natura, precum şi de pericolul de a se închina naturii
în locul Creatorului. Revelaţia supranaturală a arătat că lumea vine de la
Dumnezeu şi trebuie să se întoarcă tot la El.
Dumnezeu i-a descoperit omului, prin revelaţia supranaturală, cele de
trebuinţă pentru mântuirea lui, cele referitoare la voia lui Dumnezeu faţă de
creaţie şi om, la fiinţa Lui. Descoperirea naturală este uşor de înţeles. Cea
supranaturală este anevoioasa fiindcă implică un proces de îndumnezeire a
fiinţei umane.
Pentru primirea adevărurilor revelate, Dumnezeu nu l-a lăsat singur
pe om ci, după opera de răscumpărare a Mântuitorului, a trimis Duhul Sfânt la
Cincizecime. Dumnezeu se descoperă omului prin puterea Duhului Sfânt.
Inspiraţia este actul prin care Dumnezeu îl face pe om destoinic să
primească şi să transmită revelaţia divină semenilor săi. Este un proces tainic,
analog cu inspiraţia artistică şi poetică.
Referate
25
Spre deosebire de descoperirea biblică, dogmele se formulează nu
prin inspiraţie, ci prin asistenţa Sfântului Duh. Asistenţa are o intensitate
diferită faţă de inspiraţie, în actul asistenţei Dumnezeu nu mai descoperă
adevăruri noi pentru că revelaţia s-a încheiat cu Mântuitorul Hristos. Asistenţa
Sfântului Duh are rolul de a ajuta Biserica că pătrundă în cunoaşterea
duhovniceasca a adevărului revelat.
4. Rolul iubirii în cunoaşterea dogmatică

Specificul procesului cunoaşterii supranaturale a Revelaţiei şi a
dogmelor este dat de autorul principal al inspiraţiei şi al asistenţei, Duhul
Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi. Dumnezeul creştinilor „este iubire”,
Duhul Sfânt fiind „Duhul iubirii”.
Cunoaşterea dogmatică, aşa cum am arătat, nu este o cunoaştere pur
intelectuală, ci raţiunea trebuie încălzită prin credinţă şi iubire, căci calea
cunoaşterii lui Dumnezeu este calea inimii.
În cunoaşterea intelectuală Îl coborâm pe Dumnezeu în tiparele minţii
noastre, iar în cunoaşterea prin iubire ne urcăm noi la El, căutând să depăşim
mărginirea noastră, şi trecând în nemărginit. Acest aspect a fost accentual în
mod deosebit de învăţătura atonită.
S-a spus că „adevărul fără iubire nu este decât o abstracţie ireală, iar
iubirea fără adevăr nu e decât o vibraţie superficială a sensibilităţii,
distrugătoare chiar pentru cei pe care pretinde că-i iubeşte”.
Condiţia fundamentală a transmiterii adevărului prin iubire se
realizează cu evidenţă în creştinism. Iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi se
împărtăşeşte şi altor persoane. În acest fel, adevărul nu mai e o abstracţie, ci o
Persoană, care a creat alte persoane cu care a intrat în comuniune. De aici
Referate
26
posibilitatea de a deveni noi înşine un adevăr (Augustin). Pentru ca să
cunoaştem ceva, trebuie să devenim ceea ce este acel ceva, să trăim în
bipolaritatea unui subiect şi a unui obiect, dat printr-o substituire a eului unuia
in celălalt. Deschizându-se adevărului, creştinul se deschide experienţei vieţii
celei mai presus de fire.
Iubirea împărtăşită câştigă o intensitate mereu crescândă, ea se
dăruieşte şi cel mai mare dar al ei este adevărul.
Homiakov a accentuat rolul iubirii în cunoaşterea adevărului şi a pus
în evidenţă rolul sobornicesc al Bisericii în apărarea adevărului revelat.
Prin iubirea reciprocă se valorifică în comunitate adevărul. Prin iubire
credinţa devine intrinsecă, iar noi pătrundem în taina Bisericii, Trupul lui
Hristos, făcut viu prin Sfântul Duh. Adevărul este iubire şi, de aceea, dogmele
şi cunoaşterea dogmatică se întemeiază pe Duhul Sfânt şi pe Biserică, ca taină
a lui Hristos. Adevărul este rezultatul comuniunii.
Pe piscurile cele mai de sus ale lucrării duhovniceşti, acolo unde
încetează definiţiile şi unde se întâlnesc contrariile, fără să se mai opună între
ele, apare distinctă şi pozitivă dragostea.
Dragostea este semnul înălţării omului şi al condescendenţei divine.
O caracteristică esenţială a spiritualităţii ortodoxe este coincidenţa
funciară a dragostei şi a cunoaşterii. Pe aceste trepte deci, dragostea e în
acelaşi timp un act de înţelegere, iar cunoaşterea e în acelaşi timp un act de
iubire. Stareţul Zosima al lui Dostoievski zicea: „Dacă veţi iubi, veţi înţelege”.
Analogia
Metoda care îţi permite să pleci de la creaţie către Dumnezeu, pe calea
asemănării, se numeşte analogie.
Referate
27
Analogia îşi are punctul de plecare în ideea că universul este creaţia lui Dumnezeu.
Aşa cum fiecare lucrare omenească ne aduce aminte de autor şi cum în

orice lucrare omul pune ceva din personalitatea lui, tot astfel Universul ne
aduce aminte de Ziditorul creaţiei şi arata unele din însuşirile Lui.
Teologia creştină cunoaşte trei feluri de analogii:
1. Prima treaptă a analogiilor porneşte de la creaţie în ansamblul ei, sau în parte.
Creaţia a fost socotită drept cartea imensă a lui Dumnezeu în care
toate făpturile şi lucrurile Domnului sunt literele ei. Universul întreg poartă
urmele Lui Dumnezeu şi toate aceste urme ne evocă prezenţa Lui. Rânduiala,
ordinea, armonia şi raţionalitatea care există în Univers îţi dau posibilitatea să-
L cunoşti pe Dumnezeu ca o fiinţa înţeleaptă sau, după cum spune Apostolul,
"însuşirile nevăzute ale Lui Dumnezeu se vad de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi,
adică veşnica Lui putere şi dumnezeire”.
Credinţa face din creştin un cititor al tainelor lui Dumnezeu în această

imensă carte care este Universul, iar necredinţa îl face un analfabet.
Această înţelepciune a lui Dumnezeu şi veşnica Lui putere se pot
sesiza nu numai din observarea cosmosului în întregime, ci şi din cea a
microcosmosului. Din momentul când omul a pătruns în lumea
microcosmosului, a depăşit problema dintre unitate şi pluralitate, a văzut că
unitatea se manifestă sub aspectul pluralităţii şi pluralitatea se îmbină în
întregul microcosmos.
Aceasta împărţire între unitate şi pluralitate i-a făcut pe gânditorii
creştini să constate că întreaga creaţie este un reflex al Sfintei Treimi.
2. A doua treaptă a analogiilor o constituie omul şi îngerii.
Referate
28
Punctul de plecare este de la îngerii şi oamenii, care sunt fiinţele
create cele mai perfecte, analoage cu Fiinţa superioară. Ele reflectă realitatea
divinităţii, la îngeri în mod mai desăvârşit decât la oameni.
Unii Sfinţi Părinţi, au arătat că sufletul omenesc este analogia Sfintei
Treimi, prin unitatea lui de esenţă şi prin întreita sa funcţie. Fer. Augustin a dat
o demonstraţie constrângătoare a acestui adevăr. Cu tot meritul ei, aceasta
teorie a Fer. Augustin este incompletă: în Sfânta Treime nu e vorba funcţii, ci
de Persoane.
Sfinţii Părinţi răsăriteni n-au luat în considerare ca punct de plecare
sufletul omenesc ca monadă, ci au luat punct de plecare familia. Din aceasta
cauza, Treimea nu are numai implicaţii individualiste, ci implicaţii sociale şi
comunitare.
3. A treia treapta de analogii constă în „asemănarea” omului cu Dumnezeu
Omul desăvârşit este, de această dată, punctul de plecare al analogiei.
Dacă la ortodocşi desăvârşirea este concepută ca fiind rezultatul unei energii
izvorâte din Dumnezeu, catolicii rămân tributari concepţiei lor despre o graţie
creată, aparte de Dumnezeu, care dă naştere unui gol între om şi Dumnezeu.
Protestanţii resping ideea de îndumnezeire a omului, precum şi orice analogie.
Karl Barth s-a exprimat cu vehemenţă împotriva oricărei "analogia entis".
În ceea ce priveşte analogia s-au înregistrat două tendinţe:

a. Antropomorfismul, numită astfel pentru că a înţeles să vorbească despre
Dumnezeu şi om în acelaşi fel, prezentându-L pe Dumnezeu ca un om. Este
calea univocă, ce duce la antropomorfism îngroşat.
b. Agnosticismul, preferă să păstreze în general tăcere când este vorba despre

Dumnezeu. Agnosticismului i se impută păcatul echivocităţii.
Referate
29
Specificul Ortodoxiei este cunoaşterea apofatică. Apofatismul se
opune unei cunoaşteri intelectuale şi raţionaliste a fiinţei lui Dumnezeu, însă el
îi îndeamnă pe credincioşi să-L cunoască pe Dumnezeu pe calea experienţei
duhovniceşti.
Apofatismul nu are rolul de a împiedica cunoaşterea lui Dumnezeu, ci
de a-l face pe om să experimenteze în viaţa lui puterea de lumină şi viaţă a
dumnezeirii.
Din punct de vedere ortodox, calea analogiei ne îndeamnă să evitam
atât antropomorfismul, cât şi agnosticismul, arătându-ne că orice formă
discursivă a unui conţinut transcendent trebuie dezbrăcat cât mai mult de
zgura sensibilului pentru a-i reda proporţiile reale. Sfântul Maxim spune:
"Cunoştinţa relativă cuprinsă în raţionament mişcă dorinţa spre cunoştinţa trăită prin
participare şi experienţă".
Simbolismul
Problema simbolului depăşeşte sfera Dogmaticii, fiind în centrul
problemelor filosofice şi sociologice. Se poate spune că simbolul este un semn
material care învăluie şi dezvăluie o prezenţă spirituală. Semnificaţia adâncă a
simbolului se cuprinde numai de cei iniţiaţi. Aceasta înseamnă că cei care-l
înţeleg deosebesc două părţi în simbol: una vizibilă şi alta invizibilă, ceea ce
înseamnă că de simbol este legată o taină pe care el o evocă.
Când creştinii vedeau statuile zeilor, le acordau o semnificaţie
deosebită: dincolo de statuie ei vedeau idolatria.
Două sunt problemele principale ridicate de simbol:
 Limitele cunoaşterii simbolice.
Filozoful Schelling s-a ocupat de problema simbolurilor. El reia o idee

străveche, valorificată şi de Platon, anume că miturile sunt realităţi ce
Referate
30
depăşesc sfera discursivului. Şi V. Soloviev spunea: "tot ce vedem nu e decât
reflectarea, umbra, a ceea ce este invizibil pentru ochii noştri". Nicolae
Berdiaev s-a ridicat împotriva analogiei, folosită exclusiv în Apus, fiindcă
duce la o exacerbare a cunoaşterii catafatice ce înclină să idolatrizeze mintea
omului. Cunoaşterea simbolică pătrunde experimental în infinitul ascuns al lui
Dumnezeu care depăşeşte sfera inteligenţei şi nu poate fi formulată juridic.
Pentru Berdiaev, cunoaşterea simbolică înseamnă cunoaştere apofatică. El
socoteşte simbolul, punctul de întretăiere a divinului cu umanul, iar cu aceasta
se apropie de caracterul obiectiv al simbolului. Aceasta înseamnă ca nu este
raţiunea cea care primeşte direct revelaţiile dumnezeieşti, ci ele se adresează
părţii celei mai fine a sufletului, acel "nous" şi "cardia" în care se unifică
întreaga fiinţă umană. Mai mult, cunoaşterea simbolica este calea prin care ni
se descoperă tainele dumnezeieşti, rolul raţiunii fiind acela de a constata
antinomiile divine şi de a realiza rezolvarea lor. Şi cunoaşterea analogică, însă,
îşi are importanţa ei fiindcă simbolul, dacă ne arată prezenţa divinului în
uman, analogia ne face să descoperim modul coexistenţei lor.
Teologia greacă a fost înclinată mai mult către raţionalism, cea
rusească spre misticism. Teologia românească caută să ţină împreună atât
analogia, cât şi simbolul.
 Raportul dintre simbol şi lucrul simbolizat
Din acest punct de vedere, s-au manifestat două curente:
a) nominalist
Nominaliştii susţin că elementele aduse la o Taină oarecare –să zicem, Sfânta
Euharistie –nu diferă prin nimic înainte şi după prefacere. Dacă nu te previne
cineva, le iei drept elemente obişnuite. Multe simboluri nu pot să depăşească
această stare de lucruri.
b) realist
Referate
31
Realiştii susţin că indiferent de modul în care noi consideram simbolurile, ele
rămân totuşi revelatoare ale divinului.
În această privinţă, noi ţinem o cale de mijloc între aceste două
tendinţe, arătând următoarele: suntem interesaţi în privinţa divinului, el este o
realitate obiectivă dar de ordin spiritual. Pentru ca din simbol să ţâşnească o
evidenţă trebuie să intervină un factor nou şi acest factor este credinţa.
De aceea, putem spune că în religia creştină, realismul simbolic este
realitatea obiectivă a cărei evidenţă e condiţionată de factorul obiectiv şi
subiectiv: credinţa.
Sfinţii Părinţi au văzut cosmosul ca un simbol imens al prezenţei lui
Dumnezeu. Adevărata credinţă creştină îi permite omului să depăşească
materialitatea Universului, iar pătrunzând în lumea realităţilor spirituale, să-L
descopere pe Dumnezeu, fiindcă : "cerurile spun slava lui Dumnezeu şi
facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria".
Şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament se folosesc simboluri.
Din mulţimea celor veterotestamentare se pot aminti: cel al cărţii care i se dă
lui Iezechiel să o manince (2, 8), cartea simbolizând aici profeţia descoperită
omului de Dumnezeu şi constituind simbol al Fiului Omului şi al împărăţiei
Sale (Dan. 13, 14). În Noul Testament simbolurile sunt mai perfecte:
trimiterea Sfântului Duh în formă de porumbel e suflat asupra Apostolilor de
Mântuitorul şi revărsat asupra lor sub forma limbilor de foc. Porumbelul e
simbolul iubirii, suflarea -puterea sacerdotala, limbile de foc -puterea
curăţitoare a harului. Întreaga teologie creştină s-a servit de simbol ca mijloc
de cunoaştere a divinului.
Nu poate exista viaţă duhovnicească fără cunoaşterea simbolică.
Magia identifică semnul cu semnificatul, simbolul nu cunoaşte această
identificare, fiindcă trimite mereu către o realitate spirituală, adică către
Referate
32
Dumnezeu. Din această cauza, simbolul este un îndemn către transfigurarea
fiinţei umane De exemplu, Sf. Maxim spune: "Acum, însă, ne servim pe cât ne
este îngăduit de simboluri potrivite lucrurilor divine şi de la acestea păşim mai
departe, după puterile noastre, să primim adevărul ca simplu şi unitar perceput,
după ce toată concepţia noastră despre cele divine a rămas mult în urmă,
făcând să înceteze puterile noastre intelectuale noi ajungem, pe cât ne este
îngăduit, la Raza cea mai presus de fiinţă unde-şi au limitele toate felurile de
cunoştinţe, lucru ce nu e cu putinţa nici a-l concepe, nici a-l grai, nici a-l
contempla cineva în întregime".
Interpretată din acest punct de vedere, creaţia capătă o transparenţă
pentru ochii celui înduhovnicit, care vede prin ea pe Dumnezeu.
Tainele Bisericii sunt şi ele parte integrantă şi simbolică a teologiei dogmatice.
Tainele creştine reprezintă o etapă ultimă de desăvârşire deoarece semnul însuşi devine
cauză a prezenţei harului. Nici în Taina fondul nu se acoperă cu forma, de aceea, se spune că
pentru a topi necredinţa, Dumnezeu a făcut ca să găsim în potir forma trupului şi sângelui
omenesc prin care ne ridică la viaţa veşnică.
Întrebări (cerinţe)
 Care este specificul cunoaşterii dogmatice?
 Care sunt posibilităţile şi limitele raţiunii umane în cunoaşterea dogmatică?
 Argumentaţi afirmaţia: „Dacă veţi iubi, veţi înţelege”.
 Care este temeiul analogiei ca metodă folosită în cunoaşterea dogmatică?
 Care sunt limitele cunoaşterii simbolice?
Concluzii
1. Cunoaşterea pe care ne-o conferă dogmele este dumnezeiască, tainică şi ascunsă.
Dogma este o cunoaştere, dar o cunoaştere aparte, adică antinomică, o
Referate
33
supracunoaştere. Adevărul revelat este formulat în dogmă cu ajutorul raţiunii, dar
acest adevăr este unul supraraţional, supralogic. De aceea, dogma implică o
supracunoaştere. Dogma devine inteligibilă doar raţiunii încălzită de iubire, iar acesta
este specificul cunoaşterii dogmatice.
2. Rolul cunoaşterii dogmatice este de a-l face pe credincios, pornind de la propria lui
raţiune, să pătrundă în lumea raţiunii absolute, a luminii şi iubirii, a adevărului
absolut. Aceasta pătrundere implică un proces de desăvârşire a posibilităţilor de
cunoaştere.
3. Cunoaşterea dogmatică nu este o simpla cunoaştere speculativă şi abstractă, ci
duhovnicească şi morală, care implică transfigurarea naturii umane. De aceea, ea
presupune şi raţiune, dar şi experienţa lucrurilor despre care vorbeşte.
4. Pentru primirea adevărurilor revelate, Dumnezeu nu l-a lăsat singur pe om ci, după
opera de răscumpărare a Mântuitorului, a trimis Duhul Sfânt la Cincizecime.
Dumnezeu se descoperă omului prin puterea Duhului Sfânt. Dogmele se formulează
nu prin inspiraţie, ci prin asistenţa Sfântului Duh. Asistenţa are o intensitate diferită
faţă de inspiraţie, în actul asistenţei Dumnezeu nu mai descoperă adevăruri noi
pentru că revelaţia s-a încheiat cu Mântuitorul Hristos. Asistenţa Sfântului Duh are
rolul de a ajuta Biserica ă pătrundă în cunoaşterea duhovniceasca a adevărului
revelat.
5. Pe piscurile cele mai de sus ale lucrării duhovniceşti, acolo unde încetează definiţiile
şi unde se întâlnesc contrariile, fără să se mai opună între ele, apare distinctă şi
pozitivă dragostea. Dragostea este semnul înălţării omului şi al condescendenţei
divine. O caracteristică esenţială a spiritualităţii ortodoxe este coincidenţa funciară a
dragostei şi a cunoaşterii. Pe aceste trepte deci, dragostea e în acelaşi timp un act de
înţelegere, iar cunoaşterea e în acelaşi timp un act de iubire.
Referate
34
BIBLIOGRAFIE

2. Idem, Fiinţa dogmei” , în „Studii Teologice”, nr. 3-4, martie-aprilie, 1953.
Iulia, 1996.
III.
Revelaţia divină
1. Noţiuni introductive
2. Posibilitatea Revelaţiei
3. Revelaţia naturală şi supranaturală
3.1. Revelaţia naturală
Referate
35
3.2. Revelaţia supranaturală
4. Căile de transmitere a Revelaţiei supranaturale
4.1. Cauza, izvorul, principiul Revelaţiei este numai
Dumnezeu
4.2. Sfânta Scriptură
4.2.1. Inspiraţia Sfintei Scripturi
4.2.2. Interpretarea Sfintei Scripturi
4.3. Sfânta Tradiţie
4.3.1. Aspectele Sfintei Tradiţii
4.3.2. Criteriile Sfintei Tradiţii
4.4. Deosebiri interconfesionale
4.5. Raportul dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi
Biserică
1. Noţiuni introductive
Cel dintâi caracter al religiei creştine este cel de religie revelată. Din
punct de vedere etimologic termenul ”revelaţie” provine din latinescul „revelo
-atio”, care înseamnă descoperire.
Referate
36
Revelaţia divină este actul liber, supranatural prin care Dumnezeu, din proprie
iniţiativă şi putere, Se descoperă oamenilor . Ea este lucrarea lui Dumnezeu prin care
se descoperă pe Sine lumii create de El, mai întâi prin proorocii Vechiului
Testament, unde Se revelează prin cuvânt, semne şi lucruri, şi apoi, personal,
prin Fiul Său, ca taină a voii Sale, „în care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi
ale cunoştinţei” (Col. 2, 2-3).
Revelaţia dumnezeiască a mai fost denumită ieşirea din „lumina cea

neapropiată” (I Tim. 6, 16), căci ea se dă fiinţelor raţionale prin ieşirea lui
Dumnezeu din lumina cea neapropiata pentru a se face cunoscut oamenilor,

întrucât El, ca fiinţă personală şi Creator al omului, nu poate rămâne distant şi
indiferent faţă de acesta. Revelaţia nu trebuie înţeleasă numai ca o intenţie a lui
Dumnezeu de a fi cunoscut, ca o înţelegere şi o cunoaştere intelectuală din
partea omului, ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare şi o împărtăşire
reală a lui Dumnezeu spre oameni. Cunoaşterea pe care Dumnezeu o oferă
omului prin revelaţia Sa este mai ales comunicarea şi împărtăşirea Sa.
Revelaţia divină este necesară omului pentru că, în absenţa ei, el nu ar
putea cunoaşte nimic precis despre Dumnezeu şi, prin urmare, nu ar avea
legătură cu Izvorul Vieţii, singurul care îi poate asigura o viaţă spirituală şi
materială sănătoasă, completă. Dumnezeu Se revelează din iubire faţă de oameni.
2. Posibilitatea Revelaţiei
Revelaţia este posibila atât din punctul de vedere al Descoperitorului,
cât şi din punctul de vedere al primitorului. Unul vrea să Se descopere din
iubire faţă de oameni, iar celălalt este creat capabil de a primi revelaţia.
Referate
37
Împotriva posibilităţii Revelaţiei au fost ridicate o serie de obiecţii,
care afirmă că Revelaţia ar fi în contradicţie fie cu fiinţa lui Dumnezeu, fie cu
fiinţa omului:
Obiecţie : Dumnezeu, chiar dacă există, nu Se descoperă oamenilor pentru a nu le
încălca libertatea, pentru a le lăsa libertate deplină.
Răspuns : Din partea lui Dumnezeu revelaţia este posibilă, întrucât

Dumnezeu poate şi trebuie să se descopere omului, pentru că este Creatorul şi
Proniatorul lui şi mai ales Părintele suprem, Care s-ar contrazice esenţial dacă nu s-ar
descoperi făpturii Sale raţionale. Intervenţia Sa este intervenţia Iubirii ; orice iubire
creează libertate, nu o distruge.
Obiecţie: Dumnezeu nu se revelează pentru că oamenii nu ar fi capabili să

primească conţinutul uriaş al Revelaţiei.
Răspuns: Omul este capabil să primească conţinutul Revelaţiei pentru că el
este „imago Dei”, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (chipul fiind datul
ontologic, iar asemănarea fiind deodată, modul de fiinţare a chipului şi
finalitatea existenţei umane), înrudit cu Dumnezeu.
Obiecţie: Revelaţia ar fi o trecere a lui Dumnezeu de la starea Lui anterioară, de fapt

pasivă, la o stare activă. Această trecere, de la o stare la alta, ar contrazice un atribut
divin esenţial, imutabilitatea lui Dumnezeu.
Răspuns: Dumnezeu nu este niciodată pasiv, ci întotdeauna activ : „Tatăl Meu până
acum lucrează şi Eu lucrez”. Existenţa lui Dumnezeu este totuna cu acţiunea
Lui veşnică, iar activitatea Sa variată, dinafara vieţii Sale treimice intime, nu
atinge nicidecum imutabilitatea Sa care tine de fiinţa Sa incomunicabilă şi
neinfluenţată de nimic din afară.
Referate
38
Obiecţie: Revelaţia ar întrerupe lanţul cauzal dat, fix, din ordinea cugetării, pentru
că adevărurile revelate sunt, în mod evident, cu totul noi, surprinzătoare,
bulversante pentru om.
Răspuns: Adevărurile revelate sunt noi pentru om, insă ele nu sunt imposibile sau
neconforme omului. Adevărurile revelate sunt nu doar adevăruri despre
Dumnezeu şi ale lui

Dumnezeu ci, concomitent, adevăruri despre om şi ale omului.
Obiecţie: Revelaţia, fiind transmisă prin intermediari, prin oameni, ajunge până
la urmă umanizată şi, deci, falsificată.
Răspuns: Ca esenţă şi putere, Dumnezeu şi omul sunt două realităţi
incontestabil foarte diferite. Dumnezeu este Fiinţa absolută atotputernică, iar
omul este o creatură, deci o existenţă limitată şi relativă. Însă între aceste două
realităţi există o legătură foarte puternică şi chiar veşnică. Iubirea şi Raţiunea lui
Dumnezeu l-au creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa”, adică cu datele spirituale
înrudite şi conforme cu Dumnezeu. De aceea, omul este capabil nu doar de
cunoaştere, înţelegere şi comunicare cu Dumnezeu, ci chiar de comuniune şi

împărtăşire reală, intimă cu El. Adevărul şi Raţiunea lui Dumnezeu sunt originea şi
temeiul adevărului şi raţiunii umane şi conforme lor.
Atât omul cât şi Dumnezeu sunt fiinţe personale, raţionale, capabile de a

primi şi a oferi valori spirituale, capabile de schimburi spirituale.
Chemarea omului nu este aceea de a deveni egal cu Dumnezeu, ci de a
ajunge prin harul divin un dumnezeu prin har. Chiar dacă revelaţia depăşeşte în
bună măsură posibilităţile raţiunii umane, omul este capabil să o înţeleagă,
deoarece are şi o altă putere de înţelegere decât cea raţională, anume credinţa.
Referate
39
Credinţa ajută şi potenţează raţiunea umană, ea este cea mai mare forţă
spirituală a omului, care îi deschide posibilităţi de înţelegere superioare:
„Prin credinţă, înţelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut
din cele nevăzute cele ce se văd” (Evrei 11, 3).
Temeiurile biblice pentru posibilitatea Revelaţiei:

„Nemernic sunt eu pe pământ, nu ascunde de mine poruncile Tale” (Ps. 118, 9)
„Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din cer desăvârşit este” (Matei 5, 48)
3. Revelaţia naturală şi supranaturală

Ortodoxia nu face o separaţie netă între Revelaţia naturală şi cea supranaturală.
Noţiunile de natural şi supranatural au fost puse în circulaţie de scolastică, în
viziunea căreia creaţia s-a transformat în realitate autonomă, ce pierde legătura
cu Dumnezeu. În realitate, cunoaşterea lui Dumnezeu prin revelaţia naturală, ca şi
creaţia însăşi, nu are caracter autonom, ci teonom, fiindcă este luminată de cuvântul Tatălui
prin Duhul Sfânt.
Scolastica a promovat „teologia naturală”, căutând să ridice mintea
omului către Dumnezeu pornind de la legăturile exterioare sau cauzale dintre
lucrurile create ale lumii naturale. Această teologie a făcut abstracţie de
raţionalitatea interioară a creaţiei şi a conceput natura în funcţie de

substanţialismul aristotelic, care rămâne amorf şi omogen în esenţa lui. Lumii
văzute îi este astfel atribuit un caracter autonom, Dumnezeu rămânând izolat în
propria Sa transcendenţă, în chip deist.
Însă cultura ştiinţifică contemporană a fost nevoită să apeleze la
ordinea raţională a naturii spre a reconcilia dezordinea aparentă din lumea
particulelor elementare cu armonia cosmică. Ordinea raţională a universului,
care reglează constantele fizice, condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi
Referate
40
viaţa stelelor, plasată undeva „foarte sus”, dar „prezentă în fiecare particulă”,
aşa cum ne arată oamenii de ştiinţă, vine să confirme construcţia cosmologică
întreprinsă de Sf. Atanasie cel Mare în sec. al IV-lea, pe temeiul Revelaţiei
divine (Ioan 1, 1-3).
Revelaţia naturală este cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina
Revelaţiei supranaturale; sau Revelaţia naturală e dată şi menţinută de Dumnezeu în
continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură.
Din acest motiv, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire
esenţială între Revelaţia naturală şi cea supranaturală, sau biblică. Sfântul
Maxim spune că Revelaţia supranaturală este încorporarea celei naturale în persoane şi
acţiuni istorice. Sensul afirmaţiei sale este cel mai probabil acela că cele două
Revelaţii nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele

în cadrul celei naturale, ca un fel de reliefare a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii
fizice şi istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci.
Prin Revelaţia naturală Dumnezeu întreţine în lume mişcarea spre
scopul propriu al acesteia, iar prin Revelaţia supranaturală are loc restabilirea
direcţiei fireşti, concomitent cu un ajutor mai hotărât în favoarea acestei
mişcări. La început, în starea deplin normală a lumii, Revelaţia naturală nu era

despărţită de o Revelaţie supranaturală.
Totuşi, întrucât în cadrul Revelaţiei naturale lucrarea lui Dumnezeu nu
este la fel de accentuată şi de vădită ca în cea supranaturală, se poate vorbi atât
de o Revelaţie naturală, cât şi de una supranaturală.
Revelaţia naturală porneşte de jos în sus, de la creaţie la Dumnezeu, iar Revelaţia
supranaturală coboară de la Dumnezeu la om, şi amândouă se întâlnesc în raţionalitatea
interioară a creaţiei, susţinută de lucrarea lui Dumnezeu ca Logos Creator. În lumina
Logosului Creator, raţionalitatea creaţiei constituie temelia ontologică a legăturii indisolubile
dintre revelaţia naturală şi cea supranaturală.
Referate
41
Lucrarea lui Dumnezeu în cadrul Revelaţiei supranaturale nu poate fi
concepută în afară revelaţiei naturale, pe care Dumnezeu a înscris-o în fiinţa
omului şi a creaţiei, ca aspiraţie profetică spre scopul lor final (Romani 2, 14-
15). În acest sens spune Sf. Ap. Pavel că întreaga creaţie suspină după
eliberarea din stricăciune, pentru a ajunge la slava fiilor lui Dumnezeu (Romani
8, 20). Autonomia creaţiei de care se vorbeşte astăzi nu poate anula aspiraţia
naturală a omului şi a creaţiei orientate către împlinirea lor în dumnezeul
personal al Revelaţiei supranaturale.
Prin lucrarea lui Dumnezeu, revelaţia naturală şi supranaturală se susţin şi se afirmă
reciproc. Revelaţia supranaturală nu poate exista fără revelaţia naturală, iar revelaţia naturală
îşi găseşte împlinirea în Revelaţia supranaturală.
3.1. Revelaţia naturală

Revelaţia naturală constă în descoperirea lui Dumnezeu prin universul
material, ca obiect impregnat de legi, ordini raţionale şi pline de sens.
Temeiuri biblice:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune
cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale cor glasuri să nu se
audă” (Ps. 18, 1).
„Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu, este vădit între ei, căci Dumnezeu le-a
arătat lor. Într-adevăr, însuşirile Lui cele nevăzute, puterea Lui cea veşnică şi dumnezeirea
Lui se văd prin cugetare, din făpturi, de la zidirea lumii” (Romani 1, 19).
Conţinutul Revelaţiei naturale este cosmosul şi omul dotat cu raţiune,

cu conştiinţă şi libertate, omul fiind nu numai obiect de cunoscut al acestei
Referate
42
revelaţii, ci şi subiect al cunoaşterii ei, subiect capabil, în acelaşi timp, să tindă
spre Dumnezeu ca fiinţă personală.
Însă atât omul, cât şi cosmosul sunt produsul unui act de creaţie mai
presus de natură al lui Dumnezeu şi sunt menţinuţi în existenţă de Dumnezeu
printr-o acţiune de conservare, care şi ea are un caracter supranatural. Iar
acestei acţiuni de conservare şi de conducere a lumii spre scopul ei propriu, îi
răspund şi o putere şi o tendinţă de autoconservare şi de dezvoltare dreaptă a
cosmosului şi a omului.
Din acest punct de vedere cosmosul şi omul pot fi consideraţi ei înşişi o
revelaţie naturală.
Dar şi din punctul de vedere al cunoaşterii, omul şi cosmosul constituie
o Revelaţie naturală. În concepţia patristică, ilustrată de gândirea Sfinţilor
Atanasie cel Mare şi Maxim Mărturisitorul cosmosul este organizat într-un
mod corespunzător capacităţii noastre de cunoaştere. Cosmosul şi natura umană ca

intim legată de cosmos sunt imprimate de o raţionalitate, iar omul –creatură a lui
Dumnezeu –este dotat în plus cu o raţiune capabilă de cunoaştere conştientă a
raţionalităţii cosmosului şi a propriei sale naturi. Potrivit doctrinei creştine,
raţionalitatea cosmosului şi raţiunea cunoscătoare umană sunt, pe de altă parte,

produsul actului creator al lui Dumnezeu, deci Revelaţia naturală nu este pur
naturală nici din acest punct de vedere.
Aşadar, revelaţia naturală înseamnă evidenţierea unei ordini, a unei
raţiuni în cosmosul material şi ea se impune omului prin două realităţi:
 raţiunea proprie şi
 raţionalitatea existentă în toată lumea.
Omul se constată pe sine ca fiind o fiinţă care are raţiune, deci şi sens,
pe care însă nu a creat-o el. în acelaşi timp omul constată şi raţionalitatea
Referate
43
existentă în cosmos, mai exact faptul că lumea, prin tot ceea ce conţine şi
funcţionează, este expresia unei raţionalităţi, este impregnată de raţionalitate,
deşi se constată şi iraţionalitate şi dizarmonie.
Deşi cu rost şi logică, lumea nu are conştiinţă de sine, omul fiind
singura fiinţă din lume conştientă de sine, deci, într-un anumit fel, omul este în
acelaşi timp conştiinţa lumii şi factorul de valorificare a raţionalităţii lumii în
favoarea sa (a omului) şi, prin aceasta, de autoformare conştientă a omului.
Raţiunea omului fiind conformă cu raţionalitatea cosmosului, existenţa conştiinţei
umane este dovada că omul dă sens, că este sensul existenţei lumii, care se împlineşte în
această realitate superioară din om. Omul este scopul lumii, nu invers.
Cum omul nu este nici autorul raţionalităţii lumii şi nici al raţiunii şi
conştiinţei sale, pe care le percepe ca date, devine limpede pentru el că există o
Raţiune şi Conştiinţă superioară, supremă, care a creat această raţionalitate şi
conştiinţa umană şi care explică conformitatea intenţională cu raţionalitatea
lumii.
Atât existenţa în parte a raţiunii umane şi a raţionalităţii lumii, cât şi
coincidenţa şi conformitatea lor, semnalează pregnant existenţa Raţiunii şi
Conştiinţei care le-a putut produce.
Aşa cum am spus, deoarece cosmosul şi omul sunt imprimate de o
Raţiune superioară, într-un fel, putem spune că Revelaţia naturală nu e pur
„naturală”.
De altfel, Revelaţia naturală nici nu ar putea fi cunoscută, nu ar fi
posibilă, dacă nu ar exista aceea conformitate între om şi cosmos, conformitate
care nu este simplu „naturală” ci este expresia spiritului.
Raţionalitatea creaţiei îşi descoperă adevăratul sens numai în lumina
Revelaţiei supranaturale, care ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca fiinţă raţională,
Referate
44
iar raţionalitatea universului ca mijloc de dialog personal între Creator şi
creatură în vederea eternizării lor în Dumnezeu.
Conformă omului şi accesibilă cunoaşterii şi experienţei umane, totuşi
Revelaţia naturală nu este rezultatul cercetării omului, produsul cunoaşterii lui,
ci iniţiativa lui Dumnezeu şi, doar datorită acesteia, este şansă şi posibilitate a
omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Revelaţia naturală, singură, este insuficientă şi relativă, deoarece indică doar
existenţa unei forţe supranaturale universale, a unui Creator, dar nu dovedeşte

limpede caracterul personal al lui Dumnezeu. Lipsit de ajutorul Revelaţiei
supranaturale omul nu poate depăşi panteismul religios sau filozofic, pentru a

putea cunoaşte pe Dumnezeu ca fiinţă personală.
3.2. Revelaţia supranaturală

Spre deosebire de Revelaţia naturală care este Revelaţia prin universul
material ca obiect, Revelaţia supranaturală este revelaţia prin persoane, realizată în
mod supranatural şi acceptată de om prin credinţă.
Revelaţia supranaturală se deosebeşte de cea naturală prin faptul că ea
cuprinde adevăruri de credinţă limpezi, precise şi mult mai bogate, exprimate
raţional prin oameni.
Ea este de două feluri:
 internă –când e produsă direct de Dumnezeu în sufletul unei persoane,
fără manifestări exterioare, ci doar printr-o iluminare internă;

 externă –când e făcută de Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, prin
manifestări externe.
Temeiuri biblice:
Referate
45
„După ce Dumnezeu în multe rânduri şi în multe chipuri a grăit odinioară părinţilor noştri
prin profeţi, în zilele acestea din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 1-2).
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, ca să fie spre mântuire celor ce vor crede” (II
Timotei 3, 16).
Revelaţia supranaturală este lucrarea lui Dumnezeu prin care S-a
descoperit ca persoană unor persoane umane cărora le-a făcut cunoscute
existenţa Sa atotputernică, personală şi iubitoare şi le-a încredinţat răspunderea
de a transmite întregii comunităţi adevărul, voia şi intenţia Lui pentru oameni.
Faţă de revelarea prin natură, această arătare a lui Dumnezeu este mult
mai limpede, mai clară, mai precisă şi mai sigură. Dumnezeu se înfăţişează şi
se apropie de oameni ca Persoană, în dialog cu persoanele umane.
El arată că realitatea supremă şi absolutul existenţei, sensul suprem al existenţei şi

lumii este personal, deci omul ca persoană stă în legătură directă cu Sensul
suprem.
În descoperirea Sa personală faţă de oameni, Dumnezeu şi-a exprimat
adevărul şi voia Sa mai ales prin cuvântul Său, dar şi prin fapte minunate, ca
expresii ale puterii şi existenţei Sale absolute.
Prin aceste fapte şi minuni, El a întărit Revelaţia naturală dar mai ales a
arătat că temelia lumii, originea, forţa conducătoare şi sensul suprem al lumii nu este natura
ci este Persoana, superioară naturii în chip absolut.
Superioritatea Revelaţiei supranaturale în raport cu cea naturală este

dată nu doar de precizarea clară a existenţei personale a lui Dumnezeu, ci şi de
precizarea scopului existenţei omului şi a lumii, care se deschid, se explică şi se
cer integrate în viaţa cu Dumnezeu, în cea mai strânsă trăire cu El, în
perspectiva veşnică.
Referate
46
Trecerea de la Revelaţia naturală la cea supranaturală nu e determinată
de o experienţă religioasă mai mare, de puteri omeneşti sporite, căci ea nu este
condiţionată de date omeneşti. Poate că Dumnezeu activează Revelaţia Sa
supranaturală acolo unde există o experienţă religioasă şi condiţii de receptare
mai bune, dar nu se poate vorbi absolut deloc de o determinare a ei de către
acestea, ci doar de faptul că Dumnezeu Se foloseşte, potrivit înţelepciunii Sale,
în mod eficient de cele existente în scopul Său bun, dar nu că El ar depinde sau
ar avea nevoie de ajutorul cuiva.
Atât Revelaţia naturală cât şi cea supranaturală rămân iniţiativa lui Dumnezeu,
absolut supremă, necondiţionată, independentă de orice determinare.
În privinţa Revelaţiei supranaturale se poate vorbi despre un progres
revelaţional, înţelegând prin aceasta că ea s-a făcut în etape, progresiv, fără a fi
vorba despre o schimbare calitativă, esenţială a adevărului de credinţă, ci doar

de o limpezire, de o evidenţiere mai pregnantă până la cunoştinţa completă,
prin Iisus Hristos. De altfel, această prezentare în etape a Revelaţiei este
firească, având în vedere condiţiile istorice de cercetare şi asimilare de către om
a adevărurilor de credinţă, de la cele mai simple până la cele mai profunde şi
diferite.
Cu toată creştere în amploare şi limpezime, Revelaţia supranaturală
rămâne totuşi unitară, constituindu-se într-un tot viu şi definitiv, care exprimă
desăvârşit, odată pentru totdeauna, lucrarea de creare, răscumpărare şi proniere
a oamenilor şi al lumii de către Dumnezeu.
Punctul culminant al Revelaţiei supranaturale a fost atins în Noul
Testament, în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, prin care omenirea a
primit nu numai adevărul desăvârşit şi complet despre Dumnezeu, ci a şi
experimentat organic şi esenţial maxima apropiere şi comunicare cu
Dumnezeu.
Referate
47
Ea s-a încheiat găsindu-şi expresia ultimă în Persoana Mântuitorului -Revelaţia
Însăşi, Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoana a Sfintei Treimi. O nouă revelaţie nu mai
este posibilă. Teologii Ioachim de Flora, Berdiaev sau cei neoprotestanţi consideră ca
revelaţia nu s-a încheiat. Însă nimeni nu mai poate depăşi revelaţia care ne-a fost dată, o data
pentru totdeauna, de Mântuitorul Hristos.
Revelaţia directă prin Iisus Hristos este perfectă, deplină, absolută,
irepetabilă. Prin Fiul Său întrupat, Dumnezeu a descoperit limpede şi definitiv
omenirii că El este Treime personală iubitoare, că existenţa Lui este totuna cu
iubirea şi smerenia Lui veşnică şi, fiind decis să realizeze comuniunea cea mai
strânsă cu omul, S-a făcut om pentru veşnicie, pentru a-l integra şi păstra în
viaţa lui divină. Astfel, Revelaţia supranaturală a devenit cu adevărat
cunoaştere desăvârşită şi trăire desăvârşită a lui Dumnezeu şi îmbină real
cunoştinţa despre Dumnezeu cu trăirea lui Dumnezeu.
4. Căile de transmitere a Revelaţiei

supranaturale
4.1. Cauza, izvorul, principiul revelaţiei

este numai Dumnezeu
Descoperirea lui Dumnezeu este unică. În acest sens nu există un alt izvor al
Revelaţiei decât singurul şi adevăratul Dumnezeu.
Până de curând a fost folosită expresia „Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie –izvoare
ale revelaţiei supranaturale”, însă ea nu este corectă, întrucât, aşa cum am spus, singurul
izvor al revelaţiei divine este Dumnezeu.
Din această perspectivă, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt doar moduri, căi
prin care Revelaţia supranaturală a fost transmisă de Dumnezeu omenirii.
Desfăşurându-se în întreaga istorie a omenirii, începând cu revelaţia primordială,
continuând cu descoperirea divină făcută patriarhilor Vechiului Testament, cu revelaţia
Referate
48
precreştină sau mozaică şi intensificându-se în timpul profeţilor veterotestamentari, revelaţia
divină atinge apogeul în Noul Testament, în persoana lui Iisus Hristos. Revelaţia
supranaturală a fost făcută de Dumnezeu prin anumiţi oameni, persoane deosebite care,
prin viu grai şi prin scris, au încredinţat această revelaţie comunităţii,
adică Bisericii, iar aceasta a transmis-o şi o transmite necurmat de
veacuri.
Cele două moduri sau căi de transmitere a revelaţiei, Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie, au în comun acelaşi izvor, Dumnezeu şi acelaşi conţinut de
credinţă, practic aceeaşi Revelaţie. Ca fond ele sunt aceleaşi şi între ele nu
există contraziceri.
Distincţia dintre ele este dată de forma de exprimare: Sfânta Scriptură
înseamnă Revelaţia supranaturală fixată expres în scris, în aceeaşi generaţie
care a primit-o direct, oral, iar Sfânta Tradiţie reprezintă aceeaşi Revelaţie
supranaturală, păstrată şi transmisă insă prin memoria colectivă orală a
Bisericii şi fixată în scris peste mai multe generaţii.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu se deosebesc ca şi conţinut revelaţional şi
valoare, căci amândouă conţin cu certitudine Revelaţia divină şi sunt, deci, de aceeaşi
valoare. Discuţia cu privire la care este mai importantă apare astfel ca fiind lipsită de sens.
4.2. Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură este o carte pururea actuală, veşnică, un document
unic ce exprimă iubirea lui Dumnezeu pentru om. Deşi se prezintă ca un
mozaic alcătuit din 66 cărţi canonice, scrise de aproape 40 autori deosebiţi ca
stare socială şi intelectuală, ea păstrează totuşi o tainică unitate care face din
această carte istorică, a viziunilor, a omului, a lui Dumnezeu, a Mântuitorului,
un monument al unităţii dumnezeieşti. Unitatea ei este dată de puterea şi
Referate
49
lucrarea Sfântului Duh. Cărţile canonice ale Scripturii au fost scrise sub
inspiraţia Duhului Sfânt, de autori sacri, în scopul mântuirii credincioşilor.
Atât pe lângă cărţile canonice ale Vechiului Testament, în număr de 39,
cât şi pe lângă cele ale Noului Testament, în număr de 27, au mai apărut şi
unele cărţi apocrife. O parte din cărţile apocrife vetero-testamentare au pătruns
chiar în canonul biblic, unde sunt menţinute până astăzi. Există şi o a treia
categorie de cărţi ale Vechiului Testament, cele numite de Sfinţii Părinţi: „bune
de citit". Se cunoaşte existenţa unui dublu canon al cărţilor Vechiului
Testament: palestinian şi alexandrin. Trebuie spus că cel dintâi cuprinde numai
cărţile canonice, iar cel de al doilea şi pe cele apocrife şi pe cele ''bune de citit".
Biserica Apuseană, întemeindu-se pe autoritatea Fer. Augustin, care s-a
impus la sinoadele de la Hippi (393) şi Cartagina (397 şi 419) determinând o
atitudine favorabilă cărţilor necanonice, a primit în canon atât cărţile "bune de
citit", cât şi pe cele apocrife.
Biserica Răsăriteană şi-a prezentat poziţia ei prin Sinodul de la
Laodiceea (can. 59 si 60) şi a primit în canonul Sf.: Scripturi cărţile cuprinse în
canonul palestinian. Este clar că poziţia Bisericii noastre acceptă cărţile
canonice şi respinge pe cele apocrife. Pe cele "bune de citit" le considera nici
cu totul lipsite de autoritate, dar nici cu autoritate deplină.
Sfânta Scriptură conţine prin excelenţă Cuvântul lui Dumnezeu,
Revelaţia divină spre oameni.
Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură are o dublă dimensiune sau un
dublu aspect:
 pe de o parte este un cuvânt fix, precis, dat odată pentru totdeauna în forma
exactă a Scripturii –deci are un aspect fix;

 pe de altă parte, cuvântul Scripturii are un aspect dinamic –adică, deşi este
precizat istoric ca şi cuvânt rostit atunci de Iisus Hristos, el este un cuvânt
Referate
50
permanent contemporan tuturor generaţiilor, tuturor timpurilor, este un cuvânt
pe care Hristos îl adresează continuu în istorie.

Înţelesurile adevărate şi depline ale Scripturii nu sunt ceva fix şi închis
în literele ei, ci „sunt duh şi sunt viaţă”, adevăruri vii transmise din persoană în
persoană, trăite în mod specific de generaţiile de credincioşi şi impregnate de
experienţa religioasă pozitivă.
De aceea, cuvântul Scripturii nu poate fi înţeles autentic decât în
dimensiunea pe care o evidenţiază Sfânta Tradiţie în Sfânta Biserică.
4.2.1. Inspiraţia Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură este sfântă şi canonică, adică normativă şi infailibilă
pentru credinţă şi morală, datorită inspiraţiei divine care stă la baza alcătuirii ei.
Sfânta Scriptură este de origine divină, deci unică şi extraordinară, ea fiind
„Cuvântul lui Dumnezeu”.
Faptul inspiraţiei este un fapt supranatural şi poate fi cunoscut doar
prin descoperire dumnezeiască. Învăţătura de credinţă a Bisericii cu privire la
caracterul inspirat al Scripturii este bazată pe Revelaţia divină.
Dovezi pentru caracterul inspirat al Scripturii avem atât în Vechiul
Testament, cât şi în Noul Testament (mult mai explicite), precum şi în tradiţia
iudaică şi în cea creştină. Astfel:
Numeroase texte scripturistice din Vechiul Testament menţionează acţiunea
divină asupra autorilor sfinţi, aceştia mărturisind că au scris din imbold şi
călăuzire divină. Din aceste mărturisiri reiese, cu evidenţă, că autorii respectivi
sunt doar trimişii speciali ai lui Dumnezeu, „gura Sa” către oameni, cele
rostite de ei nu provin din cugetare proprie, ci exprimă mesajul divin transmis
lor spre a-l face cunoscut oamenilor.
Referate
51
Nu se poate obiecta că, autorii sfinţi L-ar fi luat pe Dumnezeu ca autor al
spuselor lor, dintr-un interes propriu, căci este ştiut că misiunea profetică nu a
fost niciodată uşoară sau rentabilă, profeţii sfârşind, adesea, rău, datorită
oamenilor care nu i-au înţeles. Activitatea profetică expunea la privaţiuni,
umilinţe, suferinţe şi prigoane, motiv din care unii profeţi chiar au încercat să
scape de misiune (ex. Iona, Ieremia).
Nici obiecţia conform căreia dovedirea caracterului inspirat al Sfintei Scripturi
prin însăşi Sfânta Scriptură ar fi sofism, nu este fondată. Asta pentru că Sfânta
Scriptură are o dublă autoritate: divină şi umană. Prin autoritatea ei umană se
poate dovedi autoritatea ei divină fără a comite sofism. Autoritatea umană este
incontestabilă, autorii inspiraţi sunt personaje istorice, demne de crezare,
autentice. Aceştia au afirmat despre ei că sunt „trimişii lui Dumnezeu” şi că
„prin ei vorbeşte Dumnezeu”, afirmaţie pe care o întăreau cu minuni şi profeţii,
a căror săvârşire nu era în puterea lor, ci în puterea lui Dumnezeu. Aşadar, cele
scrise în Scriptură trebuie să le credem pentru deplina ei autoritate umană, deci
şi faptul că autorii ei vorbesc din inspiraţie divină.
În Noul Testament Însuşi Mântuitorul Hristos afirmă nu doar caracterul profetic
ci şi pe cel inspirat, spunând că prin Scriptura Vechiului Testament a vorbit
Dumnezeu sau Duhul Domnului. Sfinţii Evanghelişti atestă faptul că profeţiile
VT au fost inspirate de Dumnezeu, iar Sf. Ap. Pavel afirmă, în termeni fără
echivoc, caracterul inspirat al întregii Scripturi: „Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu...” (2 Tim 3, 16).
Părinţii bisericeşti din această perioadă folosesc anumite formule

pentru a introduce citările biblice: „Scris este”, „Scriptura zice”, „Domnul zice”,
„Spiritul profetic zice”. În cele mai multe cazuri, nici nu mai amintesc autorul
omenesc sau titlul cărţii, dovadă că ei nu se bazau pe autoritatea umană a

Scripturii, ci pe autoritatea divină, conferită de caracterul ei inspirat.
Referate
52
Ulterior, alţi Sfinţi Părinţi spun că Scriptura este „Ilustraţie divină”
(Dionisie Areopagitul), „Manuscrisul lui Dumnezeu” (Fer. Augustin), „Scrisoarea pe
care Dumnezeu a trimis-o făpturilor sale” (Sf. Grigorie cel Mare), „Chitara la care cântă
Dumnezeu” (Sf. Iustin). Toate aceste epitete arată, cu evidenţă, credinţa lor
categorică în caracterul inspirat al Sfintei Scripturi.

Sfânta Scriptură este rezultatul colaborării a două cauze: Dumnezeu şi
omul. Autorul principal al Scripturii este Dumnezeu, iar omul este autorul
secundar (cauza secundara sau instrumentală).
Lucrarea prin care Dumnezeu a activat pe autor la scrierea cărţilor sfinte se numeşte
inspiraţie.
Fazele inspiraţiei:
1. îndemnul prin care Dumnezeu îi determină pe oameni la împlinirea
voinţei Sale;
2. împărtăşirea sau descoperirea lucrurilor care trebuie comunicate;
3. asistenţa divină sau ferirea de greşeli până la atingerea scopului;
Aceste trei faze sunt esenţiale, în afară lor, Scriptura nu poate fi numită
„Cuvântul lui Dumnezeu”. Îndemnul este de la Dumnezeu şi el face ca
Scriptura să fie de origine divină, comunicarea determină caracterul inspirat al
cuprinsului, iar asistenţa continuă face ca scrierea autorului ales să redea fidel
şi infailibil ceea ce Dumnezeu vrea.
Astfel, inspiraţia divină este influenţa Duhului Sfânt asupra autorului uman, care
cuprinde în sine îndemnul de a scrie, sprijinirea şi ferirea de greşeli şi comunicarea unor
revelaţii pozitive în timpul scrierii.
Aşadar, Dumnezeu este autorul principal, iar omul este autorul

secundar, instrumentul care transpune pe înţelesul semenilor ceea ce vrea
Dumnezeu. De aceea, cărţile sfinte au o dublă autoritate: divină –bazată pe
inspiraţie– şi umană –autorii sfinţi sunt demni de crezare.
Referate
53
Inspiraţia biblică este posibilă atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din
partea omului. Ea este nu doar posibilă, ci şi absolut necesară, căci reprezintă
singura modalitate de a comunica adevărurile religioase şi morale alterate prin
cădere, adevăruri la cunoştinţa cărora omul căzut se află în imposibilitate de a
ajunge pe cale naturală, dar care îi sunt indispensabile pentru mântuire.
Se poate vorbi despre o inspiraţie pozitivă (Dumnezeu descoperă
pozitiv adevărurile) şi o inspiraţie negativă (acţiunea inspiratoare a lui
Dumnezeu se mărgineşte la asistenţa continuă a autorului, în cursul scrierii, cu
scopul de a-l feri de greşeală).
Darul inspiraţiei nu a fost oferit de Dumnezeu oamenilor pentru interes
personal, ci pentru a lucra conform voinţei divine.
Darul inspiraţiei nici nu presupune sfinţenia anterioară în omul ales,
nici nu îi aduce sfinţenia. Cineva poate fi sfânt fără a avea darul inspiraţiei,
după cum poate avea darul inspiraţiei şi să fie păcătos.
Inspiraţia nu are un caracter permanent, ci durează până ce scopul divin
este atins. Persoana inspirată nu trebuie să fie neapărat conştientă de darul
inspiraţiei. Cineva poate fi inspirat chiar şi atunci când crede că lucrează după
cauze sau ocazii în aparenţă naturale.
Inspiraţia divină nu suprimă, ci înalţă individualitatea autorului sacru,
care conlucrează liber şi conştient cu harul Duhului Sfânt.
În secolele trecute, începând cu apariţia protestantismului, s-au făcut
două greşeli în ceea ce priveşte extensiunea inspiraţiei:
 s-a susţinut inspiraţia verbală conform căreia acţiunea divină asupra
autorului sfânt merge atât de departe, încât Dumnezeu îi dictează cuvânt

cu cuvânt tot ceea ce scrie;
Referate
54
Această poziţie a fost adoptată de tanaimii care au alcătuit Talmudul,
dar şi de marii reformatori: Luther, Calvin, Zwingli, precum şi de mai mulţi
autori apuseni vechi şi noi.
Mai recent, este avansată o altă teorie: textele scripturistice sunt de
origine divină deoarece emană de la o persoană care, prin darul inspiraţiei, a
fost ridicată la ordinea supranaturală. Din această teorie rezultă că textul
inspirat este doar textul autograf, iar apografele şi traducerile îşi pierd
caracterul inspirat.
Susţinătorii inspiraţiei verbale nu pot explica însă diferenţele stilistice
şi frazeologice existente între diferiţi autori, nici variantele apărute în
reproducerea aceloraşi cuvinte ale Mântuitorului, căci, conform teoriei lor,
Duhul Sfânt nu ar putea să-i inspire în două sau mai multe feluri pe autorii
sfinţi asupra aceloraşi idei.
Mai mult, din analiza citatelor Vechiului Testament redate în Noul
Testament, rezultă ca autorii noutestamentari nu citează după textul ebraic, ci
după cel grecesc, sau chiar din memorie.
 s-a susţinut o inspiraţie locală, produsă doar asupra locurilor ce vizează
aspecte doctrinare, dogmatice şi de credinţă;

În realitate, inspiraţia nu poate fi redusă doar la locurile dogmatice,
căci tot ceea ce se spune în Scriptură este în strânsă legătură cu aceste locuri.
Nu se poate face o delimitare între textele cu conţinut dogmatic şi cele cu
conţinut profan, tot ceea ce pare istoric şi profan fiind, de fapt, clarificarea,
lămurirea sau exemplificarea adevărurilor religioase.
Sf. Ap. Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...”
(2 Tim 3, 16), iar Biserica mărturiseşte că toate scrierile canonice sunt integral
inspirate. Sfânta Scriptură este Cartea în care Dumnezeu a inspirat totul, lăsând
aghiografului libertatea de a-şi manifesta stilul literar şi specificul gândirii sale.
Referate
55
4.2.2. Interpretarea Sfintei Scripturi

Biserica Ortodoxă a considerat nu doar este dreptul şi datoria fiecărui
creştin de a citi şi a cunoaşte Sfânta Scriptură, dar a căutat să mijlocească
cunoaşterea ei nu numai prin citit, ci şi pe calea ilustraţiei iconografice. Din
punct de vedere ortodox, atât pictura, atât citirea Sf. Scripturi, atât dogmele de
credinţa, îi dau posibilitatea credinciosului să păstreze ambianţa duhovnicească
în Biserică, în adâncurile Sf. Scripturi, dincolo de literă şi să întâlnească
personal pe Dumnezeu şi realitatea luminii dumnezeieşti care este scopul
suprem al cunoaşterii creştine.
Însă în ceea ce priveşte tâlcuirea Sfintei Scripturi, este limpede că ea
aparţine Bisericii. Biserica Ortodoxă consideră că interpretarea Scripturii
trebuie făcută doar de cei acreditaţi printr-o pregătire specială. Din bogăţia
sensurilor Scripturii derivă pe de o parte posibilitatea de a fi înţeleasă greşit, iar
pe de alta nevoia de a găsi o normă precisă în interpretarea ei. Norma tâlcuirii
Scripturii este adevărul păstrat de Biserică de-a pururi cu asistenţa Duhului Sfânt. Tradiţia
este mijlocul prin care Biserica asigură interpretarea corectă a Sfintei Scripturi în lumina lui
Hristos.
Sf. Irineu al Lungdunului evidenţiază această asistenţă a Duhului Sfânt
şi garantare a fidelităţii Scripturii în Biserică, prin cuvintele: „Unde este Biserica,
acolo este şi Duhul lui Dumnezeu, iar unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este şi Biserica şi
plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul”.
Cunoaşterea Sfintei Scripturi se realizează în comunitatea de credinţă şi
iubire a Bisericii în lumina Sfântului Duh.
4.3. Sfânta Tradiţie
Referate
56
Tradiţia, datina sau rânduiala Bisericii are mai multe înţelesuri ridicate
de verbul παραδίδωμι = a transmite, a preda.
Pe de o parte, Tradiţia este acţiunea de a transmite, de a preda din mâna
în mâna sau din gură în gură o învăţătură de credinţă şi, pe de altă parte,
reprezintă obiectul acestei acţiuni de transmitere care poate fi înţeles ca datini,
obiceiuri ori o învăţătură morală.
Noţiunea de Tradiţie dumnezeiască poate avea o sferă mai extinsa dacă
se cuprinde în ea însăşi Scriptura care a circulat la început pe cale orală. Se
obişnuieşte ca prin Tradiţie să se înţeleagă exclusiv adevărul revelat transmis de
Biserică pe cale orală după moartea ultimului Apostol.
În ce priveşte conţinutul Tradiţiei el este exprimat prin mai multe
formule, ceea ce o arată a fi o transmitere a adevărului revelat şi memorie vie a
Bisericii:
prima formulă accentuează temelia Tradiţiei, care este învăţătura Mântuitorului
şi a Sfinţilor Apostoli, nescrisă de ei înşişi;
cea de-a doua pune accentul pe rolul activ al Bisericii în dezvoltarea şi
transmiterea ei;
o a treia formulă are o dimensiune pnevmatologică şi înseamnă că Tradiţia este
viaţa Duhului în Biserică.
Pe aceasta cale, în Persoana Duhului Sfânt se pune în evidenţă atât
legătura între Tradiţia apostolică şi Sf. Scriptură, cât şi faptul că Biserica este
ambianţa duhovnicească în care se păstrează şi se interpretează adevărul
revelat. Duhul Sfânt care a fost prezent totdeauna în viaţa Mântuitorului, i-a
călăuzit pe Apostoli şi lucrează necontenit în Biserică asistând-o în formularea
dogmelor, în mod extensiv şi în pătrunderea adevărului revelat în chip intensiv.
În Biserica Romano-Catolică se pune accentul mai mult pe acţiunea de
transmitere. În Biserica Ortodoxă se pune accentul pe conţinutul duhovnicesc,
Referate
57
pe acţiunea spirituală a Tradiţiei. Acest lucru explică motivul pentru care în
Biserica Catolică transmiterea Tradiţiei este o chestiune care priveşte numai
ierarhia, în timp ce în Biserica Ortodoxa transmiterea ei priveşte şi clerul şi
poporul.
Faţă de afirmaţia lui Pius IX ca „eu sunt tradiţia”, "Enciclica
Patriarhilor" de la 1848 spune ca „la noi Biserica şi poporul păzesc Tradiţia”.
Cât se întinde în timp Tradiţia?
"Terminus a quo" poate fi fixat înainte de era creştină dacă cuprindem
în Tradiţie şi Sf. Scriptura urcând, astfel, până în timpurile tradiţiei premozaice.
În sens strict, punctul sau termenul de plecare al Tradiţiei trebuie fixat în clipa
în care iau naştere tradiţiile creştine propriu-zise, în atmosfera generală a cărora
se va înţelege şi tâlcui Revelaţia divină scrisă şi care apoi se va transmite ca un
corp separat de ea, din generaţie în generaţie, în Biserică. Termenul „ad quem”,
al primei Tradiţii l-am fixat la moartea ultimului Apostol. Atunci s-a încheiat
ciclul Revelaţiei dumnezeieşti.
Necesitatea Tradiţiei
1. Necesitatea Tradiţiei reiese din faptul că întreaga învăţătura descoperită a
fost dată întâi pe cale orală, apoi a fost fixată, în parte doar, în cele două
Testamente. Tradiţia interpretată în acest sens cuprinde învăţătura primită de
la Mântuitorul şi Apostoli care n-a fost consemnată în scris. Trebuie spus că
există o diferenţă între Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie:
2. Autoritatea Sfintei Scripturi se exercită şi în cazul unei singure afirmaţii. În
Sfânta Tradiţie nu ne vorbeşte Dumnezeu direct, ca în Sf. Scriptura, ci
vorbeşte omul care poate greşi. Există Părinţi care au făcut erori dogmatice.
3. Sf. Scriptură a fost dată prin inspiraţie din mulţimea obiceiurilor Tradiţiei.
Biserica primeşte o parte dintre aceste scrieri în virtutea infailibilităţii ei şi-
Referate
58
şi exercită dreptul de discernământ pentru aceste scrieri prin asistenţa
Duhului Sfânt.
4. Biserica a dat importanţă faptului că o carte trece sau nu poate trece în
canonul Sf. Scripturi (ex: "Pastorul lui Herma”). Daca ar fi considerată
orice operă a Tradiţiei egală cu Sf. Scriptură, aceasta preferinţă n-ar mai fi
existat.
5. În timp ce Biblia ne redă cuvântul lui Dumnezeu filtrat prin cuvintele
oamenilor, Sf. Tradiţie ne transmite adevărul ei prin intermediul a zeci de
generaţii care s-au interpus de la primirea acestui adevăr şi până la
transmiterea lui către noi.
Există unii teologi care tind, din aceasta cauză, să subordoneze Tradiţia
Scripturii. În sprijinul acestei poziţii se aduce argumentul că o dogmă de
credinţă se poate stabili pe temeiul Sf. Scripturi, dar nu există dogme care să se
stabilească numai pe temeiul Tradiţiei.
Rolul important al Tradiţiei constă în faptul că ea constituie în Biserica
temeiul de interpretare corectă a Sf. Scripturi. De aceea, nu se poate vorbi de o
subordonare a uneia faţă de cealaltă, pentru că ele sunt de importanţă egală.
Cu toate că nu s-a putut constata vreo completare a Sf. Scripturi cu
adevăruri din Sf. Tradiţie, totuşi Sf. Tradiţie a asigurat peste veacuri Bisericii
statornicia ei neclintită în adevărurile de credinţă primite de la Mântuitorul şi
Apostoli.
Fiecare Biserică îşi are un geniu al ei: catolicii pretind că au geniul
unităţii, protestanţii pe cel al diversităţii, dar ortodocşii consideră că menirea
lor este de a păstra adevărul de credinţă nealterat.
Aceasta se datorează tradiţiei care n-a avut numai un caracter mecanic
de transmitere, ci duhovnicesc şi spiritual.
Referate
59
"Tradiţia –scrie Lossky –are un caracter pnevmatologic, ea e viaţa Bisericii în
Duhul Sfânt. Această viaţa a Bisericii constituie făgaşul de păstrare şi exprimare a Tradiţiei,
după cum râul sapă şi determină albia sa."
Aspectele Sfintei Tradiţii

În Sfânta Tradiţie se pot deosebi două aspecte:
a) statornic –în care Biserica recunoaşte fondul Tradiţiei apostolice preluat
de ea şi păstrat.
b) dinamic –în care Biserica a prelucrat şi a dezvoltat, potrivit nevoilor ei,
aspectului ei statornic.
Aceste două aspecte constituie o singură realitate, ele sunt strâns unite.
Aspectul dinamic nu se poate despărţi de aspectul statornic cu care este în
continuitate şi identitate de conţinut şi de har. Este aceeaşi Tradiţie, aceeaşi
învăţătura, aceeaşi credinţă, acelaşi har, explicate însă şi actualizate, făcute
contemporane tuturor generaţiilor de credincioşi.
Conform scriitorului bisericesc Vicentiu de Lerin “dezvoltarea Tradiţiei nu
înseamnă schimbarea ei, ci o amplificare în ea însăşi”.
Aspectul statornic cuprinde fondul Tradiţiei apostolice, limitat în timp, care
începe la Cincizecime şi ţine până la moartea Sf. Ioan şi a fost scris de Biserică
până în epoca Sinoadelor ecumenice. Acest aspect se mai numeşte şi tradiţia
dumnezeiască apostolică.
Biserica a consemnat acest aspect statornic al Tradiţiei în
opt izvoare:
1. Simboalele de credinţă (apostolic, niceo-constantinopolitan şi atanasian).
Referate
60
2. Cele 85 canoane apostolice care, deşi n-au fost formulate de Sf.
Apostoli, cuprind rânduieli ale lor.
3. Definiţiile dogmatice ale celor şapte Sinoade ecumenice şi ale celor nouă
Sinoade particulare confirmate de Sinodul VI Trulan.
4. Cărţile de slujba dumnezeiască în care se cuprind o mulţime de învăţături
de interes dogmatic.
5. Mărturisirile de credinţă ale martirilor care cuprind adevăruri de credinţă
sorbite de pe buzele arse ale chinurilor morţii ale celor ce s-au jertfit
pentru Hristos.
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi care, deşi nu au fost însuşite de Biserică, dar
toate au o valoare excepţională pentru ea, fiind izvor de renaştere
spirituală.
7. Mărturisiri istorice şi arheologice, ca şi arte sacre, care au un cuprins
bogat pentru învăţătura şi trăirea creştină.
8. Definiţiile dogmatice împotriva ereziilor.
Aceste opt izvoare ale Tradiţiei sunt neschimbătoare în ceea ce au ele
dumnezeiesc, dar Biserica, străbătând veacurile cu durerile şi apăsările lor,
ţinând seama de greutăţile inerente ale stării de chenoză, se adaptează la
veacurile pe care le-a străbătut în virtutea puterii ei de iconomie. În virtutea
acestei iconomii, Biserica noastră a manifestat totodată înţelegere faţă de cei
care s-au rupt de Biserică şi voiesc să se întoarcă la ea, dar şi intransigenţă faţă
de cei ce se poartă cu animozitate şi duşmănie. Există cazuri în care Biserica a
recunoscut Taine săvârşite de eretici. Altădată nu le-a recunoscut. Criteriile
fundamentale au fost legate de iubire.
În virtutea acestui fapt, Biserica poate transforma Tainele invalide în
Taine valide. Principiul iconomiei a fost întotdeauna unul dintre principiile
fundamentale ale Sfintei Tradiţii.
Referate
61
Aspectul dinamic consta în preluarea, comentarea, detalierea, actualizarea şi
trăirea aspectului statornic de către Biserică până la sfârşitul veacurilor.

Tradiţia statornică, ca moştenire apostolică, n-a rămas încremenită. Ea
e ceva viu, este expresia Duhului în Biserică. Biserica a folosit Tradiţia
apostolică nu numai ca normă de credinţă şi a vieţii religioase, ci şi ca mijloc
de interpretare a Scripturii, ca izvor nesecat de trăire şi cunoaştere. Astfel, acest
proces dinamic nu s-a oprit la moartea ultimului Apostol, la sfârşitul epocii
patristice, cu Sinodul VII ecumenic, ci această tradiţie cu caracter permanent a
devenit, împreuna cu Scriptura, creatoare de nouă tradiţie cu caracter bisericesc
mai pronunţat. Aceasta nouă Tradiţie ale cărui rădăcini sunt puternic înfipte în
solul Tradiţiei apostolice se numeşte Tradiţie cu caracter dinamic sau faţa
dinamică a Tradiţiei.
Factorii dinamici ai Tradiţiei s-au manifestat atât prin afirmarea
Tradiţiei dumnezeieşti, cât şi prin acomodarea vieţii Bisericii la condiţiile de
viaţa ale epocii prin care trece ea. Tradiţia dinamică constituie o aprofundare, a
Tradiţiei permanente, comentând-o pe aceasta şi accentuând unele părţi ale ei,
potrivit unor epoci sau mentalităţi prin care a trecut Biserica. În acest fel au
apărut "Mărturisirile de credinţa" aprobate de patriarhii ortodocşi, adevărate
călăuze pentru dreapta credinţă.
Tot datorită aspectului dinamic al Tradiţiei, slujbele religioase s-au
dezvoltat, încât ele sfinţesc toate manifestările vieţii social-religioase a
credincioşilor. Prin cărţile de cult s-au evidenţiat şi s-au lămurit multe
învăţături dogmatice ca cinstirea Maicii Domnului, a icoanelor, a harului
necreat, a vieţii de dincolo sau a Sfintelor Moaşte.
Există diferenţă între Tradiţia cu caracter statornic, având un caracter
revelat, şi Tradiţia cu caracter dinamic, care are mai mult un caracter uman. Dar
ea nu este decât o dezvoltare intensivă a Tradiţiei statornicite pentru binele
Referate
62
Bisericii. Progresul înregistrat de aspectul dinamic al Tradiţiei constă într-un
progres subiectiv, de înţelegere a adevărului divin şi nu unul obiectiv, de
dezvoltare a revelaţiei. El constă în îmbogăţirea conştiinţei religioase cu o
pătrundere mai adâncă în conţinutul revelaţiei. Fer. Augustin a spus în chip
empiric despre Tradiţia dinamica: "Ieri înţelegeai puţin, azi înţelegi mai mult,
mâine cu mult mai mult. Creşte în tine lumina lui Dumnezeu Cel de-a pururi
desăvârşit".
Astfel a procedat Biserica stabilind numărul celor şapte sfinte Taine
după epoca patristică. Aşa au procedat Sinoadele isihaste din sec. al XlV-lea,
când au scos în evidenţă caracterul necreat al harului.
Vincenţiu de Lerin a spus "crească dar până la cel mai înalt grad de
cunoaştere, atât fiecare creştin, cât şi toţi la un loc, fiecare om şi Biserica
întreagă". Se vede astfel importanţa aspectului dinamic al Tradiţiei care va
dăinui până la sfârşitul veacurilor.
O parte din acest aspect constituie tradiţia bisericească.
Tradiţia bisericească s-a născut din tradiţia apostolică şi rămâne în
cadrul ei, din punct de vedere al conţinutului şi înţelesului, ca tradiţie dinamică
şi identică deodată. Drumul pe care merge tradiţia bisericească, sensul pe care
ea îl arată se află de fapt cuprins dintotdeauna în tradiţia apostolică.
Aspectul dinamic nu se constituie integral în Sf. Tradiţie, ci numai ceea
ce confirmă oficial şi autoritativ Sf. Biserică din el.
Criteriile Sfintei Tradiţii

Evident ca, în decursul timpului, pe lângă componentele autenticei
Tradiţii s-au format şi tradiţii false. Criteriul de deosebire a Sf. Tradiţii a fost
formulat clasic de Vicentiu de Lerin (sec. IV) astfel: Ceea ce a fost crezut de către
toţi, totdeauna, la fel.
Referate
63
Deci cele trei criterii sunt:
1. Ceea ce se găseşte în Tradiţie să fi fost crezut totdeauna, de la Biserică
primară şi până astăzi;
2. Să fie crezut în toate comunităţile creştine de pretutindeni;
3. Să fie formulată la fel peste tot.
Deosebiri interconfesionale asupra căilor Revelaţiei supranaturale
Sfânta Scriptură
În ceea ce priveşte Sfânta Scriptură, toate cele trei mari confesiuni
creştine –ortodoxă, catolică şi protestantă –o recunosc ca autoritate divină,
transmiţătoare a Revelaţiei supranaturale.
Aceasta apreciere este înţeleasă însă deosebit, cu precizări şi deosebiri
foarte importante.
În timp ce ortodocşii şi catolicii consideră că Sf. Scriptură este mod de
transmitere a Revelaţiei supranaturale dar nu singurul, protestanţii o consideră
supremul şi unicul mod de transmitere a Revelaţiei supranaturale, ei spun “sola
Scriptura” (singura Scriptura, adică fără Tradiţie).
Deosebiri există şi în ceea ce priveşte interpretarea Scripturii.

În timp ce ortodocşii şi catolicii consideră că nu oricine, ci doar
persoane pregătite, competente şi autorizate pot să interpreteze Sf. Scriptură,
protestanţii susţin că orice credincios este capabil să tălmăcească Scriptură,
pentru că Scriptura conţine ea însăşi tot ceea ce este necesar pentru a fi
înţeleasă: “Scriptura, scripturae interpres” (interpretul Scripturii este Scriptura). Ei
spun că nu e nevoie de alte informaţii şi explicaţii omeneşti dinafara Scripturii
pentru a o înţelege. Astfel, ei afirmă că locurile dificile din Sf. Scriptură se
tălmăcesc cu ajutorul altor locuri tot din Scriptură. Adică, Scriptura îşi este
Referate
64
suficientă sieşi şi nu are nevoie de nimic din afară, acestea fiind chiar
dăunătoare şi falsificatoare.
Sfânta Tradiţie
Ortodocşii şi catolicii îi recunosc autoritatea divină, considerând-o
transmiţătoarea Revelaţiei supranaturale de aceeaşi valoare cu Sf. Scriptură.
Protestanţii îi neagă autoritatea divină şi o consideră lipsită de valoare în
privinţa Revelaţiei.
În teologia protestantă există tendinţa de a opune aspectul statornic al
Tradiţiei celui dinamic, accentuând pe primul şi minimalizând pe cel de al
doilea. Karl Barth, şeful şcolii dialectice acceptă Tradiţia dinamică doar în
măsura în care ea nu contravine Scripturii. În general, protestanţii au mari
rezerve faţă de tradiţia dinamică.
La romano-catolici se minimalizează aspectul statornic al Tradiţiei şi se
pune un accent deosebit pe caracterul ei dinamic. S-a mers atât de departe încât
papa Pius IX a putut să spună "eu sunt tradiţia". Pe această cale, prin
minimalizarea Tradiţiei statornice şi a Scripturii, Biserica Catolică a introdus în
tezaurul revelat, învăţături de credinţă care nu au nimic cu Evanghelia: primatul
papal, imaculata concepţie, infailibilitatea, înălţarea Maicii Domnului cu trupul
la cer etc. Pentru justificarea acestor inovaţii, teologia catolică foloseşte
termenul tehnic de implicitul revelat care înfăţişează un adevăr în strânsă legătură
cu altul, revelat, cuprins în el; aşa, pururea-fecioria Maicii Domnului ar fi
implicit revelată, în Matei 1, 23. Tot implicit revelat e adevărul care e concluzia
a două premize descoperite. De pildă, omul e creat, deci (concluzia): energiile
divine sunt necreate –aşa l-am explica din punct de vedere ortodox, căci şi noi
suntem de acord până aici cu romano-catolicii, dar nu suntem de acord cu
faptul că ei caută să facă confuzie între implicitul revelat şi virtualul revelat.
Virtualul revelat ar fi o concluzie dedusa în chip logic dintr-un adevăr despre care
Referate
65
se afirmă că e revelat şi care se găseşte ca în principul său general, sau ca în
cauza sa. Astfel au luat fiinţa faimoasele concluzii teologice romano-catolice
care nu au nici o legătură cu Revelaţia, precum şi unele dogme romano-catolice
suferind de aceeaşi lipsă.
La obiecţia care li s-a adus, anume că astfel de concluzii n-au nimic
comun cu revelaţia, ei au răspuns: „Biserica ştie mai bine decât ucenicul prea-
iubit să recunoască pe Domnul său, ea are putere să discearnă vocea Mirelui
acolo unde urechea omeneasca nu desluşeşte decât un ecou slăbit sau
indistinct”.
Din punct de vedere ortodox, orice adevăr de credinţa trebuie
Referate
66
întemeiat pe Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie. Deosebirea între Tradiţia cu caracter
permanent şi cea dinamică constă în faptul că ultima n-are rolul să propună
adevăruri noi de credinţă, ci să contribuie la explicitarea revelaţiei date o dată
pentru totdeauna.
Astfel, prin aspectul dinamic al Tradiţiei, se înţeleg atât creaţiile
Bisericii de ordin administrativ sau organizatoric, cât şi aprofundarea,
accentuarea şi precizarea cu timpul a unor învăţături şi practici care au temei în
revelaţie şi sunt primite în întreaga Biserică, având valoarea unor dogme,
principii morale sau canoane.
Concepţia ortodoxa despre aspectul dinamic al Tradiţiei se deosebeşte
de cea romano-catolică prin aceea că aceasta din urmă poate să facă abstracţie
de revelaţie, în timp ce Biserica Ortodoxă dezvoltă învăţătura ei dogmatică pe
temeiul celor doua izvoare ale Revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Faţă de concepţia protestantă, ortodocşii scot în evidenţă faptul că Tradiţia are
un rol pozitiv fiindcă ea constituie norma de interpretare corectă a Sfintei
Scripturi. Lipsită de cârma Tradiţiei, teologia protestantă se adaptează la viaţa
fiecărei epoci introducând practici şi învăţături care se îndepărtează de
revelaţie. Exemplul cel mai concludent îl avem azi când, sub impactul
mişcărilor feministe, Biserica Protestantă acceptă hirotonia femeilor. Atât
neglijarea revelaţiei cât şi a Tradiţiei, a determinat pe catolici şi protestanţi să
vină cu învăţături noi, dincolo de Evanghelia lui Hristos, adâncind mereu

separaţia dintre Biserici.
Biserica Ortodoxă se consideră păstrătoare prin excelenţă a adevărului
revelat pentru că a văzut întrepătrunderea dintre Scriptură şi Tradiţie şi a
Referate
67
contribuit la soluţionarea problemelor care au confruntat-o prin fidelitatea ei
faţă de revelaţia divină. Sprijinindu-se atât pe revelaţia divină, cât şi pe
problemele pe care le-a ridicat fiecare epocă, Biserica Ortodoxă a dezvoltat în
mod intensiv adevărul revelat prin aspectul dinamic al Tradiţiei, păstrând de-a
lungul veacurilor continuitatea şi valabilitatea adevărului descoperit de Hristos.
5. Raportul dintre Tradiţie, Scriptură şi Biserică
Între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură pe de o parte, şi Biserică pe de

altă parte, există o legătură profundă.
Nici Scriptura, nici Tradiţia nu ar putea exista fără Biserică, fiindcă şi
Scriptura şi Tradiţia se află în cea mai strânsă legătură cu comunitatea creştină
care este Biserica.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nici nu ar putea exista fără Biserică, pentru că ele s-au
născut, s-au produs, s-au conservat fidel şi s-au interpretat fidel în Biserică. Biserica este
proprietara lor, ele sunt cu adevărat bunul şi posesiunea Bisericii.
Luând fiinţă în chip văzut la Cincizecime, Biserica era absolut
necesară, pentru ca Apostolii să aibă cui preda Revelaţia în Hristos.
Legătura Biserică - Tradiţie
Fără Biserică, Tradiţia nu ar fi putut exista, ea ar fi încetat de a mai fi
practicată şi transmisă.
Dar nici Biserica n-ar fi putut exista fără Tradiţie, căci ca aplicare
continuă a conţinutului Revelaţiei, Tradiţia este un atribut al Bisericii.
Am putea spune că Sfânta Tradiţie este memoria vie a Bisericii şi cea
mai pregnantă expresie a vieţii Bisericii în istorie. Deşi este formulată şi
izvorăşte din Biserică, putem spune că şi Sfânta Tradiţie, la rândul ei, generează
Referate
68
şi naşte Biserica. Între ele există un profund şi organic act de coexistenţa şi co-
generare.
Nici Sfânta Tradiţie nu poate exista fără Biserică, pentru că Biserica
este aceea care formulează şi transmite valorile Tradiţiei peste veacuri.
Legătura Biserică - Scriptură
Din punct de vedere ortodox există o legătură reciprocă între Scriptură
şi Biserica. Pe de o parte, există o dependenţă a Scripturii faţă de Biserică,
fiindcă Biserica este cea care are prioritate asupra Bibliei, mai întâi a trebuit să
fie Biserica şi apoi, sub autoritatea ei, a fost stabilit canonul cărţilor ce
alcătuiesc Scriptura. Din acest punct de vedere suntem de acord cu catolicii şi
respingem poziţia protestantă care aşează unilateral Biblia deasupra Bisericii.
Biserica are faţă de Scriptură o întâietate în timp şi o întâietate de funcţie. Pe de
alta parte, însă, teologia ortodoxa consideră că trebuie ca şi Biserica să fie
dependentă de Scriptură, fiindcă în lumina Scripturii trebuie mereu interpretată
şi cercetată viaţa Bisericii ca
să se înlăture zgura timpului şi să rămână cât mai conformă cu Evanghelia. Sub
acest aspect suntem de acord cu protestanţii care fac Biserica dependentă de
Biblie şi respingem poziţia catolică care aşează magistratura deasupra
Scripturii. Însă respingem şi punctul de vedere catolic care face ca interpretarea
Bibliei să fie dependentă de infailibilitatea unei singure persoane, precum

respingem şi poziţia protestanta care face ca Scriptura să fie dependentă de
conştiinţa individului singuratic. Pentru noi criteriul de interpretare al Sfintei
Scripturi nu este nici papa, nici credinciosul, ci Biserica în totalitatea ei.
Referate
69
Biserica este "stâlp şi temelie a adevărului" şi nimeni nu o poate
înlocui. De aceea, chiar şi hotărârile Sinoadelor ecumenice devin normative
atunci când sunt receptate de Biserica Universală.
Adevărul este roada comuniunii şi nu a insului, iar interpretarea
Scripturii se face în lumina Tradiţiei, care nu este nimic altceva decât memoria
vie a Bisericii prin puterea Duhului Sfânt. Nu conştiinţa individuală
interpretează Scriptura, ci conştiinţa Bisericii este norma fundamentală, în
Ortodoxie, în interpretarea Sfintei Scripturi.
De altfel, chiar şi Tertulian a demonstrat în chip constrângător în "De
prescriptione haereticorum" că Scriptura este bunul Bisericii şi ereticii n-au
dreptul să o folosească.
Sfânta Scriptură există, e aplicată şi interpretată de Biserică. Însăşi
Scriptura nu ar fi existat fără Biserică, căci canonul Scripturii a fost stabilit de
Biserică. Scriptura nu s-a scris în afară de Biserică, ci în Biserică, iar Biserica
este cea care a dat mărturie despre autenticitatea apostolică a Scripturii.
Scriptura are nevoie de Biserica, de comunitatea credincioşilor pentru
că cuvântul Scripturii e viu şi eficient numai în comunitate concreta de
credincioşi, asistată de Duhul Sfânt permanent de-a lungul veacurilor.
Dar şi Biserica are nevoie de Scriptură, pentru ca Scriptura este
cuvântul lui Dumnezeu precis şi sigur, iar fără acest cuvânt, credinţa din
Biserica ar deveni nesigură, imprecisă.
Legătura Biserică – Scriptură - Tradiţie

Biserica explică şi aplică, concretizează viu în persoane Scriptura,
prin Tradiţie, adică adevărata explicare a Scripturii, prin înţelesul ei garantat.
Referate
70
Daca ar fi vorba de o oarecare prioritate între Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie
şi Sfânta Biserică, atunci s-ar putea spune că Sfânta Tradiţie s-a născut deodată
cu Biserica, iar Sfânta Scriptură a apărut ulterior, în Biserică.
Sfânta Biserică are întâietate de timp şi funcţionare, pentru că a trebuit să existe mai
întâi comunitatea de credincioşi ca să i se poată încredinţa Legea Vechiului Testament şi apoi
a trebuit să ia naştere Biserica creştina ca să fie scrise, prin membrii ei şi pentru ea, cărţile
Noului Testament. De asemenea, ca să poată fi precizat canonul cărţilor Sfintei Scripturi, a
trebuit să se exprime autoritatea, adică Biserica, printr-o normă precisă de credinţă şi
interpretare, adică prin Sfânta Tradiţie.
 Care este conţinutul Revelaţiei naturale?
 Care este conţinutul Revelaţie supranaturale?
 De ce Ortodoxia nu face o separaţie netă între Revelaţia naturală şi Revelaţia
supranaturală?
 Care este raportul dintre Tradiţie, Scriptură şi Biserică privit interconfesional?
Concluzii
1. Revelaţia divină este actul liber, supranatural prin care Dumnezeu, din proprie
iniţiativă şi putere, Se descoperă oamenilor. Revelaţia nu trebuie înţeleasă numai ca o
intenţie a lui Dumnezeu de a fi cunoscut, ca o înţelegere şi o cunoaştere intelectuală
din partea omului, ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare şi o împărtăşire
Referate
71
reală a lui Dumnezeu spre oameni. Cunoaşterea pe care Dumnezeu o oferă omului
prin revelaţia Sa este mai ales comunicarea şi împărtăşirea Sa.
2. Revelaţia divină este necesară omului pentru că, în absenţa ei, el nu ar putea cunoaşte
nimic precis despre Dumnezeu şi, prin urmare, nu ar avea legătură cu Izvorul Vieţii,
singurul care îi poate asigura o viaţă spirituală
şi materială sănătoasă, completă. Dumnezeu Se revelează din iubire faţă de oameni.
Revelaţia este posibila atât din punctul de vedere al Descoperitorului, cât şi din
punctul de vedere al primitorului. Unul vrea să Se descopere din iubire faţă de
oameni, iar celălalt este creat capabil de a primi revelaţia.
3. Ortodoxia nu face o separaţie netă între Revelaţia naturală şi cea supranaturală. În
realitate, cunoaşterea lui Dumnezeu prin revelaţia naturală, ca şi creaţia însăşi, nu are
caracter autonom, ci teonom, fiindcă este luminată de cuvântul Tatălui prin Duhul
Sfânt. Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei
naturale, ca un fel de reliefare a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice şi
istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci.
4. În lumina Logosului Creator, raţionalitatea creaţiei constituie temelia ontologică a
legăturii indisolubile dintre revelaţia naturală şi cea
supranaturală. Raţiunea omului fiind conformă cu raţionalitatea cosmosului, existenţa
conştiinţei umane este dovada că omul dă sens, că este sensul existenţei lumii, care se
împlineşte în această realitate superioară din om. Omul este scopul lumii, nu invers.
5. Prin lucrarea lui Dumnezeu, Revelaţia naturală şi supranaturală se susţin şi se afirmă
reciproc. Revelaţia supranaturală nu poate exista fără cea naturală, iar cea naturală îşi
găseşte împlinirea în cea supranaturală.
6. Cele două moduri sau căi de transmitere a revelaţiei, Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, au în comun acelaşi izvor, Dumnezeu şi acelaşi conţinut
de credinţă, practic aceeaşi Revelaţie. Ca fond ele sunt aceleaşi şi între ele nu există
contraziceri.
7. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu se deosebesc ca şi conţinut revelaţional şi
valoare, căci amândouă conţin cu certitudine Revelaţia divină şi sunt, deci, de aceeaşi
valoare.
Referate
72
8. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nici nu ar putea exista fără Biserică, pentru că ele
s-au născut, s-au produs, s-au conservat fidel şi s-au interpretat fidel în Biserică.
Biserica este proprietara lor, ele sunt cu adevărat bunul şi posesiunea Bisericii.
9. Sfânta Biserică are întâietate de timp şi funcţionare, pentru că a trebuit să existe mai
întâi comunitatea de credincioşi ca să i se poată încredinţa Legea Vechiului
Testament şi apoi a trebuit să ia naştere Biserica creştina ca să fie scrise, prin
membrii ei şi pentru ea, cărţile Noului Testament. De asemenea, ca să poată fi
precizat canonul cărţilor Sfintei Scripturi, a trebuit să se exprime autoritatea, adică
Biserica, printr-o normă precisă de credinţă şi interpretare, adică prin Sfânta Tradiţie.
Referate
73
BIBLIOGRAFIE
1. SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
2. BRIA, Pr. Prof. Ion, „Tradiţie şi dezvoltare în teologia ortodoxă”, în «Ortodoxia», nr.
1, 1973.
Iulia, 1996.
6. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I. Ediţia a III-a,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2003.
7. IDEM, „Revelaţia prin acte, cuvinte şi imagini”, în «Ortodoxia», nr. 3, 1968.
8. IDEM, „Revelaţia ca dar şi ca făgăduinţă”, în «Ortodoxia», nr. 2, 1969.
IV.
Referate
74
Cunoaşterea lui Dumnezeu
1. Generalităţi
2. Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu
3. Cunoaşterea supranaturală a lui Dumnezeu
4. Cunoaşterea catafatică şi cunoaşterea apofatică
5. Complementaritatea cunoaşterii catafatice şi apofatice
6. Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale
vieţii
7. Întrebări
8. Concluzii
1. Generalităţi
Se vorbeşte despre mai multe căi de cunoaştere a lui Dumnezeu: calea
naturală, calea supranaturală, catafatică, apofatică şi existenţială.
Referate
75
Nu este vorba despre nişte variante aleatorii, ci despre trepte sau nivele,
cea mai simplă fiind calea existenţială şi cea mai înaltă calea apofatică.
Cunoaşterea pe calea naturală are în vedere creaţia şi caută să
descopere pe Dumnezeu în calitate de Cauză creatore şi susţinătoare a lumii,
prin contemplarea raţională a cosmosului.
Cunoaşterea pe cale supranaturală are în vedere pe Dumnezeu Care se
descoperă omului pe calea experienţei apofatice, exprimată în termeni
catafatici, sau prin experienţa pe care o dobândeşte omul credincios din
împrejurările vieţii.
Deşi distincte între ele, căile de cunoaştere a lui Dumnezeu rămân
complementare, căci cunoaşterea dobândită prin fiecare dintre ele contribuie la
desăvârşirea morală şi spirituală a credinciosului în Hristos, în lumina
Revelaţiei dumnezeieşti şi a prezenţei lui Dumnezeu în creaţie.
Dincolo de orice autonomie a lumii naturale, care a golit cunoaşterea lui
Dumnezeu de conţinutul ei duhovnicesc, Dumnezeu coboară către om pentru ca
omul să se înalţe la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu:
„Căci aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe
Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
2. Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu

Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu este cea obţinută urmând calea
naturală, care potrivit tradiţiei patristice porneşte de la creaţie către Creatorul ei.
Cunoaşterea dobândită pe această cale porneşte din iniţiativa omului,

de la observarea naturii şi a sensurilor din ea, omul ajungând la concluzia
unei cauze ultime pe care o numeşte Dumnezeu. Întrucât acest mod de
cunoaştere se fundamentează pe strădania raţiunii umane, care îl descoperă pe
Referate
76
Dumnezeu în calitatea Sa de Cauză creatoare şi susţinătoare a lumii, calea
naturală se mai numeşte şi calea raţională de cunoaştere a lui Dumnezeu, ea
însemnând luarea la cunoştinţă de Revelaţia naturală. Trebuie menţionată însă
distincţia existentă: în acţiunea Revelaţiei naturale, iniţiativa o are Dumnezeu, iar în
acţiunea de cunoaştere naturală iniţiativa o are omul.
Temeiuri biblice:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (=ordinea
raţională a creaţiei prin care Logosul ţine în existenţă toate cele create) ”
Psalmul 18, 1
„Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu, este vădit între ei, căci Dumnezeu le-a
arătat lor. Într-adevăr, însuşirile Lui cele nevăzute, puterea Lui cea veşnică şi dumnezeirea
Lui se văd prin cugetare, din făpturi, de la zidirea lumii” (Romani 1, 19-20).
Temei patristic:
„Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni întru
Tine” –Fer. Augustin.
„Cel ce priveşte o chitară minunat întocmită şi bună în armonia şi orânduirea ei ...n-ar putea
să nu se gândească la creatorul chitarei, chiar dacă nu-l cunoaşte din vedere; aşa ne este
evident şi nouă Cel ce le-a creat pe toate, le
mişcă şi le conservă, chiar dacă nu-L cuprindem cu înţelegerea” –Sf. Grigorie de
Nazianz.
La temelia acestei cunoaşteri se află raţionalitatea creaţiei, care

vădeşte înţelepciunea şi mărirea Creatorului. Omul poate cunoaşte pe
Dumnezeu din natură, în virtutea faptului că Logosul a sădit în firea
oamenilor şi facultatea cunoaşterii Lui prin raţionalitatea creaţiei.
În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „precum oasele susţin
sângele şi trupul, la fel raţiunile mai presus de orice înţelegere despre Dumnezeu, aflându-se
Referate
77
în sânul făpturilor, creează şi susţin în chip neştiut fiinţele lucrurilor şi dau naştere oricărei
cunoştinţe şi virtuţi”. Împreună cu facultatea cunoaşterii, Dumnezeu a sădit în om şi
tendinţa existenţială către El. Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Căci
Dumnezeu, Care a creat cu înţelepciune orice natură şi a sădit tainic în fiecare dintre fiinţele
raţionale facultatea primă a cunoaşterii despre El însuşi, ne-a dăruit nouă oamenilor umili, ca
un Stăpân a toate, dorinţa firii orientată către El”.
Dar această „dorinţă a firii orientată către Dumnezeu” nu funcţionează
independent de Dumnezeu, de aceea chiar şi cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu nu
este cu totul naturală, ea realizându-se tot cu ajutorul supranatural al lui
Dumnezeu. În acest sens spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „puterile de căutare şi de

cercetare a lucrurilor dumnezeieşti sunt sădite în firea oamenilor, fiinţial, de către Făcător,
prin însăşi aducerea lor la existenţă, iar descoperirile lucrurilor dumnezeieşti le împărtăşeşte
prin har şi puterea Prea Sfântului Duh”.
Totuşi, calea naturală a cunoaşterii lui Dumnezeu este limitată, relativă
şi imperfectă şi se caracterizează prin următoarele însuşiri:
a) nedeplină –deoarece puterea de cunoaştere, raţiunea umană singură este
limitată şi mărginită, iar Dumnezeu este nelimitat;
Sfântul Apostol Pavel spune: „Cunoştinţa noastră este în parte şi proorocia noastră tot în
parte; acum vedem ca prin oglindă în ghicitură” (I Cor. 13, 9-12). Sfântul Ioan
Evanghelistul afirmă: „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18; I
Ioan 4, 12).
Fericitul Augustin spune: „Mărginitul nu poate cuprinde pe Cel Nemărginit”.
b) indirectă –deoarece nu merge direct spre Dumnezeu, ci ajunge la El
indirect, prin legile Lui din lumea materială; abia după ce le cunoaşte pe
acestea, mintea omului se îndreaptă apoi în chip logic spre Dumnezeu;
Referate
78
c) analogică –nu-L cunoaştem pe Dumnezeu de-a dreptul ci ne referim la El
prin comparaţie cu ceea ce putem cunoaşte direct cu elementele,

fenomenele din lumea materială;
d) simbolică –tot ceea ce putem spune despre Dumnezeu în cunoaşterea
dobândită pe calea naturală exprimăm numai prin imagini şi simboluri.

Mai mult decât orice altă cale, calea naturală arată cel mai evident că
Dumnezeu într-adevăr este „foc mistuitor” şi că El nu poate fi pătruns numai prin
raţiune, căci „locuieşte în lumina cea neapropiată” (II Timotei 6, 16).
Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu de către om a fost sădită de
Dumnezeu în fiinţa omului pentru ca omul să tindă în chip firesc spre
Dumnezeu cu ajutorul harului Său.
3. Cunoaşterea supranaturală
Evident, cunoaşterea supranaturală înseamnă luarea la cunoştinţă de
Revelaţia supranaturală. Deosebirea faţă de Revelaţie este că în cazul
Revelaţiei supranaturale iniţiativa o are Dumnezeu, iar în cazul cunoaşterii
supranaturale iniţiativa o are omul care, plecând spre Dumnezeu, întâlneşte
Revelaţia supranaturală.
Aşadar, pe cale supranaturală Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin

Revelaţia divină, însă acest tip de cunoaştere are un caracter paradoxal: Sfânta
Scriptură afirmă, pe de o parte, că Dumnezeu poate fi văzut: „Căci am văzut slava
Lui, slavă ca a Unuia-Născut, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Pe de altă parte, tot
Scriptura spune: „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumina cea neapropiată; pe
Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă, a Căruia este cinstea şi
stăpânirea veşnică!” (I Timotei 6, 16).
Referate
79
La baza acestui caracter paradoxal al cunoaşterii lui Dumnezeu se află noţiunea de persoană,
care reflectă în ea taina naturii divine incomunicabile, dar care deschide fiinţa divină spre
comunicare prin energiile necreate.
Dumnezeu este fiinţă absolută, existentă prin Sine însăşi, fiind însăşi
perfecţiunea. El nu este numai principiu de existenţă abstract ci o fiinţă
personală, cu toate calităţile spirituale: conştiinţă, raţiune, sentiment şi voinţă.
Fiinţa lui Dumnezeu este mai presus de lume, dar, întrucât este spirit, ca şi
omul, El poate fi cunoscut pe cale spirituală. Cunoaşterea lui Dumnezeu este
totuna cu trăirea lui Dumnezeu, căci „aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe
Tine, singurul adevăratul Dumnezeu” (Ioan 17, 3).
Dacă pe cale naturală omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu, cunoscând
şi recunoscând sensurile divine din cosmos, cunoaşterea supranaturală e
posibilă numai datorită auto-revelării lui Dumnezeu şi constituie cunoaşterea
sau revelaţia superioară.
Deşi omenirea a decăzut foarte mult prin păcatul adamic şi păcatele
următoare, totuşi cunoaşterea supranaturală nu a încetat niciodată în istorie:
„După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi chipuri a grăit părinţilor noştri prin
prooroci...” (Evrei 1, 1).
Calea de cunoaştere naturală şi calea de cunoaştere supranaturală stau
în strânsă legătură şi sunt complementare. Prin cunoaşterea supranaturală,
cunoaşterea naturală imperfectă şi nedesăvârşită se precizează. Nici
cunoaşterea supranaturală nu se poate dispensa, nu exclude cunoaşterea
naturală, deoarece Revelaţia supranaturală nu se face fiecărui om direct, în
parte. Or, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este autentică dacă nu reprezintă o
experienţă personală a fiecărui om.
Referate
80
4. Cunoaşterea catafatică şi cunoaşterea

apofatică
În celebrul să tratat „Teologia mistică”, Dionisie pseudo-Areopagitul
abordează problema cunoaşterii lui Dumnezeu distingând două posibile căi
teologice:
a) una prin afirmaţii sau afirmativă -teologie catafatică sau pozitivă;
b) una prin negaţii negativă –teologie apofatică sau negativă.

Baza teologiei catafatice o constituie comunicabilitatea lui Dumnezeu prin energiile
necreate, în timp ce obiectul teologiei apofatice îl constituie incomunicabilitatea lui
Dumnezeu după fiinţa Sa.
Urmând calea cunoaşterii catafatice ajungem la o anumită cunoaştere a
lui Dumnezeu, iar calea cunoaşterii apofatice ne face să ajungem la
necunoaşterea totală –ea este calea desăvârşită, singura care se potriveşte atunci
când este vorba despre Dumnezeu, care în natura Sa nu poate fi cunoscut.
Într-adevăr, toate cunoştinţele au drept obiect ceea ce este; ori
Dumnezeu este dincolo de ceea ce există, iar pentru a ajunge la El ar trebui
negat tot ceea ce este mai prejos de El, adică tot ceea ce este. Dacă văzându-L
pe Dumnezeu, cunoaştem ceea ce vedem, atunci nu L-am văzut pe Dumnezeu
în sine, ci ceva inteligibil, ceva care este mai prejos decât El. Tocmai prin
această necunoaştere (άγνωσία) ajungem să cunoaştem pe Acela Care este mai
presus de toate obiectele cunoştinţelor posibile.
Sf. Vasile cel Mare spune că nu numai fiinţa dumnezeiască, dar nici
măcar fiinţele create nu ar putea fi exprimate prin concepte. Contemplând
obiectele, noi analizăm însuşirile lor, ceea ce ne îngăduie formarea conceptelor.
Referate
81
Totuşi această analiză nu va putea niciodată să epuizeze conţinutul obiectelor
percepţiei noastre, căci va rămâne mereu un „rest iraţional” care îi va scăpa şi
care nu va putea fi exprimat în concepte; aceasta este adâncul de necunoscut al
lucrurilor, ceea ce constituie adevărata lor fiinţă ce nu poate fi definită.
În ceea ce priveşte numele pe care le dăm lui Dumnezeu, ele ne
dezvăluie energiile Sale ce se pogoară spre noi, dar nu ne apropie de fiinţa Sa
inaccesibilă.
Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, orice concept privitor la Dumnezeu
este un simulacru, un chip cioplit, un idol. Conceptele pe care le formăm după
priceperea şi părerea care ne sunt nouă fireşti, întemeindu-se pe reprezentare
inteligibilă, creează idoli despre Dumnezeu în loc să ne descopere pe
Dumnezeu Însuşi.
Procedând prin negaţii, ne ridicăm de la treptele cele mai de jos ale
fiinţei până la culmile sale, îndepărtând în mod progresiv tot ceea ce poate fi
cunoscut, spre a ne putea apropia de Cel Necunoscut în întunericul
necunoaşterii absolute. Căci, după cum lumina –şi mai ales o lumină
prisositoare –face nevăzut întunericul, tot aşa cunoaşterea făpturilor –şi mai
ales prisosul de cunoaştere –desfiinţează necunoaştere, care este singura cale

spre a ajunge la Dumnezeu în Sine.
Distincţia stabilită de Dionisie între teologia apofatică şi cea catafatică,
transpusă în planul dialecticii, ne postează în faţă unei antinomii. Cele două căi
de cunoaştere, catafatică
şi apofatică, sunt două moduri complementare, ele nu se exclud, ci alcătuiesc o
antinomie, un paradox. Dumnezeu este şi o realitate catafatică şi una apofatică,
în raport cu natura creată.
Referate
82
Apofatismul constituie trăsătura de bază a întregii tradiţii teologice a Bisericii de
Răsărit. Calea apofatică este o cale de înălţare în care te desprinzi treptat de
legătura cu tot ceea ce poate fi cunoscut, renunţi la simţuri şi la orice lucrare a

minţii, la orice obiect simţit sau gândit, la tot ceea ce este, precum şi la tot ceea
ce nu este, spre a putea ajunge la necunoaşterea absolută, la unirea cu Acela
Care este mai presus de orice fiinţă şi de orice ştiinţă. Ea este asemuită de
Dionisie cu urcuşul lui Moise pe Muntele Sinai, spre întâlnirea cu Dumnezeu.
Calea apofatică are drept obiect pe Dumnezeu ca fiind absolut
necunoscut, ea este o cale spre unirea tainică cu Dumnezeu, a Cărui fire, pentru
noi rămâne necunoscută.
Prin cunoaşterea apofatică avem o experienţă directă a prezenţei tainice
a lui Dumnezeu, care depăşeşte simpla Lui cunoaştere raţională. Cunoaşterea
apofatică caută să adapteze mintea omului la realităţile dumnezeieşti care
depăşesc orice cuvânt, pentru ca omul să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu
prin progresul lui spiritual şi moral.
Catafatismul sau calea afirmativă, cea a poziţiilor, este o pogorâre de la treptele cele
mai de sus ale fiinţei către treptele cele mai de jos, în timp ce apofatismul, calea negativă, a
„abstracţiilor”, sau a „desprinderilor” succesive, se prezintă ca un suiş dumnezeiesc.
Aşadar, spre deosebire de calea negativă, care este un suiş spre unire, calea pozitivă
este o cale care coboară spre noi, o scară a teofaniilor sau a arătărilor lui Dumnezeu în
creaţie. Se poate spune chiar că este o singură cale urmată în direcţii opuse: Dumnezeu
pogoară spre noi în energiile Sale care Îl fac cunoscut, iar noi ne suim spre El în unirile, în
care El rămâne necunoscut, prin fire.
Teologia negativă este expresia acelei atitudini fundamentale care face
din teologie în general o contemplare a tainelor Revelaţiei. Nu este o ramură a
Referate
83
teologiei, un capitol, o introducere ce nu poate lipsi, despre incognoscibilitatea
lui Dumnezeu, după care trecem liniştiţi mai departe la expunerea în termenii
obişnuiţi a învăţăturii, adică în termenii proprii raţiunii omeneşti ori filosofiei
obişnuite. Apofatismul ne învaţă să vedem în dogmele Bisericii, înainte de
toate, un sens negativ, oprelişte pusă gândirii noastre de a-şi urma căile
sale naturale şi de a forma concepte care să înlocuiască realităţile duhovniceşti,
deoarece creştinismul nu este o şcoală filosofică speculând pe marginea
conceptelor abstracte, ci înainte de toate, este o împărtăşire din Dumnezeul Cel
viu.
Incognoscibilitatea nu însemnă agnosticism sau refuz de a cunoaşte pe
Dumnezeu. Totuşi, această cunoaştere se va săvârşi totdeauna pe calea, al cărui
capăt adevărat nu este cunoaşterea raţională, ci unirea, deci îndumnezeirea. Nu
va fi, deci, vorba nicicând de o teologie abstractă, operând cu concepte, ci de o
teologie contemplativă, înălţând minţile către realităţi mai presus de înţelegere

raţională. Prin apofatism se evită reducerea lui Dumnezeu la mintea naturală a
omului şi se caută să se adapteze mintea omului la realităţile vieţii şi
comuniunii dumnezeieşti ale Sfintei Treimi.
5. Complementaritatea cunoaşterii
catafatice şi apofatice
Cel ce are o cunoaştere raţională a lui Dumnezeu şi-o completează cu
cea apofatică, iar cel ce are o experienţă apofatică înaltă, când se exprimă
recurge la termenii celei raţionale. Chiar dacă cunoaşterea catafatică nu poate
clarifica adâncimea tainei lui Dumnezeu, ea nu ne spune ceva contrar lui
Referate
84
Dumnezeu. Afirmaţiile cunoaşterii catafatice a lui Dumnezeu trebuie
aprofundate prin cunoaşterea apofatică, în lumina lui Hristos ca Mântuitor.
Cunoaşterea apofatică, la rândul său, spre a se tălmăci pe sine pentru folosul
duhovnicesc al credincioşilor, recurge la termenii cunoaşterii intelectuale,
cărora le conferă permanent un înţeles mai adânc decât cel pe care îl pot reda
noţiunile intelectuale.
În cunoaşterea apofatică experienţa întâlnirii cu Dumnezeu este mult
mai profundă decât în cea catafatică, deoarece în apofatism ea este însoţită de
lupta purificării omului de patimi. Cunoaşterea lui Dumnezeu ca persoană ne
este mijlocită, şi în catafatism şi în apofatism, de Revelaţia supranaturală, care
ne fereşte de panteism.
În lumina Revelaţiei supranaturale şi a Persoanei divino-umană a lui Hristos, Care
Se află în centrul ei ca Logos Creator şi Mântuitor, cunoaşterea catafatică şi cunoaşterea
apofatică nu se împotrivesc una alteia, ci se completează reciproc.
Apofatismul nu înseamnă fuga de lume în sens pietist, fiindcă lumea

este opera Logosului divin prin Care Tatăl a creat-o. şi dacă, ca Persoană,
Logosul este supraraţional, cu totul apofatic, dincolo de orice cunoaştere, ca
Raţiune absolută El poate fi cunoscut din raţiunile lucrurilor văzute şi nevăzute.
Trăirea apofatică echivalează cu un simţ al misterului, care nu exclude
raţiunea sau sentimentul, dar este mai adânc decât ele. Dinamismul cunoaşterii
apofatice al lui Dumnezeu implică şi creaţie, deoarece Logosul este subiectul
Raţiunii, Care are în Sine raţiunile tuturor lucrurilor, dar Care rămâne dincolo
de raţiune şi sentiment. Apofatismul implică o ridicare peste lucrurile lumii
care însă nu implică dispariţia lor, ci o ridicare prin ele dincolo de ele, în
Dumnezeu ca Persoană Care nu poate fi definită. Se poate spune deci că
Referate
85
apofatismul nu exclude o cunoaştere raţională a lui Dumnezeu, ci se
completează reciproc.
Trăirea apofatică a lui Dumnezeu este o caracteristică definitorie a Ortodoxiei, pentru că
îmbrăţişează întreaga creaţie în Dumnezeu, în chip holistic.
6. Cunoaşterea lui Dumnezeu în

împrejurările concrete ale vieţii
Cunoaşterea intelectuală, afirmativă şi negativă, este un produs mai
mult al gândirii teoretice, iar cea apofatică un rezultat al experienţei
duhovniceşti, insă cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii
se impune tuturor creştinilor în viaţa practică.
Fiecare om Îl cunoaşte pe Dumnezeu în acţiunea Sa providenţială prin
care este condus în împrejurările particulare ale vieţii sale: din mustrările
conştiinţei pentru relele săvârşite, din necazurile trecătoare sau mai persistente,
din bolile şi suferinţele proprii sau ale celor apropiaţi, sau din ajutorul primit de
la Dumnezeu pentru a birui şi depăşi necazurile şi bolile venite asupra omului
ca urmare a faptelor sale.
Această cunoaştere ajută la conducerea fiecărui om pe un drum propriu
de desăvârşire spirituală şi morală. Toate aceste împrejurări produc o
sensibilizare a fiinţei noastre pentru sesizarea realităţilor de dincolo de lume,
fac sufletul mai sensibil pentru prezenţa lui Dumnezeu în preajma omului şi îl
cheamă la rugăciune. Starea de rugăciune este un mijloc de sesizare a prezenţei
lui Dumnezeu în cugetul uman. Dar sensibilizare omului se înregistrează nu
doar faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semenii săi, ca dovadă a iubirii lui fată de
Dumnezeu. Hristos ne întâmpină în fiecare bolnav, în fiecare sărac, în fiecare
asuprit, cerând ajutorul nostru. Mâna întinsă a celui sărac este mâna întinsă a
Referate
86
lui Hristos, durerea lui este durerea lui Hristos prelungită de noi prin indiferenţa
pe care o manifestăm. Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale
vieţii ne conduce dinamic pe drumul propriu de desăvârşire în Hristos.
 Care este raportul dintre cunoaşterea naturală şi cea supranaturală?
 Care este premisa de la care porneşte teologia catafatică şi care sunt posibilităţile şi
limitele cunoaşterii catafatice?
 Care este premisa de la care porneşte teologia apofatică şi care este specificul
cunoaşterii apofatice?
 Care este raportul dintre cunoaşterea catafatică şi cea apofatică?
 Arătaţi caracteristicile cunoaşterii lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii?
 Arătaţi complementaritatea căilor de cunoaştere a lui Dumnezeu.
7. Concluzii
1. Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu de către om a fost sădită de Dumnezeu în fiinţa
omului pentru ca omul să tindă în chip firesc spre Dumnezeu cu ajutorul harului Său.
Cunoaşterea pe calea naturală are în vedere creaţia şi caută să descopere pe
Dumnezeu în calitate de Cauză creatore şi susţinătoare a lumii, prin contemplarea
raţională a cosmosului. Totuşi, calea naturală a cunoaşterii lui Dumnezeu este
limitată, relativă şi imperfectă şi se caracterizează prin următoarele însuşiri:
nedeplină, indirectă, analogică, simbolică, arătând cel mai evident că Dumnezeu într-
adevăr este „foc mistuitor” şi că El nu poate fi pătruns numai prin raţiune.
2. Pe cale supranaturală Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin Revelaţia divină, însă acest tip
de cunoaştere are un caracter paradoxal. La baza acestui caracter paradoxal al
cunoaşterii lui Dumnezeu se află noţiunea de
persoană, care reflectă în ea taina naturii divine incomunicabile, dar care deschide
fiinţa divină spre comunicare prin energiile necreate.
Referate
87
3. Baza teologiei catafatice o constituie comunicabilitatea lui Dumnezeu prin energiile
necreate, în timp ce obiectul teologiei apofatice îl constituie incomunicabilitatea lui
Dumnezeu după fiinţa Sa. Urmând calea cunoaşterii catafatice ajungem la o anumită
cunoaştere a lui Dumnezeu, iar calea cunoaşterii apofatice ne face să ajungem la
necunoaşterea totală –ea este calea desăvârşită, singura care se potriveşte atunci când
este vorba despre Dumnezeu, care în natura Sa nu poate fi cunoscut.
4. Catafatismul sau calea afirmativă, cea a poziţiilor, este o pogorâre de la treptele cele
mai de sus ale fiinţei către treptele cele mai de jos, în timp ce apofatismul, calea
negativă, a „abstracţiilor”, sau a „desprinderilor” succesive, se prezintă ca un suiş
dumnezeiesc. Aşadar, spre deosebire de calea negativă, care este un suiş spre unire,
calea pozitivă este o cale care coboară spre noi, o scară a teofaniilor sau a arătărilor
lui Dumnezeu în creaţie. Se poate spune chiar că este o singură cale urmată în direcţii
opuse: Dumnezeu pogoară spre noi în energiile Sale care Îl fac cunoscut, iar noi ne
suim spre El în unirile, în care El rămâne necunoscut, prin fire. Înaintarea în unirea
cu Dumnezeu nu are doar un caracter teoretic, ci este hrănită de efortul liber al
virtuţii.
5. În lumina Revelaţiei supranaturale şi a Persoanei divino-umană a lui Hristos, Care
Se află în centrul ei ca Logos Creator şi Mântuitor, cunoaşterea catafatică şi
cunoaşterea apofatică nu se împotrivesc una alteia, ci se completează reciproc.
6. Trăirea apofatică a lui Dumnezeu este o caracteristică definitorie a Ortodoxiei, pentru

că îmbrăţişează întreaga creaţie în Dumnezeu, în chip holistic.
7. Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii ne conduce dinamic pe
drumul propriu de desăvârşire în Hristos.
8. Cunoaşterea lui Dumnezeu prin raţiune, experienţă apofatică prin credinţă sau
caracterul practic al cunoaşterii lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii,
toate îşi au temeiul în lucrarea Sfintei Treimi, Care coboară la om, pentru ca omul să
înainteze dinamic în cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea virtuţilor.
Referate
88
BIBLIOGRAFIE

2. LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere, studiu
introductiv şi note de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, fără an.
Iulia, 1996.
Referate
89
2003.
V.
Fiinţa şi energiile divine

1. Fiinţa divină
2. Energiile divine necreate
3. Antinomia incognoscibil-cognoscibil, incomunicabil-
comunicabil
4. Energia divină în potenţă şi în act
5. Raportul între energiile divine şi ipostasuri
6. Teologie şi iconomie
Referate
90
7. Eroarea sofiologiei lui Bulgakov
8. Concluzii
1. Fiinţa divină
Dumnezeu este în mod necesar şi esenţial Existenţa absolută,
atotputernică, supremă, deci înţelegem că nu pot exista doi Dumnezeu, pentru
că nu pot exista două fiinţe la fel de absolute. Absolut şi suprem înseamnă şi
unic. Dacă ar fi doi dumnezei, puterea absolută a unuia s-ar limita, s-ar lovi de
puterea absolută a celuilalt şi, în concluzie, nici unul n-ar mai fi absolut.
Din faptul că Dumnezeu este absolut înţelegem că El nu poate fi
cunoscut în esenţa Lui, în centrul, în miezul Lui. Dacă cineva ar cunoaşte
esenţa lui Dumnezeu ar însemna că a ajuns la Dumnezeu, ceea ce este
imposibil şi absurd. S-a şi spus că ”un Dumnezeu definit, ar fi un Dumnezeu
finit”. De aceea, spunem că esenţa sau fiinţa lui Dumnezeu este incognoscibilă,
intangibilă şi incomunicabilă.
2. Energiile divine necreate
Referate
91
Dumnezeu, fiind Fiinţa absolută, singura existenţă din veşnicie şi
izvorul celorlalte existenţe, este clar că El este în primul rând Viaţă. Dumnezeu
nu poate fi o existenţă statică; numai moartea este inactivă, statică. Existenţa
deplină înseamnă viaţă iar viaţa înseamnă mişcare, acţiune.
Când spunem că Dumnezeu este suprema Existenţă spunem că este Viaţa
şi Mişcarea supremă, „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi este o activitate continuă, în
sensul‚ „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu încă lucrez” (Ioan 5, 17).
De aceea, existenţa lui Dumnezeu înseamnă şi energii divine, puteri şi
lucrări ce izvorăsc şi activează veşnic, pornind din esenţa, din fiinţa Lui. Aceste
energii prin care Dumnezeu îşi exprimă viaţa, puterea şi mai ales iubirea Lui
nesfârşită, comunicată permanent făpturilor Sale, se numesc energii divine
necreate, pentru a înţelege că ele nu sunt chiar esenţa sau fiinţa lui Dumnezeu
dar izvorăsc din ea şi sunt inseparabile de ea.
Aşadar, pe de o parte, prin fiinţa Lui, Dumnezeu este veşnic
incognoscibil, intangibil şi incomunicabil, iar pe de altă parte, prin energiile Lui
veşnice, infinite şi permanente, Dumnezeu este comunicabil, cognoscibil şi legat de
făptura Lui.
3. Antinomia incognoscibil-cognoscibil,
comunicabil- incomunicabil
Învăţătura ortodoxă afirmă că Dumnezeu este, pe de o parte, cognoscibil, iar pe de
altă parte, este incognoscibil. Cognoscibil este după energiile sau lucrările Lui prin care a
creat, conduce şi mântuieşte lumea, iar incognoscibil este după fiinţa Sa.
Referate
92
La baza acestui caracter paradoxal al cunoaşterii lui Dumnezeu se află
noţiunea de persoană, care reflectă în ea taina naturii divine incomunicabile, dar
care deschide fiinţa divină spre comunicare prin energiile necreate.
În lumina acestei învăţături, textele scripturistice aparent contradictorii care afirmă,
pe de o parte, că Dumnezeu este „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumina cea
neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă, a Căruia
este cinstea şi stăpânirea veşnică!” (I Timotei 6, 16), iar pe de altă parte: „Şi Cuvântul trup S-
a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin
de har şi de adevăr”, devin perfect compatibile.
La fel de explicită devine şi atitudinea Sfinţilor Părinţi, care, pe de o parte, dau lui
Dumnezeu o mulţime de numiri: "Cel cu multe nume", iar pe
de altă parte declară că nu I Se potriveşte nici un nume: "Cel fără nume".
Spunând că Dumnezeu este „Cel cu nume multe”, Părinţii au în vedere lucrările Lui,
care sunt multe şi variate, cauză din care Dumnezeu este cu multe nume. Când se referă la
fiinţa Lui, care rămâne necunoscută, Părinţii afirmă că nici un nume nu I Se potriveşte, El
fiind după fiinţă "Cel fără nume". În acest sens, Talasie Libianul spune: "pentru lămurirea
raţiunilor contemplate în jurul fiinţei, ne folosim de cuvinte şi nume, dar cele ce sunt fiinţa
acestea rămân necunoscute de minte şi negrăite prin cuvânt şi nume, fiind cunoscute de
Sfânta Treime".
Lucrările lui Dumnezeu le cunoaştem fie din considerarea aspectelor creaţiunii, care
sunt tot atâtea rezultate ale lucrărilor lui Dumnezeu, fie prin credinţă, prin trăirea lor, din
vederea lumini dumnezeieşti. Însă experienţa lucrărilor dumnezeieşti, trăirea lor,
are loc numai pe o treaptă superioară de viaţă curăţită şi înduhovnicită şi în

această viaţă doar intermitent. Vederea deplina a lui Dumnezeu o vom avea în viaţa
viitoare.
Caracteristic Bisericii Răsăritene este faptul că ea afirmă posibilitatea unui progres
în cunoaşterea lui Dumnezeu care are ca scop prefacerea chipului lui Dumnezeu din om în
asemănare cu Dumnezeu.
Referate
93
Spre deosebire de învăţătura romano-catolică, ce accentuează "catafatismul", adică
cunoaşterea lui Dumnezeu prin analogie cu lucrurile create, învăţătura ortodoxă afirmă că
fiinţa divină nu poate fi văzută niciodată, iar vederea luminii dumnezeieşti nu poate fi
cuprinsă niciodată raţional.
Biserica Ortodoxă accentuează deci "apofatismul", adică cunoaşterea lui Dumnezeu
prin puterea Duhului, cunoaştere experimentală, supraraţională şi inefabilă, cunoaştere ce
implică conştiinţa că Dumnezeu este totodată incognoscibil şi se exprimă prin termeni opuşi,
antinomici.
Dumnezeul învăţăturii creştine nu este o fiinţă abstractă, un principiu fără voinţă, o

lege uniformă şi nepăsătoare, ci un Dumnezeu care poate şi vrea să-şi mântuiască creatura
căzută, iar această mântuire stă în unirea omului cu Dumnezeu în iubire.
Afirmaţia Sfântului Apostol Petru, conform căreia creştinii sunt destinaţi să devină
„părtaşi ai firii dumnezeieşti” (II Petru 1, 4), este categorică şi exclude orice dubiu asupra
unirii reale cu Dumnezeu, unire ce ne este făgăduită şi vestită drept scopul ultim, drept
fericirea veacului viitor. Afirmaţia pare a fi însă în contradicţie cu alte mărturii scripturistice
şi patristice cu privire la incomunicabilitatea absolută a fiinţei dumnezeieşti.
De altfel, din Scriptură şi din literatura patristică s-ar putea scoate două serii de texte
contradictorii, unele mărturisind faptul că firea dumnezeiască este inaccesibilă, iar celelalte
afirmând că Dumnezeu Se comunică, Se oferă experierii prin trăire, poate fi realmente atins
în unire (cu El). Aşadar, Dumnezeu ar fi cu totul de neatins şi totodată s-ar împărtăşi în chip
real fiinţelor create fără să putem desfiinţa sau reduce în vreo măsură vreunul din termenii
acestei antinomii.
Sfântul Grigorie Palama a consacrat un dialog intitulat „Theéophanès”, problemei
dumnezeirii care nu se poate împărtăşi, dar care, totuşi, se împărtăşeşte.
Vorbind despre afirmaţia mai sus menţionată a Sfântului Apostol Petru, Sfântul
Grigorie consideră că expresia are un caracter antinomic, ce o înrudeşte cu dogma Sfintei
Treimi, mai exact aşa cum Dumnezeu este deodată Unul şi Trei, tot aşa "natura divină
trebuie să fie numită în acelaşi timp neîmpărtăşibilă şi, într-un anumit înţeles, împărtăşibilă.
Referate
94
Trebuie să afirmam amândouă lucrurile odată şi să păstrăm antinomia lor ca pe un criteriu al
slavei ".
Biserica Răsăritului învaţă că Dumnezeu nu ni Se împărtăşeşte nici după fiinţa Sa,

nici după ipostasurile Sfintei Treimi.
Dacă ni S-ar împărtăşi după fiinţă, dacă am putea participa la ea, fie şi într-o infimă măsură,
în acel moment am înceta de a mai fi ceea ce suntem şi am deveni Dumnezeu după fire, iar
Dumnezeu nu ar mai fi Treime, ci un Dumnezeu μυριυπόστατος, cu miliarde de ipostasuri,
adică tot atâtea ipostasuri câte ar fi persoanele ce s-ar împărtăşi de fiinţa Sa.
Dacă ni S-ar împărtăşi după vreunul din ipostasuri, am fi fiecare un alt Hristos. După ipostas,
unirea nu a avut loc decât o dată, în Fiul întrupat.
Reiese cu evidenţă că nu putem participa nici la firea şi nici la ipostasurile Treimii,
însă la fel de evident este şi faptul că făgăduinţa divină nu poate fi o iluzie. Urmează că
trebuie mărturisită în Dumnezeu o distincţie negrăită, alta decât cea existentă între fiinţă şi
persoană, o distincţie după care El ar fi deodată totalmente inaccesibil şi accesibil în anumite
privinţe.
Această distincţie este mărturisită de Biserica Răsăritului, anume distincţia dintre
fiinţa sau natura propriu-zisă a lui Dumnezeu, care este inaccesibilă, incognoscibilă,
incomunicabilă, şi energiile sau lucrările dumnezeieşti, adică acele puteri naturale şi
inseparabile de fiinţă în care Dumnezeu purcede în afară, se arată, se comunică, se dăruieşte.
Dumnezeu Se împărtăşeşte numai după lucrările Sale. Duhul lui Dumnezeu după
fiinţă nu Se împărtăşeşte, dar Se împărtăşeşte celor vrednici prin har. Există deci fiinţa
neîmpărtăşibilă şi lucrările care izvorăsc din ea, ce se lasă împărtăşite. Aceste lucrări sunt
necreate şi nedespărţite de fiinţa lui Dumnezeu.
Energiile divine necreate sunt manifestarea Fiinţei celei mai presus de fiinţă sau,
cum spunea Sf. Grigore Palama, "ele sunt relaţii ale fiinţei cu tot ce nu e Dumnezeu, adică cu
creaţia, dar aceasta nu înseamnă că dacă nu ar exista lumea nu ar exista aceste energii, pentru
Referate
95
că Dumnezeu le are pe unele din aceste energii în relaţie cu ideile eterne ale lumii, iar pe
altele în relaţie cu ideile actualizate".
Necesitatea de a stabili o bază dogmatică a unirii cu Dumnezeu este cea care a
determinat Biserica Răsăritului să formuleze învăţătura privind distincţia reală existentă între
fiinţa şi energiile dumnezeieşti. Este adevărat că Sfântul Grigorie Palama este cel care a
formulat cu claritate dogmatică această învăţătură, dar nu este mai puţin adevărat că ea se
găseşte în forme mai puţin clare la cei mai mulţi dintre Părinţii greci, urcând în timp până la
primele secole ale Bisericii. Aceasta este tradiţia însăşi Bisericii de Răsărit, strâns legată de
dogma trinitară.
4. Energia divină în potenţă şi în act

În ceea ce priveşte energiile divine necreate trebuie să facem deosebire importantă,
anume între potenţă şi act. Ca potenţe, energiile există deodată cu fiinţa divină dar, ca acte şi
lucrări, aceste potenţe devin realităţi prin voia lui Dumnezeu. Dumnezeu le poate face active
pe unele din ele chiar înainte de a fi lumea ca relaţii ale sale cu ideile lucrurilor şi, cum
Dumnezeu poate gândi orice din eternitate, există relaţii ale Sale cu ideile lumii din veşnicie.
Energia nu este o funcţiune divină faţă de creaturi, cu toate că Dumnezeu creează şi
activează prin energiile Sale, care pătrund tot ceea ce există. Creaturile ar putea să nu existe,
dar Dumnezeu S-ar arăta totuşi în afară
de fiinţa Sa; exista o veşnică iradiere a fiinţei divine ce poate fi comparată cu lumina soarelui
ce se revarsă în afara discului solar, chiar dacă fiinţele capabile să primească lumina Sa ar
exista sau nu. Evident, expresiile „a se arăta” şi "în afară" sunt inadecvate aici pentru că ceea
ce este în afară începe să existe numai odată cu creaţia, iar „arătarea” nu poate fi concepută
decât într-un mediu străin de Cel care Se arată. Cu toate acestea, trebuie spus că, chiar
înainte de creaţie exista un loc în care este posibil să fie aşezată creaţia.
Lumea creată nu devine fără sfârşit şi veşnică alături de Dumnezeu pentru faptul că
purcederile naturale sau energiile sunt dumnezeieşti. Energiile nu presupun pentru
Referate
96
Dumnezeu necesitatea de a crea, creaţia este un act liber săvârşit de energia dumnezeiască,
dar determinat de o hotărâre a voinţei comune celor Persoanelor treimice.
Este un act al voinţei lui Dumnezeu care pune un subiect nou, în afară de fiinţa
dumnezeiască, ex nihilo. „Mediul” arătării Sale va începe în acest fel, însă, în ceea ce
priveşte arătarea Sa, aceasta este veşnică: ea este slava lui Dumnezeu. De aceea, Scriptura
spune că Dumnezeu Tatăl este Tatăl Slavei (Efes. 1, 17), Fiul lui Dumnezeu este strălucirea
Slavei (Evrei 1, 3) şi El a avut Slava la Tatăl mai înainte de a fi lumea (Ioan 17, 5), iar Duhul
lui Dumnezeu este Duhul Slavei (I Petru 4, 14).
În această Slavă proprie, prin Sine, Dumnezeu trăieşte într-o fericire desăvârşită mai
presus de orice slavă, fără să aibă nevoie de vreun martor şi fără a putea admite vreo
împărţire. În mila şi dragostea Sa infinite, Dumnezeu doreşte să-Şi comunice fericirea Sa
şi să-Şi facă părtaşi care să fie fericiţi de slava Sa, El Îşi activează desăvârşirile-I nesfârşite şi
ele se dezvălui în făpturile Sale; slava Sa se arată în toate creaturile Sale, îmbracă măreţia
lumii văzute. Energiile infinite şi veşnice ale lui Dumnezeu rămân în făpturi, fiinţe create din
neant prin voinţa lui Dumnezeu, mărginite şi schimbătoare, făcând să strălucească în toate
măreţia lui Dumnezeu şi arătându-se dincolo de toate ca lumina dumnezeiască pe care lumea
creată nu o poate cuprinde. În această lumină ne vom ridica începând din lumea aceasta şi
continuând în viaţa viitoare. Ea este lumina taborică, Împărăţia cerurilor în care drepţii vor
străluci ca soarele.
Energiile necreate înseamnă posibilitatea lui Dumnezeu de a se manifesta în chipuri
diferite în actele în care se manifestă. „Fără aceasta posibilitate Dumnezeu nu ar fi liber.
Energiile necreate ale lui Dumnezeu înseamnă, în definitiv, spune Dumitru Stăniloae, pe de o
parte posibilităţile fiinţei Lui de a-şi manifesta bogăţiile ei inepuizabile, iar pe de alta actele
în care se manifestă aceste posibilităţi. Fiinţa dumnezeiască trebuie să aibă prin ea însăşi
infinite posibilităţi de a se manifesta, dar şi libertatea de a activa din aceste posibilităţi, pe
cele pe care le vrea. Fără aceste posibilităţi n-ar fi nesfârşit de bogată şi dacă nu le-ar putea
activa pe care le vrea, n-ar fi liberă, ci ar fi monotonă şi supusă aceleiaşi manifestări în veci.”
Referate
97
(Posibilităţile sunt aici considerate nu în accepţiunea unei stări încă neîmplinite, potenţiale,
ci în accepţiunea suveranităţii, a supraplinătăţii, a atotputerniciei)
S-a obiectat împotriva doctrinei răsăritene despre fiinţă şi energii, că L-a transformat
pe Dumnezeu într-o realitate compusă. Contra acestei obiecţii catolice s-a răspuns că
lucrarea nu face compusă fiinţa, ci ea este o manifestare a ei, că lucrarea ţine de firea fiinţei.
Fiinţa fără putere sau lucrare
nu poate exista, precum nici invers, adică lucrarea fără fiinţă. Nu s-a văzut niciodată vreo
fiinţă fără puterea de a sta sau de a se mişca. Nu poate fi ceva compus cu propria sa lucrare,
aşa cum nu e compusă raza pentru că luminează.
Adversarii energiilor necreate confundă o abstracţie a cugetului cu realitatea.
Lucrarea este manifestarea puterii intrinsece a fiinţei. "Fiinţa fără energie, zice Sf. Grigore
Palama, este o iluzie regretabilă".
Unitatea lui Dumnezeu nu poate fi aşa cum o cugetăm noi printr-un concept raţional
care reduce totul la o singura latură, o singura categorie. Unitatea lui Dumnezeu e
antinomică pentru cugetarea noastră.
Unitatea lui Dumnezeu nu este o abstracţie filosofi că, ci realitatea vie, trăită concret
ca bogăţie nesfârşită ce nu exclude distincţia. Unitatea aceasta face ca posibilităţile şi
manifestările lui Dumnezeu să fie totuşi unitare şi conforme cu fiinţa Sa. Aşa se explică
motivul pentru care teologia răsăriteană vorbeşte când de un număr nesfârşit de lucrări, când
de una. Precum fiinţa şi lucrarea sunt una şi deosebite, tot astfel se poate zice că e o lucrare
sau că sunt nenumărate.
Lucrarea lui Dumnezeu e una, pentru că e manifestarea fiin ţei Lui, dar sunt multiple
pentru că lucrarea Lui este multiformă şi diferită, deşi unitară.
Cei ce s-au opus energiilor necreate s-au prevalat de concepţii şi noţiuni filosofice,
de natura pură ce nu are nimic comun cu Sfânta Scriptură, iar rezultatul a fost că, în timp ce
existenţa energiilor necreate a favorizat dezvoltarea unei spiritualităţi dinamice ce este un
tezaur al tradiţiei răsăritene, absenţa lor a dus la prăbuşirea spiritualităţii creştine şi la
provocarea unei crize spirituale ce confruntă lumea actuală. Renunţând la energiile necreate
Referate
98
ai renunţat la scara de diamante pe care Dumnezeu coboară în Biserică şi pe care omul urcă
spre Dumnezeu prin îndumnezeire şi transfigurare.
Cu privire la energiile divine trebuie făcute câteva precizări importante:
1. Energiile se deosebesc de fiinţă nu atât prin faptul că sunt mai puţin concentrate ca fiinţa,
că sunt o ţâşnire treptată a forţelor incluse în fiinţă, ci în primul rând prin faptul că ele nu
sunt ţâşniri necesare, mereu la fel, sau evolutive, nu sunt ţâşniri inevitabile, independente
de voinţa divină, ci sunt manifestări voluntare. Ca atare, ele presupun Persoana, sau
Persoanele divine, au un caracter personal. Sunt acte contingente, absolut libere şi deloc
necesare pentru Dumnezeu. Lucrările sau actele divine nici nu completează şi nici nu
diminuează cu ceva fiinţa divină. Adică nu decurg dintr-o necesitate de completare a
fiinţei divine, dintr-o nedesăvârşire a ei. Ele nu reprezintă forme noi la care trebuie să
ajungă divinitatea pentru a se realiza deplin, pentru a-şi arăta toată virtualitatea ei, ca în
filozofia hegeliană. Dumnezeu trăieşte în Sine plenitudinea actualizată din veci.
2. Energiile nu sunt totuşi cu totul goale de un conţinut care provine din fiinţa
divină, ci prin ele iradiază ceva dine ea, ele izvorăsc din fiinţa divină şi sunt
nedespărţite de ea. Dumnezeu cel personal manifestă ceva din fiinţa divină în lucrările
Sale, conţinutul fiinţei divine nu rămâne strict în afară mişcării, pe care o
reprezintă actele lui Dumnezeu, aceste acte nefiind în afară sau contrare fiinţei
divine, ci avându-şi temeiul în ea, fiind ca nişte iradieri din ea, dar nişte iradieri
voluntare. Nu se poate cugeta un act al cuiva fără ca acela să nu manifeste
ceva din fiinţa lui în acel act.

3. Aceste acte nu sunt totuşi una cu fiinţa divină, ele nu poartă în ele toată fiinţa divină.
Fiinţa divină nu e întreagă decât a Celui ce o are. În manifestări, în

comunicări nu se dă întreagă.
4. În grade restrânse energiile divine poartă în ele specificul fiinţei divine întregi. Ceea ce
comunică cineva din fiinţa sa poartă totuşi specificul întregii lui fiinţe.
Referate
99
5. Ceea ce se comunică de către cineva altcuiva se modelează într-un anumit fel
după măsurile şi după starea celui ce i se comunică. Noi participăm la

Dumnezeu în energiile Sale, pe măsura puterii noastre, aceasta nu înseamnă că
Dumnezeu nu Se arată în mod deplin în purcederea Sa ad extra. Dumnezeu

ca persoană ni se poate comunica prin energiile Sale tot mai mult, pe măsură
ce devenim mai capabili de a-L înţelege şi cuprinde, dar ca izvor al energiilor
rămâne mereu inepuizabil şi mai presus de ce ne comunică.
5. Teologie şi iconomie
Sfinţii Părinţi fac o deosebire importantă între teologie, pe care o înţelegeau ca

referindu-se la învăţăturile privitoare la Fiinţa dumnezeiască în sine, deci la misterul vieţii
interne al Sfintei Treimi, şi iconomie, pe care o înţelegeau ca opera comună Persoanelor
treimice în raporturile cu lumea.
În creaţie, Treimea cea de o fiinţă Se face cunoscută prin energiile Sale
fireşti. Aşadar, energiile divine au un rol revelator, deosebindu-se de fiinţa care
rămâne de necunoscut. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Afirmând
că Îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru în energiile Sale, noi nu făgăduim deloc că ne putem
apropia de El chiar în fiinţa Sa. Căci, dacă energiile Sale pogoară până la noi, fiinţa Sa
rămâne de neatins”.
Energiile interpretate din această perspectivă ţin un loc de mijloc. Ele
aparţin teologiei ca forţă externă şi inseparabilă a Treimii, existând
independent de actul creaţiei, dar ele ţin şi de iconomie pentru că Dumnezeu se manifestă
creaturilor în energii. În fiecare lucrare ce vine la noi avem pe firul energiilor toate
Persoanele divine întoarse către noi, intrate în legătură cu noi. Sau, cum spune teologia
patristică, fiecare lucrare provine din Tatăl, se comunică prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Referate
100
Lucrarea Sfintei Treimi în exterior se manifestă în lume prin energii. Treimea
coboară în lume prin energiile divine ca să ne înalţe şi pe noi spre comuniunea trinitară. În
puterea Duhului ne înălţam cu Hristos către Tatăl. Prin Duhul cunoaştem pe Hristos Fiul lui
Dumnezeu şi în Fiul vedem pe Tatăl. Duhul este faţă Treimii întoarsă către noi. De aceea tot
darul ce ne vine de sus se numeşte dar al Duhului Sfânt sau Duh. Prin Duh avem în noi
întreaga Sfântă Treime.
În acest fel, învăţătura ortodoxă că nu putem vedea fiinţa divină, ci numai lucrarea
sau energiile divine, nu ne desparte de Dumnezeu ci ne pune în legătura cu Dumnezeu, Cel
în trei persoane.
6. Raportul dintre energiile divine şi ipostasurile Sfintei Treimi
Aşa cum am văzut, teologia Bisericii Răsăritene distinge în Dumnezeu cele trei
ipostasuri –purcederi personale, natura sau fiinţa şi energiile –purcederi fireşti.
Întrucât energiile ţin în mod firesc de fiinţa divină comună celor trei ipostasuri, ele
sunt comune celor trei Persoane. Fiecare din energiile (lucrările) necreate, fie că reprezintă o
relaţie faţă de lume, fie că este o posibilitate înainte de a fi lumea, rămân comune ipostaselor
divine, dar,
deşi comune, fiecare ipostas are lucrarea altfel, sau e subiect al acestei lucrări într-un fel
propriu, aşa cum are şi fiinţa divină comună într-un mod specific.
Sf. Grigore Palama zice: "fiecare ipostas divin, cu toate că are o lucrare comună cu
celelalte ipostasuri, o are totuşi în felul său propriu". Părinţii ne învaţă că cele trei Persoane
au una şi aceeaşi lucrare, dar nu una asemănătoare, ci proprie fiecăreia din ele. Aceeaşi
lucrare divină este atât proprie celor trei ipostasuri, dar şi proprie fiecărei dintre ele în parte.
Nu există distanţă între persoană şi lucrare sau între fiinţă şi persoană. Lucrarea e numai
modul de a activa o posibilitate a fiinţei. Noi putem experia persoanele nu după fiinţă, ci
după lucrarea lor. Chiar în viaţa noastră cotidiană putem avea cea mai strânsă comuniune cu
diferite persoane, dar nu le putem cunoaşte în fiinţa lor, ci după comportament şi
Referate
101
manifestare. Fiinţa e numai sâmburele de mister al fiecărei existenţe, focarul
inepuizabil al tuturor manifestărilor.
Distincţiile pe care învăţătura ortodoxă le admite în Dumnezeu nu sunt împotriva
atitudinii sale apofatice faţă de realităţile revelate, ci ele sunt dictate tocmai de grija de a păzi
taina, exprimând în acelaşi timp în dogmă datele Revelaţiei. Aceste distincţii reale nu
introduc nici o compunere sau descompunere în fiinţa lui divină, ci arată taina lui
Dumnezeu, absolut unul în ceea ce priveşte firea, absolut întreit în ceea ce priveşte
persoanele. Treime atotputernică şi inaccesibilă, trăind în belşugul Slavei care este Lumina
Cea necreată, Împărăţia Sa veşnică în care vor intra toţi aceia care se vor face împreună
moştenitori cu Fiul Său. Aşadar, distincţiile nu sunt împărţiri sau separări în fiinţa
dumnezeiască. Energiile, în care Dumnezeu purcede în afară, sunt chiar Dumnezeu, dar nu
după fiinţă. Sfinţii Părinţi aplică energiilor numele de „raze ale dumnezeirii” care pătrund în
universul creat şi care sunt cauza existenţei sale. În energii, Dumnezeu este, există şi se
arată, ele sunt în toate şi în afară de toate.
7. Eroarea sofiologiei lui Bulgakov
Nesocotirea deosebirilor dintre fiinţă şi energii, sau între Treimea teologică şi

Treimea iconomică, a dus în Ortodoxie la erori grave, ca cea a lui Serghei Bulgakov, care a
elaborat a teorie despre aşa-zisa "Sofia". Cu alte cuvinte, el a identificat energiile divine şi
ideile eterne ale lucrurilor create cu însăşi fiinţa lui Dumnezeu, numindu-le Sofia necreată.
Căci fiinţa comună a Persoanelor divine nu poate fi, zice el, o formă lipsită de conţinut, o
esenţă abstractă care nu se potriveşte cu realitatea completă şi cu bogăţia vieţii intertrinitare.
L
Şi Sfântul Grigorie Palama a spus că fiinţa fără energie e o formă abstractă, posibilă
numai de gândit, dar nu de existat. Dar el nu a concluzionat de aici că fiinţa nu e decât
totalitatea energiilor şi ideilor divine, cum a făcut teologul rus, ci că fiinţa fără energie nu
există, aşa cum nu există minte fără cugetare. De fiinţă ţin în mod natural energiile, aşa cum
de minte ţin în mod natural cugetările, dar de aici nu urmează că fiinţa nu e altceva decât
Referate
102
energiile, sau că mintea e actele cugetării. „Natura şi lucrarea nu sunt acelaşi lucru” spune
Sf. Grigorie Palama. Aşadar, înţelepciunea lui Dumnezeu este eternă, dar nu e fiinţa lui
Dumnezeu, ci e lucrarea Lui.
După Serghei Bulgakov, Sofia e fiinţa divină şi ea totuşi se revarsă în lume, lumea ea
însăşi reproducere a fiinţei divine, sau a Sofiei divine, substanţă din substanţa divină, pusă în
stare de devenire. Iată erorile ce decurg din această teorie:
 Introducând energiile în fiinţa divină, lumea se uneşte cu fiinţa divină, sau chiar este şi ea
fiinţă divină, se face una cu Dumnezeu. Omul nu mai devine astfel Dumnezeu după har,
ci devine sau este Dumnezeu după fiinţă.
 Nu mai există apofatism, o necunoaştere eternă a fiinţei divine, pentru că ea devine, din
cauza confuziei energiilor, fiinţă perfect cognoscibilă.
 Dumnezeirea se revarsă întreagă în lume şi devine pur imanentă, nu mai este
transcendenta.
 Dumnezeu intră în devenire sau mişcare ca şi lumea, căci nu mai este nimic în Treime
care să rămână neantrenat în lume.
 Conţinutul dumnezeirii are întreg o referire la lume, căci nu mai e nimic în ea care să
însemne o viaţă proprie indiferent de lume. De aici teza lui Bulgakov că lumea e o
necesitate pentru Dumnezeu şi dumnezeirea e omenitatea cerească.
 Identificând raporturile dintre persoanele divine, în referinţele lor faţă de lume, cu
raporturile lor interne, ca la catolici, Bulgakov ajunge să accepte Filioque.
El a fost condamnat de un sinod rusesc pentru că, departe de a ţine seama de
distincţia pe care teologia răsăriteană a făcut-o între fiinţă şi energii, s-a lăsat influenţat de
teoria hegeliană şi a căzut în panteism. După Revoluţia din Rusia (1917), Bulgakov a
emigrat în Franţa şi acolo, influenţat de filosofia hegeliană, şi-a creat învăţătura lui despre
Sofia necreata, care intra în
conflict cu învăţătura fundamentală a Bisericii Răsăritene şi duce la confuzii regretabile în

domeniul spiritualităţii creştine. Prin deosebirea ce o face între fiinţă şi energii, Ortodoxia se
distanţează atât de panteismul religiilor orientale, care confundă pe Creator cu creaţia şi
Referate
103
omul numai poate scăpa de dominaţia naturii, dar ţine distanţa, în acelaşi timp, şi de
separaţia deistă pe care creştinismul apusean a introdus-o între Dumnezeu şi lume şi unde
omul ia locul lui Dumnezeu pe pământ, dominând natura cu atâta intensitate incit provoacă
criza ecologică. Ortodoxia nu pledează nici pentru panteism şi nici pentru deism, ci pentru
transfigurarea creaţiei prin energiile necreate Care izvorăsc din fiinţa Lui Dumnezeu şi se
comunică omului în Biserică de la Cincizecime, de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, pentru
ca credincioşii să se înalţe la asemănarea cu Dumnezeu, iar Duhul Sfânt prin Fiul este Tatăl.
 Argumentaţi afirmaţia: La baza caracterului paradoxal al cunoaşterii lui Dumnezeu
stă noţiunea de Persoană.
 Care este baza dogmatică a unirii omului cu Dumnezeu? În ce constă unirea omului
cu Dumnezeu?
 Doctrina răsăriteană despre fiinţă şi energii, L-a transformat pe Dumnezeu într-o
realitate compusă?
Referate
104
 Care este raportul dintre energiile divine necreate, fiinţa divină şi ipostasurile Sfintei
Treimi?
 În ce legătură stă neînţelegerea de către apuseni a antinomiei: Dumnezeu împărtăşibil
şi neîmpărtăşibil, cu criza spirituală şi ecologică pe care o traversează omenirea?
8. Concluzii
1. Prin fiinţă Sa, Dumnezeu este veşnic incognoscibil, intangibil şi incomunicabil, iar
prin energiile Lui veşnice, infinite şi permanente, Dumnezeu este comunicabil,
cognoscibil şi legat de făptura Lui.
2. Biserica Răsăriteană afirmă posibilitatea unui progres în cunoaşterea lui Dumnezeu
care are ca scop prefacerea chipului lui Dumnezeu din om în asemănare cu
Dumnezeu.
3. Spre deosebire de învăţătura romano-catolică, ce accentuează "catafatismul", adică
cunoaşterea lui Dumnezeu prin analogie cu lucrurile create, învăţătura ortodoxă
afirmă că fiinţa divină nu poate fi văzută niciodată, iar vederea luminii dumnezeieşti
nu poate fi cuprinsă
niciodată raţional. Biserica Ortodoxă accentuează deci "apofatismul", adică

cunoaşterea lui Dumnezeu prin puterea Duhului, cunoaştere experimentală,
supraraţională şi inefabilă, cunoaştere ce implică conştiinţa că Dumnezeu este
totodată incognoscibil şi se exprimă prin termeni opuşi, antinomici.
4. Biserica Răsăritului învaţă că Dumnezeu nu ni Se împărtăşeşte nici după fiinţa Sa,
nici după ipostasurile Sfintei Treimi, dar mărturiseşte în Dumnezeu o distincţie
negrăită, alta decât cea existentă între fiinţă şi persoană, o distincţie după care El ar fi
deodată totalmente inaccesibil şi accesibil în anumite privinţe, anume distincţia dintre
fiinţa sau natura propriu-zisă a lui Dumnezeu, care este inaccesibilă, incognoscibilă,
incomunicabilă, şi energiile sau lucrările dumnezeieşti, adică acele puteri naturale şi
inseparabile de fiinţă în care Dumnezeu purcede în afară, se arată, se comunică, se
dăruieşte.
Referate
105
BIBLIOGRAFIE
2003.
5. IDEM, „Dumnezeu este iubire”, «Ortodoxia», nr. 3, 1971.
Referate
106
VI.
Atributele lui Dumnezeu

1. Originea divino-umană a atributelor divine
2. Formularea şi împărţirea atributelor divine
3. Atributele naturale
3.1. Aseitatea lui Dumnezeu
3.2. Spiritualitatea lui Dumnezeu
3.3. Atotprezenţa lui Dumnezeu
3.4. Veşnicia lui Dumnezeu
3.5. Neschimbabilitatea lui Dumnezeu
3.6. Atotputernicia lui Dumnezeu
4. Atribute intelectuale
4.1. Atotştiinţa lui Dumnezeu
4.2. Atotînţelepciunea lui Dumnezeu
5. Atribute morale
5.1. Sfinţenia lui Dumnezeu
Referate
107
5.2. Dreptatea lui Dumnezeu
5.3. Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu
1. Originea divino-umană a atributelor divine
Învăţătura ortodoxă despre raportul dintre fiinţa divină şi lucrările

(energiile) divine, între energiile divine şi ipostasurile treimice, înfăţişează pe
Dumnezeu ca o fiinţă cu o nesfârşită bogăţie de potenţe şi lucrări, prin care se
manifestă în afară şi coboară până la noi, fără să Se epuizeze în ele şi ca
Persoană liberă, stăpână pe fiinţa şi lucrările Sale şi Care după fiinţă este
transcendent iar prin energiile Sale necreate este imanent şi Însuşi prezent în
noi, îndumnezeindu-ne şi unindu-ne cu Sine.
Dumnezeu s-a dăruit astfel omului spre cunoaştere în măsura puterii
acestuia de a cuprinde ceva din ce e necuprins şi în măsura în care această
cunoaştere îi era de trebuinţă şi folositoare pentru mântuirea şi fericirea lui
veşnică. Această cunoaştere limitată ne e descrisă de unul dintre Sfinţii
Părinţi: „Nu cunoaştem pe Dumnezeu din fiinţa Lui, ci din măreţia faptelor şi din purtarea
de grijă ce o are pentru cele ce sunt aici căci prin aceste înţelegem ca prin nişte oglinzi
nemărginite bunătatea, înţelepciunea şi puterea Lui”.
Atributele lui Dumnezeu sunt nişte concluzii asupra acţiunii lui
Dumnezeu în lume, pe care omul le poate trage privind cu ochii raţiunii
Referate
108
luminate de credinţă, efectele lucrărilor lui Dumnezeu în lume. Ele exprimă
modul în care se oglindesc în conştiinţa noastră relaţiile lui Dumnezeu cu
lumea în creaţie, providenţă, mântuire, sfinţire, judecată, desăvârşire. Aceste
atribute precizează în chip subiectiv şi analogic raporturile reale ale lui
Dumnezeu cu creaţia Sa.
Lumea a fost creată de Dumnezeu prin voinţa Sa, adică prin lucrările
Sale necreate, de aceea lumea constituie un fel de carte a naturii din care
putem deduce anumite atribute ale lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul
Apostol Pavel spune: "cele nevăzute ale Lui se vad de la facerea lumii, înţelegându-se
prin făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare"
(Rom.1,20).
Atributele lui Dumnezeu pot fi cunoscute prin meditaţiile asupra
lucrării lui Dumnezeu în creaţie, însă, în acelaşi timp, atributele lui Dumnezeu
pot fi descoperite nu numai pe calea meditaţiei, ci şi prin trăire.
Dacă meditaţia te face să te concentrezi asupra efectelor lucrării lui
Dumnezeu în lume, trăirea te face să te ridici ceva mai sus. Vederea lui
Dumnezeu faţă către faţă se va realiza numai veacul viitor. Acum avem numai
o cunoaştere a lucrării lui Dumnezeu, care descoperă ceva din fiinţa lui
Dumnezeu, dar fiinţa lui Dumnezeu nu o vom cunoaşte în veacul de acum.
Prin ochii raţiunii, luminată de credinţă, avem posibilitatea, în existenţa
noastră pământească să descoperim doar atributele lucrării lui Dumnezeu.
Atributele divine sunt, mai întâi, nişte reprezentări subiective şi
analogice izvorâte din efectul lucrării lui Dumnezeu în lume: "pentru că ceea ce
Referate
109
se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei fiindcă Dumnezeu le-a arătat
lor" (Rom. 1, 19).
Obârşia atributelor lui Dumnezeu este, deci, divină şi umană în
acelaşi timp, obiectiv şi reală, dar şi subiectivă, concomitent.
Faptul că ceea ce se ştie despre Dumnezeu vine din inima omului,
denotă că atributele au un caracter subiectiv, iar faptul că aceste reprezentări
subiective te înalţă cu mintea către Dumnezeu, pornind de la atributele lui

Dumnezeu în creaţie, are caracter analogic. Dar cu toate că ele sunt
subiective şi analogice, aceste atribute au caracter obiectiv şi real, pentru că se
întemeiază pe lucrarea concretă a lui Dumnezeu în creaţie.
Atributele împărtăşesc antinomia care stăpâneşte însăşi cunoaşterea lui
Dumnezeu: Îl cunoaştem şi nu-L cunoaştem; Îl cunoaştem după energii, dar nu-
L cunoaştem după fiinţă; ele definesc pe Dumnezeu şi nu-L definesc.
Învăţătura ortodoxă afirmă că atributele divine sunt reprezentări
subiective, însă despre nişte raporturi reale, obiective ale lui Dumnezeu cu
lumea însufleţită şi neînsufleţită şi manifestate în energiile Sale necreate.
Trebuie să se facă deosebire clară între atribute, însuşiri personale şi
predicate.
Atributele se referă la înţelepciunea, puterea şi iubirea lui Dumnezeu
care se oglindesc în cosmosul creat de Dumnezeu.

Însuşirile sau proprietăţile personale ale lui Dumnezeu se referă la
relaţiile interne existente în Sfânta Treime. Ele pun în evidenţă calitatea

Tatălui de născător şi purcezător, calitatea Fiului de „născut şi nepurces” şi
însuşirea Duhului de „purces”.
Referate
110
Predicatele Îl caracterizează pe Dumnezeu ca subiect al lucrării
săvârşite în afara dumnezeirii, în raport cu lumea: Tatăl este Creatorul, Fiul

este Răscumpărătorul, Duhul Sfânt este Sfinţitorul.
Romano-catolicii au o altă concepţie despre atributele divine. Diferenţa
esenţială dintre ortodocşi şi romano-catolici este că, în timp ce ortodocşii
pun atributele divine în relaţie cu lucrările necreate care izvorăsc din fiinţa lui
Dumnezeu şi se referă la ceea ce este în jurul lui Dumnezeu, teologia catolică

aşează atributele divine în relaţie directă cu însăşi fiinţa lui Dumnezeu.
În teologia ortodoxă atributele sunt văzute dincolo de fiinţa lui
Dumnezeu, în efectele lucrărilor necreate ale lui Dumnezeu, în teologia catolică
se consideră că atributele divine constituie însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Romano-
catolicii pornesc de la un atribut principal considerat constitutivul fiinţei
dumnezeieşti, pe care îl identifică când cu fiinţa, când cu infinitatea, când cu
aseitatea şi care devine principiul tuturor atributelor dumnezeieşti.
Răsăritul consideră că fiinţa lui Dumnezeu rămâne necunoscută, în timp
ce apusenii introduc raţionalismul în însăşi fiinţa lui Dumnezeu, dând omului
impresia că-L poate cunoaşte şi stăpâni pe Dumnezeu, de unde tendinţa omului
de a lua locul lui Dumnezeu pe pământ.
Răsăritenii păstrează taina dumnezeirii pentru ca să-L cunoască pe
Dumnezeu nu numai prin raţiune, ci prin viaţa, experienţă şi trăire, ce
angajează cunoaşterea omului întreg.
Scolastica medievală are caracterul ei speculativ şi a dat naştere la două
curente cu privire la atributele ce privesc fiinţa lui Dumnezeu:
Referate
111
 după nominalişti, atributele lui Dumnezeu sunt elemente temporale şi
secundare care desfăşoară unitatea şi simplitatea lui Dumnezeu şi
periclitează absolutul dumnezeiesc;
 după realişti, în schimb, atributele aduc deosebiri reale în fiinţa lui
Dumnezeu, divizând-o oarecum în tot atâtea părţi.
Şi una şi alta sunt tributare unei concepţii care consideră că omul Îl
poate cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa lui.
Sfântul Grigore de Nyssa a spus: "Despre fiinţa dumnezeiască avem

cunoştinţă mărginită. Cunoaştem suficient din numirile ce se referă la ea".
Părinţii Bisericii au vorbit despre Dumnezeu cel fără de nume, ce nu

poate fi cunoscut în fiinţa Sa, şi despre Dumnezeu Cel cu nume multe, ce
poate fi cunoscut după lucrările şi atributele Sale. În primul caz avem o
concepţie intelectualistă despre atribute, iar în al doilea caz avem o concepţie
spirituală ce dă posibilitatea teologiei să interpreteze atributele într-un mod
dinamic.
2. Formularea şi împărţirea atributelor divine

Au fost stabilite trei căi sau metode prin care se formulează atributele
lui Dumnezeu, în chip analogic cu perfecţiunile creaturilor şi anume cu omul
–coroana creaţiei. La origine, aceste trei căi nu erau metode raţionale, ci
metode şi căi de străpungere a întunericului divin. Originea acestor căi se află
în Teologia mistică a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul.
Referate
112
1. calea afirmaţiei –porneşte de la ideea de cauzalitate sau de creaţie, de
aceea se mai numeşte "via affirmationis sau causalitatis".
Ea pleacă de la ideea că toate perfecţiunile din lume îşi au cauza în Creator,
Care a privit zidirea Sa şi a văzut că e „bună foarte” (Facere 1, 31). Aşa
ajungem la atributele de existenţă, bunătate, frumuseţe, putere, viaţa sau
înţelepciune. În acest, fel s-a spus că Dumnezeu este Cel cu multe nume.
2. calea eminentei, "via eminentiae" sau superlativa, care consideră că toate
desăvârşirile omeneşti se găsesc în Dumnezeu în mod amplificat şi
superlativ.
Oamenii pot fi buni, dar Dumnezeu e foarte bun, e bunătatea însăşi în

plenitudinea ei, la care participă şi oamenii. Oamenii pot fi puternici, dar
Dumnezeu e atotputernic. Oamenii participă la viaţă dar Dumnezeu este viaţa.
Astfel se spune ca Dumnezeu e mai presus de orice nume şi toate atributele
trebuie subliniate şi afirmate "modo sublimiori" (în mod sublim).
1. calea negativă, "via negationis" pleacă de la contrastul dintre creatura şi
Creator.
Ea cere să goleşti sufletul de tot ce este creatural, ca Creatorul să Se sălăşluiască
în el. Nu se poate atribui lui Dumnezeu nici ceea ce este bun nici ceea ce este
foarte bun în lume. Dacă spunem că Dumnezeu este viaţa, nu ne-am exprimat
corespunzător, căci Dumnezeu este mai presus de orice viaţă. Dumnezeu nu e
înţelepciune, ci e mai presus de orice înţelepciune, nu e esenţă ci e mai
presus de orice esenţă. De aceea Dumnezeu a fost numit Cel fără nume.
Calea afirmativă şi cea superlativă au fost numite şi cale cata fatică, iar
cea negativă a fost numită apofatică. Cea din urmă este apropiată de adevărul
Referate
113
realităţilor divine. Ea învaţă pe oameni umilinţa limitării lor. Sf. Ioan
Damaschin spune: "Dumnezeu este infinit şi neînţeles şi singurul lucru pe care îl
înţelegem e infinitatea şi necuprinderea". Tot ce se spune despre El lămureşte în
termeni pozitivi nu firea Sa, ci ceva ce înconjoară Fiinţa Sa. Dumnezeu nu e

nimic din fiinţa, pentru că e mai presus de toate fiinţele şi de fiinţa însăşi.
Ceea ce e mai presus de orice cunoştinţă, e în chip absolut mai presus de
orice esenţă şi nu poate fi cunoscut. Sfântul Grigore Palama zice: "firea
supraesenţială a lui Dumnezeu nu poate fi nici exprimată, nici gândită, nici văzută, e de
necunoscut şi negrăit pentru toţi de-a pururi. Nu există nume în acest veac şi nici în cel viitor
pentru a o numi. Există doar o necunoaştere
desăvârşită care se mărturiseşte tăgăduindu-se tot ceea ce este. Nimeni nu-L poate numi pe
Dumnezeu esenţa într-un chip propriu, dacă cu adevărat caută adevărul, căci El e mai presus
de orice adevăr". Apofatismul este specific Răsăritului creştin.
Teologia scolastică a căutat să împartă atributele lui Dumnezeu în două

categorii: unele ce ţin de esenţa fizică a lui Dumnezeu şi altele ce ţin de esenţa
metafizică a lui Dumnezeu. Prin esenţa metafizică se înţelege atributul ce stă
la temelia celorlalte atribute şi se caracterizează cel mai bine noţiunea de fiinţă
a lui Dumnezeu, îl face cunoscut şi-l rezuma oarecum. El se mai numeşte şi
constitutivul formal. S-ar părea că Revelaţia divină confirmă aceasta
deosebire între atribute arătând preferinţă când pentru unul, când pentru
celalalt; ex.: principalul nume desemnat de Însuşi Dumnezeu este Iahve (Cel
ce sunt), dar tot lângă acesta avem: Cel Puternic, Elohim, Savaot (Domnul
oştirilor), Alfa şi Omega, Cel Prea-Înalt etc. Chiar şi unii Părinţi au preferat un
atribut faţă de celelalte. Sfântul Ion Damaschin preferă Bunătatea, alţii pe
Iahve.
Referate
114
Teologia ortodoxă nu acceptă împărţirea catolică în atribute fizice şi
metafizice, pentru că toate atributele, fie că e vorba de înţelepciune, putere sau
iubire, nu ţin de firea dumnezeiască, ci de lucrările lui Dumnezeu ad extra.
Atributele divine definesc şi determină pe Dumnezeu după lucrările
Sale. cea mai utilizată împărţire a atributelor divine este următoarea: naturale,
intelectuale şi morale.
Însă trebuie făcută precizarea că nici unul din aceste atribute nu intră
în componenţa naturii divine, ci sunt doar expresia energiilor necreate care vin
după esenţa divină. Din momentul în care atributele sunt introduse în natura
divină, cum face intelectualist şi speculativ scolastica, atât atributele, cât şi
fiinţa lui Dumnezeu dobândesc un caracter static. Mai mult, Dumnezeu pierde
legătura internă cu lumea şi rămâne o realitate transcedentală, izolată în
transcendent şi lipsită de semnificaţie pentru viaţa spirituală a creştinismului.
Se cade astfel într-o concepţie deistă despre Dumnezeu.
Din moment ce energiile divine, sunt puse în legătură cu energiile
necreate, atributele divine dobândesc caracter dinamic şi sunt înţelese ca nişte
ieşiri iubitoare ale lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului ca să-l
înalţe la viaţa cea mai presus de fire.
Atributele naturale
Atributele naturale sunt specifice naturii sau firii dumnezeieşti,
absolute şi infinite. Noi le formulăm privind natura înconjurătoare, şi în
contrast cu însuşirile ei, pe temeiul Revelaţiei naturale, deci, în primul rând şi
Referate
115
apoi pe temeiul celei supranaturale. Toate atributele naturale accentuează
unicitatea Creatorului.
 Aseitatea (existenţa de Sine, independenţa absolută)
Lumea creată este supusă legii cauzalităţii; Dumnezeu nu e cauzat de
nimeni şi de nimic, adică îşi are existenţa în Sine. Este cea mai cuprinzătoare
însuşire a lui Dumnezeu, ea înseamnă independenţa lui faţă de orice. El nu
depinde de nimic dar toate depind de El. Prin aceasta se afirmă că Dumnezeu
există de la Sine şi prin Sine şi nu are o cauză în afară de Sine, El Însuşi fiind propria Sa
cauză. Mai mult, El e plinătatea fiinţei şi a vieţii, deoarece El condiţionează existenta
"tuturor celor văzute şi nevăzute".
Revelaţia afirmă cu claritate aseitatea lui Dumnezeu:

Dumnezeu Însuşi descoperă numele Său (Iahve - ο ων) ca nume care
implică existenţa, viaţa în toată plinătatea ei:
„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14)
„Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu. Cel ce este. Cel ce era şi Cel ce vin,
atotţiitorul...” (Apocalipsa 1, 8)
„Eu sunt Alfa şi Omega. Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul" (Apocalipsa
22, 13).
Mântuitorul Însuşi spune:
„Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi fiului să aibă viaţă în Sine” (Ioan 5, 26).
Şi Sfinţii Părinţi ne oferă numeroase mărturii despre acest atribut divin.
„Dumnezeu era şi va fi de-a pururi sau, mai curând, este de-a pururi… Căci cuprinzând totul
în El, El are fiinţa, fiinţă fără început şi fără sfârşit, ca un ocean infinit şi fără hotar” –zice
Sfântul Grigorie de Nazianz.

„Numele Cel ce este arată că într-adevăr El singur există, că El a fost totdeauna, că este şi va
fi” –zice Clement Alexandrinul.
Referate
116
„Dumnezeu, însă, Care există de-a pururi, nu-Şi are principiul din altă parte, ci Îşi este El
Însuşi obârşia şi cauza substanţei Lui” –spune Fericitul Ieronim.
***
Dumnezeu nu are nevoie de nimic din afară de Sine şi nu aşteptă de la nimeni
nimic. El nu se află prin fiinţă şi din nevoie cu nimic şi cu nimeni în relaţie. Dar dacă prin
fiinţă e mai presus de orice relaţie, El intră prin voinţă în relaţie cu o lume pe care o creează
şi o susţine benevol. Prin aceasta absolutititatea Sa îşi descoperă un nou aspect: toate depind
de El. Chiar actul creaţiei este un act prim de intrare în relaţie cu ceva din afară de Sine; ba
mai mult: chiar prin cugetarea la actul creaţiei şi la conţinutul ei.
De aici avem paradoxul: acelaşi Dumnezeu se află printr-o lucrare sau printr-o
sumă de lucrări în relaţie cu ceva deosebit de Sine, dar rămâne şi mai presus de relaţie, nu
supus ei; nu se află în ea şi nu rămâne în ea dintr-o nevoie de ea. Sau în acelaşi timp
Dumnezeu îşi manifestă în relaţia în care intră şi rămâne, absolutitatea Sa şi o face sensibilă
şi celor ce îşi deschid ochii spirituali.
Absolutitatea nu poate fi proprie unei substanţe compuse prin natura ei şi deci
dominată în mod necesar de relaţia părţilor, nici unei legi generale, care nu poate fi
cunoscută fără să se aplice unei realităţi, deci în dependenţă de aceea. Absolut nu poate fi
decât subiectul sau sinea care nu se compune din părţi şi există în mod real în sine însuşi.
Numai subiectul are o existenţă în sine şi nu poate fi luat în stăpânire de nimic şi de nimeni,
fără voia lui. Într-un anumit fel, absolut este şi subiectul uman care nu poate fi prins şi
cuprins de nimeni şi de nimic. Dar întrucât e legat de trup, care e obiect ce poate fi prins şi
stăpânit, subiectul uman nu e întru totul absolut. Apoi subiectul uman se ştie dependent în
venirea la existenţă şi în durata existenţei. Deplin absolut e numai Dumnezeu, ca subiect
etern. Totuşi subiectele create se pot opune, în deciziile lor, chiar lui Dumnezeu.
Absolutititatea lui Dumnezeu se opreşte în faţă acestor alte „absoluturi”, care sunt
subiectele create, în faţă acestor „absoluturi” după chipul Absolutului necreat, în faţă
acestor „dumnezei creaţi”. Mai este Dumnezeu atunci absolut, dacă nu toate depind de El?
da, întrucât aceste subiecte există ca absoluturi prin voia Lui. Mai absolut este un
Dumnezeu care poate aduce la existenţă alte absoluturi decât unul care nu poate aceasta. P.
Referate
117
Evdokimov zice: „Din ce se umanizează Dumnezeu mai mult, El ridică pe credincios mai
mult la nivelul Său propriu, făcând din el chipul său exact. El este în faţă imensităţii
propriei Sale idei despre cel credincios, în faţă replicii acestuia la Cel ce este”.
Dar un subiect închis într-o singularitate totală nu se poate concepe. Subiectul se
referă la ceva. E propriu lui acest paradox: e o sine de nestăpânit şi se referă la ceva.
Subiectul divin se referă şi El la ceva din eternitate. Dar nici un obiect nu ar putea
corespunde dorinţei de referinţă eternă a lui Dumnezeu, cum de altfel nici un obiect nu
poate satisface setea de relaţie a celui credincios. Numai un alt subiect etern şi El, poate
satisface trebuinţa de relaţie etenă a unui subiect divin. Dar acest alt subiect nu poate fi în
afară primului subiect, căci aceasta ar însemna că primul subiect trebuie să se satisfacă prin
ceva din afară lui, caz în care nu ar mai fi întru totul absolut. Subiectul de referinţă eternă şi
de satisfacere deplină pentru primul subiect divin trebuie să fie nu numai egal acestuia în
infinitate, ci şi interior Lui. Dar mai trebuie să fie şi un al treilea subiect, ca subiect de
referinţă comună a celor doi, care trebuie să fie de asemenea interior ambilor şi egal cu ei.
Prin aceasta este Dumnezeu absolut.
În relaţia absolută, fiinţială şi eternă a unui subiect divin cu celelalte subiecte
divine e dată posibilitatea relaţiei voluntare, neeterne, contingente cu subiecte relative. În
faptul că un subiect divin e Tatăl natural al altuia e dată posibilitatea ca acesta să devină
Tatăl benevol, prin har al unor subiecte create. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Dacă
Dumnezeu ar fi privat de unul din doi, fie de Fiul, fie de Duhul, n-ar mai fi Tată. Şi n-ar mai
fi nici viu, dacă ar fi fără Duhul, care dă tuturor viaţa şi existenţa” . relaţia vie,
interpersonală în planul etern natural al lui Dumnezeu include în ea posibilitatea unei relaţii
vii cu subiecte create, relative. Această relaţie istorică nu are loc pentru a satisface trebuinţa
eternă, fiinţială de relaţie a Dumnezeirii, căci ea e satisfăcută de relaţia din interiorul Său.
Dacă nu s-ar afla în această relaţie interpersonală eternă, Dumnezeu n-ar fi absolut în relaţie
cu lumea. Pe de altă parte, numai pe baza acestei relaţii interpersonale eterne, sau pe baza
caracterului Său absolut, Dumnezeu poate întemeia o relaţie contingentă cu subiecte
relative. Dar tot numai pe această bază, Dumnezeu intrând în relaţie cu subiecte relative îşi
experiază fericirea Sa ca independentă de această relaţie; şi numai pe baza aceasta
Referate
118
Dumnezeu intră în relaţie contingentă cu aceste subiecte pentru a le face şi pe acestea
părtaşe de fericirea unei relaţii cu un subiect absolut, inepuizabil izvor de viaţă şi de
fericire, prin ridicarea acestor subiecte la treapta de subiecte capabile să trăiască relaţia cu
absolutitatea subiectului divin prin har.
Astfel prin intrarea în relaţie contingentă cu subiecte relative, Dumnezeu îşi
revelează totodată absolutitatea Sa, face trăită chiar de fiinţele create, relative, absolutitatea
Sa. Aceasta este o nouă ilustrare a paradoxului: Dumnezeu coborât la o relaţie cu fiinţe
relative, dar rămânând în absolutitatea Sa şi manifestând-o într-o formă accesibilă lor.
Coborârea lui Dumnezeu la chipurile lumii şi la stările lor arată valoarea acordată
lumii de către Dumnezeu. Dar valoarea aceasta se potenţează prin îndumnezeirea pe care le-
o hărăzeşte prin coborârea la ele. Omul în care Hristos ia chip, se face el însuşi chip al lui
Hristos, devine nu numai sălaş al lui Hristos, ci el însuşi reflectă pe Hristos, devine un
Hristos prin har. El e Hristos nu numai prin ceea ce e divin în el, ci şi prin ceea ce e creat
(dar unit cu ceea ce e necreat), aşa cum Hristos e nu numai Dumnezeu necreat, ci şi om
creat, acestea nemaiputând fi despărţite.
Dumnezeu nu s-ar coborî la relaţia cu făpturile pentru simplul scop de a se coborî,
căci această coborâre nu le-ar fi în acest caz de nici un folos. El se coboară la ele pentru a le
ridica la trăirea fericirii Sale, de caracter absolut. Dumnezeu care intră în relaţie cu
credinciosul prin coborâre, nu încetează de a rămâne în această relaţie coborâtoare
Dumnezeu, pentru ca omul credincios, tocmai pentru că e pus în această relaţie, să fie
ridicat prin har într-o relaţie cu Dumnezeu cel absolut, fără a înceta să rămână om în fiinţa
sa.
Fiul lui Dumnezeu se coboară la noi în mod real, nu numai sentimental, pentru ca
să poată deveni subiect al firii omeneşti, dar firea umană devenind fire a subiectului divin e
ridicată la o neînchipuită înălţime, se împărtăşeşte de nenumărate binefaceri datorită acestei
situaţii în care e pusă. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, ca pe om să-l îndumnezeiască”,
spuneau Părinţii răsăriteni. Omul credincios nu are din coborârea lui Dumnezeu la el numai
satisfacţia sentimentală că Dumnezeu s-a coborât la el din iubire, ci e ridicat la modul divin
de existenţă.
Referate
119
Precum Dumnezeu trăieşte într-o îmbinare paradoxală viaţa Sa absolută şi relaţia Sa
cu subiectele umane mărginite, aşa şi omul credincios trăieşte în îmbinare paradoxală
existenţa sa relativă şi relaţia cu Dumnezeu cel absolut, prin har.
Răsăritul creştin a văzut totdeauna paradoxul coborârii şi neschimbabilităţii divine
în toată deplinătatea şi simultaneitatea lui. El a văzut în chenoza divină puterea divină, sub
acoperământul smereniei divine lumina dumnezeiască, în coborârea divinului la noi, la
credincioşi, ridicarea umanului la divin, lucru foarte evident în vieţile sfinţilor. Sfântul Ioan
Damaschin spune că „Dumnezeu Cuvântul, s-a coborât fără să se mute, s-a arătat pe
pământ, şi-a sumat chenoză producătoare de înălţare”.
***
2. Spiritualitatea
Afirmând spiritualitatea fiinţei divine afirmăm că Dumnezeu nu este
material sau corporal, ci spirit pur, imaterial, simplu, nevăzut, perfect, raţional şi liber.
Esenţa dumnezeiască este esenţă spirituală. Aceasta nu înseamnă numai
imaterialitate, ci şi suport de atribute spirituale, suport de cunoaştere, de
dreptate, de puritate, de iubire.
Astfel, Revelaţia mărturiseşte „Duh este Dumnezeu” , adică fiinţă vie,
personală, netrupească şi nematerială, care este însăşi viaţa noastră şi care
împărtăşeşte sufletul vieţii noastre: „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte
17, 28), căci „dintr-însul, întru dânsul şi printr-însul sunt toate” (Romani 11, 35) . Din
această perspectivă, viaţa noastră în trup nu e decât pregătirea şi condiţionarea

celei cu duhul.
Mântuitorul Însuşi mărturiseşte caracterul de duh al esenţei divine:
"Duh este Dumnezeu şi cel ce I Se închină Lui, trebuie să I Se închine în Duh şi adevăr"
(Ioan 4, 24).
Referate
120
El este „Dumnezeul cel viu” (Ieremia 10, 10) principiul veşnic şi forţa
vieţii, Cel care ţine în existenţă toată suflarea: „Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în
ţărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţă pământului”
(Psalmul 103, 30)
Sfânta Scriptură vorbeşte despre spiritualitatea lui Dumnezeu atât
indirect, întrucât învaţă că Dumnezeu n-are nici una din însuşirile materiale
sau corporale, cât şi direct, atribuindu-I conştiinţa de Sine, raţiune, libertate,
activitate şi numindu-L direct "spirit" şi "duh" cum am văzut mai sus.
Spiritualitatea este, poate, atributul lui Dumnezeu cel mai uşor de
stabilit, dar cel mai greu de experimentat. Doar pe culmile trăirii duhovniceşti
se poate experimenta prezenţa inefabilă a Duhului absolut, după ce omul a

învăţat să deosebească materia de Duh şi să trăiască după Duh nu după
materie, devenind omul duhovnicesc descris de Sfântul Apostol Pavel şi care
ştie să se închine lui Dumnezeu în Duh şi în Adevăr.
Materia este compusă şi sortită descompunerii, deci pieirii, pe când
Duhul absolut este şi rămâne simplu, nelimitat de timp şi spaţiu, umple
universul cu slava Lui, fără să se confunde cu lucrarea mâinilor Lui.
3. Atotprezenţa sau omniprezenţa
Acest atribut este strâns legat de absolutul şi infinitatea lui Dumnezeu.

Prin el se exprimă independenţa lui Dumnezeu în raport cu spaţiul. Dumnezeu
este aspaţial şi supraspaţial, este Cosmocrator şi Pantocrator:
„Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă îmi veţi zidi
voi şi ce loc de odihnă pentru Mine? Pe toate acestea mâna Mea le-a făcut şi sunt ale Mele,
zice Domnul” (Isaia 66, 1).
Referate
121
„Poate, oare, omul să se ascundă în loc tainic unde să nu-l văd Eu?, zice Domnul” (Ieremia
23, 24).
„Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Psalmul 108, 6)
Dumnezeu este aspaţial fiindcă este Duhul absolut care creează
spaţiul, îl umple, dar nu e cuprins şi măsurat de el, nu e limitat de el (Fapte 17,
24). Dumnezeu nu este însă aspaţial în sensul deiştilor, care Îl izolau de lume
în transcendenţa Sa, ci în sensul că nu intră în cadrele spaţiului. Dar
Dumnezeu nu e numai aspaţial, ci şi supraspaţial, adică e mai presus de spaţiu,
care e creat, stăpânit şi depăşit de El. Dumnezeu este pretutindeni.
Există două concepţii filosofice eronate referitoare la acest atribut,

panteismul şi deismul. Împotriva panteismului trebuie accentuată
transcendenţa lui Dumnezeu, iar împotriva deismului imanenţa lui Dumnezeu.
Distincţia pe care teologia ortodoxă o face între fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu
ne lămureşte posibilitatea prezenţei divine în sufletul credinciosului şi
modurile ei. Dumnezeu este prezent în lume prin puterea şi lucrările Sale divine, prin har
şi prezenţa euharistică.
4. Veşnicia sau eternitatea lui Dumnezeu
Acest atribut divin exprimă independenţa absolută a lui Dumnezeu faţă

de timp şi de toate determinările lui. Dumnezeu este atemporal şi supratemporal.
Sfânta Scriptură afirmă veşnicia lui Dumnezeu în multe locuri:
„Mai înainte de a se fi făcut munţii şi de a se fi zidit pământul şi lumea; din veac şi până-n
veac eşti Tu” (Psalmul 89, 2).
„O zi înaintea Domnului este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi” (2 Petru 3, 8).
Dumnezeu nu este supus timpului, după cum nu este supus spaţiului. La
dumnezeu, raportul de dependenţă cu timpul este invers faţă de cel existent la
Referate
122
om: timpul este în dependenţă de Dumnezeu. Dumnezeu creează timpul şi-L
umple, fiind veşnic prezent în el şi veşnic deasupra lui: "Cel ce este şi Cel ce era şi
Cel ce va fi" (Apoc. 1, 4).
Aşadar, Dumnezeu nu are nici început, nici sfârşit, este nenăscut şi
nemuritor. În Dumnezeu nu este nici trecut, nici viitor, ci veşnic prezent.
La Dumnezeu nu există un trecut, pentru că prin trecut se măsoară

distanţa parcursă spre desăvârşire, nici un viitor, pentru că prin viitor se speră
o înaintare într-o desăvârşire care nu e posedată în prezent. În viaţa
dumnezeiască este un prezent, fără o referire la trecut şi la viitor, pentru că se
trăieşte pururea în plenitudine. Dumnezeu este etern pentru că la El nu există o
depăşire a comuniunii realizate spre o alta mai deplină.
Viaţa dumnezeiască nu e nici o încremenire fără început şi fără sfârşit,
ci e o comuniune vie între Persoane desăvârşite.
5. Neschimbabilitatea sau imutabilitatea lui Dumnezeu

Acest atribut stă în strânsă legătură cu aseitatea divină. Dumnezeu îşi
are cauza în Sine, deci nu este condiţionat de ceva, nu depinde de nici o cauză
din afară, aceasta înseamnă că este neschimbat, atât în fiinţa Sa, cât şi în actele Sale.
Fiinţa Sa posedă toate perfecţiunile cărora nu li se adaugă nimic şi din care nu
se ia nimic. Dumnezeu nu Se schimba nici în acţiunile Sale, pentru că El
cugetă şi voieşte acelaşi lucru din eternitate.
Sfânta Scriptură confirmă acest atribut divin:
Referate
123
„Demult ai întemeiat Tu pământul şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale. Acestea vor trece, iar
Tu vei rămâne: toate ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt le vei schimba şi
schimbate vor fi. Iar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Psalmul 101, 26-28)
„Dumnezeu nu-i ca omul, ca tu să-L minţi, nici ca fiul omului, ca Lui să-i pară rău. Au zice-
va El şi nu va face?” (Numeri 23, 19)
"La Părintele luminilor nu este schimbare, nici umbră de mutare" (Iac. 1, 17), "Eu sunt
Dumnezeul vostru şi nu Mă schimb" (Maleahi 3, 6).
Neschimbabilitatea lui Dumnezeu trebuie privită într-o legătură antinomică cu
viziunea biblică a lui "Dumnezeu Cel viu", nu se confundă cu imobilismul conceput

de filosofia antică greacă.
6. Atotputernicia lui Dumnezeu

Caracterul de persoană absolută al lui Dumnezeu este implicat şi în
atotputernicia Lui. Definiţia formală a atotputerniciei divine este: puterea lui
Dumnezeu de a face toate câte vrea.
Definiţia nu are în vedere o voinţă care se autolimitează în funcţie de

ceea ce ştie subiectul ei că poate face. În cazul acesta, dependenţa puterii de
voinţă ar fi iniţial un acord al voinţei cu puterea, cu o putere mărginită. Dacă o
putere fără voinţă, ca aceea a mişcărilor impersonale, sau involuntare, nu e o
putere adevărată, voinţa care se limitează în funcţie de o putere mai mică decât
sfera ei, ar indica un subiect, dar nu un subiect absolut, ci un subiect asemenea
celui uman, care nu poate învinge orice piedică obiectivă. În ambele cazuri
lipseşte atotputernicia.
La Dumnezeu nici un act nu se săvârşeşte independent de voinţa Lui,
iar voinţa Lui nu-şi alege obiectivele sale în funcţie de conştiinţa unei puteri
limitate, ci în funcţie de bine. Iar binele este una cu fiinţa Sa. Nici o forţă cu
Referate
124
caracter de obiect nu limitează puterea lui Dumnezeu, care e un subiect
absolut. Iar în funcţie de alt subiect se limitează ea însăşi în mod liber.
Atotputernicia divină are o bază spirituală. Ea înseamnă că spiritul divin nu e
limitat de obiect, iar în funcţie de alt subiect ea însăşi se limitează în mod liber
din voinţa de a lăsa acel subiect în starea lui de subiect. Aceasta înseamnă că
voinţa divină decide în mod suveran actele divine, în al doilea rând că le
decide în funcţie de bine, iar binele e fiinţa Sa, potrivit cu Dionisie

Areopagitul, după care Dumnezeu e „binele subzistent” şi cu Sfântul Ioan
Damaschin, după care „la Dumnezeu binele coincide cu fiinţa”.
Aşadar, atributul exprimă nemărginirea puterii lui Dumnezeu în toate
lucrurile lui şi este susţinut de foarte multe mărturii scripturistice:
„Eu sunt Dumnezeu Atotputernic” (Facere17, 1)
„Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu?” (Facere 18, 4)
„Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate căte a voit a făcut” (Psalmul 113, 11)
„Cele ce sunt cu neputinţă la omeni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27)
„La Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26).
Acest atribut stabileşte un raport între puterea Lui şi forţele cu care El
Însuşi a înzestrat întreaga creaţie. El arată că puterea lui Dumnezeu nu e
mărginită de nimic. Raportul dintre voinţă şi putere este altul decât la om; pe
când la acesta voinţa este mai mare decât puterea, la Dumnezeu puterea e în
deplină armonie cu voinţa căci poate face tot ce vrea. "Dumnezeu –zice Sfântul
Ioan Damaschin –poate cât vrea dar nu vrea câte poate, căci poate pierde lumea, dar nu
vrea". Gândul că Dumnezeu ar putea face ceva rău, este el însuşi o impietate.
Acest aspect nu e o limitare a puterii Lui, deoarece El nu voieşte răul:

„Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Capodopera
Referate
125
atotputerniciei lui Dumnezeu este creaţia: "El a zis şi s-au făcut, a poruncit şi s-au
zidit" (Ps. 32, 9).
Atributele intelectuale
1. Atotştiinţa lui Dumnezeu
Acest atribut exprimă cunoaşterea totală şi desăvârşită a lui Dumnezeu; ea este
directă şi nemijlocită.
Atotştiinţa divină este cunoaşterea desăvârşită a tot ceea ce a existat,

există şi va exista, precum şi a celor ce ar putea să existe.
E o cunoaştere din veci, deosebită de cea omeneasca, atât prin forma
intuitivă, cât şi prin faptul că se săvârşeşte de Însuşi Dumnezeu. Cunoaşterea
divină e de o evidenţă intrinsecă, universală, actuală, sigură şi adecvată
obiectului ei.
Această cunoaştere e afirmată în Revelaţie, dar şi cunoaşterea lui
Dumnezeu Însuşi este descoperită în Sfânta Scriptură: "Duhul pătrunde toate
adâncurile lui Dumnezeu; nimeni nu cunoaşte ceea ce e în Dumnezeu, afară de Duhul lui
Dumnezeu" (I Cor. 2, 10-11).
Dumnezeu este atoateştiutor pentru că este existenţa totală sau existenţa din care
se explică existenţele nedepline, care ca atare îşi au toate sensul în El. lumina reprezentată
prin atotştiinţă este lumina prin sine şi ea le luminează pe toate. Cine se cunoaşte pe sine şi
relaţia sa cu celelalte existenţe, are o mai deplină existenţă, întrucât se trăieşte pe sine
conştient. Dumnezeu ca existenţă perfectă nu poate fi lipsit de această însuşire a unei
existenţe de supremă complexitate şi bogăţie. Pe de altă parte trebuie să existe o conştiinţă
în care toate îşi descoperă sensul lor ultim, căci altfel toate ar fi fără rost. Iar întrucât ele au
Referate
126
un sens care poate fi cunoscut în mod desăvârşit de o conştiinţă supremă, ele trebuie să-şi
aibă existenţa în puterea creatoare a acestei conştiinţe.
Cunoaşterea este o relaţie mai completă a celui ce cunoaşte cu ceea ce cunoaşte.
Lipsa luminii sau cunoaşterii echivalează cu o trăire oarbă a realităţii, cu o lipsă de bogăţie
interioară. Dar lipsa cunoaşterii înseamnă totodată lipsa iubirii ca elan de a cunoaşte,
precum necunoaşterea privează iubirea de temeiurile ei.
Atotştiinţa divină este pentru noi neînţeleasă în referirea ei la Dumnezeu însuşi. Ne

dăm doar seama că privită în aplicarea ei la raportul lui Dumnezeu cu El însuşi, ea
înseamnă formal că Dumnezeu se cunoaşte pe Sine întreg şi deplin.
Dar ce înseamnă conţinutul lui Dumnezeu la care se referă această atotştiinţă, nu
înţelegem. Deci nici conţinutul acestei atotştiinţe în referirea ei la Dumnezeu în Sine.
O mare dificultate în calea înţelegerii cunoaşterii de Sine a lui Dumnezeu stă în
faptul că cunoaşterea lui Dumnezeu fiind totală, iar El fiind infinit, ar trebui ca această
cunoaştere să fie infinită. Dar noi nu putem înţelege o cunoaştere infinită în act.
În acest sens, Părintele Stăniloae spune că: „Dumnezeu nu se cunoaşte pe Sine ca
o esenţă impersonală, ci se cunoaşte în relaţiile Sale interpersonale treimice. Cunoaşterea
aceasta este identică cu iubirea infinită a celor trei persoane întreolaltă. Dacă e greu să
înţelegem concilierea între cunoştinţă şi infinitate, nu e tot atât de greu să înţelegem
concilierea între iubire şi infinitate. Fiecare persoană divină are o cunoaştere infinită
despre celelalte persoane divine şi despre Sine însăşi în raport cu ele, pentru că infinite
sunt şi persoanele şi infinită este şi iubirea Lor întreolaltă”.
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu privitoare la făpturi, Părintele Stăniloae spune:
„Ea are o anumită infinitate, pentru că Dumnezeu le cunoaşte în rădăcinile lor, în
infinitatea divină şi în chipurile lor în veşnică transfigurare şi devenire în Dumnezeu cel
infinit. Pe de altă parte, cunoaşterea lui Dumnezeu este unită cu iubirea. Iar iubirea are în
sine însuşi o anumită infinitate. Dumnezeu se comportă în cunoaşterea Sa cu iubire infinită
faţă de cele cunoscute… Dumnezeu cunoaşte persoanele create în interminabilele variaţii
de raporturi între ele şi cu lucrurile, dar mai ales le cunoaşte în Sine însuşi, deci în
interminabile raporturi cu Sine însuşi, ca cu Cel din care şi în care se dezvoltă, se
Referate
127
îmbogăţesc. Le vede deci pe acestea în interminabile stări şi urcând trepte interminabile.
Dumnezeu se vede pe Sine cel infinit în ele şi pe ele în Sine cel infinit. El îşi însuşeşte,
cunoscându-le, experienţa lor despre Sine însuşi ca Dumnezeu cel infinit, în care şi din
care ele se îmbogăţesc. El cunoaşte deci, cunoscându-le pe acestea, infinitatea Sa în două
moduri: într-o trăire a ei prin El însuşi şi într-o trăire a ei de către aceste persoane”
Atotştiinţa dumnezeiască a dat naştere unor controverse îndeosebi în

Apus. O problema în legătură cu acest atribut este aceea a predestinaţiei.
Se ştie că, după concepţia ortodoxă, toţi oamenii sunt chemaţi la
mântuire. Dar, faptul că numai unii sunt aleşi şi că Dumnezeu îi cunoaşte de
mai înainte (cf. Rom. 8, 28-29), nu constituie oare o predestinare specială a
acestora ? E ceea ce au afirmat îndeosebi calvinii. Se vede uşor că în această
interpretare se confundă două lucruri deosebite: preştiinţa lui Dumnezeu cu
predestinaţia. A le confunda pe acestea două, înseamnă a nimici libertatea
omului şi a face pe Dumnezeu autor al răului, ceea ce e o impietate.
2. Atotînţelepciunea lui Dumnezeu

Atotînţelepciunea divină este atributul prin care se exprimă faptul că
Dumnezeu cunoaşte cele mai bune mijloace pentru atingerea scopurilor suprafireşti propuse
omului de la creaţie. Atotînţelepciunea este premisă logică a atotputerniciei
dumnezeieşti, iar aceasta este factorul realizator al planului înţelepciunii..

Sfânta Scriptură insistă în multe locuri asupra rolului înţe lepciunii în
opera dumnezeiască.
În special creaţia apare ca rod al conlucrării atotputerniciei
dumnezeieşti cu atotînţelepciunea: "Cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate cu
Referate
128
înţelepciune le-ai făcut" (Ps. 103, 24), iar Apostolul neamurilor exclamă în faţă
măreţiei creaţiei: "O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu. Cât
sunt de necercetate judecăţile Lui şi neurmate căile Lui" (Rom. 11, 33).
Atributele morale
Dacă atributele naturale au scos în evidenţă puterea lui Dumnezeu, iar
cele intelectuale înţelepciunea Lui, atributele morale demonstrează desăvârşirea
dumnezeiască. Principalele atribute morale sunt trei: sfinţenia, dreptatea şi
iubirea. Ele sunt analoage virtuţilor activităţii noastre libere.
1. Sfinţenia lui Dumnezeu

Acest atribut exprimă acordul desăvârşit între voinţa şi fiinţă lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură ne îndeamnă:
„Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt” (Leviticul 11, 44;
19, 22; 20, 7)
„Scris este: fiţi sfinţi, pentru că sfânt sunt Eu” (1 Petru 1, 16).
Dumnezeu singur e sfânt în plinătatea cuvântului. Păcatul, intrat în
creaţie prin cădere, a supus-o pe aceasta deşertăciunii, adică toate au fost golite
de sfinţenie. Creaţia întreagă suspină după o restaurare, care trebuie să înceapă
cu omul prin care a venit şi căderea. El e preotul creaţiei care trebuie să o
închine din nou lui Dumnezeu, făcând să domnească din nou sfinţenia pe
pământul purificat, menit să devină „cer nou şi pământ nou” .
Sfinţenia lui Dumnezeu e o sfinţenie fiinţială, întrucât este acordul
voinţei cu fiinţa Sa. Dumnezeu nu suportă ce e necurat, nu suportă minciuna,
nu suportă alţi zei pe lângă El. Sfinţenia îşi are locul ei pe pământ, ca şi în
Referate
129
cer, pentru că cerul e tronul lui Dumnezeu iar pământul e aşternutul picioarelor
Lui, ea se transmite aici prin cei puşi de o parte pentru slujirea Lui şi sporeşte în
lume prin acordul voinţei păcătoase a omului, cu voinţa sfântă a lui Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei a legat strâns sfinţenia de jertfire. Cine se
transpune în starea de jertfă, se transpune în starea de sfinţenie. Prin chiar faptul
că creştinii se dăruiesc lui Dumnezeu, sau se jertfesc Lui, devin sfinţi, sunt
învăluiţi în sfinţenia ce iradiază din Dumnezeu.
Dar ei se pot jertfi în mod curat, sau total, numai pentru că se împărtăşesc
de jertfa curată sau totală a lui Hristos care, jertfindu-Se, S-a sfinţit, pentru ca şi
noi să ne sfinţim unindu-ne cu El în stare de jertfă şi având astfel intrare la
Dumnezeu: „Şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiti în adevăr”
(Ioan 17, 19).
Sfinţenia vine astfel din predarea totală a omului Persoanei absolute,
numai predându-ne lui Dumnezeu şi numai întrucât reuşim să o facem aceasta în
unirea cu Fiul lui Dumnezeu devenit om şi predat ca atare lui Dumnezeu, noi
putem deveni sfinţi, atât prin predarea noastră absolută, cât şi prin persoana
absolută prin care ne predăm altei persoane absolute.
Fiinţa umană este sfântă, sau devine sfântă, întrucât se dăruieşte, se
consacră Persoanei absolute şi prin aceasta se consacră slujirii a tot ce ţine ca
absolut de Dumnezeu (binele curat, adevărul veritabil, dreptatea adevărată etc.)
Actul „consacrării” sau actul „jertfirii” este un act de preot. Toţi cei care
se jertfesc sunt „preoţi”, ca cei ce oferă persoana lor Persoanei absolute, şi
„sfinţi” ca cei oferiţi. Şi pentru că cel ce se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu,
dăruieşte toată lumea lui Dumnezeu, ne mai ţinând-o pentru sine, toate actele sale
şi obiectele acestor acte ca să coboare asupra lor dragostea lui Dumnezeu, toate
sunt destinate să devină sfinte. Prima, principala definiţie a fiinţei umane, este că ea este
Referate
130
preotul. Ea stă în centrul lumii şi o unifică în actul de mulţumire şi slăvire, ce-l aduce lui
Dumnezeu. Primind lumea de la Dumnezeu şi dăruind-o lui Dumnezeu, ea transformă viaţa
sa pe care o primeşte de la lume, în Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu”.
2. Dreptatea lui Dumnezeu

Are două nuanţe deosebite: una de sfinţenie, o stare conformă cu voia Lui sfântă,
alta de dreptate în sens obişnuit, juridic, adică voia constantă de a da fiecăruia ceea
ce i se cuvine.
Din prima perspectivă, drept este cel care trăieşte după voia cea sfântă a
lui Dumnezeu. În acest sens, drepţii Vechiului Testament sunt echivalentul
sfinţilor din Legea Nouă. În Vechiul Testament accentul se punea mai mult pe
conformarea omului cu legea sfântă a lui Dumnezeu, mai mult printr-o
constrângere exterioară şi mai puţin printr-o transformare lăuntrică, deoarece
harul se dădea sporadic, instituţiile de sfinţenie fiind mai mult "umbra a celor
viitoare".
Din cea e a doua perspectivă, dreptatea divină după forma de
manifestare, primeşte o notă juridică, Revelaţia atribuind lui Dumnezeu
sancţionarea sau răsplătirea pe tărâmul moral, oferirea de recompense sau
pedepse. Este adevărat că Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii, dar
tocmai această iubire cere dreptatea. Dumnezeu nu e drept fără să fie milostiv
şi nu e milostiv fără sa fie drept.
În Sfânta Scriptură se spune:
„...drept este Domnul şi dreptatea a iubit şi faţă lui spre cel drept priveşte” (Psalmul 10, 7).
„Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung-răbdător” (Psalmul 7, 11).
„Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia
după faptele sale” (Matei 16, 27)
Referate
131
„Dumnezeu judecă cu nepărtinire după lucrul fiecăruia” (1 Petru 1, 17).
Din punct de vedere creştin, nu se poate concepe o trăire fără spiritul
dreptăţii. De dreptatea deplină a lui Dumnezeu se vor bucur cei drepţi mai
ales în viaţa viitoare (Pilda bogatului şi a săracului Lazăr -Matei 10). De aici
rezultă că până la urmă dreptatea pe are o are cineva la Dumnezeu va birui
nedreptatea de care suferă în lume, după cum îndurarea poate dura cel mult
până la sfârşitul vieţii, atunci urmează sancţiunea veşnică (Lc. 9, 54).
3. Iubirea lui Dumnezeu

Dumnezeu este în fiinţa Sa dumnezeiască şi veşnică iubirea însăşi. În
cuvintele „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8, 16), Sfântul Apostol Ioan rezumă
toată Revelaţia Noului Testament. Iubirea este chiar numele lui Dumnezeu:
„Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi
de dreptate” (Ieşire 34, 6).
Iubirea arată gradul în care Dumnezeu şi-a descoperit propria Sa
intimitate , arată adâncul comuniunii Sale cu noi. De aceea, din partea
creştinilor, iubirea este starea de a fi unit cu Dumnezeu în cea mai desăvârşită
apropiere personală. Numai un Dumnezeu care este în Sine iubire personală şi
veşnică subzistă ca Treime. Iubirea este cea care păstrează în Dumnezeu
unitatea de fiinţă şi Treimea persoanelor. Tatăl spune: ‚Acesta este Fiul Meu cel
iubit” (Marcu 9, 7) iar Fiul spune: „Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi
precum Tatăl Mi-a poruncit, aşa fac” (Ioan 14, 31).
Dumnezeu este fiinţă personală, vie, atotprezentă, care iradiază iubire,
de aceea energiile dumnezeieşti sunt energii ale iubirii. Toate însuşirile şi
lucrările lui Dumnezeu „în afară” sunt însuşiri şi lucrări ale iubirii: Întruparea
Referate
132
şi Răscumpărarea au ca mobil iubirea lui Dumnezeu faţă de om: „Dumnezeu aşa
a iubit lumea, că pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Jertfa ispăşitoare a lui Hristos are ca principiu iubirea şi puterea ei
vine din iubire: „Dumnezeu învederează dragostea lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi
Hristos a murit când eram noi încă păcătoşi” (Romani 5, 8). În Iisus Hristos este
prezentă însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni (Tit 3, 4). Voinţa lui
Dumnezeu este concentrată în legea iubirii (Marcu 17, 29-31). Iubirea lui
Dumnezeu manifestată în Iisus Hristos, constituie forţa de coeziune a Bisericii:
„Că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum
nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea
să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu arătată în Iisus Hristos, Domnul nostru”
(Romani 8, 38-39).
Părintele Dumitru Stăniloae spune că este greu de înţeles vreo altă
însuşire a lui Dumnezeu, fără iubirea care le explică, le însufleţeşte şi le umple
pe toate. Totuşi se poate vorbi şi despre iubire ca atare.
Însăşi existenţa lui Dumnezeu este iubire. Mai precis, spune Părintele
Stăniloae, a spune că Dumnezeu există, înseamnă a spune că este iubitor şi
iubit. Nu se poate merge dincolo de iubire pentru a găsi o existenţă superioară,
fără iubire. Nu se poate merge dincolo de persoana iubitoare şi iubită, aşadar şi
de relaţia între două sau mai multe persoane, pentru a găsi existenţa perfectă şi
sensul ei. Deci nu se poate merge dincolo de Sfânta Treime pentru a găsi o
existenţă superioară. Existenţa prin excelenţă, existenţa ca izvor pentru orice
existenţă, este actul de iubire nesfârşită, absolută şi inepuizabilă, între
Persoanele divine. nu se poate cugeta persoane perfecte fără actul desăvârşit şi

etern al iubirii, nici actul iubirii fără persoane, aşa cum în fizică nu se poate
Referate
133
cugeta energie fără corpusculi, sau corpusculi fără energie. În sensul acesta, pe
lanul existenţei supreme sau divine, a exista înseamnă a iubi (şi a fi iubit); iar a
iubi (şi a fi iubit) înseamnă a exista. Ontologicul şi spiritualul coincid.
Existenţa fără iubire înseamnă existenţă uscată, nedeplină. Aceasta
poate avea loc numai pe planurile inferioare, create. Iar iubirea se obţine de la
Dumnezeu, de unde se obţine chiar prin aceasta existenţa. Dar iubirea devine
proprie făpturii, numai prin răspunsul la iubire. Numai prin aceasta ea e activă
în iubire, îşi însuşeşte iubirea ca subiect, e activă peste tot. Caracterul activ
implică o dualitate, o legătură în dualitate. Prin aceasta creatura se ridică la
existenţă plenară. Astfel făptura contribuie şi ea la realizarea unei existenţe
plenare a sa. Existenţa creată îşi are baza în coborârea iubitoare a lui
Dumnezeu; este, în fundamentul ei, semnul iubirii lui Dumnezeu şi al apelului
Său la iubire.
Dar creaţiunea a refuzat să-şi însuşească iubirea lui Dumnezeu prin
răspunsul ei pozitiv, iar prin aceasta a refuzat să se ridice la existenţa pelnară.
De aceea, a căzut într-o existenţă slăbită, chinuită, leneşă. Un răspuns a trebuit
să dea, căi fără un răspuns n-ar intra într-o existenţă proprie. Dar răspunsul ei
nefiind o acceptare deplină a existenţei, este însuşirea unei existenţe greoaie,
strâmbată, sfâşiată lăuntric, slăbită. Dumnezeu însă ne-a oferit putinţa unui
răspuns pozitiv la iubirea Sa şi odată cu aceasta existenţa normală în Hristos.
În Hristos, omul răspunde iubirii lui Dumnezeu în aceeaşi deplinătate
în care Dumnezeu îi oferă iubirea Sa. În Hristos, Dumnezeu iubeşte fiinţa
umană cu iubirea cu care se iubesc Persoanele divine, căci Hristos cel iubit de
Dumnezeu e nu numai Dumnezeu, ci şi Om; iar omul răspunde acestei iubiri

cu aceeaşi iubire cu care răspunde o Persoană divină celorlalte persoane
Referate
134
divine, căci omul în Hristos, care primeşte iubirea divină şi-i răspunde e
totodată Dumnezeu. Dar în Hristos Dumnezeu ne iubeşte pe toţi ca pe Fiul
Său, iar noi toţi putem iubi pe Dumnezeu prin iubirea Fiului Său. Desigur
numai dacă ne unim deplin cu Hristos, ca să devină El ipostasul-cap al nostru.
Dar noi greu ajungem până la acest nivel de unire cu Hristos.
Iubirea lui Dumnezeu a săvârşit cea mai deplină coborâre în Hristos,
nu numai pentru că s-a oferit fiinţei umane, ca iubire egală cu cea
intertreimică, ci şi pentru că din Hristos s-a oferit fiinţelor umane păcătoase.
De aceea, şi suferinţa Lui a atins gradul cel mai înalt, pentru că unei astfel de
iubiri i s-a răspuns cu un refuz. Cu cât iubirea oferită a fost mai mare. Cu atât
refuzul ei a fost simţit mai dureros. Totuşi, numai printr-o astfel de coborâre
putea ea câştiga pe oameni. Şi de fapt a câştigat pe mulţi.
Aşadar, iubirea e comuniunea propriei fericirii intratrinitare. Ea se face
prin deschiderea spre lume, prin dăruirea totală a Tatălui ceresc către
creaturile Sale. Cel dintâi bun dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire, a fost
însăşi viaţa, existenţa lor prin creaţie. Cel mai de preţ bun împărtăşit de
Dumnezeu oamenilor este însă, adevărul mântuitor. Pentru împărtăşirea lui,
Dumnezeu Însuşi S-a întrupat după ce vorbise în multe feluri şi de nenumărate
ori omenirii.
Dar revelarea adevărului mântuitor a coincis cu descoperirea iubirii
Însăşi în Jertfa cea mai presus de orice cuvânt. Atunci au înţeles oamenii că
"Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8).
Nici politeismul care separa pe zei, nici mahomedanismul care

propovăduieşte monoteismul rigid, nu revelează adevărata iubire.
Referate
135
Dintre toate confesiunile creştine, Biserica Ortodoxă este cea care
urmărit realizarea acestui ideal în concepţia sa comunitară despre viaţa creştină.
Numai Biserica noastră trăieşte în comuniunea iubirii: "Să ne iubim unii pe
alţii, ca într-un gând să mărturisim, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh".
Referate
136
 Să se evidenţieze caracterul subiectiv-analogic şi cel obiectiv-real al atributelor
divine.
 Care este distincţia între atributele divine, însuşiri şi predicate?
 Care sunt căile sau metodele prin care se formulează atributele lui Dumnezeu?
 Să se precizeze şi să se caracterizeze atributele naturale ale lui Dumnezeu?
 Să se precizeze şi să se caracterizeze atributele intelectuale ale lui Dumnezeu?
Implică atotştiinţa divină predestinaţia absolută?
 Care sunt atributele morale ale lui Dumnezeu?
 Se poate merge dincolo de Sfânta Treime pentru a găsi o existenţă superioară?
Concluzii
1. Atributele lui Dumnezeu sunt nişte concluzii asupra acţiunii lui Dumnezeu în lume,
pe care omul le poate trage privind cu ochii raţiunii luminate de credinţă, efectele
lucrărilor lui Dumnezeu în lume. Dar cu toate că ele sunt subiective şi analogice,
aceste atribute au caracter obiectiv şi real, pentru că se întemeiază pe lucrarea
concretă a lui Dumnezeu în creaţie.
2. Atributele împărtăşesc antinomia care stăpâneşte însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu: Îl
cunoaştem şi nu-L cunoaştem; Îl cunoaştem după energii, dar nu-L cunoaştem după
fiinţă; ele definesc pe Dumnezeu şi nu-L definesc.
3. Teologia ortodoxă arată că toate atributele divine ţin nu de firea dumnezeiască, ci de
lucrările lui Dumnezeu ad extra. Nici unul din atribute nu intră în componenţa naturii
divine, ci sunt doar expresia energiilor necreate care vin după esenţa divină. a
introduce atributele în natura divină înseamnă a a-L izola pe Dumnezeu în
transcendent şi a închide lumea în imanent.
4. Însăşi existenţa lui Dumnezeu este iubire. A spune că Dumnezeu există, înseamnă a
spune că este iubitor şi iubit. Nu se poate merge dincolo de iubire pentru a găsi o
existenţă superioară, fără iubire. Nu se poate merge dincolo de persoana iubitoare şi
iubită, aşadar şi de relaţia între două sau mai multe persoane, pentru a găsi existenţa
perfectă şi sensul ei. Deci nu se poate merge dincolo de Sfânta Treime pentru a găsi o
existenţă superioară. Existenţa prin excelenţă, existenţa ca izvor pentru orice
Referate
137
existenţă, este actul de iubire nesfârşită, absolută şi inepuizabilă, între Persoanele
divine. nu se poate cugeta persoane perfecte fără actul desăvârşit şi etern al iubirii,
nici actul iubirii fără persoane, aşa cum în fizică nu se poate cugeta energie fără
corpusculi, sau corpusculi fără energie. În sensul acesta, pe lanul existenţei supreme
sau divine, a exista înseamnă a iubi (şi a fi iubit); iar a iubi (şi a fi iubit) înseamnă a
exista. Ontologicul şi spiritualul coincid.
BIBLIOGRAFIE
Iulia, 1996.
Referate
138
2003.
7. IDEM, „Dumnezeu este iubire”, «Ortodoxia», nr. 3, 1971.
8. IDEM, „Dumnezeu este lumină”, «Ortodoxia», nr. 1, 1974
VII.
Dogma Sfintei Treimi
1. Dogma Sfintei Treimi –prezentare generală

2. Preînchipuirea Sfintei Treimi în religiile păgâne
3. Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament
4. Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament
5. Formularea dogmei trinitare în teologia creştină
6. Terminologia trinitară
7. Ereziile antitrinitare
8. Distincţiile şi antinomiile dogmei trinitare
9. Persoanele Sfintei Treimi
10. Perihoreză şi apropriere
11. Filioque
Referate
139
12. Întrebări
13. Concluzii
1. Dogma Sfintei Treimi –prezentare

generală
Credinţa în Dumnezeu-Sfânta Treime constituie învăţătura
fundamentală şi specifică a Bisericii creştine. Crezul ortodox în care se rezumă
tradiţia Bisericii apostolice şi patristice, are în centrul lui mărturisirea că
Dumnezeu este Unul în fiinţa Sa dumnezeiască şi întreit în persoanele Sale:
„Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul... Cred întru Unul Domn Iisus Hristos ... Cred
întru Unul Duhul Sfânt...”.
Orice rugăciune creştină, laudă, Taină sau slujbă bisericească incepe şi
sfârşeşte cu invocarea Sfintei Treimi: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh...” „Că Ţie Se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh”.
Potrivit învăţăturii ortodoxe, Dumnezeu este Unul în fiinţa Sa şi întreit în
Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeirea nu este o fire compusă din trei
ipostase, ci o singură fiinţă în trei ipostase desăvârşite.

De aceea, „Când zic Dumnezeu, înţeleg Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” –spune
Sfântul Grigorie de Nazianz. În Dumnezeu există o singură fiinţă, o singură
Referate
140
voinţă şi o singură lucrare. Fiinţa divină formează o unitate desăvârşită, dar ea
nu se limitează şi nu se închide într-o singură persoană. Deşi fiinţează în mod
unitar, Dumnezeirea are un mod de subzistenţă treimic. Tată, Fiul şi Duhul
Sfânt au Persoana lor proprie şi în fiecare Persoană subzistă una şi aceeaşi fire
dumnezeiască, în mod deplin.
Dumnezeu este deofiinţă, are un principiu unic al firii şi existenţei şi
este contemplat în Treime. Cele trei Persoane există una în alta, şi tot ce se
atribuie uneia se atribuie şi celorlalte.
Prin urmare, în Dumnezeu există o singură fiinţă şi aceeaşi fiinţă

neîmpărţită şi nedespărţită subzistă în trei persoane distincte, întreagă şi
deodată în fiecare dintre Ele.
De aceea, când spune Sfânta Treime, ne gândim la unirea celor trei
Persoane în care fiinţează Dumnezeu cel unic după fiinţa, voinţa şi lucrarea Sa,
Dumnezeu este Unul în Trei, adică o singură Dumnezeire în trei ipostase.
Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai mărturisirea despre unitatea fiinţei,
despre deofiinţimea şi egalitatea celor trei ipostase, ci şi învăţătura despre însuşirile fiecărei
Persoane, adică ce este propriu unei Persoane şi o face distinctă de celelalte.
Sfinţii Părinţi învaţă că taina Sfintei Treimi constă în modul de a exista
a unei persoane în alta şi din alta, sau în relaţiile de origine şi legăturile dintre
Persoane. Din acest punct de vedere se pot distinge: nenaşterea, sau existenţa de
sine, ca mod de a fi personal al Tatălui (Efeseni 3, 14-15); naşterea Fiului din
Tatăl din veşnicie (Ioan 1, 14-18) şi purcederea Duhului Sfânt din Tatăl din
veşnicie (Ioan 14, 26).
Referate
141
Învăţătura despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru
viaţa duhovnicească a credincioşilor. Căci aşa cum Persoanele Sfintei Treimi
există una în şi din alta, într-o unitate fiinţială, tot aşa şi creştinii formează o
comuniune spirituală de credinţă, nădejde şi iubire în Dumnezeu. Biserica este
o unitate de fiinţă şi o comuniune de viaţă după chipul Sfintei Treimi.
Sfânta Treime este o taină ce nu poate fi înţeleasă de mintea
omenească. Despre ea cunoaştem cât ni s-a descoperit în Revelaţia
dumnezeiască.
Revelaţia ne spune că „Dumnezeu este iubire”, afirmaţie ce ne duce la

concluzia că în Dumnezeu exista mai multe persoane. Existenţa iubirii se pune
numai acolo unde există o comuniune între mai multe persoane.
Dogma Sfintei Treimi ne arată că Persoanele divine trăiesc în legătura
de comuniune şi iubire şi aceasta ne îndeamnă şi pe noi să trăim în comuniune
şi iubire.
Dogma Sfintei Treimi ne fereşte de panteism şi deism, ne fereşte de a
confunda pe Dumnezeu cu lumea, de a-L considera ca neavând nici un raport

cu noi. Ea ne arată că Dumnezeu e transcendent şi imanent; că Dumnezeu e mai presus de
lume, dar e şi în lume. El coboară la noi de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt ca oamenii să
se poată urca la cer.
Învăţătura ortodoxa despre Sfânta Treime are caracter tainic si
dinamic.
2. Preînchipuirea Sfintei Treimi în religiile

păgâne
Referate
142
Dogma Sfintei Treimi constituie nota distinctivă a Creştinismului, dar

Sfânta Treime e preînchipuită şi în unele religii necreştine:
Hinduism
Există credinţa într-o Treime cunoscută sub numele de "Trimurti" şi
formată din Brahma, Vişnu şi Şiva. Fiecare dintre aceştia reprezintă o
divinitate şi, totuşi, nu sunt trei dumnezei, ci unul, care se manifestă în trei
forme. Ei formează o divinitate unică, adică divinitatea propriu-zisă, numită
Para-Brahma, reprezentată printr-un corp omenesc cu trei capete. Conform
învăţăturii hinduse, divinitatea e sufletul sau puterea lumii, iar lumea e
evoluţia divinităţii. Cum în lume puterea se manifesta sub trei direcţii:

creatoare, conservatoare şi nimicitoare, aceste direcţii reprezintă cele trei
manifestări divine, adică cele trei zeităţi. Trimurti cuprinde ideea unui circuit
în lume, după care unele lumi apar, apoi dispar şi altele le iau locul.
China
Şi la chinezi întâlnim credinţa în Treime. Tao este marea unitare, ce
există înaintea tuturor. El produce pe Unu sau unitatea, Unu produce pe Doi
sau dualitatea, iar Doi producc pe Trei sau Triada care produce toate fiinţele.
Această doctrină are la baza vechea tradiţie chineza în care găsim credinţa într-
un principiu, în Cuvântul şi în Duhul, care formează o unitare.
Babilonienii
Vechii babilonieni cunoşteau două triade de zei:
 zeii cerului, pământului şi apelor: Anu, Enlil şi Ea.
Referate
143
Ei tronează cerul cel mai înalt, de unde coboară pentru a interveni în soarta
lumii. Anu este stăpânitorul cosmosului, Enlil este stăpânitorul pământului, iar
Ea, zeul apelor, al infernului şi înţelepciunii .
 soarele, luna şi luceafărul: Samash, Sin si Isthar.
Egipt
În Egipt exista credinţa într-o treime de zei: Osiris, Isis, soţia sa, şi
Horus, fiul lor. Sunt reprezentate ca trei persoane deosebite.
Parsism
În parsism Treimea e compusă din Timpul nefăcut, Acarana, Ormuzd,
zeul binelui, şi Ahriman, zeul răului. Nici această treime nu are nimic în
comun cu cea creştină.
3. Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul

Testament
În Vechiul Testament, misterul Treimii se află indicat în linii generale.

Sfinţii Părinţi spun că descoperirea acestei taine nu s-a făcut în Vechiul
Testament, deoarece evreii, care erau înconjuraţi de o mare de popoare
politeiste şi erau şi ei înclinaţi spre politeism, s-ar fi abătut cu uşurinţă de la
monoteism şi ar fi căzut în politeism, dacă li s-ar fi relevat că în Dumnezeu
sunt trei Persoane. Evreii ar fi putut crede că sunt trei Dumnezei.
Existenţa mai multor Persoane în Dumnezeu este indicată clar, în Scriptura
Vechiului Testament:
"Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facere 1, 26);
Referate
144
"Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi" (Facere 3, 22);
"Veniţi să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile" (Facere 11, 7).
Interpretând aceste texte, Origen, a crezut, ca şi evreii, că Dumnezeu
se adresează îngerilor, dar contextul evidenţiază limpede că Cei ce vorbesc
sunt egali după fiinţă, adică sunt Persoanele divine.
Unii au considerat că în expresia "Veniţi să amestecam limbile lor" (Facere
11, 7) ar fi vorba despre pluralul majestatic, dar opinia nu este fondată întrucât
Revelaţia divina nu ni-L prezintă pe Dumnezeu ca vorbind astfel. Dumnezeu

se adresează oamenilor la singular :”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Ieşire. 20, 2).
În Facere 11, 7 Dumnezeu se adresează celor deofiinţă cu El, adică celorlalte
Persoane divine.
Unii Sfinţi Părinţi au considerat că misterul Sfintei Treimi este indicat
chiar în primul verset al Scripturii (pluralul Elohim urmat de verb la singular):
„La început a făcut Dumnezeu (Elohim) cerul şi pământul” (Facere 1, 1).

Un alt loc scripturistic veterotestamentar în care Sfinţii Părinţi au
văzut o aluzie la dogma trinitară este binecuvântarea levitică, în care se invocă
numele lui Dumnezeu de trei ori. Aluzia apare lămurită dacă se compară
binecuvântarea levitică cu binecuvântarea apostolică din Noul Testament (2
Corinteni 13, 13).
La fel de important este textul de la Isaia 6, 3 în care Serafimii cântau

"Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot". În întreita repetare a cuvântului Sfânt, Sfinţii
Părinţi au văzut Treimea, iar în singularul "Domnul Savaot", unicitatea fiinţei.

O altă indicaţie a celor trei Persoane a găsim în teofania de la stejarul
Mamvri (Facere 18, 1-19). Avraam se închină şi se adresează celor trei ca unuia
singur, mărturisind prin aceasta un Dumnezeu în trei Persoane.
Referate
145
Vechiul Testament conţine câteva mărturii chiar despre numele
Persoanelor Sfintei Treimi, adică despre Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui
Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu este concepută la început ca o însuşire
(Iov 28), dar ulterior în Proverbe, în Înţelepciunea lui Sirah şi în Înţelepciunea
lui Solomon ea apare ca o Persoana (Prov. 8, 9; Înţ. lui Solomon 9, 9; Sir 14, 1-29).
Ea există de la început şi îşi are originea în Dumnezeu, a fost de faţă când a
fost creată lumea şi ştie ce este plăcut lui Dumnezeu; de asemenea, are dorinţa
de a veni între oameni, de a pătrunde în ei şi de a crea o viaţă nouă.
Despre Cuvântul lui Dumnezeu ca Persoană este vorba şi în Psalmi:
„Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au întemeiat cerurile şi prin Duhul gurii Lui toată podoaba
lor”(Ps. 33, 6); psalmistul pune alături, în actul creaţiei, Cuvântul şi Duhul.
Duhul ca Persoană e amintit în mai multe locuri ale
Vechiului Testament. Prin Duhul se înţelegea calitatea fiinţei dumnezeieşti de a

fi spirituală şi raţională; se înţelege apoi o putere divină ce se manifestă în
lume ca o putere harismatică ce se va revărsa, în viitor, asupra oamenilor. Ca
persoană, Duhul este prezentat la Zaharia 7, 12; Judecători 13, 2 etc.
Mesia, despre care se vorbeşte în Vechiul Testament, este o Persoană
numită uneori Fiul lui Dumnezeu care Se va naşte din Fecioara (Is. 7, 14);
numele Lui fiind "Dumnezeu prea puternic, Părinte al veşniciei, Domn al păcii " (Is. 9,
5), iar Dumnezeu I se adresează Lui ca unui Fiu: "Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am
născut" (Ps. 2, 7).
Un alt text trinitar este cel de la Isaia 61, 1:
"Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a
trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiţi liberare şi celor în
lanţuri mântuire”.
Referate
146
Aici avem toate cele trei Persoane divine. Se vorbeşte despre Dumnezeu -
Iahve, despre un trimis al Său, un Mântuitor, şi peste care stă Duhul Lui.
În Vechiul Testament Treimea avem pregătirea descoperirii Sfintei
Treimi, nu revelaţia ei deplină. În unele locuri, Fiul şi Duhul Sfânt apar ca
persoane, iar în altele ca lucrări sau însuşiri ale lui Dumnezeu. Aceasta se
explică prin faptul că aghiografii au căutat să înlăture orice confuzie care ar fi
putut alimenta pericolul politeismului ce ameninţa poporul evreu.
Caracteristic Vechiul Testament este faptul că nu este predominantă
iubirea ca rezultat al existenţei mai multor persoane în Dumnezeu, ci
dreptatea, ca rezultat al unui singur Dumnezeu. Cu vremea însă, Dumnezeu a
început să fie văzut de evrei ca Treime, fapt ce se deduce din împrejurarea că
reprezentanţii poporului evreu nu au primit învăţătura Domnului despre Sfânta
Treime ca ceva cu totul nou şi necunoscut. Şi, de aceea, ei nu fac nici o

obiecţie atunci când li vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu, dar nu vor să
admită că Iisus Hristos este Acela.
Ideea de Treime exista şi în filosofia veche şi modernă:
Platon vorbeşte de o trinitate. El pune în fruntea tuturor lucrurilor, Inteligenţa
superioară, care e cauza lumii; în cel de al doilea rând stă Spiritul, care e tipul
primordial al tuturor lucrurilor sau ideilor lui Dumnezeu, e cugetul sau
cuvântul divin; în cel de al treilea rând este aşezat un Suflet imens, care animă
lumea şi care e o parte din Dumnezeu.
Neoplatonismul vorbeşte de o triadă, unde unitatea primordială trece în
dualitate şi se stabileşte în treime. Sfântul Grigore Teologul spune că există
asemănări între această învăţătură filosofică şi dogma Sfintei Treimi.
Referate
147
Hegel spune că: Dumnezeu este ideea absoluta- Teza; Fiul este ideea realizata
-Antiteza; Duhul Sfânt este ideea care ajunge la conştiinţa de sine în spiritul
omenesc - Sinteza.
Faptul că Treimea este prezentă în religiile necreştine şi în filosofie,
dovedeşte că adevărul ei a fost revelat omenirii într-o formă oarecare, altfel e
de neexplicat cum omenirea a ajuns la acest adevăr. E probabil ca Dumnezeu
să-i fi descoperit lui Adam originea lumii. La crearea lumii, Duhul lui
Dumnezeu se plimba pe deasupra apelor, iar după cădere, făgăduieşte un
Mântuitor. Deci strămoşii noştri au avut ocazia să ştie ceva despre existenţa
misterului Sfintei Treimi.
Cu toate acestea, trebuie spus că nici în filosofia veche, nici în religiile
necreştine, adevărul despre Sfânta Treime nu exista în toată plenitudinea lui.
Religiile păgâne şi filosofia oscilează între o concepţie trinitară modalistă, care
vede în Persoanele divine doar manifestări ale lui Dumnezeu şi o concepţie

trinitară care duce la politeism: exista trei persoane şi trei dumnezei.
Ceea ce e mult mai important, este faptul că în toate filosofiile vechi
sau noi, ca şi în religiile necreştine, aceasta divinitate, chiar dacă implica
zeităţi diferite, făcea parte dintr-un sistem panteist. Divinitatea nu era
considerată ca ceva care depăşeşte lumea văzută, ci ca nişte puteri şi forte care
animă lumea din adâncurile ei, iar lumea devine un fel de manifestare a
divinităţii. Toate acestea se pot explica printr-un singur fapt: nu aveau noţiunea
de persoană. Abia în sec. IV-V, Sfinţii Părinţi capadocieni au reuşit să
elaboreze conceptul de persoană care să facă mai inteligibilă învăţătura
creştină despre Sfânta Treime.
Referate
148
4. Descoperirea Sfintei Treimi în Noul
Testament
Prefigurată doar în Vechiul Testament, dogma Sfintei Treimi se
descoperă în plinătatea ei în Noul Testament. Dacă Vechiul Testament oscila
între persoană şi lucrare în privinţa Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, în Noul
Testament găsim afirmată, atât unitatea de fiinţă a dumnezeirii, cât şi trinitatea
Persoanelor.
 Trinitatea Persoanelor şi unitatea fiinţei
Este arătată în cuvintele prin care Domnul trimite pe Apostoli la propovăduire:

"Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh" (Matei 28, 19).
Acesta este unul din textele clasice ale doctrinei trinitare, deoarece
sunt amintite cu numele toate cele trei Persoane divine. Adevărul că Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh sunt persoane se vede din cuvintele "Botezându-le în numele".
"Nume" au numai de persoanele, pe când lucrurile poartă „denumiri”. Spunând

ca Sfinţii Apostoli trebuie să boteze pe creştini în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh, se arata că Aceştia sunt trei Persoane reale, unitatea fiinţei îşi
găseşte expresia tot în cuvântul "nume", folosit însă la singular. Se arată astfel
că cele trei persoane au o singură autoritate şi o singură fiinţă. Pluralul
cuvântului ar fi fost de natură să ne indice trei dumnezei.
În concluzie, textul arată atât unitatea de fiinţă, cât şi trinitatea
Persoanelor: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
 Existenţa a trei Persoane distincte între Ele:
*Este arătată de cuvintele îngerului adresate Fecioarei Maria:
Referate
149
"Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. Pentru
aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema" Luca 1, 35
Textul arată clar existenţa celor trei Persoane: Cel Prea Înalt, Sfântul-Fiul lui
Dumnezeu şi Duhul Sfânt.
*Textul de la Botezul Domnului:
"Iar după ce S-a botezat Iisus, îndată a ieşit din apă şi iată, cerurile s-au deschis şi
Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi
iată un glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit"
(Matei 3, 16-17)
În acest text avem revelaţia efectivă a celor trei Persoane, înfăţişate ca
persoane reale şi deosebite una de alta.
*În cuvântarea de rămas bun către Apostoli, Domnul vorbeşte de Tatăl, de Fiul
şi de Sfântul Duh, Care purcede de la Tatăl:
"Iată Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac:
Duhul Adevărului ..." (Ioan 14, 16); "Când va veni Mângâietorul, pe care Eu ÎI voi
trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine" (Ioan 15, 26)
În Epistolele Sfinţilor Apostoli găsim referinţe trinitare. Astfel, Sfântul
Pavel spune:
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”(II Cor. 13, 12)
Aici cele trei Persoane sunt deosebite nu numai după nume, ci şi după darul
dumnezeiesc pe care-l doreşte Apostolul de la fiecare Persoană.
Sfântul Apostol Petru începe prima sa Epistolă printr-o adresare
trinitară:
Referate
150
"Către credincioşii aleşi după cea mai înainte ştiinţă a lui Dumnezeu Tatăl, şi prin
sfinţirea de către Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos..." (I
Petru 1, 9)
*Alte texte scripturistice vorbesc când de o Persoană, când de alta.
Persoana Tatălui o aminteşte Sf. Evanghelist Matei când scrie:

"Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzând faptele voastre cele
bune, să mărească pe Tatăl vostru care este in ceruri" ( 5, 16).
Persoana Fiului –chiar numirea de Fiu, arată că El e o persoană şi că are aceeaşi
natură ca şi Tată, adică natură divină. Fiului îi sunt atribuite proprietăţi

personale: se arată că are raţiune, întrucât cunoaşte deplin pe Tatăl (Mt. 11,
27), are voinţă (Ioan 17, 24), iubeşte pe oameni şi lucrează pentru binele lor.
Persoana Sfântului Duh

Despre Sfântul Duh se cunoaşte că e trimis pe pământ în locul Domnului ca
Mângâietor (Ioan 14, 26), că are misiunea să-i înveţe pe Apostoli ce să
vorbească în timpul persecuţiilor (Luca 12, 12). El, ca şi Fiul, are raţiune,
voinţă şi iubire, deci calităţi personale.
 Unitatea de fiinţă, de atribute şi de activitate a celor trei Persoane.
Unitatea fiinţei Fiului şi a Tatălui o arată Mântuitorul:

"Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10, 30) sau
"Tatăl este în Mine şi Eu intru El" (Ioan 10, 38).
Unitatea fiinţei Sfântului Duh cu a Tatălui se vede din textul:
"Căci cine dintre oameni ştie ale oamenilor, decât duhul omului, care este
întru ei? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul
lui Dumnezeu" (I Cor. 2, 11).
Referate
151
Unitatea fiinţei tuturor Persoanelor dumnezeieşti se vede din explicaţia dată de
Apostol textului din Isaia 6, 1-10. Isaia vede pe Domnul Savaot stând şi
zicând către el:
"Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi,
uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea"
Sf. Evanghelist Ioan referindu-se la acest text zice că Isaia când a văzut
pe Domnul Savaot, a văzut pe Fiul: "Zis-a Isaia acestea, fiindcă a văzut slava Lui (a
Fiului) şi a grăit despre El." (Ioan 12, 41). Iar Sf. Apostol Pavel spune că aceste
cuvinte au fost adresate lui Isaia de Duhul Sfânt: „Bine a grăit Duhul Sfânt prin
Isaia Proorocul către părinţii voştri, când a zis: Mergi la norodul acesta şi spune: Cu auzul
veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea" (Fapte 28, 25-26).
Aşadar, după explicaţia Sfinţilor Apostoli, Isaia a văzut pe Dumnezeu cel unul
în fiinţa şi întreit în Persoane.
Mântuitorul a prezentat iubirea ca fiind virtutea supremă a
Creştinismului; Treimea are o importanţă fundamentală pentru teologia
creştină, Dumnezeu nu mai este înţeles ca o simplă individualitate, aşa ca în
Vechiul Testament sau în Coran, ci ca un Dumnezeu în care există o
comuniune de Persoane divine.
Acest aspect explică motivul pentru care în Vechiul Testament virtutea
dreptăţii a avut prioritate faţă de iubire, în timp ce, în Noul Testament virtutea
supremă rămâne iubirea. Dacă dreptatea fără iubire duce la legea talionului,
iubirea fără dreptate poate deveni oarbă. Însă, în Noul Testament, dreptatea
rămâne interpretată numai în lumina Sfintei Treimi ca expresie a iubirii
supreme.
Referate
152
5. Formularea dogmei Sfintei Treimi în
teologia creştină
Învăţătura despre Sfânta Treime nu a rămas doar în paginile Sfintei

Scripturi, ci şi-a croit un drum larg în conştiinţa creştină pentru două motive:
primul –reprezenta o chestiune de viaţă, al doilea –Biserica a fost nevoită să
combată numeroasele erezii trinitare.
Nu era uşor să lămureşti această taină, într-o lume care n-avea
elementele teologice necesare pentru a putea înţelege corect această
învăţătură.
Mijloacele prin care învăţătura despre Sfânta Treime a pătruns în
conştiinţa creştină sunt următoarele:
1. Simboluri de credinţă
În Biserica primară existau numeroase simboale de credinţă şi în toate
se arata egalitatea celor trei Persoane. Unitatea fiinţei se exprima prin aceea că
numele "Dumnezeu" se punea o data la început şi se referea la Tatăl la Fiul şi
la Sfântul Duh.
Cel mai vechi Simbol de credinţă este simbolul Apostolic "Cred în
Dumnezeu Tatăl atotputernic, în Iisus Hristos unicul Său Fiu... şi în Duhul
Sfânt".
În Simbolul Atanasian se spune "trebuie să veneram pe Dumnezeu în
Treime şi Treimea în unime, nici confundând Persoanele, nici despărţind
fiinţa".
2. Formula Botezului
Referate
153
Reprezintă un alt mijloc pentru pătrunderea dogmei în viaţa Bisericii.
Ea este atât o mărturisire a credinţei trinitare, cât şi un act de cult prin care se
exprimă adevărul Sfintei Treimi. Didahia face amintire despre această formulă.
Credinţa trinitară a fost exprimată de Biserică, în această ocazie, nu doar prin
formula Botezului, ci şi prin întreita cufundare în apă a celui ce se botează.
3. Doxologiile
În Biserica noastră există doxologii, care şi ele au un caracter trinitar:
"Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh" sau "Lăudam pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, Dumnezeu..."
4. Mărturiile martirilor
Mărturiile martirilor sunt dovezi convingătoare din partea celor ce şi-
au jertfit viaţa, glorificând Sfânta Treime. Sfântul Policarp a mărturisit:
"Adevăratule Dumnezeu... Te laud pe Tine pentru toate, Te binecuvântez, Te
slăvesc prin veşnicul şi cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin
care Ţie, împreună cu El şi cu Sfântul Duh fie slavă acum şi în veacurile ce
vor să fie. Amin ".
5. Părinţii Apostolici, Apologeţii şi la Sfinţii Părinţi
La aceştia aflăm expuneri ale învăţăturii Bisericii despre Sfânta
Treime:
Părinţii Apostolici se mulţumesc să repete expresiile din scrierile
Sfinţilor Apostoli şi parcă au teama de a vorbi prea mult ca să nu greşească.
Clement Romanul spune: "Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur
Fiu şi un singur Duh al harului revărsat peste noi?"
Apologeţii încearcă să lămurească misterul Sfintei Treimi. Ei dezvăluie
ideea de Logos, existentă şi în filosofia veche, pentru a explica relaţia dintre
Tatăl şi Fiul. Ei au trebuit să combată două feluri de erezii: sabelienii care
Referate
154
transformau Persoanele divine în moduri de manifestare a substanţei
dumnezeieşti şi subordinaţioniştii care acceptau că Dumnezeu este doar
transcendent şi, pentru a veni în contact cu lumea, a trebuit să creeze Logosul.
Apologeţii au arătat că Dumnezeu este transcendent dar şi imanent şi acest
adevăr se poate explica numai admiţând unitatea fiinţei şi treimea Persoanelor
dintre care Fiul, transcendent, coboară în lume în chip de om, prin Întrupare.
Există mărturii la Sfântul Irineu, Tertulian, Origen şi Grigorie
Taumaturgul. Teologia lor, însă, este deficitară sub aspecte importante. Pe de o
parte, ei au adus o oarecare înţelegere învăţăturii despre Fiul lui Dumnezeu,
întrucât ideea de Logos era foarte răspândită în lumea intelectualilor păgâni.
Lăsându-se influenţaţi de aceasta filosofie, ei au avut tendinţa de a cobori pe
Fiul mai jos decât Tatăl, ajungând ca unii să spună că Fiul este inferior Tatălui,
că nu are însuşirile fiinţei dumnezeieşti şi naşterea Lui trebuie cugetată în

timp.
Teologia patristică din sec. al IV-lea şi următoarele, a manifestat
rezervă faţă de învăţătura despre Sfânta Treime a unora dintre teologii creştini
ai primelor veacuri, pentru că n-au ajuns să discute învăţătura despre Sfânta
Treime în plenitudinea ei şi nu au clarificat relaţiile dintre Persoanele trinitare.
Pentru a explica învăţătura despre Sfânta Treime, unii Părinţi au recurs
la analogii. Ei spuneau că lumea şi creaturile din ea, fiind opera Sfintei Treimi,
trebuiau să o reflecte într-o oarecare măsură. Sfântul Spiridon al Trimitundei s-
a servit de o cărămidă care, deşi este una, este alcătuită din trei elemente:
pământ, apă şi foc. Alţii au recurs la asemănarea cu râul, apa şi izvorul, alţii cu
soarele raza şi lumina, alţii cu rădăcina, trunchiul şi coroana pomului, alţii cu
Referate
155
trecutul, prezentul şi viitorul. Însă, analogiile au fost folosite într-un mod
diferit în teologia apuseană şi în teologia răsăriteană.
Dacă teologia apuseană, începând cu Fericitul Augustin, a folosit ca
analogie pentru Sfânta Treime, sufletul omenesc şi facultăţile lui: raţiunea,
voinţa şi sentimentul, teologia răsăriteană, începând cu Părinţii Capadocieni, a
folosit analogia familiei, pentru a scoate în evidenţă caracterul de comuniune
al Treimii.
Analogia apuseană avea un caracter profund individualist, în timp ce
aceea răsăriteană are accentuat caracter de comuniune pentru că ia în
considerare relaţia ontologică dintre persoanele Sfintei Treimi.
Învăţătura despre Sfânta Treime primeşte o formulare definitivă la
primele două Sinoade ecumenice. La Sinodul I ecumenic se arată
consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl prin termenul "ομοούσιος τω Πατρί" şi a
fost condamnată erezia ariană, care considera pe Fiul o făptură inferioară

Tatălui. La Sinodul II ecumenic se afirmă consubstanţialitatea Duhului cu
Tatăl şi cu Fiul: "Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit" şi
se condamnă erezia lui Macedonie care făcea pe Sfântul Duh o creatură a
Tatălui.
6. Terminologia trinitară
În Biserică nu găsim, de la început, folosit cuvântul "Treime" (Τριάς,
trinitas). Pentru prima dată, el a fost folosit, în Orient, de Teofil al Antiohiei
(+185), iar în Occident de Tertulian (+220).
Dogma Sfintei Treimi poate fi exprimată, pe scurt, astfel: Dumnezeu este
o fiinţă în trei Persoane.
Referate
156
Pentru a explicita această formulă, subliniind, pe de o parte ceea ce este
comun celor trei Persoane, adică fiinţa lor, iar pe de altă parte, ceea ce este
particular, adică Persoanele, Părinţii Bisericii au fost nevoiţi să facă apel la
două categorii de noţiuni:
 cu referire la unitate: s-a făcut apelul la noţiunile de "fiinţă", "esenţă"
(ousia), "substanţă", "natură"
 cu referire la Trinitate: s-au reţinut noţiunile de "persoană", "ipostas" şi
"subzistenţă" (prosopon, ipostasis şi iparhis).
Termeni ce se referă la „unitate”

"Esenţă" înseamnă baza unei realităţi, ea este ceea ce face ca un lucru să fie el şi
nu altceva (esenţa omului este de a fi animal raţional).
La Aristotel, termenul avea două sensuri:

 esenţă concretă sau existenţă individuală (cutare
persoană umană, Petru, Pavel);
 esenţă abstractă comună tuturor indivizilor.
Dacă Părinţii ar fi luat termenul ousia cu prima accepţiune, ar fi căzut
în triteism sau politeism, iar dacă l-ar fi considerat cu cea de a doua
accepţiune, ar fi însemnat că o persoană are toată natura în detrimentul
celorlalte. Pentru a depăşi conceptul filosofic, Părinţii au arătat că fiinţa, care la oameni
este aceeaşi, dar ea se repetă în fiecare individ, unitatea ei deducându-se prin
abstracţie, la Dumnezeu nu se repetă, ci există o singură dată în cele trei Persoane, deci are
o unitate concretă. În Dumnezeu există o singură Fiinţă, care este însăşi Dumnezeirea Lui,
aceeaşi Fiinţă este întreagă la fiecare din Persoanele Sfintei Treimi.
Referate
157
Termenul "omoousios" folosit la Sinodul I ecumenic arată nu doar
faptul că Fiinţa dumnezeiască este comună celor trei Persoane, ci şi că Ele au
una şi aceeaşi fiinţa, că fiinţa Tatălui există întreagă în Tatăl, întreagă în Fiul şi
întreagă în Duhul Sfânt, precum arată şi deosebirea dintre Persoane, pentru că
nimeni nu poate fi de o fiinţă cu el însuşi, ci presupune un celălalt.
Pentru a exprima esenţa sau Fiinţa lui Dumnezeu, au fost folosiţi în
mod amestecat o bună perioadă de timp termenii "ousia" şi "ipostas", ceea ce a
generat confuzii şi neînţelegeri. Dacă termenul "ipostas" era folosit în Răsărit
mai mult în sens de "persoană", apusenii, care l-au tradus prin „substantia” îl
considerau mai mult ca esenţă sau fiinţă. Din acest motiv, apusenii îi acuzau pe
greci de arianism, crezând că ei învaţă trei esenţe (substanţa, ipostas), în
Dumnezeu.
Sinodul din Alexandria (362) a lămurit această situaţie, şi a constatat

că apusenii şi răsăritenii, deşi folosesc termeni diferiţi, au aceeaşi credinţă.
Sfântul Vasile cel Mare explică deosebirea dintre esenţă şi ipostasis,
arătând că: "Esenţa este fondul naturii comune mai multor indivizi (de exemplu: om,
umanitatea, omenitatea), pentru toţi indivizii speciei noastre. Ipostasul este individul
subzistent, Petru sau Pavel. Între indivizii aceleaşi specii, fondul naturii este unul: indivizii
subzistă fiecare pentru sine. Aplicând aceasta la Fiinţa divină, Sf. Părinte conclude că trebuie
să recunoaştem acelaşi fond al naturii divine, aceeaşi substanţă divină; aceasta este dogma de
la Niceea; şi trei subzistenţi în natura divină; aceasta este dogma trinitară" . Având în
vedere disproporţia care există între om, de unde Sfântul Vasile a luat analogia,
şi Dumnezeu, Sfântul Părinte recurge şi la o altă comparaţie, anume la
curcubeu: aşa după cum în curcubeu există mai multe culori care au la bază o
singură esenţă, aşa avem şi în Treime trei Persoane într-o esenţă unică. În
Referate
158
Sfânta Treime elementul comun se raportează la esenţă, iar ipostasul este un
element propriu şi distinctiv. Comuniune există acolo unde persoanele se
deosebesc unele de altele, nu se confunda între ele şi împărtăşesc aceeaşi
esenţă divină.
"Substanţa" este considerată uneori ca identică cu esenţa dar, pe lângă acest
sens, mai are alte două sensuri:

 în primul înseamnă "subiectul însuşirilor", o bază pe care stau şi sunt
înrădăcinate însuşirile (lat. sub-jacere= ceea ce stă la bază; gr,
ipostasis= stau sub).
 în al doilea înseamnă "esenţa ce există într-un lucru subzistent în sine
şi pentru sine", adică un lucru care pentru a exista nu are nevoie de
altul în care să existe ca subiect; în acest sens, substanţa este opusă

însuşirilor.
"Natura" este considerată adesea sinonimă cu esenţa. Natura semnifică
materialul din care constă o realitate (ex: lemnul este natura din care este
făcută masa), ea fiind ceva comun indivizilor sau lucrurilor din aceeaşi specie.
Mai exact, natura este însăşi esenţa considerată ca subiect al proprietăţilor şi
principiu intern al lucrărilor, principiu al activităţii. Natura arată ceva dinamic,
în timp ce esenţele par statice.
Cuvintele esenţă, natură şi substanţă sunt redate în limba română prin fiinţă.
Termeni care se referă la „Trinitate”

"Ipostasul" este substanţa care nu e parte dintr-un tot, ci o substanţă individuală
completă, existând în sine şi pentru sine, motiv din care el este deosebit de
orice alt ipostas. Ipostasul este subiectul, proprietarul sau purtătorul naturii,
Referate
159
ceea ce înseamnă că ipostasul este deosebit de natură, nefiind nici identic cu
ea, nici cu o parte din ea, şi nici un adaos de conţinut în natură. Sfântul Vasile
cel Mare arată că ipostas este individul determinat, opus fiinţei, aşa după cum
e opus ceea ce e propriu la ceea ce e comun. Părinţii au folosit noţiunea de
ipostas pentru a scoate în evidenţă identitatea unei anumite fiinţe, identitate
netransmisibilă.
"Subzistenţa" este felul de a exista al substanţei, deci e egală cu ipostasul.
"Persoana" este un ipostas de natură raţională. Dacă ipostasul este numele
comun pentru toate existenţele individuale, raţionale sau neraţionale, persoana

desemnează ipostasurile raţionale şi cuprinde în sine, ca elemente fundamentale
individualitatea şi raţionalitatea.
Boetius, la începutul sec. al VI-lea, defineşte persoana ca "substanţa

individuală a unei naturi raţionale". Persoana se deosebeşte de natură prin
faptul că are principii individuale de existenţă.
Persoana are conştiinţă de sine, puterea de a determina şi dorinţa de a
fi în comuniune cu alte persoane, sau: raţiune, voinţă şi iubire.
Noţiunea de "persoană" se deosebeşte atât de cea de "fiinţă", cât şi de
cea de "individ", fiind o creaţie a teologiei creştine. Ca chip al lui Dumnezeu,
omul este o fiinţă personală aşezată în faţă lui Dumnezeu personal, Care i se
adresează ca persoană şi Căruia omul îi răspunde ca o persoană.
Omul, fiinţă personală, nu se scufundă în anonimatul naturii, ci poartă
o identitate incomunicabilă, şi, în acelaşi timp, este o fiinţă deschisă către
celelalte fiinţe personale în legătura iubirii. Expresia supremă a acestei legături
o găsim în textul de la Ioan 17, 21: "Precum Tu Părinte întru Mine, aşa şi Eu
întru Tine, ca aceştia să creadă că Tu M-ai trimis".
Referate
160
Noţiunea de persoană, înţeleasă în spiritul tradiţiei răsăritene, înseamnă
legătura internă dintre oameni.
În teologia actuală, noţiunea de "persoană" e identică cu cea de
"ipostas", iar importanţa lor capitală constă în faptul că explică identitatea
fiinţei umane, nu sub forma unei măşti exterioare, adică în sensul pe care l-a
avut această noţiune în lumea antică, ci prin prisma structurii interioare.
Părinţii au folosit toţi acest termen pentru a scoate în evident un lucru esenţial,
anume că Sfânta Treime este structura comuniunii şi a iubirii supreme.
Toţi aceşti termeni se aplică la Dumnezeu numai prin analogie.
7. Ereziile antitrinitare
Monarhianismul
Învaţă unitatea lui Dumnezeu, învaţă că Dumnezeu e unul singur şi nu
pot exista în El mai multe persoane, adică nu poate exista pluralitatea. Şi
monarhienii vorbesc de Tatăl, de Fiul şi de Sfântul Duh dar îi privesc ca pe
nişte puteri sau moduri de manifestare ale uneia şi aceleiaşi Persoane
dumnezeieşti. Accentuând prea mult unitatea, persoanele sunt privite dintr-un
punct de vedere opus celui ortodox şi sunt confundate una cu alta.
Monarhienii se împart în două categorii:
1. monarhienii dinamici sau ebionitici
2. monarhienii modalişti sau patripasieni
1. monarhienii dinamici sau ebionitici
Referate
161
Reprezentantul marcant al monarhianismului dinamic este Pavel de
Samosata, fost episcop al Antiohiei, născut în Samosata Siriei, în sec. al III-
lea. El este sistematizatorul acestui curent şi învăţa că există o singură
Persoană dumnezeiască.
Pavel de Samosata considera Logosul lui Dumnezeu ca fiind nu o
persoană distinctă de Dumnezeu Tatăl, ci Îl vedea stând în acelaşi raport cu
Tatăl, în care stă raţiunea cu sufletul omenesc. El spunea că aşa cum omul
pierde calitatea de om dacă se înlătură de la el raţiunea, tot aşa şi Dumnezeu
pierde calitatea de Dumnezeu dacă se înlătură de la El Logosul. Doar pentru că
Logosul face parte astfel din fiinţa Tatălui, spunem că El este deofiinţă cu
Tatăl.
Logosul s-a manifestat prin prooroci, apoi s-a sălăşluit în Iisus Hristos
mai mult decât în alţi oameni. Aşadar, nu se poate vorbi despre o întrupare a
Logosului ca a unei Persoane dumnezeieşti aparte, ci doar despre o putere a lui
Dumnezeu. Iisus Hristos nu este o Persoană divină, ci un om în care se
sălăşluieşte o putere divină impersonală, un simplu om născut însă în mod
supranatural din Fecioară.
Iisus Hristos se numeşte Logos şi Fiul lui Dumnezeu dar nu în sens
propriu, ci în sensul în care toţi oamenii pot fi consideraţi ca fii ai lui
Dumnezeu. Iisus Hristos este Fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi nu Dumnezeu-
Om. Duhul Sfânt este şi El tot o putere a lui Dumnezeu, nu o persoană. Pavel
de Samosata a fost depus şi excomunicat de Sinodul din Antiohia, din 269,
care a condamnat şi erezia sa.
2. monarhienii modalişti sau patripasieni
Referate
162
Modaliştii au ca principal reprezentant pe Sabeliu, presbiter din
Ptolemaida, care a trăit şi a activat la Roma în sec. al III-lea. Se mai numesc şi
sabelieni. Curentul admite o treime, dar una formală şi aparentă, care ia trei
înfăţişări, fără să existe trei persoane distincte. Pentru ei, persoana este un mod
de înfăţişare, de apariţie, de manifestare exterioară a unicului Dumnezeu.
Una şi aceeaşi Persoană se manifestă sub chipul Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh. În timpul când Dumnezeu există ca Tată, El nu există ca Fiu,
sau ca Duh Sfânt; când există ca Fiu, nu există ca Tată şi ca Duh Sfânt ş.a.m.d.
Modaliştii admit o întrupare a lui Dumnezeu, dar spun că s-a făcut în persoana
Tatălui (căci în fond este o singură persoană). Tatăl s-a întrupat, a pătimit şi s-
a răstignit pe Cruce: patrea passum esse (patripasieni) =cei ce spun că Tatăl a
pătimit.
Ca şi învăţătura lui Pavel din Samosata, şi cea a lui Sabelie a fost

respinsă de Biserică. Modalismul a fost combătut de Tertulian, Ipolit şi
Dionisie cel Mare al Alexandriei.
Subordinaţionismul
Subordinaţionismul poate fi întâlnit, ca părere teologică greşită, încă
din secolul al II-lea. Au fost acuzaţi de subordinaţionism Ipolit, Origen,
Dionisie cel Mare, Atenagora, Teofil, Tertulian şi Lucian. Ei admiteau trei
persoane în Dumnezeu, dar le aşezau în raport de subordonare unele faţă de
altele.
Ca erezie, provocând grave tulburări în Biserică, subordinaţionismul
dus la extrem se manifestă în secolul IV. Cele două ramuri ale ereziei sunt
arianismul şi macedonianismul:
Referate
163
1. Arianismul
Promotorul acestei erezii este Arie, prezbiter din Alexandria. Doctrina
sa este o dezvoltare dusă la extrem a subordinaţionismului, motivată de dorinţa
de a împăca raţional învăţătura despre Sfânta Treime cu unitatea lui
Dumnezeu.
Pe scurt, doctrina elaborată de Arie este următoarea:
Există un singur Dumnezeu fără început şi mai presus de lume, Care nu poate
nicidecum intra în contact imediat cu lumea finită. Fiul lui Dumnezeu a fost
creat, nu din fiinţa Tatălui, ci din nimic, tocmai pentru a-L ajuta pe Dumnezeu
să creeze lumea. Fiul a fost creat în timp, nu din veşnicie, existând un timp
când Fiul nu era şi deci nici Dumnezeu nu era Tată. Fiul este primul creat,
singura creatură directă a Tatălui şi cea mai apropiată de El, fără a fi însă
născut sau creat din nu din fiinţa Tatălui. Prima şi cea mai perfectă creatură a
Tatălui, Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, deşi nu este Dumnezeu adevărat,
ci doar Fiul adoptiv al Lui. Dar pentru că prin acest Fiu Dumnezeu creează
lumea, Fiul este şi El Dumnezeu, dar nu prin fiinţă, ci prin participare.
În principiu, Arie nu nega Sfânta Treime, dar subordona pe Fiul şi pe
Duhul Sfânt, Tatălui. Afirmând că şi aceştia pot fi numiţi Dumnezeu, Arie
punea creatura în rând cu Dumnezeu. Pe de altă parte, un Dumnezeu ce a creat
lumea printr-o fiinţă intermediară, este un Dumnezeu limitat şi nu o fiinţă
absolută.
Arie a fost iniţial depus şi excomunicat de un sinod din Alexandria, în
anul 323, pentru ca Sinodul I ecumenic, de la 325, să condamne erezia lui Arie
şi, totodată, să formuleze şi să fixeze învăţătura despre Fiul e Dumnezeu, cea
de a doua Persoană a Sfintei
Referate
164
Treimi. Părinţii au arătat că Fiul este Dumnezeu adevărat, deofiinţă , adică
consubstanţial cu Tatăl şi născut din veci.
Unii dintre membrii Sinodului nu vroiau să admită termenul
"ομοούσιος " pentru ca el nu era folosit în Sfânta Scriptură şi pentru că fusese
folosit în condamnarea lui Pavel de Samosata. Datorită Sfântului Atanasie cel
Mare, Sinodul a adoptat în cele din urmă acest termen, prin care se exprimă
deplin egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl ("ομοούσιος τω
Πατρί"). Termenul arată că există o singură fiinţă divină, pe care o posedă, împreună şi
în parte, Persoanele Sfintei Treimi şi, datorită acestui fapt, Fiul nu e creatură, ci "Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate
s-au făcut”.
După Sinodul I ecumenic, arienii s-au divizat în trei ramuri: arienii

riguroşi, semiarienii şi acacienii.
Arienii riguroşi susţineau cu Arie că Fiul e o fiinţă creată şi nu e nici egal, nici
consubstanţial cu Tatăl, căci în caz contrar ar trebui să fie şi el neprodus şi

neparticipat, deci ar trebui să admitem doi Dumnezei, ceea ce, spuneau ei este
inadmisibil. Din această cauză, ei opinau că este necesar să se admită că Fiul e
cu totul deosebit de Tatăl şi nu e asemănător Acestuia (κατα πάντα ανόμοιος
τω Πατρί).
Semiarienii învăţau că Fiul e născut din Tatăl mai înainte de veci, dar nu e
deofiinţă (ομοούσιος) cu El, ci doar de o fiinţă asemănătoare (ομοιούσιος) cu a

Tatălui.
Acacienii –numiţi astfel după reprezentantul lor principal, Acacie, mitropolitul
Cezareei, arătau că Fiul este asemenea cu Tatăl, dar nu după Fiinţă, adică după
Referate
165
Dumnezeire, ci aşa cum o icoană este asemănătoare celui pe care îl reprezintă,
tot astfel şi Tatăl Se reflectă în Fiul ca într-o icoană.
Aceste erezii au mai dăinuit timp îndelungat după Sinodul I ecumenic,
însă cu vremea au dispărut şi au apărut în forme schimbate în Evul Mediu sau
în epoca modernă.
2. Macedonianismul
Macedonianismul este o consecinţă logică a arianismului, adică este
arianismul extins la persoana Duhului Sfânt. Dacă Fiul este creat, logica
pretinde că nici Duhul Sfânt nu poate fi necreat.
La această concluzie măreaţă a ajuns Macedonie, fost episcop de :
Constantinopol (+362).
Conform lui Macedonie, Sfântul Duh era creatura Fiului, aşa cum Fiul era
creatura Tatălui, şi slujitor al Tatălui şi al Fiului. Pentru că luptau împotriva
divinităţii Sfântului Duh, Macedonie şi adepţii săi au mai fost numiţi şi
pnevmatomahi.
Erezia a fost combătută de Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare,
Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Grigore de Nyssa, Didim cel Orb ş.a.
Sinodul II ecumenic (381) a condamnat macedonianismul şi fixează
învăţătura despre Duhul Sfânt, cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi.
Sinodalii au arătat că Duhul Sfânt e "Domnul de viaţă făcătorul, Care de la Tatăl
purcede" şi că trebuie "adorat şi mărit cu Tatăl şi cu Fiul" şi că "a grăit prin prooroci" şi
au adăugat această învăţătură la simbolul de la Niceea.

Sinodul II ecumenic nu foloseşte pentru Duhul Sfânt expresia
"omousios" deoarece unii membrii nu erau favorabili acestui termen. Sinodalii
Referate
166
recurg la formule doxologice, prin care, în fond, se exprima aceeaşi idee.
Afirmând că Duhul Sfânt se cade să fie adorat şi mărit cu Tatăl şi cu Fiul, se
afirmă deofiinţimea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul.
Antitrinitarii moderni
Odată cu apariţia protestantismului, secolul XVI, au apărut şi persoane
izolate care au negat adevărul despre Sfânta Treime. Aşa au fost Ludwig
Hetzer şi Ioan Denke –în Elveţia, David Joris –în Olanda, Mihail Servetus,
medic spaniol, Blandrata, medic italian şi polonezul Faust Socinus.
Faust Socinus este cel care a dat ereziei o organizare bine închegată,
dezvoltând şi sistematizând doctrina. De aceea, adepţii săi se numesc
socinieni. Cum învăţătura aceasta spune că Dumnezeu este numai o persoana,
adică Tatăl, susţinătorii ei mai sunt cunoscuţi şi sub numele de unitarieni. Ei

opinează că învăţătura despre Sfânta Treime pe de o parte nu ar fi cuprinsă în
Sfânta Scriptură, iar pe de altă parte ar contrazice raţiunea.
Iisus Hristos este un om simplu, născut în mod supranatural şi trimis
să mântuiască lumea. După moarte sa, Dumnezeu L-a primit în cer, la dreapta
Sa. În privinţa Duhului Sfânt ei spun că Acesta este doar o putere a lui
Dumnezeu, care sfinţeşte pe om.
Există şi unele secte târzii, ca albigenzii şi arminienii, care susţin că
Tatăl e superior Fiului şi Duhul Sfânt, şi Îşi au dumnezeirea luată de la Tatăl.
Şi în filosofie au apărut astfel de curente la Schelling, Hegel şi
Schleiermacher.
Referate
167
Protestantismul liberal actual este şi el antitrinitar, căutănd să înlăture
formulele trinitare sin simboale şi din ritual. Martorii lui Iehova sunt cei mai
virulenţi antitrinitari.
Triteismul
Erezia învaţă existenţa a trei Dumnezei, separând Fiinţa divină şi
repetând-o după cele trei Persoane.
După numele sistematizatorului acestei erezii, filosoful Ioan Filopon
din Alexandria, din sec. al IV-lea, triteismul mai este cunoscut şi sub
denumirea de filoponism.
Ioan Filopon spunea că noţiunea de "fiinţa" este identică cu aceea de
"gen" şi învăţa că cele trei Persoane divine au o fiinţă abstractă, după cum trei
oameni au aceeaşi substanţă umană sau aparţin aceluiaşi gen uman, dar nu în
mod concret, ci în mod abstract.
În concluzie, cele trei Persoane divine au o unitate specifică şi morală şi nu o

unitate numerică a fiinţei.
Ele sunt deofiinţă aşa cum şi oamenii sunt deofiinţă. Fiecare Persoană
posedă fiinţa divină în mod separat. Concluzionând avem de a face cu trei
dumnezei, nu un Dumnezeu, cu trei fiinţe divine, nu cu o Fiinţă unică, iar
Persoanele Sfintei Treimi nu pot exista una în alta.
Nu în forma sa originală, ci în consecinţele sale, triteismul a mai fost
profesat de nominalistul Roscalin (+1120) şi de realistul Gillbert Porretanul
(+1154).
Au existat şi păreri conform cărora în Dumnezeu, pe lângă cele trei
Persoane, mai există şi fiinţa care şi-ar avea existenţa sa proprie alături de
Referate
168
persoane. Astfel, triteismul se transformă în tetrateism. Tetrateismul este
întâlnit prima dată la Damian, patriarhul monofizit de Alexandria.
Biserica n-a luat hotărâri speciale contra triteismului sau
tetrateismului, întrucât aceste erezii sunt implicit combătute şi condamnate
prin Sinoadele I si II ecumenice. Ele s-au manifestat mai mult în evul mediu în
Apus, Biserica Apuseană le-a combătut direct prin Sinodul IV Lateran (1215).
Monarhianismul şi subordinationismul reduc învăţătura creştină
despre Sfânta Treime la monoteismul iudaic, într-o oarecare măsură modificat,
iar triteismul o reduce la politeism.
Aceste erezii reprezintă denaturări ale învăţăturii Mântuitorului,
dovezi ale neînţelegerii mesajului principal al lui Hristos, care a fost mesajul
iubirii şi al comuniunii.
8. Distincţii şi antinomiile dogmei trinitare

Învăţând că Dumnezeu este întreit în Persoane, Biserica învaţă prin
aceasta ca în Dumnezeu exista anumite distincţii sau deosebiri reale.
Mărturisirea Ortodoxă spune:
„Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: nenăscut, născut şi purces, Se deosebesc în
dumnezeirea feţei, iar nu după fiinţă, care este nedespărţită”.
Distincţiile se referă la Persoane şi la modul de a poseda Fiinţa
divină.
În Dumnezeu există trei Persoane reale, deci deosebite una de alta,
distincţia dintre Ele fiind dată de modul în care fiecare Persoană posedă Fiinţa
Referate
169
divină, aceeaşi Fiinţă divină, care este unică şi nu se împarte între Persoanele
divine. Astfel, avem:
 Tatăl, prima Persoană a Sfintei Treimi, posedă Fiinţa divină în Sine, neprimită
de nimeni, fără principiu;
 Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Îşi primeşte de la Tatăl Fiinţa, prin
naştere;
 Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, Îşi primeşte Fiinţa tot de la
Tatăl, dar prin purcedere.
Se poate spune doar că între naştere şi purcedere există deosebire, dar
în ce constă această deosebire este greu de precizat.
Naşterea a fost pusă, de către unii, în legătură cu raţiunea şi
purcederea în legătură cu voinţa sau iubirea, însă acestea sunt simple proiecţii
umane în cadrul unei relaţii mai presus de fire.
Aşadar, proprietăţile, caracterele proprii sau însuşirile personale interne
prin care se disting cele trei Persoane una de alta, sunt:
Tatăl e nepricinuit, nenăscut, Fiul e născut din veci din Tatăl, iar Duhul sfânt purcede din
veci din Tatăl.
Antinomiile dogmei trinitare constituie unul dintre aspectele cele mai
importante ale gândirii creştine. În dogma Sfintei Treimi antinomiile sunt
prezente atunci când se arată că:
 "Dumnezeu este o fiinţă în trei Persoane, aceeaşi fiinţă aflându-se întreagă
şi deodată în fiecare Persoană ";
 "cele trei Persoane există deodată, sunt veşnice, dar Tatăl naşte pe Fiul şi
purcede pe Sfântul Duh", fapt ce ar presupune în ordinea logicii umane o
existenţă anterioară a Tatălui;
Referate
170
 "Fiul, deşi este născut din veci din Tatăl, Se naşte veşnic din Tatăl, adică Se
naşte şi acum, Se naşte mereu. La fel şi în cazul purcederii veşnice a
Duhului Sfânt".
Nici una dintre aceste afirmaţii nu poate fi pătrunsă şi înţeleasă de
minte. Este imposibil de conceput logic ca aceeaşi fiinţă să fie în trei Persoane,
o naştere şi o purcedere din veşnicie şi pentru veşnicie. După logica noastră,
naşterea şi purcederea presupun un interval între născător şi născut, între
purces şi purcezător. Cu toate acestea, dogma afirmă limpede că toate cele trei
Persoane sunt eterne.
Sfântul Ioan Damaschin, dorind să aducă un plus de claritate, încearcă
o comparaţie cu ceva accesibil minţii noastre: "După cum focul există deodată cu
lumina din el şi nu este mai întâi focul şi apoi lumina, ci deodată; şi după cum lumina se
naşte totdeauna din foc şi este totdeauna în el, fără să se despartă deloc de el, tot astfel şi Fiul
Se naşte din Tatăl, fără să Se despartă
deloc de El, ci este pururea cu El".
Însă Fiul are un ipostas deosebit de ipostasul Tatălui.

Logica antinomică a intrat în conflict cu raţionalismul scolastic şi,
după controverse nesfârşite, mai ales în problema palamismului, au apărut
teologi catolici care au început să-şi dea seama că logica antinomică este
logica biblică şi că raţionalismul nu are nimic cu ea. Infinitul nu poate fi gândit
decât în termeni antinomici, căci, la acest pol al gândirii, orice reper dispare.
Contradicţiile se găsesc tainic reconciliabile în Dumnezeu. Teologul trebuie să
renunţe la logica raţionalistă şi să aplice la realităţile supranaturale gândirea
antinomică. De exemplu, gândirea antinomică îi permite lui Grigorie Palma să
depăşească concepţiile simplităţii divinităţii, specifice scolasticii. Tradiţia
Referate
171
orientală indică teologilor orientali calea unei reconcilieri în Dumnezeu, a unu-
lui cu multiplul, într-un mod transcendent.
Există şi filosofi care încearcă să explice legea antinomiei. Hegel, de
exemplu, spune că teza şi antiteza se rezolvă într-o armonie superioară, în
sinteză. Plotin şi Cusanus spun că acest conflict se rezolvă în Dumnezeu, care
e coincidentia oppositorum. Alţii spun că paradoxurile se pot înlătura printr-o
logică trivalentă (adevăratul, falsul şi terţul) sau polivalentă. Cusanus a
încercat să împace antinomiile dogmei Sfintei Treimi pornimd de la anumite
semne matematice. El a luat ca exemplu un triunghi ABC. Pentru ca laturile lui
să ajungă la dimensiunile maxime, trebuie să crească toate deodată. Dacă se
prelungeşte o latură la infinit, infinite ajung şi celelalte laturi. Triunghiul, mărit
la infinit, se transformă într-o linie dreaptă, în care toate coincid. Cusanus
scrie: "În teologie trebuie, pe cât posibil, să îmbrăţişam termenii contradictorii
într-o concepţie simplă, care-i depăşeşte. (...) Atunci înţelegem că Unitatea şi
Trinitatea sunt unul şi acelaşi lucru. Unde distincţia este indistincţie, Trinitatea
este Unitatea, şi unde indistincţia este distincţie, Unitatea este Trinitate".
Concluzionând, dogma Sfintei Treimi nu are la temelie nici o
contradicţie reală, aceasta existând numai din punct de vedere uman, subiectiv.
Atunci când spiritualitatea răsăriteană îndeamnă pe credincioşi să transforme
chipul în asemănarea lui Dumnezeu, ea îi îndeamnă, în fapt, să adapteze logica
raţională la logica divină. Pentru a-L înţelege şi cunoaşte pe Dumnezeu, este
nevoie de o dilatare a logicii naturale într-o logică supranaturală, în care
contradicţiile se reconciliază într-un mod tainic şi misterios.
Referate
172
Dogma Sfintei Treimi nu este nici contrară minţii, nici neraţională sau
antiraţională, ci ea este supraraţională şi supralogică.
9. Persoanele Sfintei Treimi

Dumnezeu este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Fiecare Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat, posedând plenitudinea atributelor
divine; Persoanele sunt consubstanţiale, posedând întreagă şi deodată, fiecare, Fiinţa divină,
şi sunt eterne, între ele fiind exclus orice raport de subordonare pe criterii de autoritate,
putere, întâietate etc. Persoanele se deosebesc între Ele numai prin proprietăţile personale
interne, nu şi prin însuşirile fiinţiale.
Dumnezeu Tatăl
Cea dintâi Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu-Tatăl despre care
Simbolul de Credinţă spune: „Cred întru Unul Dumnezeu Tatăl, Atoţiitorul,
Făcătorul cerului şi al pământului, al văzutelor tuturor şi nevăzutelor (Art. 1)
Dumnezeirea Tatălui nu a fost contestată niciodată de nici unul dintre eretici.
Dumnezeu-Tatăl este începutul tuturor făpturilor, cauza existenţei a tot

ceea ce există. El este nenăscut şi nepurces, şi din fiinţa Sa naşte din veci pe Fiul
şi purcede din veci pe Duhul Sfânt. El este Tatăl Fiului, al Unuia-Născut din
Tatăl. Iisus Hristos mărturiseşte că Dumnezeu este Tatăl Său, după firea
dumnezeiască şi din veşnicie, că El vine de la Tatăl şi săvârşeşte lucrurile
Acestuia (Ioan 1, 14). Mântuitorul a mai spus şi că Tatăl Său este şi Tatăl nostru:
„Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”
(Ioan 20, 17), dar aceasta nu din cauza naşterii, ci din pricina harului, căci
Dumnezeu Tatăl ne cheamă, prin Fiul Său, la starea de fii după har.
Dumnezeu-Tatăl este „Ziditorul a toate” (Efeseni 3, 9), Lui I Se atribuie
creaţia şi pronia, El creând ex nihilo lumea şi toate făpturile din ea, purtând
Referate
173
tuturor de grijă şi conducându-le spre scopul lor final. Creaturile sunt copii ai
lui Dumnezeu, dar aceasta numai într-un sens impropriu, pentru că n-au
aceeaşi natură cu Tatăl, calitatea de Fiu, în sens propriu, fiind rezervată numai
celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi.
Despre Dumnezeu Tatăl ne vorbeşte Sfânta Scriptură în nenumărate
locuri.
Mântuitorul Însuşi ne învaţă să ne rugăm lui Dumnezeu adresându-I-
ne cu cuvintele "Tatăl nostru" (Matei 6, 9). El Însuşi se roagă lui Dumnezeu Tatăl
numindu-L „Părintele Meu” (Matei 26, 39). De la creştini se cere un comportament
specific: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei
5, 16), comportament prin care să-L preamărească pe Acesta.
În lumina Revelaţiei divine, mântuirea este prezentată drept opera

iubirii Tatălui ceresc: "Atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut
L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).
Mântuitorul numeşte pe Tatăl Său, singurul Dumnezeu adevărat: „Şi
aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu ...” (Ioan
18, 3). Sfinţii Apostoli Îl numesc, de asemenea, pe Tatăl, Dumnezeu. Epistolele
lor încep astfel: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru...”.

După Sfânta Scriptură, s-ar părea că Tatăl are o întâietate în Sfânta
Treime pentru că El este principiul celor două Persoane, izvor al Fiului şi al
Duhului Sfânt. Astfel întâlnim următoarele afirmaţii: „Mă voi sui la Tatăl Meu şi la
Tatăl Vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17) sau „Dumnezeul
Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei” (Efeseni 1, 17) . Însă situaţia se prezintă în
Referate
174
acest fel doar pentru mintea umană, în realitate cele trei Persoane fiind egale
între Ele.
Dumnezeu Fiul
Fiul lui Dumnezeu este cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, născut
din veci din Tatăl.
Prin numirea de Fiu pe care Sfânta Scriptură I-o atribuie, îi este

recunoscută, implicit, calitatea de persoană. În virtutea consubstanţialităţii cu
Tatăl, Fiul este Dumnezeu adevărat.
Înainte de Întrupare, Fiul cel Unul-Născut din Tatăl exista din veci: „La
început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1).
El este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut (Coloseni 1, 15; Evrei 1, 3),
Cuvântul cel veşnic Care „S-a făcut trup” (Ioan 1, 14).
Psalmistul ni-L înfăţişează pe Fiul despre care Dumnezeu Tatăl spune:
"Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut " (Psalmul 2, 7) . Tot psalmistul vorbeşte
despre naşterea din veci a Fiului, adevăr exprimat de Tată, când spune despre
Mesia (Fiul): „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Psalmul 110, 2).
Numeroase texte scripturistice vorbesc direct despre divinitatea Fiului
lui Dumnezeu şi Îi atribuie natură şi însuşiri divine.
Astfel, în Noul Testament, Însuşi Dumnezeu Tatăl mărturiseşte pe Iisus
Hristos ca Fiu al Său şi ca Dumnezeu adevărat: "Iar după ce S-a botezat Iisus, îndată
a ieşit din apă şi iată, cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca
un porumbel şi venind peste El. Şi iată un glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel
iubit intru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17).
Domnul se mărturiseşte pe Sine Însuşi în faţă lui Caiafa care-L
întreabă: „Te jur pe Dumnezeul Cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui
Referate
175
Dumnezeu?”, întrebare la care Iisus răspunde: „Tu ai zis” (Matei 26, 62-63), adică
este precum spui.
Apostolul Petru Îl mărturiseşte ca „Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16,
16), iar Apostolul Toma Îi spune: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan 20,28).
Scriptura mai spune despre El că este Dumnezeu întrupat (1 Timotei 3, 16),

că e consubstanţial cu Tatăl „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), că în
El locuieşte toată plinătatea dumnezeirii (Col. 2, 9), că este veşnic, omniprezent, că I

Se cuvine adorare dumnezeiască etc.
În Iisus Hristos oamenii au văzut pe Dumnezeu în persoană, în timp şi
spaţiu (Ioan 14, 7). În El Dumnezeu este prezent şi lucrează personal în lume:
„Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Luca 17, 21) . În El viaţa veşnică,
care era la Tată, s-a manifestat în lume (1 Ioan 1, 3). Fiul este revelaţia deplină
şi finală (Rom 8, 32) a tainei lui Dumnezeu (Col 1, 27-32).
Există anumite texte scripturistice din care ar rezulta că Fiul nu este
egal cu Tatăl: "Tatăl este mai mare decât Mine" (Ioan 14, 28) sau „Iar de ziua şi de ceasul
acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13, 32) . Astfel
de expresii devin perfect explicabile având în vedere că Mântuitorul are şi fire

dumnezeiască şi omenească. El vorbeşte ca Dumnezeu şi ca om. Cât priveşte
necunoaşterea zilei sfârşitului lumii, trebuie spus că Mântuitorul vorbeşte
oamenilor după sfatul Sfintei Treimi, Care a socotit ca nefolositor ca omenirea
să cunoască data sfârşitului lumii.
Au existat unii eretici care au susţinut că dumnezeirea Fiului a început
să fie afirmată abia în secolul al IV-lea. Împotriva acestei afirmaţii stau
simbolurile de credinţă (Apostolic, al lui Grigorie Taumaturgul, al Bisericii din
Referate
176
Ierusalim etc.), mărturisirea de credinţă a sinodului din Antiohia (269),
scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti din primele trei secole,
practica Bisericii de a-i excomunica pe cei care negau divinitatea Fiului,
mărturisirile martirilor: Clement Romanul (+96) sau Policarp al Smirnei
(+155) au mărturisit clar divinitatea Fiului. Sfânta mucenică Donata, la anul
200, spunea: "Noi cinstim pe Cezar dar ne închinăm lui Hristos Care este
adevăratul Dumnezeu", precum şi mărturiile unor păgâni şi evrei, care

raportau credinţa creştinilor în Iisus Hristos ca Dumnezeu.
Dumnezeu Duhul Sfânt

În Scriptura Vechiului Testament, persoana Sfântului Duh e mai puţin
evidenţiată, fiind doar indicată în câteva locuri (Fc 1, 2; 2 Rg 23, 2; Zah 7,
12).
În Noul Testament, Duhul Sfânt este afirmat cu claritate, în calitatea
Sa de Persoană divină: atunci când e vorba despre păcatele împotriva Duhului
Sfânt (Luca 12,10) sau când Domnul promite Apostolilor trimiterea Duhului
(Ioan 14,16; 15, 26; 16, 13).
Duhul Sfânt este deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cu Care împărtăşeşte
aceeaşi voinţă şi energie dumnezeiască, având Persoană şi lucrare proprie. El
purcede din veci din Tatăl, dar este trimis în timp de către Fiul: „Iar când va veni
Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tată, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
Referate
177
Duhul purcede din Tatăl după existenţa Sa, dar are o mişcare veşnică
de ieşire din Tatăl spre Fiul. Prin purcederea Sa, Duhul uneşte pe Tatăl cu Fiul,
săvârşeşte o unitate de viaţă şi iubire între Tatăl şi Fiul.
Sfântul Ioan Damaschin spune că Duhul purcede de la Tatăl şi se odihneşte în
Fiul, prin care se dă şi se face cunoscut.
Dumnezeirea Sfântului Duh a fost contestată de Macedonie, iar astăzi

de unitarieni.
Biserica a combătut şi condamnat aceste învăţături şi a propovăduit mereu că

Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, că este o Persoană distinctă, Care are
fiinţă şi însuşiri divine.
Din Scriptură rezulta că Duhul Sfânt este atotştiutor (Ioan 14, 26),
atotputernic (Facere 1, 2), El este principiul care dă viaţă lumii, participă nu doar
la crearea, ci şi la recrearea lumii, prin El vine mântuirea oamenilor (Ioan 3, 5), El

este sfânt, omniprezent, neschimbabil, fără început, veşnic etc.
Unele texte scripturistice par a contrazice dumnezeirea Sfântului Duh,
dar, în fapt, este vorba doar despre un aparent caracter contradictoriu, conferit
de o incorectă interpretare a acestor locuri.
Luând, de exemplu, textul în care se spune că "Duhul Sfânt nu va vorbi de
la Sine, ci ceea ce I s-a spus" (Ioan 16, 19), nu trebuie să înţelegem că el ar nega
atotştiinţa Duhului, ci, prin aceste cuvinte, Mântuitorul spune că după Înălţarea
Sa, Duhul va continua opera de mântuire şi va adânci revelaţia adusă de
Hristos, privinţă în care nu va spune nimic deosebit de ceea ce a spus Domnul.
Un alt text este cel în care se afirmă "Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, fără numai
Tatăl şi pe Tatăl numai Fiul" (Matei 11, 27), text care, nefăcând referire şi la Duhul
Referate
178
Sfânt, se considera că ar exprima ideea că Duhul Sfânt este lipsit de atotştiinţă.
Interpretarea este evident eronată, întrucât există şi alte texte unde se spune că
numai Duhul cunoaşte pe Dumnezeu „Cele ce sunt ale lui Dumnezeu nimeni nu le
cunoaşte, fără numai duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 11) , ceea ce nu înseamnă că Fiul
n-ar cunoaşte pe Tatăl. În realitate, aceste concluzii forţate sunt favorizate şi de

faptul că textele biblice nu au caracter sistematic şi vorbesc când de atotştiinţa
Fiului, când de cea a Duhului Sfânt.
Despre dumnezeirea Duhului Sfânt ne vorbesc Simbolurile de

credinţă, Doxologia mică, Taina Botezului şi literatura patristică: Sf. Iustin
Martirul, Irineu, Tertulian, Grigore Taumaturgul, Atanasie cel Mare, Sf. Vasile
cel Mare şi alţii. Aceste texte scot în evidenţă faptul că cele trei Persoane ale
Sfintei Treimi împărtăşesc aceeaşi dumnezeire şi sunt expresia iubirii supreme,
sub formă de comuniune dumnezeiască.
Dacă Mântuitorul Hristos a propovăduit iubirea şi S-a jertfit din iubire,
aceasta se datorează faptului că era o Persoană a comuniunii supreme
dumnezeieşti.
Toate religiile cer oamenilor să aducă jertfă lui Dumnezeu, doar
Creştinismul arată înainte de toate că Dumnezeu este Cel ce Se jertfeşte pentru
oameni. Dacă în celelalte religii iubirea apare ca ceva sporadic, în Creştinism
ea constituie coloana vertebrală a întregii învăţături creştine, ca revelaţie a
unui Dumnezeu care rămâne în fiinţa Lui în comuniune.
10. Perihoreză şi apropiere

Perihoreză
Referate
179
Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte dar nu separate, ci într-o
negrăită comuniune. Comuniunea provine din faptul că una din Ele, anume
Tatăl, împărtăşeşte celorlalte doua Persoane fiinţa Sa.
Comuniunea Sfintei Treimi este întemeiată pe alteritatea incomunicabilă a
Persoanelor şi pe împărtăşirea sau comunicarea reciprocă a fiinţei divine, într-un proces
numit perihoreză. Persoanele Sfintei Treimi se întrepătrund, locuiesc una în alta, fiecare
dintre ele fiind întreagă în celelalte două.
Perihoreza este mărturisită de Sfânta Scriptură de Însuşi Mântuitorul,

atunci când îi spune lui Filip:
"Nu crezi tu că Eu în Tatăl sunt şi Tatăl Meu este întru Mine? Vorbele pe care
vi le grăiesc nu le spun de la Mine, ci Tatăl Care sălăşluieşte întru Mine face
lucrările Lui” (Ioan 14, 10)
şi atunci când afirmă:
„Precum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine şi aceştia să fie una întru Noi”
(Ioan 17, 21)
sau
„Tatăl este întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 10, 38).
Aceste texte arată unitatea indisolubilă a vieţii divine, care nu

înseamnă şi identitatea personală a Tatălui şi a Fiului.
Existenţa Duhului Sfânt în celelalte două Persoane ne este mărturisită
de Sfântul Apostol Pavel:
„Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 10-
11)
Referate
180
Ideea de perihoreză a existat întotdeauna în Biserică, şi o găsim bine
exprimată la Sf. Ioan Damaschin. De asemenea şi la Sf. Atanasie cel Mare sau
Părinţii capadocieni, care însă folosesc alte cuvinte: enosis sau sinafia.
Sf. Atanasie cel Mare scrie: «Deoarece Fiinţa şi divinitatea Tatălui este Fiinţa
Fiului, pentru aceea este Fiul în Tatăl şi Tatăl este în Fiul. De aceea a adăugat El cu drept
cuvânt, după ce mai înainte a zis: "Eu şi Tatăl una suntem", cuvintele următoare: "Eu sunt în
Tatăl şi Tatăl este întru Mine", spre a arata identitatea dumnezeirii si unicitatea fiinţei».
Sf. Ioan Damaschin afirmă: "Spunem că cele trei ipostasuri sunt unele în
altele, nu ca să introducem mulţime şi gloată de Dumnezei, ci ca să cunoaştem că
dumnezeirea este necompusă şi neamestecată. (...) Ipostasurile locuiesc sau stau unele în
altele, nu în sensul că se amestecă, ci în sensul că sunt unite (...) fiindcă ele sunt nedepărtate
şi nedespărţite unele în altele şi au neamestecată întrepătrunderea uneia în alta, nu în sensul
că ele se contractează sau se amestecă, ci în sensul că ele sunt unite între ele; Fiul este în
Tatăl şi în Duhul, Duhul în Tatăl şi în Fiul, iar Tatăl în Fiul şi în Duhul, fără ca să se
contragă, să se confunde sau să se amestece. Există la ele o unitate şi identitate de mişcare,
căci cele trei ipostasuri au un singur impuls şi o singură mişcare, cu neputinţă de văzut la
firea creată".
Datorită faptului că au aceeaşi fiinţă şi locuiesc una în alta, Persoanele
divine sunt absolut egale în perfecţiuni. Perihoreza accentuează în mod
deosebit caracterul viu şi dinamic al comuniunii divine.
Apropierea
Tot ce se referă la Fiinţa divină sau la acţiunile externe ale lui
Dumnezeu este comun celor trei Persoane. În Dumnezeu există o singură
Fiinţă, o singură voinţă şi o singură activitate externă, adică o singură lucrare.
Referate
181
Atunci când unele numiri, atribute sau activităţi ce se referă, de fapt, la toate trei
Persoanele divine sunt împrumutate şi atribuite unei Persoane, vorbim de apropriere.
Aproprierea înseamnă a face ceva propriu, din ceea ce este comun.
Apropriind ceva unei Persoane divine nu se face cu excluderea
celorlalte Persoane, ci are ca scop caracterizarea mai clară pentru noi a
Persoanelor treimice. Spunem că Tatăl este puterea, Fiul este Înţelepciunea şi

Duhul Sfânt bunătatea, ceea ce nu înseamnă că Fiul şi Duhul sunt excluşi de la
putere, Duhul şi Tatăl de la înţelepciune, iar Tatăl şi Fiul de la bunătate. Aceste
însuşiri, care sunt fiinţiale, atribuite unei Persoane, nu încetează a fi comune.
Toate însuşirile fiinţiale pot fi apropriate unei Persoane, precum o
însuşire sau o lucrare poate fi apropriată mai multor Persoane. Nu pot fi
apropriate proprietăţile personale interne ale Persoanelor. Sfinţii Părinţi au apropriat
Persoanelor divine numiri de ale lui Dumnezeu, însuşiri fiinţiale şi lucrări

externe.
Numirile
Tatălui i Se atribuie, în general, numele de Dumnezeu, Fiului cel de
Domn, iar Duhului Sfânt cele de Spirit şi Mângâietor.
Însuşirile fiinţiale
Tatăl este eternitatea, principiul fără origine; Fiul este Cuvântul şi
chipul Tatălui,
strălucirea, adevărul, Logosul; Duhul Sfânt este Harul, darul, bunătatea şi
comuniunea.
Lucrările externe
Referate
182
Deşi ele aparţin celor trei Persoane, totuşi se fac următoarele atribuiri:
Tatălui hotărârea de a face, Fiului împlinirea sau executarea hotărârii Tatălui,
iar Duhului Sfânt desăvârşirea.
În conformitate cu textul de la Rom. 13, 26, putem spune că "Tatăl face
totul prin Fiul, în Duhul Sfânt".
În privinţa activităţii treimice în lume, Tatălui I Se atribuie crearea,

Fiului răscumpărarea, iar Duhului Sfânt sfinţirea. Aceste lucrări ar putea fi
numite şi predicate sau însuşiri personale externe, spre deosebire de însuşirile
interne: nenăscut, născut şi purces.
Orice lucrare divină ad extra este o lucrare care angajează toate
persoanele Sfintei Treimi, fără a exclude calităţile personale ale acestei lucrări
ca expresie a comuniunii mai presus de fire.
11. Filioque
Expresia "Filioque" sau "et Filio" înseamnă "şi de la Fiul", şi prin ea

se exprimă învăţătura greşită a romano-catolicilor că Duhul purcede şi de la
Tatăl şi de la Fiul.
Cu timpul această expresie a fost introdusă în mod abuziv de romano-
catolici şi în Simbolul niceo-constantinopolitan, învăţătura fiind ridicată la
rangul de dogmă în Biserica Romano-Catolică şi constituind una din
diferenţele fundamentale care separă cele două Biserici.
Această problemă a început cu Sinodul din Toledo (589), şi Sinodul de
la Aquisgranum (Achen), din anul 809.
Referate
183
Sinodul de la Toledo, ţinut în timpul regelui Recared al vizigoţilor, a
introdus în Crez adaosul Filioque. Acest Sinod declara în canonul 3:
"Quicumque Spiritum Sanctum non credit aut non crediderit a Patre et Filio
procaedere cumque nori dixerit coaternum esse Patri et Filio et coequalem,
anatema sit".
Romano-catolici spun că aceasta este o dovadă concludentă despre

existenţa credinţei în Filioque în Biserica veche. Fără îndoială că Filioque are
această bază istorică în Biserica Romano-Catolică, dar asta nu înseamnă că
adaosul reprezintă o credinţă generală în Biserica veche.
În fapt, introducerea adaosului a fost determinată nu din motive de
tradiţie ci din oportunism. Vizigoţii erau arieni şi, în acel moment, se pregătea
terenul pentru trecerea lor la ortodoxie. Or, arienii învăţau că Fiul este mai mic
decât Tatăl. Episcopii ortodocşi spanioli, vrând să arate vizigoţilor că Fiul nu
este inferior Tatălui, au considerat oportun să introducă în Crez că Duhul
purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. În acest fel, ei au crezut că
evidenţiază egalitatea Fiului cu Tatăl. Într-adevăr, stratagema a ţinut, arienii
din Spania au acceptat formula şi au trecut la catolicism. Numai că în urma
Sinodului de la Toledo s-a născut o nouă erezie, mult mai periculoasă şi mai
gravă decât arianismul, trecută apoi în Franţa şi în Germania şi, ulterior,
aprobată de Sinodul de la Frankfurt (794) şi de cel de la Aachen (809).
Abia pe la anul 808, doi călugări galicani au rostit într-o biserică din
Ierusalim Crezul cu adaosul Filioque. Din cauza monahilor greci care i-au
acuzat ca fiind eretici, călugării au adus la cunoştinţa Papei Leon III şi a
împăratului Carol cel Mare, cele întâmplate.
Referate
184
Aceştia au delegat pe Teodulf, episcop de Orleans, sa lămurească
problema. În spiritul teologiei apusene, el a ajuns la concluzia că Duhul
purcede şi de la Fiul, concluzie aprobată şi Sinodul de la Aachen, dar nu se
hotărâse precis dacă adaosul trebuie introdus în Simbolul credinţei. Carol a
cerut papei să procedeze ca atare şi să introducă adaosul în Simbol. Papa,
invocând faptul că sinoadele interzic modificarea simbolului, a refuzat cererea
imperială. Unele Biserici din Apus, ca cea din Franţa, au introdus din proprie
iniţiativă adaosul în Crez. Nemulţumit, papa a cerut ca Simbolul credinţei să
fie gravat pe două placi de argint, în greacă şi în latină, fără adaosul Filioque.
Plăcile au fost aşezate în Biserica Sfântul Petru din Roma, având inscripţionat
dedesubt: "Haec Leo possui amore et cautella ortodoxae fidei".
Abia în timpul papei Benedict VIII (1014) se introduce în Biserica din
Roma adaosul Filioque, deşi învăţătura aceasta era profesată cu mult înainte.
Biserica Romano-Catolică a încălcat astfel hotărârea Sinoadelor III şi IV
ecumenice, precum şi a Sinoadelor din Apus (649 Lateran), care interzic
categoric modificarea Simbolului de credinţă, ameninţând cu anatema pe cei
care ar fi îndrăznit.
La Sinodul din Florenţa din 1439, după discuţii ce au durat un an şi
jumătate, s-a admis Filioque şi de către orientalii care s-au unit cu Roma, sub
presiunea agresivă musulmană şi s-a aprobat şi introducerea adaosului în Crez.
Este adevărat că intercalarea nu a fost decretată ca dogmă şi nici nu impus
introducerea ei în Crez. Sinodul a decis să respecte dreptul răsăritenilor uniţi
cu Roma de a nu introduce Filioque in Simbol, fiind suficient că aceştia
acceptă credinţa că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, fără a o mai mărturisi şi
în Simbol.
Referate
185
Reformatorii protestanţi (Luther, Calvin şi Zwingli) au dus cu ei şi au
păstrat credinţa în Filioque.
Anglicanii arată că "Duhul Sfânt, purcezând de la Tatăl şi de la Fiul,
este de aceeaşi fiinţă şi de aceeaşi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Fiul,
Dumnezeu adevărat şi veşnic" (Art. 5 de credinţă al Bisericii Anglicane).
Biserica răsăriteană s-a ridicat însă împotriva Sinodului de la Florenţa

şi l-a anulat ca atare, dar Bisericile protestante au continuat să păstreze până
astăzi adaosul Filioque.
Teologia ortodoxă respinge adaosul Filioque pentru mai multe motive:
1. Adaosul nu are temei biblic
Textele scripturistice clasice invocate de romano-catolicii, în sprijinul
adaosului Filioque, sunt următoarele:
"Când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la

Tată, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi pentru Mine" (Ioan 15, 26)
"Când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va învăţa pe voi tot adevărul;

căci nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi din ce I s-a spus şi cele viitoare vă va
vesti vouă. El pe Mine Mă va preamări, căci din ce este al Meu va lua ca să
vă vestească vouă. Toate câte are Tatăl Meu sunt ale Mele, pentru aceea zis-
am că ia din ce este al Meu, ca să vă vestească vouă"
(Ioan 16, 12-15)
Referate
186
"Şi grăind acestea, a suflat şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora
veţi ierta păcatele, vor fi iertate ... " (Ioan 20, 22-23)
"Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile
voastre, care strigă: Abba! " (Galateni 4, 6)
"Voi însă, nu sunteţi sub puterea cărnii, ci a duhului, dacă într-

adevăr Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte întru voi. Iar dacă
cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui" (Rom 8, 9)
În baza acestor texte şi uzând de o argumentaţie sofisticată şi confuză,

catolicii pretind că Duhul Sfânt ar purcede de la Tatăl şi de la Fiul.
În realitate, teologia romano-catolica face o confuzie cel puţin
regretabilă între purcedere ca însuşire personală şi ca însuşire fiinţială. Atunci
când spun că Duhul purcede şi de la Fiul, ei consideră că purcederea este o
însuşire fiinţială, fără să ţină seama că, în realitate, este vorba de o însuşire
personală. Datorita priorităţii pe care ei o acordă naturii divine faţă de
persoanele treimice, teologia catolică pune accent pe caracterul de însuşire
fiinţială al purcederii Duhului.
Din punct de vedere ortodox, natura nu există în afara persoanelor şi,
de aceea, purcederea este însuşire personală. Acceptarea adaosului Filioque
duce la confuzia între persoane, între Tatăl şi Fiul, şi goleşte comuniunea
trinitară de adevărata ei valoare şi semnificaţie creştină.
Referate
187
În textul de la Ioan 15, 26 este vorba de persoana Tatălui şi nu de
Fiinţa divină. Pretenţia catolicilor că aici s-ar menţine şi susţine purcederea
Duhului şi de la Fiul, este lipsită de orice temei.
În privinţa afirmaţiei Mântuitorului Hristos de la Ioan 16, 12-15, Sf.
Ioan Gură de Aur spune: "Aceasta va să zică că va lua din ştiinţa pe care o are Fiul, deci
e vorba de ştiinţă, iar nu de fiinţă".
Dacă Duhul ar purcede şi de la Fiul pentru că a suflat peste Apostoli,

zicând: "Luaţi Duh Sfânt ...", atunci ar rezulta că Duhul trebuie să purceadă şi
de la Apostoli, pentru că şi ei l-au transmis mai departe episcopilor şi preoţilor.
În realitate, toată argumentaţia biblică adusă de catolici în favoarea
adaosului Filioque este lipsită de evidenţă.
2. Catolicii pretind că Duhul ar purcede şi de la Fiul pentru că a fost trimis în lume

de Tatăl şi de Fiul.
Susţinând acest lucru, catolicii fac, de aceasta dată, o confuzie

regretabilă între purcederea Duhului care are caracter veşnic şi trimiterea Lui
în lume, ce are caracter temporar. Cum ar putea să devină purcederea veşnică a
Duhului în trimitere temporară în lume, când lumea există în timp iar
Dumnezeu este veşnic?
Este adevărat că şi teologia răsăriteană foloseşte prepoziţia "prin",
adică spune că Duhul a fost trimis în lume de Tatăl prin Fiul; însă aceasta se
referă numai la activitatea ad extra a Sfântului Duh, nu şi la viaţa ad intra a
Sfintei Treimi. Când e vorba despre purcederea Duhului Sfânt, teologia
răsăriteană a subliniază că Duhul purcede numai de la Tatăl şi rămâne în Fiul.
Referate
188
3. Considerând că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, teologia
catolică face ca Duhul Sfânt să treacă dincolo de Fiul şi să se
stabilească în persoana externă intercalată între Tatăl şi Fiul.
Din punct de vedere ortodox, Duhul rămâne legătura internă dintre
Tatăl şi Fiul, fiindcă purcede de la Tatăl şi rămâne în Fiul. Fiul răspunde
Tatălui prin iubirea Duhului Sfânt. Socotind că Duhul rămâne extern Tatălui şi
Fiului, teologia catolică dizolvă comuniunea trinitară şi cade în individualism.
Ceea ce este important pentru teologia romano-catolică, nu este atât
comuniunea trinitară, căci structura Bisericii Romano-Catolice rămâne

absolutistă şi monarhică, ci unitatea naturii divine.
În măsura în care Duhul rămâne legătura internă prin care Tatăl este în
Fiul şi Fiul este în Tatăl (Ioan 17, 21), purcederea Duhului numai de la Tatăl
vine să fundamenteze comuniunea iubirii supreme din cadrul Sfintei Treimi.
Teologia ortodoxa a respins întotdeauna Filioque, pentru că a văzut în
el simbolul unei structuri eclesiastice de tip individualist, monarhic şi totalitar,
şi a pledat pentru structura comuniunii sinodale a Bisericii după modelul
treimic.
Referate
189
 Să se prezinte dogma Sfintei Treimi.
 Să se arate antinomiile dogmei trinitare şi să se precizeze câteva din analogiile
folosite de Sfinţii Părinţi pentru a apropia de mintea umană misterul Sfintei Treimi.
 Este dogma Sfintei Treimi contrară minţii, antiraţională?
 Să se precizeze distincţia între „individ” şi „persoană” şi să se arate importanţa
conceptului de persoană formulat de teologia creştină.
 Să se precizeze ereziile antitrinitare.
 Perihoreză şi apropriere.
Concluzii
1. Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai mărturisirea despre unitatea fiinţei, despre
deofiinţimea şi egalitatea celor trei ipostase, ci şi învăţătura despre însuşirile fiecărei
Persoane, adică ce este propriu unei Persoane şi o face distinctă de celelalte.
2. Învăţătura despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru viaţa
duhovnicească a credincioşilor. Căci aşa cum Persoanele Sfintei Treimi există una în
şi din alta, într-o unitate fiinţială, tot aşa şi creştinii formează o comuniune spirituală
de credinţă, nădejde şi iubire în Dumnezeu. Biserica este o unitate de fiinţă şi o
comuniune de viaţă după chipul Sfintei Treimi.
Referate
190
3. Sfânta Treime este o taină ce nu poate fi înţeleasă de mintea omenească. Despre ea
cunoaştem cât ni s-a descoperit în Revelaţia dumnezeiască.
4. Antinomiile dogmei trinitare constituie unul dintre aspectele cele mai importante ale
gândirii creştine. Dogma Sfintei Treimi nu este nici contrară minţii, nici neraţională
sau antiraţională, ci ea este supraraţională şi supralogică. Infinitul nu poate fi gândit
decât în termeni antinomici, căci, la acest pol al gândirii, orice reper dispare.
5. Dogma Sfintei Treimi nu are la temelie nici o contradicţie reală, aceasta existând
numai din punct de vedere uman, subiectiv. Atunci când spiritualitatea răsăriteană
îndeamnă pe credincioşi să transforme chipul în asemănarea lui Dumnezeu, ea îi
îndeamnă, în fapt, să adapteze logica raţională la logica divină. Pentru a-L înţelege şi
cunoaşte pe Dumnezeu, este nevoie de o dilatare a logicii naturale într-o logică
supranaturală, în care contradicţiile se reconciliază într-un mod tainic şi misterios.
Referate
191
BIBLIOGRAFIE
2. BRIA, Pr. Prof. Ion, „Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu –Sfânta Treime”, în
„Glasul Bisericii”, nr. 1-3, 1973.
Iulia, 1996.
7. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I. Ediţia a III-
a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2003.
VIII.
Crearea lumii
1. Concepţii contrare învăţăturii creştine despre crearea
lumii
Referate
192
2. Învăţătura creştină despre crearea lumii
2.1. Creaţia ex nihilo
2.2. Creaţia –lucrare a voinţei nu a firii divine
2.3. Creaţia în timp
2.4. Lumea este opera Sfintei Treimi
2.5. Motivul şi scopul creaţiei
3. Întrebări
4. Concluzii
1. Concepţii contrare învăţăturii creştine

despre crearea lumii
Originea lumii este o problema care a preocupat omenirea
dintotdeauna şi căreia, de-a lungul timpului, i s-au dat soluţii deosebite:
Referate
193
Concepţia dualistă: afirmă că lumea este creată de Dumnezeu, dar nu din
nimic, ci dintr-o materie eternă ca şi El. Dualismul (spirit-materie) Îi

atribuie lui Dumnezeu un rol de arhitect sau Demiurg.
Concepţia atomistă sau materialistă: lumea este, nici mai mult nici mai puţin,
decât rezultatul atomilor care alcătuiesc materia. Ca materie, lumea este

veşnică, dar ca formă, ea este produsul evoluţiei (Democrit, Feuerbach,
Engels şi Marx).
Concepţia panteistă: lumea este o emanaţie din Dumnezeu, deci ea este
substanţă divină şi ca atare este identică cu Dumnezeu (brahmanii şi

filozofii panteişti: Giordano Bruno, Spinoza, Hegel ş.a.).
Toate aceste concepţii nimicesc credinţa în Dumnezeu: fie
negându-I direct existenţa, ca în materialism, fie reducându-L la rolul de
arhitect, ca în dualism. Panteismul îl concepe pe Dumnezeu ca o realitate
impersonală; dualismul ca o fiinţă limitată.
Aceste concepţii au fost împărtăşite şi de unii eretici creştini:
Simon Magul, Menandru, Vasilide (sec. II), care învăţau că substanţa lumii
este eternă, precum şi de manihei (sec. III) şi priscilieni, care susţineau că
lumea este opera Diavolului, de pavlicieni (sec.VII) şi bogomili (sec. XI),
sau de Origen care afirma că lumea este creată din veci.
Împotriva tuturor acestor rătăciri, Biserica învaţă că lumea este
opera lui Dumnezeu, ea a fost creată nu dintr-o materie preexistentă sau
coeternă cu Dumnezeu, ci din nimic.
Învăţătura creştină despre creaţia lumii este învăţătura despre

creaţia ex nihilo. Dumnezeu nu a creat lumea dintr-o necesitate internă sau
Referate
194
externă, ci în mod liber, în timp, sau mai exact deodată cu timpul şi nu din
eternitate.
2. Creaţia ex nihilo
Dumnezeu a creat lumea din nimic, ceea ce înseamnă că:
 Dumnezeu este autorul lumii, lumea nu exista de la sine, din veci, şi nici nu este
rodul unei oarbe întâmplări, căci întâmplarea nu este creatoare de armonie;
 Lumea nu este creată de Dumnezeu din fiinţa Sa, nici dintr-o materie preexistenta
sau coeterna cu El, ci din nimic, adică a fost adusă la existenţă din totală nefiinţă.
Acest adevăr este mărturisit de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie:
Ideea creaţiei ex nihilo îşi găseşte cea dintâi expresie a sa în (2
Macabei 7, 28), când o mamă îndemnându-şi copilul să rabde mucenicia
pentru credinţă, spune: „priveşte cerul şi pământul ca văzând toate cele care se găsesc în
cer şi pe pământ, să înţelegi că Dumnezeu le-a creat nu din cele ce sunt ci din cele ce nu
sunt, din nimic”.
"La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Facerea 1.1);
"Dumnezeu... a făcut lumea acesta şi toate cele ce sunt într-însa”(Fapte 17, 24).
Crezul ne învaţă să credem „întru Unul Dumnezeu, Tatăl
Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi
nevăzute”.
Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc, direct sau indirect, acest adevăr.
Sfântul Irineu, referindu-se la ereticii care susţineau că lumea este

creată de îngeri, sau de alte puteri inferioare lui Dumnezeu, scrie: „Dumnezeu
a creat lumea nu prin îngeri, sau prin oarecare puteri deosebite, căci Dumnezeu a toate nu
are lipsă de nimic, putând El face toate prin Cuvântul şi prin Spiritul Său”.
Sfântul Ioan Damaschin scrie: "Toţi cei care spun că îngerii sunt creatorii
unei fiinţe, aceştia sunt gura tatălui lor, diavolul. Căci îngerii, fiind creaturi, nu sunt creatori.
Referate
195
Făcătorul, Proniatorul şi Fiitorul tuturor este Dumnezeu, singurul nezidit, cel lăudat si slăvit
în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt”.
Sfântul Atanasie scrie împotriva dualiştilor: "Dacă Dumnezeu nu e şi
autorul materiei, ci a făcut lucrurile dintr-o materie existentă deja, atunci El apare slab,
deoarece nu a putut fără materie să producă nimic din cele existente, precum şi slăbiciunea
tâmplarului se arată prin aceea că fără lemn el nu poate face nimic".
Atunci când afirmăm că lumea este creată din nimic, exprimăm
deja dogma creaţiei în mod negativ, pentru că în mod pozitiv ea se exprimă
afirmând că lumea a provenit din voinţa lui Dumnezeu, adică ea are o
cauză.
Creaţia este obiect de credinţă, ea nu poate fi dovedită ştiinţific.
Creaţia lumii nu este un adevăr de ordin filozofic, ci un articol de
credinţă. Filozofia antică nu cunoaşte creaţia în înţelesul absolut al acestui
cuvânt. Demiurgul lui Platon nu este un Dumnezeu creator, ci mai degrabă un
orânduitor al universului, un meşter, un făuritor al cosmosului, care înseamnă
orânduire, podoabă.
„Fiinţă”, în spiritul gândirii greceşti, înseamnă „a fi” în chip ordonat, a
avea o fiinţă. Demiurgul creează substanţe dând formă materiei amorfe care
există veşnic în afară de el, ca un fel de mediu haotic şi fără denumire, gata să
primească toate formele şi însuşirile cu putinţă. În sine, materia este, deci,
nefiinţă, o pură posibilitate de a fi, de a deveni ceva: ea este μη ον –ul, care însă
nu este neantul absolut, οΰ κον –ul.
Filaret al Moscovei spune: „Făpturile sunt aşezate pe Cuvântul cel de viaţă
făcător al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub prăpastia infinitului dumnezeiesc,
deasupra prăpastiei propriului lor neant”.
Referate
196
Neantul creaturilor este tot atât de tainic şi de neînţeles cu mintea ca şi
Neantul dumnezeiesc al Teologiei negative. Ideea însăşi a neantului absolut
este contradictorie şi absurdă: a spune despre neant că există, ar însemna a te
contrazice; a spune că nu există ar fi un pleonasm, excepţie cazul în care am
dori să exprimăm prin aceasta, în manieră stângace, ideea că nu există nimic în
afară de Dumnezeu, că până şi noţiunea de „în afară”, nu există.
Dar creaţia ex nihilo dovedeşte tocmai un act prin care se produce
ceva în afară de Dumnezeu, producerea unui subiect absolut nou, neavând nici
o bază nici în firea dumnezeiască şi nici într-o materie sau posibilitate oarecare
de a fi în afară de Dumnezeu.
Putem spune că prin creaţia ex nihilo, Dumnezeu dă naştere la ceva în
afară de El Însuşi, că El aşează chiar acest „din afară”, sau neantul alături de
plinătatea Sa. El dă naştere unui subiect care este în mod absolut altul,
îndepărtat de El în mod infinit, „nu prin loc, ci prin fire” , aşa cum spune Sf. Ioan
Damaschin.
Facerea lumii nu este o desfăşurare, o risipire fără de sfârşit a lui

Dumnezeu, o comunicare spontană a energiilor care produc fiinţele, în virtutea
unei necesităţi a firii dumnezeieşti. „Binele care se propagă de la sine”, după
cum văd neoplatonicii, nu este Dumnezeul Sfântului Pavel, „Care cheamă cele ce
nu sunt ca şi cum ar fi” (Rom. 4, 17).
3. Creaţia –lucrare a voinţei şi nu a firii
Referate
197
În acest sens, Sf. Ioan Damaschin opune facerea lumii naşterii
Cuvântului: „Fiindcă naşterea este o lucrare a firii şi purcede din chiar însăşi firea lui
Dumnezeu, trebuie în mod necesar ca ea să fie fără început şi veşnică, altfel Cel care se naşte
ar suferi o schimbare, ar exista un Dumnezeu anterior şi un Dumnezeu posterior; ar mai
apărea un Dumnezeu. Cât despre creaţie, ea este lucrarea voinţei, deci ea nu este din
eternitate cu Dumnezeu. Căci nu este cu putinţă ca ceea ce este adus la existenţa din neant să
fie din eternitate cu ceea ce există fără origine şi din totdeauna”.
Este o lucrare care a început; ori, începutul presupune o schimbare,

trecerea de la nefiinţă la fiinţă. Deci, în virtutea originii sale, creaţia va fi chiar
fiinţă schimbătoare în stare de a trece dintr-o stare în alta. Ea nu are nici o bază
nici în ea însăşi, fiind creată din neant, nici în firea dumnezeiască, pentru că nu
există nimic în firea dumnezeiască care să fie cauza necesară a producerii ei:
creatura putea foarte bine să nu existe.
Creaţia este un act liber al voinţei Sale şi ea (voinţa divină) este
singurul fundament al fiinţelor. Intenţia însăşi a voinţei divine atunci când
Dumnezeu vrea, devine o lucrare şi voinţa Sa se împlineşte, devine deîndată o
fiinţă prin puterea Celui Atotputernic. După Sf. Grigorie de Nyssa, această
înfăptuire a voinţei divine este fiinţa creată.
Creatura contingentă în însăşi originea sa, a început să existe, dar ea
va exista pentru totdeauna, moartea şi distrugerea nu o vor întoarce în neant,
căci „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1, 25) şi voinţa lui Dumnezeu este
de neschimbat.
Creaţia ca act liber al voinţei divine şi nu ca o revărsare naturală, ca
iradierea energiilor divine, este lucrarea unui Dumnezeu personal, a Treimii,
Referate
198
Care are o voinţă comună ce aparţine firii şi lucrează potrivit deciziei gândirii
Sale. Aceasta este ceea ce Sf. Ioan Damaschin numeşte „Sfatul cel veşnic şi cu
neputinţă de schimbat al lui Dumnezeu”.
În Facere 1, 26, Dumnezeu spune: „Să facem om după chipul şi asemănarea

noastră”, ca şi cum Treimea s-ar sfătui mai înainte de a crea. Acest Sfat,
înseamnă un act liber şi gândit: „Dumnezeu creează prin cugetare şi cugetarea devine
lucrare”, spune Sf. Ioan Damaschin. Şi, tot el spune: Dumnezeu vedea toate mai
înainte ca ele să existe, închipuindu-le în cugetarea Sa şi fiecare fiinţă îşi primeşte la un
moment dat existenţa, după a Sa veşnică cugetare-voinţă, care este o predeterminare, un chip
şi un model.
4. Creaţia în timp
Dacă lumea nu e o emanaţie din Dumnezeu şi nu e produsă nici din
fiinţa Lui, atunci lumea este creată de Dumnezeu din nimic şi ea are un
început, fiind creată în timp, nu existând din veşnicie. Timpul este măsura
mişcării sau a schimbării, mişcarea şi schimbarea sunt legate de lume, deci
timpul face parte din lume sau, mai exact, este o caracteristică a lumii.
Înainte de crearea lumii, nu exista decât Dumnezeu, iar la

Dumnezeu nu este schimbare, ceea ce înseamnă că timpul nu exista înainte
de facerea lumii. Timpul nu se poate cugeta fără lume, nici lumea fără
timp,înainte de a exista lumea nu exista timpul, şi înainte de timp nu a
existat lumea.
Fericitul Augustin spune că: „Fără îndoială, lumea nu s-a creat în timp, ci
împreună cu el, căci ceea ce se face în timp, aceea se face după timp şi înainte de un timp,
după acel timp ce a trecut şi înainte de acela care este viitor. Înainte de crearea lumii însă, nu
Referate
199
putea exista un timp trecut, căci nu exista nici o creatură în a cărei mişcare sau schimbare ar
fi decurs timpul; cu timpul însă s-a creat lumea, dacă la producerea ei s-a născut mişcarea
sau schimbarea”.
La baza învăţăturii că lumea s-a creat în timp, sau deodată cu
timpul, deci că ea are un început, stau mai multe mărturii revelaţionale:
„Mai înainte ca să se fi născut munţii şi mai înainte ca pământul şi lumea să fi luat făptură,
din veac şi până-n veac, Tu eşti, o, Dumnezeule” Psalmul 15, 2
„Şi acum la Tine Însuţi Mă preamăreşte, Tu, Părinte, cu slava pe care am avut-o la Tine mai
înainte de a fi lumea” Ioan 17, 5
Cu privire la crearea lumii în timp, s-a obiectat că ea ar sta în
contradicţie cu:
 neschimbabilitatea lui Dumnezeu, deoarece, prin creare s-ar produce
o schimbare în Fiinţa divină;
 dacă lumea a fost creată în timp, ce a făcut Dumnezeu înainte de
facerea lumii?
 întrucât Dumnezeu este atotputernic din veci, înseamnă că şi lumea

este veşnică.
În realitate, nu există nici o contradicţie între crearea lumii în timp
şi neschimbabilitatea lui Dumnezeu, deoarece ideea lumii a existat în
Dumnezeu din veci şi numai realizarea ei s-a făcut în timp, potrivit voinţei
divine. tocmai prin aceasta se vede că Dumnezeu este persoană, pluralitate
de persoane, şi are voinţă liberă, necreând lumea dintr-o necesitate, internă
sau externă. Aducerea lumii la existenţă nu-L schimbă cu nimic pe
Dumnezeu, pentru că lumea n-a fost creată din substanţa lui Dumnezeu, ci
ca urmare a voinţei Sale libere, prin energiile Sale necreate.
Referate
200
În Sfânta Scriptură se spune: „Dumnezeu lucrează toate potrivit sfatului
voinţei Sale” (Efeseni 1, 11). Mărturisirea Ortodoxă afirmă: "Dumnezeu a creat
lumea numai din singură voinţa Sa", iar Sfântul Grigore Palama învaţă că
altceva este fiinţa şi altceva este voinţa; dacă în Dumnezeu ele ar fi identice,
ar însemna că de când există fiinţa, trebuie să existe şi lumea.
Origen opina: "Dacă Dumnezeu e atotputernic din veci, atunci
trebuie să fi creat şi lumea din veci". Opinia sa a fost combătută, deoarece
Origen lega atotputernicia lui Dumnezeu de lume, în timp ce Biserica
afirmă că atotputernicia ţine de Dumnezeu în Sine. Dacă atotputernicia lui
Dumnezeu ar fi determinată de lume, atunci Dumnezeu ar fi slab.
La întrebarea: "Ce a creat Dumnezeu înainte de crearea lumii?", Fericitul
Augustin a răspuns: "Dacă înainte de crearea cerului şi pământului nu a fost
încă nici un timp, apoi la ce are să se întrebe: ce a făcut Dumnezeu atunci?
Nu a fost "atunci" acolo unde nu a fost timp".
5. Lumea este opera Sfintei Treimi

Sfânta Scriptură spune: „Este un singur Dumnezeu, Tatăl, dintru care sunt
toate şi noi întru El” (1 Corinteni 8, 6), iar Simbolul credinţei Îl prezintă pe Tatăl
ca făcător al cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.

Din acestea nu trebuie să tragem concluzia că celelalte două
Persoane ale Sfintei Treimi sunt străine de crearea lumii.
Revelaţia divină ne arată că la creaţie au participat toate trei
Persoanele divine:
„Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26); „Toate prin El (Fiul) s-au
făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut” (Ioan 1, 3);”Duhul lui Dumnezeu se
purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 3); „Duhul lui Dumnezeu M-a zidit” (Iov 33, 4).
Referate
201
În următoarele articole ale Crezului, afirmăm că prin Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, s-au făcut toate, iar despre Duhul Sfânt mărturisim că
este Domnul de viaţă făcătorul. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune:
"Tatăl este cauza primă a tuturor celor create; Fiul e cauza cea nemijlocit creatoare, iar
Duhul Sfânt cauza cea îndeplinitoare, încât cele create îşi au existenta din voia Tatălui, sunt
aduse la existenţă prin lucrarea Fiului şi se îndeplinesc întru existenţă prin lucrarea Sfântului
Duh".
Dumnezeu a creat lumea prin cuvântul Său: "Şi a zis Dumnezeu: Să fie
lumină". Din punct de vedere creştin, cuvântul lui Dumnezeu este nu numai
un simplu instrument al Tatălui, ci a doua Persoană a Sfintei Treimi. El este

Înfăţişat ca Logosul prin Care s-au făcut toate şi în care există întreaga
raţionalitate a lumii.
Filosofia sau cultura antică era bazată pe opoziţia dintre spirit şi

natură sau materie. Materia este în afară de spirit şi acesta în afară de
materie. De aceea se spune despre această filosofie că avea un caracter
dualist. Pornind de la faptul că lumea a fost creată de Logos, Sfinţii Părinţi
au depăşit acest dualism, arătând că spiritul nu este în afară de materie, ci
fundamentul materiei, pentru că lumea este creată pe o ordine logică
(microcosmos), care nu este altceva decât reflectarea raţionalităţii Logosului
în structura internă a întregului Univers.
6. Motivul şi scopul creaţiei

Dumnezeu a creat lumea în mod liber şi nu în urma unei necesitaţi
interne sau externe. Acest lucru a avut o importanţă capitală pentru
gândirea lumii antice. Se depăşeşte astfel, determinismul lumii vechi,
Referate
202
fatalismul şi, în această viziune, omul, cununa creaţiei, devine liber atât
faţă lui Dumnezeu, cât şi faţă de lume.
Dacă Dumnezeu a creat lumea, înseamnă că a existat un motiv şi
un scop pentru crearea ei. Astfel stând lucrurile, trebuie să spunem că atât
motivul cât şi scopul creării lumii nu pot fi căutate în afară de Dumnezeu,
căci nu există nici o ţintă superioară spre care ar tinde El, Care este
perfecţiunea supremă. Ceea ce înseamnă că dacă toată creatura urmăreşte
un scop suprem, ea e orientată spre Dumnezeu, iar prin această orientare,
făpturile preamăresc pe Dumnezeu şi, prin chiar acest lucru, devin fericite.
Aşadar, scopul creării lumii constă în preamărirea lauda lui Dumnezeu si fericirea
creaturii, iar motivul din care Dumnezeu a creat lumea este bunătatea şi iubirea Sa.
Preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea creaturii sunt două aspecte

intim legate, aşa încât devin greu de separat.
Sfânta Scriptura reliefează fericirea creaturii, ca scop al creaţiei, atunci
când ne spune că Dumnezeu nu încetează a face bine creaturilor Sale
(Fapte 14, 17), că El dă "tuturor viaţă şi suflare" (Fapte 17, 25) şi că a
iubit lumea atât de mult, „încât a dat pe Fiul Său, Unul Născut pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), dar
şi preamărirea lui Dumnezeu, ca scop al creaţiei, este subliniată atunci când
se arată că "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o
vesteşte tăria" (Ps. 18, 1). Mântuitorul spune: "Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să
preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Matei 5, 16).
Strânsa legătură a celor două scopuri se poate vedea şi din faptul că, cu cât
preamăreşte cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atât este mai fericit. Aşa se
Referate
203
explică şi cuvintele Mântuitorului: "Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor
şi toate celelalte se vor adaugă vouă" (Matei 6, 33).
Dumnezeu a creat lumea bună. Fiind opera lui Dumnezeu care este
perfect, lumea nu putea fi decât bună, El nu putea crea ceva rău şi
imperfect, întrucât aceasta ar veni în contradicţie cu fiinţa Sa. Din punct de
vedere fizic, în lume există ordine şi armonie, precum şi tot felul de bunuri
necesare vieţii omeneşti. Lumea este bună şi din punct de vedere spiritual,
întrucât în ea se poate progresa pe calea mântuirii şi a Împărăţiei cerurilor:
"Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi, iată, că ele erau bune foarte"
(Facere 1, 31) sau "toată făptura este bună" (1 Tim. 3, 4).
Biserica ne învaţă că întreaga creaţie a lui Dumnezeu este bună.

Răul din lume nu îşi are cauza în Dumnezeu, ci în libertatea de voinţă a
omului. Răul îşi are izvorul în îngerii care au căzut şi în omul care s-a
abătut de la Izvorul binelui. Cu toate că puterea răului stăpâneşte şi
dobândeşte uneori proporţii înfiorătoare, răul fizic şi moral nu îşi au o
existenţă proprie, ci apar ca o lipsă a binelui. Aşa cum întunericul se
întinde acolo unde se retrage lumina, tot aşa şi răul progresează în lume
când se deschide poarta voinţei omeneşti.
Pornind de la aceste constatări, teologia creştină este împotriva
unei viziuni pesimiste despre lume, care confundă lumea cu răul. Gnosticii
şi maniheii susţineau că răul ar fi fiinţial lumii.
Dar omul, sau chiar Diavolul, cu toate că se opune lui Dumnezeu,
nu poate zădărnici scopul creaţiei. Cu toată existenţa păcatelor, lumea
rămâne bună pentru că e creată de Dumnezeu.
Referate
204
Biserica este şi împotriva optimismului absolut profesat de
Leibnitz. Potrivit acestuia, Dumnezeu este liber să creeze sau să nu creeze
lumea, dar dacă S-a hotărât să o facă, atunci trebuia să o facă perfectă, deci
lumea actuală este cea mai bună pe care trebuia să o creeze Dumnezeu.
Părerea lui este greşită, întrucât ea mărgineşte libertatea lui Dumnezeu.
Între aceste două extreme, Biserica învaţă că Dumnezeu a creat
lumea bună, nu perfectă, ci de o perfecţiune relativa , fiindcă omul, ieşit din
mâna lui Dumnezeu, trebuie să stăruiască în bine pe calea asemănării cu
Dumnezeu.
Dacă lumea ar fi fost făcută rea sau desăvârşită, motivul pentru
care Dumnezeu vrea să o mântuiască rămâne cu totul de neînţeles.
Referatul biblic ne spune că Dumnezeu a văzut că toate erau bune, nu

desăvârşite.
Când e vorba de crearea omului, Persoanele Sfintei Treimi spun:
"Să facem om după chipul şi asemănarea noastră". După zidirea omului,
Sfânta Scriptură ne spune că omul a fost creat „după chipul lui
Dumnezeu”, fără a adăuga şi asemănarea. Sfinţii Părinţi au tâlcuit acest loc
în sensul că omul a fost făcut posedând capacitatea ontologică de a
progresa în bine, fiindcă chipul este asemănare potenţială, iar asemănarea
este chipul actualizat.
Referate
205
7. Concluzii
1. Învăţătura creştină despre creaţia lumii este învăţătura despre creaţia ex
nihilo, ceea ce înseamnă că: Dumnezeu este autorul lumii, lumea nu exista de
la sine, din veci, şi nici nu este rodul unei oarbe întâmplări, căci întâmplarea
nu este creatoare de armonie; Lumea nu este creată de Dumnezeu din fiinţa
Sa, nici dintr-o materie preexistenta sau coeterna cu El, ci din nimic, adică a
fost adusă la existenţă din totală nefiinţă.
2. Creaţia este un act liber al voinţei Sale şi ea (voinţa divină) este singurul
fundament al fiinţelor. Intenţia însăşi a voinţei divine atunci când Dumnezeu
vrea, devine o lucrare şi voinţa Sa se împlineşte, devine deîndată o fiinţă prin
puterea Celui Atotputernic. După Sf. Grigorie de Nyssa, această înfăptuire a
voinţei divine este fiinţa creată. Creatura contingentă în însăşi originea sa, a
început să existe, dar ea va exista pentru totdeauna, moartea şi distrugerea nu
o vor întoarce în neant, căci „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1,
25) şi voinţa lui Dumnezeu este de neschimbat.
Referate
206
3. Scopul creării lumii constă în preamărirea lauda lui Dumnezeu si fericirea
creaturii, iar motivul din care Dumnezeu a creat lumea este bunătatea şi
iubirea Sa.
4. Dumnezeu a creat lumea bună. Fiind opera lui Dumnezeu care este perfect,
lumea nu putea fi decât bună, El nu putea crea ceva rău şi imperfect, întrucât
aceasta ar veni în contradicţie cu fiinţa Sa. Din punct de vedere fizic, în lume
există ordine şi armonie,
precum şi tot felul de bunuri necesare vieţii omeneşti. Lumea este bună şi din
punct de vedere spiritual, întrucât în ea se poate progresa pe calea mântuirii şi
a Împărăţiei cerurilor: "Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi, iată, că ele
erau bune foarte" (Facere 1, 31) sau "toată făptura este bună" (1 Tim. 3, 4).
5. Biserica ne învaţă că întreaga creaţie a lui Dumnezeu este bună. Răul din
lume nu îşi are cauza în Dumnezeu, ci în libertatea de voinţă a omului. Răul
îşi are izvorul în îngerii care au căzut şi în omul care s-a abătut de la Izvorul
binelui.
Referate
207
BIBLIOGRAFIE

Iulia, 1996.
2003.
Referate
208
IX.
Providenţa divină
1. Providenţa divină –momente

1.2. Conservarea
1.3. Cooperarea sau conlucrarea
1.4. Guvernarea sau conducerea
2. Obiecţii contra Providenţei
2.1. Providenţa anulează libertatea omului
2.2. Existenţa răului în lume
2.3. Disproporţia dintre merit şi răsplată
2.4. Deismul
3. Întrebări
4. Concluzii
Referate
209
Providenţa divină
În Sfânta Scriptură citim că Dumnezeu, după ce a creat lumea S-a

odihnit (Facerea 2, 2). Acest text nu trebuie interpretat în sensul că
Dumnezeu a încetat orice activitate în lume, ci în sensul că El nu mai
creează alte fiinţe din nimic. Tot Scriptura ne arată că, după căderea
omului, Dumnezeu s-a îngrijit de mântuirea lui şi a lumii.
Purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de creaţie se numeşte providenţa sau pronie.
Ea implică trei activităţi speciale:

1. Conservarea este grija lui Dumnezeu pentru păstrarea creaturilor
Sale, acea lucrare în virtutea căreia Dumnezeu menţine lumea şi

fiecare creatură în parte, în forma lor originală.
Conservarea nu este o creaţie nouă şi nici numai o pază a lumii ca
ea să nu fie nimicită, deşi Dumnezeu poartă de grija ca lumea să nu fie
distrusă de forţele răului care au pătruns în ea după cădere, dar acţiunea de
conservare constă şi într-o influenţă continuă a lui Dumnezeu asupra
creaturilor, influenţă prin care le dă putere să existe.
Mântuitorul spune că Dumnezeu poartă de grijă pasărilor cerului şi
crinilor câmpului (Matei 6, 26), iar Sfântul Pavel spune: „În El avem viaţă, în El ne
mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28). Sf. Ioan Gura de Aur arată: "Conservarea lumii nu
este o faptă inferioară creării ei, ci, dacă trebuie să spunem ceva minunat, este chiar
superioară. Înseamnă mult a produce ceva din nimic; dar a conserva lucrurile care tind spre
inexistenţă şi a le ţine laolaltă, când vor să se împrăştie, este o faptă mare şi un semn de
multă putere al lui Dumnezeu".
2. Cooperarea sau conlucrarea este acţiunea prin care Dumnezeu
Referate
210
împărtăşeşte creaturilor ajutorul Sau, pentru ca ele să-şi poată
atinge scopul.
Dumnezeu nu face El totul, ci aşteaptă ca şi creatura să lucreze
potrivit destinului ei. Dumnezeu conlucrează cu creaturile în chip diferit,
când e vorba de făpturi fără viaţă, ca de exemplu soarele, Dumnezeu
intervine ca el să lumineze şi să încălzească pământul. Cu făpturile
neraţionale, lucrează în colaborare cu instinctul lor. Datorită acestui instinct,
pasările, de exemplu, adună material şi-şi fac cuib fără a avea o gândire
raţională. Dumnezeu ajută fiecare făptură să se adapteze la mediul în care
trăieşte.
Cu omul Dumnezeu colaborează atât prin instinctul aşezat în el, cât
şi mai presus de instinct, prin raţiune. Dar Dumnezeu colaborează cu omul,
numai când acesta săvârşeşte binele. Orice faptă bună este rezultatul
sinergiei omului cu Dumnezeu.
La conlucrare Mântuitorul se referă atunci când pune: "Tatăl Meu
până acum lucrează, şi Eu lucrez" (Ioan 5, 17); iar Sf. Pavel zice "Dumnezeu este Cel
care lucrează în voi" (Filip. 2, 13).
Sfântul Ioan Hrisostom spune: "Să ştii că Dumnezeu toate le întocmeşte,

de toate poartă grijă, că noi suntem liberi, că Dumnezeu întruna conlucrează cu noi, iar pe
altele numai le admite. Că El nu voieşte nici un rău, că nu numai prin voinţa Lui se întâmplă
toate, ci şi prin voinţa noastră şi totodată prin conlucrarea lui Dumnezeu".
3. Guvernarea sau cârmuirea este acţiunea prin care Dumnezeu conduce
creaturile către scopul existenţei lor
Referate
211
Lumea fizică este condusă de Dumnezeu spre scopul ei prin legile
fizice care i-au fost imprimate. Aceste legi sunt de aşa natură, încât îi permit
lumii să evolueze.
Această evoluţie ca tendinţă spre scop, se datorează arhetipului
fixat de Dumnezeu şi influenţei lui Dumnezeu asupra ei. Dacă, din punct de
vedere ortodox, se afirmă o creaţie continuă, această afirmaţie se
relaţionează direct cu legătura existentă între Dumnezeu şi Cosmos prin
energiile necreate.
Omenirea este condusă de Dumnezeu spre scopul ei prin diferite
mijloace: prin oameni Dumnezeu dă un imbold spre a face binele, prin
diferite concursuri de împrejurări etc.
Fiecare făptură are un scop suprem. Aceasta conducere se exercită
prin mijloace fie naturale, fie supranaturale. Dumnezeu intervine uneori mai
presus de legile naturale spre a îndrepta lumea spre adevăratul ei scop.
Mântuitorul arată că Dumnezeu este "Domn al cerului şi al pământului"
(Matei 25, 11).
Sfântul Efrem Sirul spune: "Văd creaturile şi trag concluzie despre

Creatorul lor. Văd lumea şi cunosc Providenţa. Văd cum se îneacă corabia dacă e lipsită de
cârmaci şi cunosc că lucrurile omeneşti rămân de nimic dacă nu le îndreaptă Dumnezeu".
Fiecare din cele trei aspecte ale Providenţei se referă atât la lume în
general, cât şi la fiecare făptură în special.
Din această perspectivă spunem că Providenţa este de două feluri:
1. generală, adică cea care priveşte toate făpturile la un loc;
1. specială, adică cea care priveşte pe fiecare făptură în parte.
Referindu-se la faptul că lumea adusă la existenţă din nefiinţă este
Referate
212
accidentală, schimbătoare şi trecătoare, Sfinţii Părinţi arată necesitatea
Providenţei generale, afirmând că această lume pentru a nu se distruge şi
întoarce în neant, are nevoie de o putere de coeziune, adică are nevoie de
purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
În ceea ce priveşte Providenţa specială, Mântuitorul spune:
"Dumnezeu face să răsară soarele şi peste răi şi peste buni şi peste drepţi şi peste nedrepţi "
şi poartă de grijă "pasărilor cerului şi crinilor câmpului" (Matei 5, 45; 6; 26).
Activitatea proniatoare este opera întregii Sfinte Treimi: "Nu vă
îngrijiţi spunând: Ce vom mânca ? sau Ce vom bea, ori cu ce ne vom înveşmânta? ... Ştie
doar Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de ele" (Matei 6, 31); "Tatăl Meu până acum
lucrează; şi Eu lucrez" (Ioan 5, 17) şi "Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El umple toate şi
ştie orice şoaptă" (Solomon 1,7).
Obiecţii contra Providenţei

1. Providenţa anihilează libertatea omului
Prima obiecţie importantă împotriva Providenţei este aceea că ar

distruge libertatea omului.
O astfel de obiecţie ia porneşte de la premisa că Dumnezeu ne-ar
determina în mod necesar să urmăm calea voită de El. În realitate, analizând
Providenţa sub cele trei aspecte ale ei constatăm: prin conservarea omului
de către Dumnezeu, libertatea acestuia nu este desfiinţată, aşa cum

libertatea oricărui om nu este desfiinţată atunci când ajută un semen să-şi
ducă la îndeplinire un obiectiv pe care şi-a propus să-l realizeze; prin
conlucrare se poate observa acelaşi lucru; iar prin guvernare, Dumnezeu ne
indică ţinta vieţii şi modalitatea prin care putem ajunge la ea, ne arată
Referate
213
binele ce urmează dacă ascultam şi răul inevitabil dacă nu ascultam, dar nu
ne obliga să urmăm îndemnurile Sale. Dacă Providenţa ar forţa libertatea
omului, ar fi inexplicabilă existenţa păcatelor, pentru că Dumnezeu nu are
nimic comun cu păcatul. Existenţa păcatului arată că omul este liber să
meargă pe calea pe care voieşte, deşi va trebui să dea seama pentru alegerea
făcută, pentru faptele sale.
2. Existenţa răului în lume contrazice realitatea Providenţei

Aceasta este a doua obiecţie contra Providenţei. Nu poate fi negat
faptul că răul există, dar cauza lui nu este Dumnezeu. Răul este moral şi
fizic; răul moral are prioritate în ordinea existenţei şi el este reprezentat de
păcat, în timp ce răul fizic este urmare a păcatului. Deci răul nu îşi are
izvorul în Dumnezeu, ci este produs de creatură, este un mod de voinţă
deviantă a creaturii. Providenţa se vede chiar în mijlocul relelor. Dumnezeu
îngăduie răul tocmai pentru că respectă libertatea omului, dar El orânduieşte
lucrurile în aşa fel încât răul şi efectele lui să fie limitate.
Omul este liber să facă răul, dar efectul răului nu mai depinde întru
totul de om. Acest efect stă în mâna lui Dumnezeu, care îl întoarce spre
bine. Dumnezeu a acceptat ca oamenii să facă un rău ucigându-L pe Hristos,
dar El a întors răul în bine, pentru mântuirea oamenilor. Răul nu este
nemuritor. El îşi are originea în voinţa liberă a omului şi tot prin voinţa
omul se poate scăpa de el.
3. Disproporţia între merit şi răsplată
Referate
214
Cea de a treia obiecţie în legătură cu Providenţa este aceea că, dacă
aceasta există, atunci cum se explică faptul că Dumnezeu permite ca cei
buni să fie nefericiţi, iar cei răi fericiţi?
Relaţionat cu acest aspect, trebuie remarcate următoarele lucruri:
 judecata noastră despre oameni buni şi răi nu este totdeauna corectă,
fiind adeseori emisă în baza aparenţelor; socotim virtuoşi pe cei ce se
poartă bine în societate, dar aceştia pot fi vicioşi sufleteşte; socotim
vicioşi pe cei ce fac fapte urâte, fără a şti dacă s-au căit pentru ele; în
concluzie, nu putem şti niciodată care oameni sunt cu adevărat buni şi
care sunt cu adevărat rai, acest lucru fiind ştiut doar de Dumnezeu;
 la fel de relativă este şi judecata noastră cu privire la fericirea sau
nefericirea cuiva: viaţa unora care par îndestulaţi poate fi în sufletul
lor un infern, iar sărăcia unora este prilej de bucurie şi fericire pentru
mulţi;
 niciodată nu vom putea înţelege judecăţile lui Dumnezeu, însă putem
spune că, dacă El acceptă ca unii oameni buni să sufere, o face pentru
întărirea virtuţii. Suferinţa drepţilor este o dovada a iubirii lui
Dumnezeu: „căci pe care îl iubeşte Dumnezeu, pe acela îl ceartă (Evr. 12, 6-7).
Dumnezeu permite chiar să faci experienţa răului pentru ca, venind
la conştiinţa propriei slăbiciuni, să te smereşti şi să te apropii de El. Acordă
unele bunuri celor răi, pentru a-i face facă să se îndrepte, căci „bunătatea lui
Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă” (Romani 2, 4). Pe de altă parte, şi cei răi fac
uneori fapte bune, iar Dumnezeu îi răsplăteşte pentru aceste fapte spre a-i
îndemna le repete.
Referate
215
Nu se poate nega faptul că lipseşte, pe pământ, un echilibru între
fapta şi răsplata, dar viaţa de aici este asemănătoare cu timpul semănatului
şi, din această perspectivă, abia viaţa viitoare este timpul secerişului. Însă e
clar că raiul şi iadul de dincolo încep de aici. Cel rău, oricât de bogat ar fi,
are în suflet un iad, în vreme ce săracul cu nădejdea în Dumnezeu şi omul
cinstit şi curat (bogat sau sărac), face experienţa paradisului începând chiar
de aici. Mântuitorul spune: "Ce-i va folosi omului dacă va dobândi lumea şi-şi va
pierde sufletul său?". Providenţa nu se judecă doar după aspectele exterioare ale
vieţii omului, ci prin viaţa lui spirituală.
4. Deismul
Potrivit concepţiei deiste, Dumnezeu a creat lumea şi apoi s-a retras
în transcendenţa Sa. Idei deiste pot fi detectate la filozoful grec Epicur şi la
poetul latin Lucreţiu. Epicur spunea că zeii nu se pot ocupa de lume, fiindcă
în acest fel le-ar fi tulburată fericirea. Aceasta concepţie a primit o
organizare sistematică în sec. XVII-XVIII, iar reprezentantul de seamă a
fost Herbert of Cherbury (1748), în Anglia, iar în Franţa, Voltaire şi
Rousseau.
Ca răspuns la această concepţie, trebuie spus că, dacă Dumnezeu nu
S-ar ocupa de lume, nu ar face acest lucru din două motive: nu poate sau nu
vrea. Dacă nu poate, înseamnă că Dumnezeu este slab, iar dacă nu vrea,
înseamnă că este o fiinţă rea. Aceste două concluzii intra în contradicţie cu

afirmaţia: „Dumnezeu este iubire”. Dumnezeu a făcut din iubire lumea şi
tot din iubire trebuie să-i poarte de grijă.
Referate
216
Despre Epicur, Lactanţiu scrie că, admiţând existenţa lui
Dumnezeu, dar negând Providenţa, se contrazice. Existenţa lui Dumnezeu şi
Providenţa divină nu pot fi considerate separat, iar una fără alta nici nu
poate exista.
Sf. Ioan Damaschin spune: "Singur Dumnezeu este prin fire şi bun şi
înţelept. Aşadar, pentru că este bun, poartă de grijă, căci cel care nu poartă de grijă, nu este
bun. Căci şi oamenii şi cele neraţionale în chip firesc poartă grijă de odraslele lor; iar cel
care nu poartă de grijă, este hulit. Apoi, pentru că Dumnezeu este înţelept, poartă de grijă de
existenţe în chipul cel mai bun".
Sistemele deiste s-au dezvoltat în Occident într-o perioadă în care

întreg centrul de gravitate a fost mutat de la Dumnezeu la om. În Răsăritul
ortodox, întreaga cultură şi teologie are un caracter profund teocentric.
Întrebări
Concluzii
1. Purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de creaţie se numeşte providenţa sau pronie. Ea
implică trei activităţi speciale: conservarea, cooperarea şi guvernarea.
Referate
217
2. Conservarea este grija lui Dumnezeu pentru păstrarea creaturilor Sale, acea lucrare în
virtutea căreia Dumnezeu menţine lumea şi fiecare creatură în parte, în forma lor
originală.
3. Cooperarea sau conlucrarea este acţiunea prin care Dumnezeu împărtăşeşte
creaturilor ajutorul Sau, pentru ca ele să-şi poată atinge scopul.
4. Guvernarea sau cârmuirea este acţiunea prin care Dumnezeu conduce creaturile către
scopul existenţei lor
BIBLIOGRAFIE

Iulia, 1996.
2003.
Referate
218
Referate

Dogmatica I 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dogmatica I 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teologie Dogmatică Ortodoxă

Dogmă, teologumenă, părere teologică

Dogmele concentrează în formule sintetice şi paradoxale miezul

1.1. Delimitări conceptuale

de Teologia ortodoxă, adică acela de "adevăr relevat formulat în Sinod", textul

adevărurile centrale de credinţă.

Începând cu secolul al V-lea, sensul de "adevăr de credinţă" se

1.2. Fiinţa dogmei

formulat în cadrul puterilor raţiunii; dar, în acelaşi timp, ea formulează

formulează; dar, concomitent, ea îşi are adânc înfipte rădăcinile în Revelaţia

adevăr, ci numai adevărul descoperit de Dumnezeu.

 ea este un adevăr descoperit;

1.2. Notele caracteristice ale dogmei

2. adevăr formulat, apărat şi impus de Biserică

5. adevăr ce duce la mântuire

1.4. Împărţirea dogmelor –abordare

d) După raportul interconfesional:

 deosebitoare (despre purcederea Sfântului Duh, despre modul prezenţei în

Sfânta Euharistie etc.).

 dogme formale sau de credinţă definită;

"adevărurilor catolice" sau "învăţăturilor bisericeşti":

 Care este raportul dintre dogmă, teologumenă şi părere teologică?

caracterului ei obiectiv, amintind originea divină a dogmei: caracterul

1. CHIŢESCU, Prof. Nicolae–şi colab., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I,

Datorită originii sale, cunoaşterea pe care ne-o conferă dogmele este

antinomia nu semnalează veridicitatea unei afirmaţii şi, implicit, necesitatea

Teologul grec H. Andrutsos a definit consecinţele acestei stări

Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea naturală nu este însă

4. Rolul iubirii în cunoaşterea dogmatică

Aşa cum fiecare lucrare omenească ne aduce aminte de autor şi cum în

Credinţa face din creştin un cititor al tainelor lui Dumnezeu în această

2. A doua treaptă a analogiilor o constituie omul şi îngerii.

În ceea ce priveşte analogia s-au înregistrat două tendinţe:

b. Agnosticismul, preferă să păstreze în general tăcere când este vorba despre

Filozoful Schelling s-a ocupat de problema simbolurilor. El reia o idee

1. CHIŢESCU, Prof. Nicolae–şi colab., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I,

Revelaţia dumnezeiască a mai fost denumită ieşirea din „lumina cea

Dumnezeu din lumina cea neapropiata pentru a se face cunoscut oamenilor,

Răspuns : Din partea lui Dumnezeu revelaţia este posibilă, întrucât

creează libertate, nu o distruge.

Obiecţie: Dumnezeu nu se revelează pentru că oamenii nu ar fi capabili să

Obiecţie: Revelaţia ar fi o trecere a lui Dumnezeu de la starea Lui anterioară, de fapt

divin esenţial, imutabilitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu şi ale lui

cunoaştere, înţelegere şi comunicare cu Dumnezeu, ci chiar de comuniune şi

Atât omul cât şi Dumnezeu sunt fiinţe personale, raţionale, capabile de a

Temeiurile biblice pentru posibilitatea Revelaţiei:

3. Revelaţia naturală şi supranaturală

raţionalitatea interioară a creaţiei şi a conceput natura în funcţie de

Revelaţii nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele

mişcări. La început, în starea deplin normală a lumii, Revelaţia naturală nu era

3.1. Revelaţia naturală

Conţinutul Revelaţiei naturale este cosmosul şi omul dotat cu raţiune,

mod corespunzător capacităţii noastre de cunoaştere. Cosmosul şi natura umană ca

raţionalitatea cosmosului şi raţiunea cunoscătoare umană sunt, pe de altă parte,

 raţionalitatea existentă în toată lumea.

existenţa unei forţe supranaturale universale, a unui Creator, dar nu dovedeşte

supranaturale omul nu poate depăşi panteismul religios sau filozofic, pentru a

3.2. Revelaţia supranaturală

fără manifestări exterioare, ci doar printr-o iluminare internă;

El arată că realitatea supremă şi absolutul existenţei, sensul suprem al existenţei şi

Superioritatea Revelaţiei supranaturale în raport cu cea naturală este

vorba despre o schimbare calitativă, esenţială a adevărului de credinţă, ci doar

4. Căile de transmitere a Revelaţiei