SVT-curs 2

Studiul Vechiului Testament
Sfânta Scriptură
1. Despre Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură este o colecţie de cărţi considerate sfinte şi canonice

de către Biserică, deoarece ele sunt scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt.
Având în vedere timpul în care au fost scrise cărţile, Sfânta Scriptură se
împarte în:
1. Vechiul Testament –alcătuit din 39 cărţi canonice scrise înainte de
Hristos.
2. Noul Testament –alcătuit din 27 cărţi scrise după Hristos.
Catalogul cărţilor canonice ale Vechiului Testament: Facerea sau Geneza,

Ieşirea sau Exodul, Leviticul, Numerele, Deuteronomul, Iosua Navi,
Judecători, Rut, 1-4 Regi (sau 1-2 Samuel şi 1-2 Regi), 1-2 Paralipomena (sau
1-2 Cronici), Ezdra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon,
Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia,
Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdia, Iona, Naum, Avacum,
Sofonie, Zaharia şi Maleahi.
Aceste cărţi sunt sfinte atât prin originea lor, cât şi prin cuprinsul lor.
După origine, cărţile sunt sfinte pentru că ele nu sunt produsul minţii
omeneşti, ci sunt scrise de către autori inspiraţi de Duhul Sfânt.
După cuprins, cărţile sunt sfinte deoarece expun:
 evenimente istorice care fac parte din iconomia mântuirii neamului
omenesc;
Curs
2
 adevăruri religioase, descoperite de Dumnezeu oamenilor, cu privire la

scopul supranatural destinat lor şi la raportul omului faţă de Dumnezeu;
 îndemnuri practice necesare oamenilor pentru a-şi conforma viaţa,
astfel încât să-şi atingă menirea;
Caracterul special al acestor cărţi a fost conştientizat chiar de autorii
lor. Astfel, Moise numeşte cartea sa „Cartea Legii” (Dt 31, 26), la fel şi Iosua
Navi (Ios 24, 26). Profetul Daniel numeşte Scriptura „Cărţile” prin excelenţă
(Dn 9, 2), iar în vremea Macabeilor ele se vor numi „Cărţile Sfinte” (1 Mac
12, 9). Mântuitorul Hristos numeşte Vechiul Testament „Legea” (In 10, 34),
iar Sf. Ap. Pavel „Sfintele Scripturi” (Rom 1, 2). Pe alocuri, găsim şi numirea
simplă de „Scriptură”.
Sfinţii Părinţi dau acestor cărţi diferite numiri –„Scriptură Sfântă”,
„Scriptură Dumnezeiască”, „Scriptură Inspirată”, „Pagini cereşti” –toate
arătând că ei erau deplin conştienţi de caracterul divin al Sfintei Scripturi.
Din timpul Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV) este adoptată numirea τα
Βιβλια τα αγια-„Cărţile Sfinte”, apoi pe scurt τα Βιβλια. Această numire a
trecut în limba latină cu corespondentul Biblia, -ae, generalizându-se, ulterior,
în această formă la toate popoarele creştine.
Împărţirea cărţilor Sfintei Scripturi
Cea mai generală şi mai cunoscută împărţire a Sfintei Scripturi o

aflăm la Tertulian, care împarte cărţile sfinte în: Vechiul Testament şi Noul
Testament.
În Septuaginta, Vechiul Testament este denumit prin termenul
διαθήκη (= dispoziţie de pe urmă, legământ, testament), folosit de alexandrini
Curs
3
pentru a reda ebraicul berit (=legământ, învoială, pact). Termenul berit a fost
utilizat de evrei spre a desemna, iniţial, Legământul propriu-zis încheiat de
Dumnezeu cu poporul ales, pentru ca, ulterior, să fie aplicat nu doar
Pentateuhului, ci tuturor cărţilor sfinte ale Vechiului Testament.
Însă διαθήκη, derivând de la verbul διατίθημι (=a da ultima dispoziţie,
a dispune), nu redă cu acurateţe alianţa, legământul exprimat prin berit, ci are
mai mult un sens testamentar.
Achila, Simmah şi Theodotion au tradus ebraicul berit prin συνθήκη,
derivat de la verbul συνθίτημι (=a face pact, a face legământ), termen mai
potrivit, dar care nu s-a consacrat.
Itala traduce gr. διαθήκη prin lat. testamentum.
Tertulian era de părere că, termenul juridic instrumentum(=act
doveditor, document) este cel mai potrivit, deoarece cărţile Sfintei Scripturi
conţin dovezi ale existenţei lui Dumnezeu.
Cu aplicaţie la Sfânta Scriptură, termenul testament are, pe lângă
sensul obişnuit de voinţa, ultimă dispoziţie a celui ce moare, şi sensul de pact,
învoială, legământ între cei vii.
Cauza pentru care legământul lui Dumnezeu cu oamenii se numeşte
testament o arată Sf. Isidor Pelusiotul: „Pactul, adică făgăduinţa, Scriptura îl
numeşte testament pentru fermitatea lui inviolabilă, căci pactele se strică
adesea, nu se strică însă testamentele legale”.
Mântuitorul Hristos şi autorii Noului Testament numesc Scriptura
Vechiului Testament, de multe ori, cu denumirea „Lege”; Noul Testament
numindu-se „Legea Nouă”, în opoziţie cu Vechiul Testament –„Legea Veche”.
Cărţile Sfintei Scripturi au mai fost împărţite, atât la evrei, cât şi la
creştini, fie în funcţie de cuprinsul lor, fie în scop liturgic, practic şi ştiinţific.
Evreii împărţeau, în sec. II î.Hr., cărţile Vechiului Testament în 3 clase:
Curs
4
1. Legea lui Moise (Tora), adică Pentateuhul;
2. Profeţii:
 anteriori (nebiim rişonim): Iosua Navi, Judecători, 1-2 Samuel,
1-2 Regi;
 posteriori (nebiim anahorim): cărţile profetice propriu-zise;
3. Scrieri (Chetubim), adică restul cărţilor canonice ale Vechiului
Testament;
Ulterior, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Ecclesiastul şi Estera au
format o colecţie separată (Meghilot=volume), dat fiind că aceste cărţi erau
lecturate la anumite sărbători: Cântarea Cântărilor la Paşti, Rut la
Cincizecime, Plângerile la comemorarea dărâmării Ierusalimului, Ecclesiastul
la sărbătoarea Corturilor, Estera la sărbătoarea Purim.
Nu se ştie ce anume i-a determinat pe evrei să împartă astfel cărţile
Vechiului Testament. Părerile sunt diverse: unii consideră că gradul de
inspiraţie prezent în cele trei grupe ar fi cauza împărţirii, alţii spun că ordinea
cronologică a scrierilor sau a primirii lor în canon ar fi fost luată în calcul, sau
asemănarea cuprinsului.
Pe lângă această împărţire în 3 clase, evreii au realizat şi o împărţire a
textul biblic în scop liturgic. Moise poruncise ca în fiecare an, la sărbătoarea
Corturilor, să se citească Legea în faţă poporului (Dt. 31, 11). Ulterior, apare
obiceiul de a se citi în zilele de sabat anumite părţi din Lege.
În acest sens, evreii din Palestina împărţiseră textul Pentateuhului
astfel încât, în decurs de 3 ani să fie citit în întregime, în timp ce în Babilon,
Legea trebuia citită, integral, în zilele de sabat ale unui singur an. Obiceiul
sinagogilor din Babilon a fost preluat, treptat, de către toate sinagogile şi
păstrat până astăzi. De aceea, Legea a fost împărţită în 54 paraşe (de la verbul
paraş=a împărţi), după numărul sâmbetelor dintr-un an. Cu timpul, pe lângă
Curs
5
paraşe, au început să fie citite în adunările liturgice şi părţi din Profeţi, care au
fost şi ei împărţiţi în 85 haftare (fatar=a demite), ce se citeau la sfârşitul
serviciului divin.
În vremea Mântuitorului era în uz citirea atât din Lege, cât şi din
Profeţi, iar din sec. III d.Hr., evreii au împărţit şi Scrierile în 7 capitole.
De la creştini, iudeii au adoptat împărţirea actuală în capitole şi
versete a testului biblic.
Funcţie de cuprinsul lor, creştinii au împărţit cărţile sfinte ale
Vechiului Testament în 4 clase:
1. cărţi legislative: Pentateuhul
2. cărţi istorice: Iosua Navi, Judecători, Rut, 1-4 Regi, 1-2 Paralipomena,
Ezdra, Neemia, Estera;

3. cărţi didactico-poetice: Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Cântarea
Cântărilor, Ecclesiastul, Plângerile;

4. cărţi profetice: 16 cărţi;
Astăzi, a fost adoptată împărţirea în 3 clase:

1. cărţi istorice
2. cărţi didactico-poetice
3. cărţi profetice
Această împărţire în 3 clase include Pentateuhul în categoria cărţilor istorice.
Creştinii au preluat de la iudei obiceiul de a citi, atunci când se
adunau pentru săvârşirea cultului, anumite părţi din Sfânta Scriptură, apărând,
astfel, şi la ei necesitatea de a împărţi textul sacru pentru uz liturgic. Dovezi în
acest sens avem la Sf. Iustin Martirul, Fragmentul Muratori, Tertulian, Fer.
Augustin ş.a. Sf. Ioan Hrisostom spune că, în Răsărit, se citea într-un an
întreaga Scriptură a Noului Testament.
Curs
6
În sec. V d.Hr., diaconul Eutalie din Alexandria, împarte textul
Faptelor şi pe cel al Epistolelor în 57 lecţiuni, pentru fiecare duminică şi
sărbătoare a anului. Aceasta este prima împărţire despre care se ştie cu
certitudine, dar, desigur, şi înainte de Eutalie trebuie să se fi făcut o astfel de
împărţire asupra textului Evangheliilor, în aşa fel încât să poată fi citite în
întregime într-un singur an. Cu siguranţă, citiri se făceau şi din Vechiul
Testament, până astăzi avem citirea Paremiilor.
Împărţirea Sfintei Scripturi în capitole şi în versete a fost făcută
pentru uz particular şi ştiinţific. În sec. XIII, cardinalul Ştefan Langton
împarte textul biblic în capitole, iar în sec. XVI, editorul Robert Ştefan
introduce în textul Vulgatei împărţirea în versete.
2. Studiul Introducerii în Sfânta Scriptură
Studierea textului Sfintei Scripturi necesită o parte introductivă,

având scopul de a arătă şi a apăra caracterul divin al Scripturii cu toate
consecinţele ce decurg de aici.
Acest Studiu introductiv este menit să împărtăşească cunoştinţele
necesare pentru a dobândi înţelegerea sensului adevărat al Sfintei Scripturi.
Studiului biblic cu scop introductiv îi corespunde disciplina teologică
numită Isagogie (gr. εισάγειν=a introduce).
Necesitatea acestui studiu este dată de chiar natura specială a Sfintei
Scripturi. Învăţăturile teologice şi filozofice cuprinse în Sfânta Scriptură sunt
sublime, dar ele au fost scrise într-un timp foarte îndepărtat, limba originală a
scrierilor este moartă, împrejurările istorice, politice şi sociale în care au trăit
scriitorii şi primii cititori s-au schimbat, toate acestea generând dificultatea
unei înţelegerii corecte doar în baza citirii textului.
Curs
7
Cunoaşterea temeinică a sensului adevărat al textelor biblice
constituie un izvor nesecat de înălţare sufletească, de încurajare şi de
mângâiere sufletească. O tâlcuire eronată şi o înţelegere greşită a Scripturii
pot deveni piatră de poticnire şi pot genera învăţături eretice, aducând ruina
sufletească.
Scopul unui studiu introductiv adecvat trebuie să răspundă necesităţii
care l-a generat şi i-a favorizat dezvoltarea.
Scopul studiului biblic este de a face posibilă înţelegerea corectă a
Sfintei Scripturi, iar pentru asta este necesar să înţelegem, în primul rând,
caracterul divin al Scripturii, acela de carte sfântă, şi, apoi, să rezolvăm toate
acele probleme care se pun în legătură cu ea: autenticitatea, integritatea şi
adevărul ei.
Studiul biblic are două scopuri:
a) înţelegerea adecvată a Sfintei Scripturi;
b) apărarea autorităţii divine a Sfintei Scripturi;
Metoda corespunzătoare studiului biblic este una istorică.
Faptul inspiraţiei este un fapt istoric, autenticitatea, adică scrierea
cărţilor de către oameni este fapt al revelaţiei, păstrarea textului biblic este
fapt istoric, persoanele şi evenimentele tratate sunt şi ele istorice, deci întreg
studiul biblic este un studiu eminamente istoric. Orice eveniment istoric
trebuie dovedit pe cale istorică, cu argumente istorice, argumente externe,
care sunt singurele doveditoare în materie istorică. În acest sens, argumentele
istorice au fost analizate, criticate, iar în măsura în care şi-au dovedit forţa au
fost adoptate.
Curs
8
3. Izvoarele şi literatura Introducerii în Vechiul Testament
Spre a putea afla adevăratul sens al unei scrieri, este necesar să se
efectueze cercetări, să se realizeze transpunerea interpretului în mediul
respectiv, să se cunoască împrejurările interne (mentalitate, cultură, concepţie,
stare sufletească etc.) şi externe (timpul şi locul scrierii, starea socială a
persoanelor etc.) ale autorului şi ale primilor cititori.
Astfel, apare necesitatea unor studii auxiliare:
Filologia sacră sau cunoaşterea limbilor originale în care au fost scrise cărţile
Scripturii este foarte importantă, deoarece, adesea, trebuie să se recurgă la
textul original pentru a se restabili sensul adevărat al exprimărilor.
Istoria contemporană, biblică şi profană, aduce o bună cunoaştere a
împrejurărilor istorice în care s-au petrecut evenimentele relatate.
Arheologia, profană şi sacră, furnizează date despre starea de cultură generală
şi starea de civilizaţie a timpului în care s-au petrecut evenimentele.
Geografia Palestinei şi geografia ţărilor învecinate.
Cărţile sfinte oferă informaţii deosebit de importante pentru rezolvarea
diferitelor probleme, aducând mărturii autentice despre originea, istoria,
scopul şi calitatea scrierilor sfinte, indicând adesea direct sensul anumitor
locuri ale Scripturii (ex: textele profetice din Vechiul Testament au fost
înţelese corect, abia în urma derulării evenimentelor din Noul Testament).
Biserica are autoritatea şi misiunea de a se pronunţa atunci când se discută
anumite sensuri exprimate de textul biblic.
Operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti se constituie în izvoare
deosebit de importante pentru Introducerea în studiul biblic, deoarece în
scrierile lor găsim adesea o interpretare directă a textelor sau mărturii
importante despre autoritatea, calitatea şi istoria cărţilor sfinte.
Curs
9
Operele isagogice, antice şi moderne, care tratează probleme în legătură cu
autoritatea şi interpretarea Sfintei Scripturi.
În timpurile mai vechi, nu a fost resimţită nevoia studierii unor
elemente introductive pentru cunoaşterea sensului adevărat al Scripturii,
deoarece cititorii erau aproape, sub aspect istoric şi cultural, de vremea în care
au fost scrise aceste cărţi. Nevoia unor reguli de interpretare apare ulterior, în
sec. II d.Hr. Meliton de Sardes scrie prima carte –„Cheia” –cuprinzând reguli
de interpretare a expresiilor tropice. Nevoia de a apăra autoritatea divină a
cărţilor sfinte devine stringentă datorită prezenţei şi activităţii ereticilor,
determinând apariţia regulilor de interpretare. La aproape toţi Sfinţii Părinţi
întâlnim, mai mult sau mai puţin, abordarea problemei isagogice. În sec. II,
Sf. Teofil al Antiohiei pune problema vechimii Scripturii Vechiului Testament;
în sec. III, Sf. Irineu apără autoritatea divină a Scripturii împotriva ereticilor,
iar Clement Alexandrinul vorbeşte în lucrările sale despre autoritatea
Scripturii, el fiind iniţiatorul interpretării alegorice. Tertulian este şi el
preocupat de probleme isagogice. Origen, părintele exegezei biblice, exeget
de interpretare alegorică, a fost un cercetător neobosit al textului sacru.
Această activitate de studiere şi interpretare a fost continuată de foarte
mulţi Părinţi şi scriitori bisericeşti: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom,
Sf. Efrem Sirul, Fer. Ieronim, Fer. Augustin ş.a.
Din sec. XIV, problemele isagogice încep să fie tratate separat,
ajungându-se la folosirea anumitor metode: istorico-critică, istorico-literar-
critică, îmbrăţişate de diferite şcoli.
Aceste metode au deschis calea raţionalismului biblic, ceea ce a
provocat în anumite şcoli negarea evenimentelor biblice relatate şi deformarea
adevărurilor revelate.
Curs
10
Canonul cărţilor Vechiului Testament
1. Noţiunea de „canon”
Din punct de vedere etimologic, unii autori sunt de părere că termenul
„canon” derivă de la grecescul „κανων”, iar alţii de la ebraicul „cane”.
Sensul propriu al termenului este acela de măsurătoare sau băţ (trestie) folosit
de arhitecţi pentru măsurarea lungimii. În sens tropic, „canon” înseamnă
îndreptar sau regulă.
Sf. Ap. Pavel foloseşte termenul cu sensul de „regulă morală”: „Şi
toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta...” (Ga 6, 16).
Prin canon se înţelege astăzi catalogul cărţilor declarate de Biserică
drept cărţi de îndreptare creştinească şi inspirate, chiar aceste cărţi numindu-
se cărţi canonice.
Cărţile canonice sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi în ele există
rânduieli şi norme de vieţuire creştină indispensabile pentru viaţa morală
necesară mântuirii credincioşilor. Aceste cărţi sunt de origine dumnezeiască şi
sunt scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt, de aceea, canonic echivalează şi cu
sensul de inspirat.
Sfânta Biserică este cea care are autoritatea de a hotărî dacă o carte
este sau nu inspirată, doar ea având sarcina de a veghea asupra păstrării
nealterate a învăţăturii creştine.
De-a lungul veacurilor, Sfânta Biserică şi-a îndeplinit această
misiune, fie în sens pozitiv (decretând o carte drept canonică), fie în sens
negativ (excluzând o carte; ex. cărţile apocrife).
Curs
11
Caracterul canonic al unei cărţi este stabilit de Sfânta Biserică pe baza
Sfintei Tradiţii.
Aşadar, există un criteriu mai îndepărtat al canonului, Sfânta Tradiţie
şi un criteriu mai apropiat, autoritatea Sfintei Bisericii.
Bazată pe Sfânta Tradiţie, Biserica Ortodoxă recunoaşte drept
canonice 39 cărţi ale Vechiului Testament, cărţi asupra cărora, în decursul
veacurilor, nu a existat nici o îndoială cu privire la originea lor divină.
Mântuitorul Hristos a citat adesea din Scriptura Vechiului Testament
(In 5, 39; Lc 24, 44; Mt 21, 42 etc.), atribuindu-i origine divină şi autoritate
divină. Aşadar, Însuşi Mântuitorul a arătat caracterul inspirat şi normativ al
Scripturii Vechiului Testament.
2. Originea canonului iudaic

Canonul iudaic s-a format treptat, datorită preoţimii care păstra la
Templu cărţile socotite ca fiind inspirate de Dumnezeu.
Începutul colecţiei cărţilor sfinte a fost făcut cu Pentateuhul, Moise
încredinţându-şi scrierea „preoţilor, fiii lui Levi, cei ce purtau chivotul
legământului Domnului” spre a o aşeza „alături de chivotul legământului
Domnului ca să fie ea acolo spre mărturie” (Dt. 31, 9, 26). Urmaşul lui
Moise, Iosua Navi, a scris şi el cele petrecute în vremea sa, cartea fiind
păstrată tot prin intermediul preoţilor (Ios 24, 26). Şi Samuel a scris 2 cărţi pe
care le-a pus înaintea Domnului (1 Sam 10, 25). Proorocul Ieremia s-a îngrijit
să-i fie scrise cuvântările (Ir 36, 4), iar Isaia îşi numeşte scrierile „Cartea lui
Iahve”.
În timpul profetului Daniel exista deja o colecţie de cărţi profetice
(Dn 9, 2), apoi s-au format colecţii de psalmi (2 Par 29, 30) şi de proverbe
(Prov 25, 1).
Curs
12
În prologul cărţii lui Isus, fiul lui Sirah, carte scrisă pe la anul 200
î.Hr., se spune că la acea vreme exista întreaga colecţie de cărţi sfinte.
Criteriile în baza cărora au fost selectate aceste cărţi nu sunt
cunoscute cu exactitate, dar ele au existat cu certitudine, preoţii excluzând din
canon cărţile de cuprins şi de caracter profan.
Se consideră că, în vremea Mântuitorului, canonul iudaic era deja
încheiat. Cel mai probabil, încheierea acestuia a avut loc în perioada de
reorganizare politică şi religioasă care a urmat întoarcerii din exilul babilonic,
preotul Ezdra fiind cel care se presupune că a săvârşit-o.
Mărturiile istorice care pledează pentru această părere sunt
următoarele:
a) Scriptura mărturiseşte că reorganizarea politică şi religioasă a
poporului, după întoarcerea din Babilon, este făcută de Ezdra şi
Neemia. Însă, reorganizarea cultului fără grija tezaurului religios
al cărţilor sfinte, nici nu se poate închipui.
b) 2 Macabei conţine o mărturie clară asupra faptului că Neemia a
înfiinţat o bibliotecă în care a adunat toate cărţile regilor

(probabil, profeţii anteriori), ale profeţilor (profeţii posteriori),
ale lui David (aghiografele), cât şi epistolele regilor perşi despre
daruri (probabil, cărţile lui Ezdra şi Neemia). Textul în cauză este
următorul: „...acesta (Neemia), întemeind o bibliotecă, a adunat
în ea cărţile privitoare la regi şi profeţi şi cele privitoare la
David, precum şi scrisori regale cu privire la sfintele prinoase”
(2, 13).
c) De la Iosif Flaviu (38-100 d.Hr.) aflăm că evreii din vremea sa
venerau 22 cărţi sfinte, pe care el le împarte în 3 categorii: 5 cărţi
ale lui Moise, 13 cărţi ale profeţilor (ele cuprind evenimente
Curs
13
petrecute de la moartea lui Moise şi până la domnia lui
Artaxerxes), 4 cărţi ce cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli
morale pentru oameni. Scriitorul iudeu mai spune că, după
timpul lui Artaxerxes, au mai fost scrise cărţi, dar ele nu au
aceeaşi valoare cu cele scrise până atunci, deoarece succesiunea
profetică a fost întreruptă.
d) Talmudul afirmă cu claritate că, în timpul lui Ezdra şi Neemia,
canonul Vechiului Testament a fost încheiat.
e) Cartea apocrifă a lui Ezdra (4 Ezdra 14, 18) spune că Dumnezeu
i-a descoperit lui Ezdra toate cărţile Vechiului Testament, 24 la
număr.
f) În sec. I d.Hr., unii rabini puneau la îndoială caracterul inspirat al
unor cărţi (Cântarea Cântărilor, Iezechiel, Ecclesiastul) şi
propuneau excluderea lor din canon, ceea ce înseamnă că ele se
găseau deja în canon.
Cele 22 cărţi venerate de evrei erau, aşa cum le ştim astăzi, de fapt 39
cărţi, asta pentru că evreii uneau: cartea Rut cu cartea Judecători, 1-2 Samuel
într-o singură carte, 1-2 Regi într-o singură carte, 1-2 Paralipomena într-o
singură carte, Ezdra şi Neemia într-o singură carte, Plângerile lui Ieremia cu
Cartea lui Ieremia, 12 Profeţi mici într-o singură carte.
Evreii au, de fapt, până astăzi, 39 cărţi în canon, aceleaşi cărţi pe care
le avem şi noi.
Spre deosebire de iudei şi ortodocşi, romano-catolicii au în canon 45
cărţi, incluzând în rândul cărţilor canonice: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2 Macabei,
Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, adaosurile la
cartea lui Daniel, Cântarea celor trei tineri, Istoria Suzanei şi Istoria
nimicirii lui Bel şi a balaurului, precum şi unele adaosuri la cartea Esterei.
Curs
14
În Biserica romano-catolică aceste cărţi şi fragmente de cărţi se
numesc „deuterocanonice”. Biserica Ortodoxă le consideră necanonice, dar
folositoare pentru viaţa religioasă, însă nu şi pentru a dovedi adevăruri
dogmatice.
Pe lângă canonul lui Ezdra, numit palestinian, s-a presupus că ar mai
fi existat şi un canon al evreilor din Alexandria, numit alexandrin, ultimul
cuprinzând şi cărţile scrise după timpul lui Ezdra şi până în timpul
Mântuitorului, adică: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2 Macabei, Înţelepciunea lui
Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah. Mărturie pentru acest canon
este Septuaginta.
Existenţa unui dublu canon a fost susţinută mai ales de Biserica
romano-catolică, se pare că în scopul fundamentării învăţăturii despre
extensiunea canonului Vechiului Testament.
Cum toţi criticii biblici sunt de acord că Mântuitorul şi autorii
noutestamentari citează după recenzia alexandrină, romano-catolicii spun că
acest fapt este o aprobare implicită a recenziei alexandrine în toată
extensiunea ei.
Totuşi, nu există nici un temei istoric solid pentru presupunerea unui
dublu canon la iudei. Unitatea religioasă deosebită existentă la poporul biblic
nu permite presupunerea că iudeii din Alexandria ar fi avut un alt tezaur sacru
al Scripturii, decât cei din Palestina. Existenţa unei colecţii de cărţi în
Alexandria nu denotă cu necesitate că toate acestea erau considerate canonice.
Evreii din diaspora vorbeau doar limba greacă şi nu cunoşteau limba străbună,
motiv din care au ţinut să aibă la un loc toate cărţile, şi pe cele canonice şi pe
cele necanonice, dar folositoare pentru viaţa religioasă, însă aşezarea lor în
aceeaşi colecţie nu indică în mod necesar şi coordonare în autoritate.
Curs
15
Aşadar, cărţile necanonice existente în colecţia alexandrină erau
folosite de evrei datorită împrejurărilor în care se aflau, originea lor fiind
atribuită curentului elenist născut în Alexandria. Evreii din diaspora aveau
tendinţa de a pune în acord religia iudaică cu postulatele filozofiei profane,
ceea ce a dat naştere unui amestec religios filozofic.
3. Canonul Vechiului Testament în Biserica creştină

Dat fiind că „Scriptura” citată de Mântuitorul Hristos şi de autorii
noutestamentari a trebuit negreşit să cuprindă cele 39 cărţi sfinte aflate în
posesia sinagogii, Biserica a acceptat fără rezerve canonul preluat din
sinagoga iudaică.
Numărul cărţilor inspirate din Scriptura Vechiului Testament nu este
indicat, cu precizie, nicăieri, nici de Mântuitorul, nici de Sf. Apostoli.
Primele veacuri creştine reprezintă o perioadă de cristalizare a
canonului în Biserica creştină, nici un Sinod ecumenic nu se întrunise ca să
hotărască numărul cărţilor inspirate, motiv din care unii Sf. Părinţi au folosit
în scrierile lor şi cărţi ce nu fac parte din cele 39. Folosind unele sau altele din
cărţile necanonice, Sf. Părinţi nu s-au declarat însă, prin simpla lor utilizare,
în favoarea canonicităţii lor, ci doar au ales din acestea ceea ce au considerat
bun şi folositor.
Mulţi autori şi cercetători biblici nu exclud nici astăzi caracterul
inspirat al cărţilor necanonice, ele având o anumită autoritate conferită de
faptul că sunt considerate bune şi ziditoare de suflet.
În sec. IV, problema canonului Vechiului Testament se rezolvă
definitiv, precizându-se, totodată, raportul dintre cărţile canonice şi cele
necanonice.
Curs
16
Sinodul din Laodiceea, anul 360, hotărăşte prin can. 59 ca în Biserică,
la cult, să nu se folosească decât cărţile canonice, iar în can. 60 prezintă
numărul şi lista cărţilor canonice, identice cu cele actuale.
În anul 367, Sf. Atanasie cel Mare în „Epistola festivă 39”
menţionează cele 39 cărţi şi precizează raportul valoric existent între cărţile
necanonice (anaghinoscomena =bune de citit) şi cele canonice, arătând
importanţă practică şi autoritatea fiecărei categorii şi stabilind principiile prin
care se deosebesc.
„Constituţiile Apostolice”, compuse din diferite izvoare pe la sfârşitul
sec. IV sau începutul sec. V, expun, în partea a III-a, 85 canoane apostolice,
considerate ca fiind decretate de Sf. Apostoli, şi recunoscute de Sinodul
Trullan (692). În can. 85 se găseşte catalogul cărţilor Vechiului Testament.
4. Istoria canonului Vechiului Testament în timpurile noastre

Biserica Ortodoxă păstrează punctul de vedere tradiţional,
considerând canonice cele 39 cărţi recunoscute, fără controverse, de cei mai
de seamă reprezentanţi ai învăţăturii Mântuitorului Hristos.
La apariţia protestantismului, Biserica Ortodoxă a trebuit să-şi
definească şi ea, din nou, canonul. Acest lucru a fost realizat prin câţiva
patriarhi ecumenici.
În Mărturisirile de credinţă publicate de Mitrofan Critopolos şi Chiril
Lucaris, în sec. XVII, sunt enumerate, drept canonice şi autentice, 22 cărţi, iar
despre cărţile necanonice (anaghinoscomena) se afirmă că nu trebuie respinse
deoarece conţin precepte morale şi sunt demne de laudă.
Cele 39 cărţi canonice pe care le avem astăzi erau, la vremea aceea,
comprimate în 22 cărţi.
Curs
17
Chiril Lucaris spunea că, în conformitate cu cele hotărâte la Sinodul
din Laodiceea, cărţile anaghinoscomena nu trebuiesc socotite apocrife. (??)
Biserica Ortodoxă Româna respectă tradiţia răsăriteană şi păstrează
cărţile anaghinoscomena în Sfânta Scriptură, considerându-le „folositoare şi
ziditoare de suflet”, deoarece „sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de
aceea Biserica le foloseşte, pe unele din ele, chiar la sfintele slujbe”.
În Biserica romano-catolică, canonul Vechiului Testament a fost fixat
de către Fer. Augustin. Deşi nu au lipsit anumite discuţii în baza cărţilor
necanonice, autoritatea Fer. Augustin a fost mereu invocată spre a combate
orice opinie radicală. Romano-catolicii numesc cele 39 cărţi considerate
canonice de ortodocşi, protocanonice şi pe cele anaghinoscomena,
deuterocanonice.
În Biserica Protestantă, cărţile necanonice au fost păstrate de marii
reformatori şi aşezate într-un apendice (epilog). La confesiunile protestante,
actualmente, oficial, cele 39 cărţi ale canonului se numesc cărţi canonice, cele
necanonice se numesc apocrife, iar apocrifele noastre se numesc
pseudoepigrafe. Aceasta se petrece datorită faptului că libertatea conştiinţei,
spun ei, este cea care permite fiecăruia să se pronunţe asupra canonicităţii
unei cărţi, iar această libertate le spune lor că acele cărţi nu sunt inspirate.
În Biserica Anglicană, cărţile anaghinoscomena sunt declarate ca
având o valoare instructiv-morală, dar nefolositoare pentru demonstrarea
dogmelor.
În Societatea Britanică Biblică, fondată la Londra în 1804, s-a reuşit
ca, prin insistenţele presbiterilor, după lungi dispute, cărţile anaghinoscomena
să fie scoase din ediţiile Bibliei.
Bisericile vechi: armeană, coptă, etiopiană etc. au păstrat în canon şi
cărţile anaghinoscomena.
Curs
18
Inspiraţia Sfintei Scripturi
1. Caracterul inspirat al Sfintei Scripturi
Sfânta Scriptură este sfântă şi canonică, adică normativă şi infailibilă

pentru credinţă şi morală, datorită inspiraţiei divine care stă la baza alcătuirii
ei. Sfânta Scriptură este de origine divină, deci unică şi extraordinară, ea fiind
„Cuvântul lui Dumnezeu”.
Faptul inspiraţiei este un fapt supranatural şi poate fi cunoscut doar
prin descoperire dumnezeiască. Izvoarele Revelaţiei divine sunt Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Învăţătura de credinţă a Bisericii cu privire la
caracterul inspirat al Scripturii este bazată pe Revelaţia divină.
Dovezi pentru caracterul inspirat al Vechiului Testament avem atât în
Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament (mult mai explicite), precum şi în
tradiţia iudaică şi în cea creştină. Astfel:
a) Numeroase texte scripturistice din Vechiul Testament menţionează
acţiunea divină asupra autorilor sfinţi, aceştia mărturisind că au scris

din imbold şi călăuzire divină. Din aceste mărturisiri reiese, cu
evidenţă, că autorii respectivi sunt doar trimişii speciali ai lui
Dumnezeu, „gura Sa” către oameni, cele rostite de ei nu provin din
cugetare proprie, ci exprimă mesajul divin transmis lor spre a-l face
cunoscut oamenilor.
Nu se poate obiecta că, autorii sfinţi L-ar fi luat pe Dumnezeu ca autor al
spuselor lor, dintr-un interes propriu, căci este ştiut că misiunea profetică nu a
fost niciodată uşoară sau rentabilă, profeţii sfârşind, adesea, rău, datorită
Curs
19
oamenilor care nu i-au înţeles. Activitatea profetică expunea la privaţiuni,
umilinţe, suferinţe şi prigoane, motiv din care unii profeţi chiar au încercat să
scape de misiune (ex. Iona, Ieremia).
Nici obiecţia conform căreia dovedirea caracterului inspirat al Sfintei
Scripturi prin însăşi Sfânta Scriptură ar fi sofism, nu este fondată. Asta pentru
că Sfânta Scriptură are o dublă autoritate: divină şi umană. Prin autoritatea ei
umană se poate dovedi autoritatea ei divină fără a comite sofism. Autoritatea
umană este incontestabilă, autorii inspiraţi sunt personaje istorice, demne de
crezare, autentice. Aceştia au afirmat despre ei că sunt „trimişii lui
Dumnezeu” şi că „prin ei vorbeşte Dumnezeu”, afirmaţie pe care o întăreau cu
minuni şi profeţii, a căror săvârşire nu era în puterea lor, ci în puterea lui
Dumnezeu. Aşadar, cele scrise în Scriptură trebuie să le credem pentru deplina
ei autoritate umană, deci şi faptul că autorii ei vorbesc din inspiraţie divină.
b) Noul Testament mărturiseşte şi el caracterul inspirat al Vechiului
Testament. Însuşi Mântuitorul Hristos afirmă nu doar caracterul profetic

ci şi pe cel inspirat, spunând că prin Scriptura Vechiului Testament a
vorbit Dumnezeu sau Duhul Domnului. Sfinţii Evanghelişti atestă
faptul că profeţiile VT au fost inspirate de Dumnezeu, iar Sf. Ap. Pavel
afirmă, în termeni fără echivoc, caracterul inspirat al întregii Scripturi:
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...” (2 Tim 3, 16)
c) Tradiţia iudaică mărturiseşte şi ea caracterul inspirat al Vechiului
Testament, scriitorii iudei din sec. I d.Hr. (Iosif Flaviu, Filon din
Alexandria), scrierile rabinilor şi Talmudul oferind dovezi clare în acest
sens.
d) Tradiţia creştină afirmă caracterul inspirat al Vechiului Testament, fapt
remarcat încă din sec. I d.Hr.
Curs
20
Părinţii bisericeşti din această perioadă folosesc anumite formule pentru a
introduce citările biblice: „Scris este”, „Scriptura zice”, „Domnul zice”,
„Spiritul profetic zice”. În cele mai multe cazuri, nici nu mai amintesc autorul
omenesc sau titlul cărţii, dovadă că ei nu se bazau pe autoritatea umană a
Scripturii, ci pe autoritatea divină, conferită de caracterul ei inspirat.
Ulterior, alţi Sfinţi Părinţi spun că Scriptura este „Ilustraţie divină” (Dionisie
Areopagitul), „Manuscrisul lui Dumnezeu” (Fer. Augustin), „Scrisoarea pe
care Dumnezeu a trimis-o făpturilor sale” (Sf. Grigorie cel Mare), „Chitara
la care cântă Dumnezeu” (Sf. Iustin). Toate aceste epitete arată, cu evidenţă,
credinţa lor categorică în caracterul inspirat al Sfintei Scripturi.
2. Noţiunea de „inspiraţie”
Sfânta Scriptură este rezultatul colaborării a două cauze: Dumnezeu şi

omul. Autorul principal al Scripturii este Dumnezeu, iar omul este autorul
secundar (cauza secundara sau instrumentală).
Lucrarea prin care Dumnezeu a activat pe autor la scrierea cărţilor
sfinte se numeşte inspiraţie.
Fazele inspiraţiei:
a. îndemnul prin care Dumnezeu îi determină pe oameni la împlinirea
voinţei Sale;
b. împărtăşirea sau descoperirea lucrurilor care trebuie comunicate;
c. asistenţa divină sau ferirea de greşeli până la atingerea scopului;
Aceste trei faze sunt esenţiale, în afară lor, Scriptura nu poate fi numită
„Cuvântul lui Dumnezeu”. Îndemnul este de la Dumnezeu şi el face ca
Scriptura să fie de origine divină, comunicarea determină caracterul inspirat al
Curs
21
cuprinsului, iar asistenţa continuă face ca scrierea autorului ales să redea fidel
şi infailibil ceea ce Dumnezeu vrea.
Astfel, inspiraţia divină este influenţa Duhului Sfânt asupra autorului
uman, care cuprinde în sine îndemnul de a scrie, sprijinirea şi ferirea de
greşeli şi comunicarea unor revelaţii pozitive în timpul scrierii.
Aşadar, Dumnezeu este autorul principal, iar omul este autorul
secundar, instrumentul care transpune pe înţelesul semenilor ceea ce vrea
Dumnezeu. De aceea, cărţile sfinte au o dublă autoritate: divină –bazată pe
inspiraţie– şi umană –autorii sfinţi sunt demni de crezare.
Inspiraţia biblică este posibilă atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din
partea omului. Ea este nu doar posibilă, ci şi absolut necesară, căci reprezintă
singura modalitate de a comunica adevărurile religioase şi morale alterate prin
cădere, adevăruri la cunoştinţa cărora omul căzut se află în imposibilitate de a
ajunge pe cale naturală, dar care îi sunt indispensabile pentru mântuire.
Se poate vorbi despre o inspiraţie pozitivă (Dumnezeu descoperă
pozitiv adevărurile) şi o inspiraţie negativă (acţiunea inspiratoare a lui
Dumnezeu se mărgineşte la asistenţa continuă a autorului, în cursul scrierii, cu
scopul de a-l feri de greşeală).
Darul inspiraţiei nu a fost oferit de Dumnezeu oamenilor pentru
interes personal, ci pentru a lucra conform voinţei divine.
Darul inspiraţiei nici nu presupune sfinţenia anterioară în omul ales,
nici nu îi aduce sfinţenia. Cineva poate fi sfânt fără a avea darul inspiraţiei,
după cum poate avea darul inspiraţiei şi să fie păcătos.
Inspiraţia nu are un caracter permanent, ci durează până ce scopul
divin este atins. Persoana inspirată nu trebuie să fie neapărat conştientă de
darul inspiraţiei. Cineva poate fi inspirat chiar şi atunci când crede că lucrează
după cauze sau ocazii în aparenţă naturale.
Curs
22
3. Extensiunea inspiraţiei
Inspiraţia divină nu suprimă, ci înalţă individualitatea autorului sacru,
care conlucrează liber şi conştient cu harul Duhului Sfânt.
În secolele trecute, începând cu apariţia protestantismului, s-au făcut
două greşeli în ceea ce priveşte extensiunea inspiraţiei:
A. s-a susţinut inspiraţia verbală conform căreia acţiunea divină asupra
autorului sfânt merge atât de departe, încât Dumnezeu îi dictează

cuvânt cu cuvânt tot ceea ce scrie;
Această poziţie a fost adoptată de tanaimii care au alcătuit Talmudul,
dar şi de marii reformatori: Luther, Calvin, Zwingli, precum şi de mai mulţi
autori apuseni vechi şi noi.
Mai recent, este avansată o altă teorie: textele scripturistice sunt de
origine divină deoarece emană de la o persoană care, prin darul inspiraţiei, a
fost ridicată la ordinea supranaturală. Din această teorie rezultă că textul
inspirat este doar textul autograf, iar apografele şi traducerile îşi pierd
caracterul inspirat.
Susţinătorii inspiraţiei verbale nu pot explica însă diferenţele stilistice
şi frazeologice existente între diferiţi autori, nici variantele apărute în
reproducerea aceloraşi cuvinte ale Mântuitorului, căci, conform teoriei lor,
Duhul Sfânt nu ar putea să-i inspire în două sau mai multe feluri pe autorii
sfinţi asupra aceloraşi idei.
Mai mult, din analiza citatelor Vechiului Testament redate în Noul
Testament, rezultă ca autorii noutestamentari nu citează după textul ebraic, ci
după cel grecesc, sau chiar din memorie.
Curs
23
B. s-a susţinut o inspiraţie locală, produsă doar asupra locurilor ce vizează
aspecte doctrinare, dogmatice şi de credinţă;

În realitate, inspiraţia nu poate fi redusă doar la locurile dogmatice,
căci tot ceea ce se spune în Scriptură este în strânsă legătură cu aceste locuri.
Nu se poate face o delimitare între textele cu conţinut dogmatic şi cele cu
conţinut profan, tot ceea ce pare istoric şi profan fiind, de fapt, clarificarea,
lămurirea sau exemplificarea adevărurilor religioase.
Sf. Ap. Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...”
(2Tim 3, 16), iar Biserica mărturiseşte că toate scrierile canonice sunt integral
inspirate. Sfânta Scriptură este Cartea în care Dumnezeu a inspirat totul,
lăsând aghiografului libertatea de a-şi manifesta stilul literar şi specificul
gândirii sale.
4. Adevărul Sfintei Scripturi
Adevărul Sfintei Scripturi reiese din chiar caracterul ei inspirat, ea

este cuvântul lui Dumnezeu, deci în ea nu este greşeală, căci Dumnezeu nici
nu înşeală, nici nu se lasă înşelat. Infailibilitatea Sfintei Scripturi este
consecinţa logică a caracterului ei inspirat. Trebuie precizat că:
a. Adevărul este cuprins în întregime doar în textul autograf, deoarece
doar el a fost scris sub supravegherea imediată a Duhului Sfânt.
Apografele şi traducerile cuprind adevărul numai în măsura în care nu
se îndepărtează de textul autograf.
b. Caracterul divin al Sfintei Scripturi nu implică cu necesitate ca aceasta
să spună totdeauna adevărul absolut, fiind suficient şi adevărul relativ,
ea trebuia scrisă de oameni şi pentru oameni, iar conţinutul ei trebuia să
fie inteligibil pentru aceştia.
Curs
24
c. Caracterul Sfintei Scripturi nu cere ca scrierile ei să spună totdeauna
adevărul obiectiv, fiind suficientă consemnarea că o anumită persoană a
spus sau a săvârşit un anumit lucru. Dacă autorul sfânt aprobă cuvintele
reproduse înseamnă că ele sunt un adevăr absolut, dacă nu, înseamnă că
ele sunt false, iar dacă nici nu le aprobă, nici nu le dezaprobă, adevărul
cuvintelor reproduse rămâne în seama izvorului citat, Scriptura
rămânând veridică doar în relatarea lor (adevărul istoric).
Istoria textului biblic
Curs
25
1. Integritatea textului biblic
Întrebarea care se pune este: textul biblic s-a păstrat integral? În

cazul unui răspuns negativ, autoritatea lui este periclitată.
Textul biblic are o vechime de câteva mii de ani, timp în care el a fost
citit, studiat, transcris, multiplicat, tradus în diferite limbi, apoi chiar tipărit. În
cursul veacurilor el a fost pentru unii obiect de veneraţie, pentru alţii de
critică, a fost tălmăcit şi răstălmăcit. Toate acestea s-au soldat cu consecinţe
asupra textului însuşi.
Pentru credincioşi, autoritatea divină a Sfintei Scripturi este
incontestabilă, dar în această carte sfântă trebuie făcută distincţie între
elementul esenţial divin (dogmatic) şi elementul formal omenesc (verbal).
Vorbim, deci, despre o dublă integritate:
a. materială sau dogmatică;
b. formală, critică sau verbală;
Păstrarea integrităţii dogmatice nu implică cu necesitate şi păstrarea

integrităţii verbale. Adevărul dogmatic poate fi exprimat, fără modificare
intrinsecă, în mai multe forme. Integritatea dogmatică este esenţială, deoarece
ea este cuprinsă în scopul Scripturii, care este acela de a comunica oamenilor
adevăruri supranaturale.
Asupra integrităţii dogmatice sau materiale ne putem documenta pe
cale istorică, iar acest demers se realizează prin:
a. compararea recenziilor textului original;
b. compararea textelor traducerilor vechi cu cele ale traducerilor actuale;
c. compararea citatelor folosite de Sfinţii Părinţi în scrierile lor cu textul
de azi;
Curs
26
Rezultatul acestei triple verificări este acela că, deşi între diferitele
recenzii există deosebiri sau variante, acestea sunt deosebiri pur formale, care
nu ating cu nimic integritatea dogmatică.
În concluzie, integritatea dogmatică s-a păstrat, însă cea verbală nu a
fost cu putinţă să se păstreze, fie din cauza împrejurărilor istorice, fie datorită
imperfecţiunii umane. Lipsa de atenţie, erorile de văz sau auz ale copiştilor,
evoluţia literară a limbii (ebraică sau greacă), intenţia de a înlocui, pentru o
aparentă claritate, cuvintele, schimbările intenţionate etc. sunt tot atâtea cauze
care au condus la apariţia deosebirilor verbale de text.
Critica textului este chemată să aleagă dintre variantele existente pe
cele mai probabil autentice, deci pe cele mai apropiate de autografele
scriitorilor inspiraţi.
Textul Vechiului Testament are o dublă recenzie: ebraică şi greacă,
ambele socotite autentice. Din punct de vedere critic religios, ambele texte au
autoritate. Textul grecesc îşi revendică autoritatea pe temeiuri critice şi pe
faptul că s-a aflat în uz permanent în Biserică. El a fost utilizat de autorii
noutestamentari şi de scriitorii bisericeşti.
2. Limba originală a cărţilor Vechiului Testament
Cărţile canonice ale Vechiului Testament au fost scrise în ebraica

biblică, excepţie câteva fragmente scrise în aramaică (Ieremia 10, 11; Daniel
2, 4-7, 28; Ezdra 4, 7-6, 18; 7, 11-28).
Ebraica veche (biblică) este limba vorbită de Avraam şi descendenţii
săi până la exilul babilonic. Avraam a venit, la chemarea Domnului, din
cetatea Ur, din Caldeea, în Canaan, iar aici a găsit o populaţie de origine
semitică (triburi descendente din Sem). Limba semitică era limba comună
Curs
27
tuturor locuitorilor din Canaan, chiar dacă aceştia făceau parte din triburi
diferite.
Pentateuhul este cea dintâi carte scrisă în limba ebraică şi, până la
scrierea sa, această limbă a atins un anumit grad de dezvoltare, pentru ca
ulterior, să nu mai cunoască o evoluţie însemnată, între limba Pentateuhului şi
limba documentelor din timpul lui Solomon (sec. X î.Hr. –moment de
înflorire a literaturii ebraice) existând foarte mici deosebiri.
Începând cu exilul babilonic, ebraica veche încetează a mai fi în uz,
deoarece evreii au adoptat în exil limba aramaică. Aramaica este o limbă tot
de origine semitică, cea mai apropiată de limba ebraică dintre toate dialectele
semitice, ea fiind vorbită pe o largă suprafaţă a Asiei Mici şi chiar spre zona
bazinului Tigrului şi Eufratului. Limba aramaică s-a vorbit în toate provinciile
de la vest de Eufrat, fiind vorbită inclusiv de aramei (sirienii antici). Aceasta
era limba vorbită în mod curent de poporul iudeu în timpul Mântuitorului.
Caracteristică limbii aramaice este „scrierea pătrată”, care s-a format
din scrierea feniciană, cu care au fost scrise şi autografele Vechiului
Testament. La traducerea Septuagintei a fost folosit originalul cu scriere
feniciană.
3. Istoria şi autoritatea critică a textului ebraic
Autografele cărţilor sfinte s-au pierdut, astăzi existând doar copii ce

reproduc diferite recenzii de text, provenite de la diferiţi autori.
Recenziile nu sună uniform între ele, datorită variaţiilor de text,
variaţii produse de cauzele amintite.
În baza analizei documentelor vechi, codicilor manuscris, critica
textului încearcă restabilirea textului original, prin alegerea celei mai probabil
Curs
28
autentică variantă. Vechimea unui codice este indicată de semnele critice
paleografice.
Există colecţii şi liste de codici manuscrişi ebraici, cca. 15-16.000
codici aflaţi în diferite biblioteci ale lumii, unele chiar particulare, deci critica
textului are un bogat material pentru analiză. Deşi există şi unele fragmente
mai vechi, aceşti codici sunt, în majoritatea lor, de dată recentă, cei mai vechi
datând din sec. IX d.Hr. Această situaţie este rezultatul faptului că textul
ebraic a rămas mult timp exclusiv în posesia iudeilor, iar ei obişnuiau să ardă
sau să îngroape exemplarele deteriorate, spre a le feri de profanare. Totuşi,
cercetările critice asupra schimbărilor textului şi a celor introduse în recenzii
se pot face.
În perioada post exilică, iudeii au făcut eforturi de conservare a
textului sacru şi de împiedicare a coruperii lui. Cărturarii sunt cei care au
operat astfel de corecturi, Talmudul prezentând chiar paşii făcuţi în direcţia
restabilirii textului original.
Trebuie menţionat că limba ebraică a avut anumite particularităţi.
Astfel, iniţial sunetele vocale nu se notau grafic, ci doar consoanele. Ulterior,
vocalele se notau cu ajutorul unor semne, numite „ajutătoare de citire”, care,
pe de o parte, se puteau uşor schimba, iar pe de altă parte, pentru acelaşi sunet
sau sunete asemănătoare exista un singur semn.
Fer. Ieronim spune că, în timpul său (sec. IV), vocalizarea se făcea
după voia cititorului sau după regiune.
Notarea de astăzi a semnelor vocale şi a accentelor este opera
masoreţilor, acest proces încheindu-se în sec. VIII d.Hr., iar în privinţa
modului de pronunţare şi de determinare grafică a vocalelor nu a existat,
iniţial, o conformitate între iudei.
Curs
29
În Babilon vocalele se aşezau deasupra consoanelor, iar în Palestina
ele se aşezau sub consoane. Treptat, sistemul intraliniar a fost acceptat,
renunţându-se la cele subliniar şi supraliniar.
Multiplele observări şi reguli referitoare la textul sacru au fost
adunate într-o colecţie numită Masora. Din punct de vedere al etimologiei
acestui cuvânt, unii îl deduc de la „sar”=a lega, iar alţii de la „masar”=a
preda, predanie, tradiţie.
Masora este o lucrare sau o colecţie de observaţii critice textuale,
derivate de la diferiţi autori, din diferite timpuri, iar fixarea ei în scris este
atribuită şcolii iudaice din Tiberiada.
La restabilirea critică a textului au contribuit şi punctatorii, ei fiind cei
care revizuiau şi îndreptau orice copie a textului, spre a fi conformă cu
originalul, şi aşezau vocalele şi accentele (acest lucru îl făceau, uneori, şi
masoreţii).
Aşadar, cărturarii au fixat textul consonantic, masoreţii au determinat
accentele şi vocalizarea, punctatorii au păstrat şi sintetizat lucrările
cărturarilor şi ale masoreţilor.
După timpul masoreţilor, diferiţi autori, iudei şi creştini, s-au ocupat
de critica textuală.
Codicii sau manuscrise la cărţile Vechiului Testament
a. Codicii sfinţi sau sinagogali
Conţin textul Pentateuhului sau al părţilor şi cărţilor care se citeau la cult. Ei

se păstrează sub formă de suluri din pergament, scrierea fiind calometrică,
fără vocale şi accente.
b. Codicii particulari
Sunt scrişi pe pergament sau hârtie, scrierea este calometrică sau în stihuri
(cazul cărţilor profetice), iar semnele vocale sunt prezente.
Curs
30
Pentateuhul samarinean
Cuprinde o recenzie a Pentateuhului cu scriere veche feniciană şi are
o valoare deosebită în critica textului ebraic. El se află în uz la samarineni
până astăzi şi reprezintă o dovadă a faptului că integritatea de fond a Sfintei
Scripturi a fost păstrată.
Samarinenii s-au născut din amestecul evreilor rămaşi în Israel după
deportarea din 722 î.Hr., cu coloniştii aduşi aici de asirieni. Religia
samarinenilor a fost sincretistă, cuprinzând elemente din mozaism, dar şi
elemente din cultele idolatre ale coloniştilor. Din cărţile Vechiului Testament,
samarinenii au păstrat doar Pentateuhul.
Pentateuhul samarinean a fost cunoscut din vechime, iar importanţa
lui a fost recunoscută chiar de Origen (sec. III) şi Fer. Ieronim. Ulterior,
Pentateuhul samarinean s-a pierdut, el fiind regăsit de peregrinul creştin, Petru
della Valle, în anul 1616, într-o sinagogă din Damasc şi adus în Europa.
Asupra originii Pentateuhului samarinean există mai multe ipoteze:
 Se susţine că el ar data din vremea scindării regatului davidic (schisma
lui Ieroboam –sec. X î.Hr). Cele 10 triburi care au alcătuit regatul lui
Israel, cu capitala în Samaria, aveau nevoie de un cult mozaic şi de cărţi
religioase, importanţa căzând asupra Torei.
 Se mai spune şi că samarinenii ar fi dobândit Pentateuhul lor de la un
preot eliberat din captivitate de regele asirian Asarhadon şi trimis în
ţară.
 Alţii sunt de părere că el ar data din timpul schismei lui Manase (sec. V
î.Hr.), când evreii întorşi din captivitatea babilonică au refuzat oferta
samarinenilor de a contribui la rezidirea templului din Ierusalim.
Curs
31
Prima ipoteză este cea care se bucură de o mai mare autoritate, deşi sec. X
î.Hr. pare, totuşi, prea devreme pentru alcătuirea acestei cărţi de cult, existentă
deja în Ierusalim.
4. Traduceri vechi ale Vechiului Testament

Traducerile vechi sunt deosebit de importante pentru critica textuală şi
pentru dovedirea integrităţii dogmatice a textului sfânt, dat fiind că ele au fost
făcute după o recenzie a textului original deosebită de recenzia masoretică pe
care o avem astăzi.
A. Traduceri greceşti
a. Septuaginta
Cea mai veche şi mai însemnată traducere a cărţilor Vechiului
Testament poartă numele de Septuaginta. Această traducere prezintă atât o
importanţa critică, cât şi una dogmatică, textul biblic fiind aprobat în această
variantă de Biserică şi folosit încă din epoca creştinismului primar.
Septuaginta este o traducere în limba greacă, după un original cu
caractere feniciene, ce a fost făcută în Alexandria în sec. III-II î.Hr.
Există o epistolă antică, epistola lui Pseudo-Aristea, în care se
relatează că în vremea regelui egiptean, Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr), a
fost dispusă traducerea Legii iudeilor în limba greacă, spre a fi păstrată în
Biblioteca regală din Alexandria. În continuare, se spune ca această traducere
a fost făcută în 72 zile, de 72 bărbaţi înţelepţi aduşi din Ierusalim (câte 6 din
fiecare seminţie), după un exemplar al Legi dat de marele arhiereu din
Ierusalim. Dacă în antichitate, epistola a fost considerată autentică, astăzi este
dovedit faptul că ea este o plăsmuire lipsită de autenticitate.
Curs
32
Cu toate că epistola menţionată nu este autentică, nu toate faptele pe
care le relatează sunt contestate. Astfel, se poate afirma, cu certitudine, că
traducerea s-a făcut în sec. III-II î.Hr., în Alexandria. Ea este cunoscută
filozofului elenist Aristobul, lui Filon, Iosif Flaviu, Eusebiu, Epifaniu ş.a.
Faptul că această traducere este numită în mod constant Alexandrină de către
tradiţie, denotă că locul traducerii a fost Alexandria, iar denumirea de
Septuaginta (=cei 70 bătrâni), indică un număr mare de traducători, deşi
numărul 70 are doar valoare simbolică.
Traducerea a fost făcută treptat, s-a început cu Tora şi, în decurs de
aproximativ 1 secol, s-a ajuns la ultima carte a Vechiului Testament
(Înţelepciunea lui Isus Sirah). Ea a fost făcută pentru folosul liturgic ale
evreilor din Alexandria. Iudeii din diaspora cunoşteau doar limba greacă,
motiv din care aveau nevoie de un exemplar al cărţilor sfinte în această limbă.
Marea autoritate a Septuagintei, recunoscută ca fiind inspirată şi la
Ierusalim, este datorată credinţei în originea ei miraculoasă. Treptat, îi este
atribuit chiar caracter divin, pe baza unor legende în legătură cu traducerea ei.
În acest sens, Filon din Alexandria spune că Dumnezeu a acţionat în mod
direct asupra traducătorilor, deoarece ei au lucrat în mod separat, dar, când şi-
au prezentat traducerile, acestea consonau verbal.
După căderea Ierusalimului (70 d.Hr.), iudeii, văzând că Septuaginta
a fost adoptată de creştini şi datorită resentimentelor pe care le nutreau faţă de
tot ce era străin Palestinei, au renunţat să mai folosească traducerea
alexandrină, şi chiar au considerat că textul sacru a fost profanat prin
traducerea lui în limba greacă. S-a ajuns până acolo încât a fost rânduită o zi
anuală de post (8 Tebet) pentru pomenirea profanării textului sfânt.
În creştinism, autoritatea Septuagintei a fost crescândă, ea ajungând în
uz general şi exclusiv. Fer. Augustin şi Rufin chiar s-au supărat pe Fer.
Curs
33
Ieronim care a făcut traducerea Vulgatei după un original ebraic. Fer.
Augustin era nelămurit cu privire la ce anume nu găseşte bun Ieronim în
textul alexandrin, din moment ce Mântuitorul şi Sf. Apostoli l-au folosit. De
altfel, cu excepţia traducerii siriene -Peschitto, toate traducerile vechi au fost
făcute după textul Septuagintei.
Dat fiind că Septuaginta se bucura de o atât de mare apreciere în
rândul creştinilor, aceştia neglijau diferenţele existente între aceasta şi textul
ebraic, considerându-le opera unor iudei falsificatori, în timp ce iudeii acuzau
folosirea textului alexandrin, pe care îl socoteau o traducere greşită.
În primele veacuri creştine, Septuaginta a fost intens multiplicată,
acţiune ce s-a soldat cu apariţia diferenţelor de text între recenzii. Ele au fost
urmarea neglijenţei celor care au copiat, a dorinţei de a înlocui unele expresii
ebraice etc.
Deosebirile evidente între Septuaginta şi textul ebraic, dezacordul cu
traduceri apărute ulterior, precum şi acuzaţia adusă creştinilor că au falsificat
textul sfânt au impus, cu necesitate, îndreptarea greşelilor apărute în textul ei.
Opera de corectare a textului Septuagintei a fost făcută de Origen
(sec. III), directorul şcolii catehetice din Alexandria. El a adunat toate
traducerile existente la acea dată şi a compus o operă monumentală ce poartă
numele de Exapla. Exapla este o lucrare în şase coloane (de aici şi numirea)
reproducând textul biblic în şase coloane paralele:
Coloana 1: textul ebraic cu caractere ebraice;
Coloana 2: textul ebraic cu litere greceşti;
Coloana 3: textul traducerii lui Achilla;
Coloana 4: textul traducerii lui Simmah;
Coloana 5: textul Septuagintei;
Coloana 6: textul traducerii lui Teodotion;
Curs
34
Origen a făcut o muncă impresionantă, având intenţia de a arăta
autoritatea Septuagintei, adică a dovedi că textul ei nu a fost falsificat, precum
şi a evidenţia justeţea unor corecturi în textul ajuns până la el. În coloana
Septuagintei, Origen face observaţiile critice, prin aşezarea de semne critice
folosite în vremea sa.
Opera rezultată avea dimensiuni foarte mari (50 volume) şi a fost
aşezată în biblioteca Sf. Pamfil din Cezareea, fiind distrusă, aşa cum se crede,
în incendiul provocat cu ocazia cuceririi oraşului de către mahomedani, în
anul 638. Din cauza dimensiunilor sale, Exapla nu a fost, probabil, niciodată
copiată în întregime. Coloana Septuagintei cu semnele critice a fost copiată,
din iniţiativa lui Eusebiu şi Pamfil, şi apoi s-a răspândit în Biserică, fiind
cunoscută sub numele de recenzia exaplară. Fragmente din ea au ajuns până
la noi, păstrându-se în unii codici mai vechi.
Textul exaplar al Septuagintei a cunoscut, la rândul său, multiple
transcrieri, apărând, cu timpul, diferite variante.
Revizuirea textului Septuagintei este şi astăzi o preocupare a anumitor
cercetători.
Trebuie spus că, textul Septuagintei este socotit ca având deplină
autoritate dogmatică, totuşi, cel mai apropiat de textul original ebraic este cel
masoretic. Acolo unde textul Septuagintei concordă cu textul samarinean şi,
eventual, cu alte traduceri mai vechi, se preferă Septuaginta textului
masoretic.
Cele mai vechi manuscrise care ne-au păstrat textul Septuagintei sunt:
Codicele Vatican, scris pe la jumătatea sec. IV, în Alexandria, este cel mai
mare codice manuscris al Vechiului Testament. El redă o recenzie a
Septuagintei făcută mai înainte de timpul lui Origen şi cunoscută sub numele
de recenzia vulgară anteorigeniană.
Curs
35
Codicele Alexandrin, tot din sec. IV, dăruit de Chiril Lucaris, în 1628, regelui
englez Carol I, se păstrează la Muzeul Naţional din Londra.
Codicele Sinaitic, tot din sec. IV, a fost descoperit de C. Tischendorf la
Mânăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, în 1854, şi se află în prezent la
Londra.
Codicele Efrem –rescriptus, din sec. V, cuprinde fragmente din Vechiul
Testament şi se află actualmente la Paris.
Deşi au respins Septuaginta, evreii aveau nevoie de traduceri în limba
greacă, pentru cei aflaţi în diaspora.
Din acest motiv, au fost făcute mai multe încercări de traducere a
Vechiului Testament în limba greacă, traduceri care, potrivit dorinţei iudeilor,
să fie mai conforme cu textul ebraic.
b. Traducerea lui Achilla

Traducerea lui Achilla este, din punct de vedere critic, cea mai
însemnată.
Achilla a fost un păgân încreştinat, originar din Pont. Împăratul
Adrian (sec. II) îi încredinţează sarcina de a supraveghea lucrările de
reconstrucţie a Ierusalimului.
Aici învaţă ebraica, iar ulterior ajunge în conflict cu Biserica şi este
excomunicat. Din răzbunare, el trece la iudaism.
Achilla realizează o traducere a Vechiului Testament dusă până la
servilism, pe care iudeii, din tendinţă polemică faţă de creştinism, o adoptă în
locul Septuagintei.
Traducerea sa este oarecum apreciată de Origen, Fer. Ieronim,
Epifaniu ş.a., iar critica modernă constată că Achilla este cel mai bun martor
în materie de lexicografie şi etimologie.
Curs
36
Dacă din punct de vedere literar traducerea lui Achilla e fără valoare,
din punct de vedere al criticii textului sacru ea este un mijloc excelent pentru
cunoaşterea textului ebraic din sec. II d.Hr., precum şi o dovadă istorică
pentru păstrarea integrităţii textului original, arătând indirect şi valoarea
critică a textului masoretic.
Din această traducere ni s-au păstrat doar câteva fragmente la
scriitorii vechi.
c. Traducerea lui Simmah

Simmah a trăit în a doua jumătate a sec. II d.Hr., în timpul împăratului
Marc Aureliu. După Epifaniu, Simmah a fost un samarinean care a trecut la
iudaism, iar după Eusebiu şi Fer. Ieronim, a fost ebionit.
Simmah este un foarte bun cunoscător al limbilor ebraică şi greacă, el
face o traducere elegantă, sub aspectul limbii, ce îl arată mereu preocupat de
căutarea şi redarea sensului, aşa încât pe alocuri ajunge la parafrazare.
Numele proprii ebraice le transcrie literar în greceşte. Evită
antropomorfismele.
Alături de Septuaginta şi Vulgata, traducerea lui Simmah este socotită
astăzi ca fiind cea mai bună după un original ebraic. Traducerea s-a păstrat
numai în fragmente.
d. Traducerea lui Teodotion

Datele despre Teodotion sunt puţine şi contradictorii, astfel, unii spun
că era originar din Pont, Sf. Irineu spune că din Efes, alţii că era marcionit, iar
Curs
37
după Ieronim era ebionit, cert fiind doar faptul că şi-a făcut traducerea prin
anii 180-183 d.Hr., în timpul împăratului Commodus.
Traducătorul ţine calea de mijloc între servilismul lui Achilla şi
traducerea liberă a lui Simmah, aşa încât, astăzi, opera sa este socotită mai
mult o revizuire a Septuagintei, decât o traducere propriu-zisă.
Traducerea lui Teodotion este prima traducere în a cărei componenţă
sunt incluse şi cărţile anaghinoscomena.
Ea este traducerea favorită a lui Origen, ceea ce lipsea Septuagintei el
preferând să ia de la Teodotion.
Biserica a înlocuit cartea lui Daniel din traducerea Septuagintei (care
conţinea multe greşeli) cu cea a lui Teodotion.
Se ştie că au mai fost făcute şi alte traduceri ale Vechiului Testament în
limba greacă, prin vremea lui Origen, dar fără a se cunoaşte cu exactitate
autorii lor.
B. Targumele sau parafrazele aramaice
Targumele sunt traduceri libere care s-au născut dintr-o necesitate

practică: în robia babilonică evreii au început să uite limba ebraică şi să
adopte, în vorbirea curentă, limba aramaică.
Acest proces de înlocuire a limbii materne cu limba aramaică,
declanşat în Babilon, s-a dovedit a fi îndelungat dar ireversibil, ajungându-se
ca în vremea Mântuitorului întreg poporul iudeu să vorbească aramaica.
Cum în adunările cultice aveau loc citiri din textul sacru scris în limba
ebraică, ascultătorii erau în situaţia de a nu mai înţelege cele citite. De aici
nevoia stringentă de a traduce textul sfânt în limba aramaică.
Curs
38
Noile apariţii, numite targume, nu sunt traduceri propriu-zise, ci
parafrazări ale textului ebraic în aramaică. Expunerile au fost mai întâi orale,
abia după aceea fiind fixate în scris.
Cele mai vechi targume datează din sec. I d.Hr. şi sunt mult mai puţin
bogate decât originalul, adesea îmbrăcând caracter de halaka (expunere cu
caracter juridic în legătură cu legea), hagadă (expunere ştiinţifică) sau midraş
(expunere cu caracter religios şi moral-instructiv) şi fiind, pe alocuri,
adevărate comentarii.
Cele mai importante targume sunt:
a. Targumul Onkelos
Datează din sec. I-II d.Hr., a fost compus în Palestina, dar adoptat de
şcoala rabinică din Babilon, care i-a dat forma actuală. Cuprinde Pentateuhul
şi, spre deosebire de celelalte urmăreşte destul de strict textul, putând fi
considerat, într-o oarecare măsură, chiar o traducere. Targumul Onchelos are
masoră proprie, ceea ce denotă că el s-a bucurat de o mare autoritate.
Talmudul spune că traducătorul ar fi fost discipolul lui Gamaliel. Mai
nou, se crede că Onchelos ar fi aceeaşi persoană cu Achilla.
b. Targumul lui Ionatan ben Uziel

Acest targum şi-a primit forma definitivă în sec. V. Cuprinde profeţii
anteriori şi posteriori, şi este mai puţin riguros în urmărirea textului biblic
decât targumul lui Onkelos. Talmudul babilonian spune că autorul ar fi fost
discipol al lui Hilel. Din cuprins nu lipsesc şi unele fabule rabinice.
c. Targumul Pseudo-Ionatan sau Ieruşalimi I
Acest targum cuprinde Pentateuhul şi are un caracter preponderent
hagadic. Întâlnim numeroase fabule rabinice şi multe greşeli. Limba este
Curs
39
impregnată de neologisme greceşti, latineşti şi persane. Autorul face amintire
de Constantinopol, de turci şi de longobarzi.
d. Targumul Ieruşalimi II
Cuprinde fragmente din Pentateuh, iar sub aspect lingvistic este
asemănător cu Ieruşalimi I. Se pare că datează din sec. VIII.
Targumele, cu excepţia targumului Onkelos, nu au valoare sub

aspectul criticii textului original. Totuşi, ele contribuie într-o oarecare măsură
la dovedirea păstrării integrităţii dogmatice a textului biblic şi dau informaţii
asupra modului în care se făcea exegeza iudaică.
C. Traduceri latine
Răspândirea creştinismului la popoarele latine a adus necesitatea
traducerii Sfintei Scripturi în limba latină.
a. Itala
Când anume a fost făcută prima traducere în latină, nu se ştie cu
exactitate, dar în sec. II d.Hr. exista, cu certitudine, o astfel de traducere.
Numirea de Itala dată acestei traduceri vechi de Fer. Augustin, a
rămas comună până astăzi. Cei mai mulţi autori consideră că locul traducerii a
fost Africa proconsulară, nu Italia, deoarece în Italia se vorbea destul de mult
limba greacă (în sec. I şi II greaca a fost limba bisericească), deci nu se
impunea cu necesitate o traducere latină pentru adunările cultice.
În sec. III existau deja mai multe variante, dar Fer. Augustin
menţionează Itala ca fiind o traducere făcută cu mai multă pricepere. În fapt,
Itala era o colecţie de texte traduse de diferiţi autori, iar limba era latina
vulgară vorbită în sec. I-II.
Curs
40
b. Vulgata
Treptat, apar mai multe variante de text, motiv din care, în anul 382,
papa Damasus îi încredinţează Fer. Ieronim sarcina de a face o nouă
traducere. Ieronim traduce, mai întâi, Sf. Evanghelii, apoi celelalte cărţi ale
Noului Testament, şi abia apoi trece la cărţile Vechiului Testament, folosind
Exapla lui Origen şi ghidându-se după Septuaginta. Deşi criticat de
contemporanii săi, Fer. Augustin şi Rufin, Fer. Ieronim se apleacă cu
deosebire asupra textului ebraic.
Ieronim a început traducerea Vechiului Testament în anul 390 şi o va
termina 15 ani mai târziu. Lucrarea este începută în Italia şi continuată în
Betleem. Mai întâi, el a tradus Psaltirea. Cărţile necanonice le-a preluat dintr-
o veche traducere latină, excepţie cartea Iuditei, care este tradusă după un
original ebraic. Traducătorul lucrează extrem de repede: traduce cartea Tobit
într-o singură zi, cartea Iuditei într-o noapte, iar cele trei cărţi ale lui Solomon
în trei zile.
Opera rezultată a primit numele de Vulgata, datorită faptului că a fost
scrisă în latina vulgară. În sec. VIII, Vulgata era în uz general şi exclusiv, în
Apus.
Critica textuală actuală consideră Vulgata ca fiind o traducere în
general fidelă şi exactă. Desigur, nu lipsesc nici greşelile, datorate fie vitezei
de traducere, fie caracteristicilor textului ebraic folosit. Ca şi celelalte cărţi de
largă circulaţie, Vulgata a cunoscut numeroase multiplicări, iar prin desele
copieri au rezultat mai multe variante.
În sec. VIII are loc prima acţiune de curăţire a textului Vulgatei, iar
revizuirea a fost normativă până în sec. XIII, când se constituie corporaţii de
învăţaţi şi apar chiar ordine monahale care se ocupau cu corectoria biblică.
Curs
41
Cele mai însemnate corectorii au fost cele ale benedictinilor, franciscanilor,
cea a Universităţii Sorbona, a Vaticanului ş.a.
Până la noi au ajuns peste 8.000 manuscrise ale Vulgatei, cele mai
vechi datând din sec. VI-VIII.
D. Traduceri siriene
Limba siriană este o ramură a tulpinii semito-aramaice, aramaica
orientală fiind limba vorbită de sirieni.
În Siria, credinţa creştină a pătruns încă din epoca apostolică. Prima
traducere siriană este Peschitto (peschitto=simplu, vulgar, comun), denumirea
fiind, de fapt, aplicată în sec. VIII. Data exactă a acestei traduceri nu se poate
preciza, cert este că ea era în uz general în Siria secolului II (este folosită de
scriitorii vechi sirieni, Afaates şi Sf. Efrem Sirul, iar Meliton de Sardes pare
să o fi cunoscut şi el). Traducerea se pare că a fost făcută în Edesa, centru de
cultură creştină în acel timp, iar stilurile diferite ale cărţilor conduc la
concluzia că au existat mai mulţi traducători, probabil iudeo-creştini.
La baza traducerii a stat un text ebraic, diferit de cel pe care îl avem
azi, dar în esenţă identic cu cel masoretic. Peschitto este o traducere fidelă,
dar nu servilă, cuprinde atât cărţile canonice cât şi pe cele necanonice, iar
traducerea Vechiului Testament a premers traducerii Noului Testament, fapt
dovedit de pasajele din Vechiul Testament ce sunt reproduse în Noul
Testament, după Peschitto. Cel mai vechi codice care păstrează Peschitto este
codicele Ambrozian, datând din sec. VI, şi aflat în prezent la Milano.
În sec. VI, episcopul iacobit Filoxen din Mabburg solicită o nouă
traducere a Sfintei Scripturi, după Septuaginta, deoarece Peschitto era
întrebuinţată de sirienii ortodocşi. Opera rezultată este cunoscută sub numele
de traducerea filoxeniană şi este foarte valoroasă pentru studiul şi
Curs
42
reconstituirea textului exaplar origenian, deoarece traducerea Vechiului
Testament a fost făcută după recenzia exaplară.
E. Traduceri copte sau egiptene

Limba coptă este limba formată din vechea egipteană, care este
reprezentată prin scrierea demotică. Copţii părăsesc această scriere şi trec la
alfabetul grecesc, datorită faptului că ea se învechise fiind uzitată vreme de
mai multe secole de vechii egipteni.
Limba coptă cunoaşte cinci dialecte (sahidic sau teban, bohairic sau
memfitic, faiumic, memfitic propriu-zis, acmimic), care s-au aflat în uz
concomitent, dar care, treptat, au fost înlocuite cu limba arabă, ca urmare a
invaziei mahomedanilor. Limba coptă se păstrează şi astăzi, însă doar ca
limba în Biserica Coptă.
În această limbă au fost făcute mai multe traduceri ale Vechiului şi
Noului Testament, cele mai însemnate fiind în dialectele sahidic şi bohairic,
însă nici un codice nu ne-a păstrat aceste traduceri în întregime.
Timpul în care au fost făcute nu poate fi determinat cu precizie,
presupunându-se doar că începutul ar fi cândva în a doua jumătate a sec. II,
sau, mai târziu, în prima jumătate a sec. III.
Datorită faptului că majoritatea călugărilor din Egipt nu cunoşteau
decât limba coptă, este de presupus că, în sec. III, exista o traducere a Sfintei
Scripturi în această limbă şi că ea era în uz general acolo unde se vorbea
această limbă.
F. Traducerea armeană
Biserica armeană a folosit, iniţial, limba siriană în cult. Prima
traducere a Sfintei Scripturi în limba armeană a fost făcută în sec. V, de către
patriarhul Isaac, ajutat de Mesrob, inventatorul alfabetului aramean.
Curs
43
Traducerea a fost făcută după Peschitto, căci armenii nu aveau nici oameni
buni cunoscători de limbă greacă, nici codici greceşti. Abia după sinodul din
Efes (431), patriarhul Isaac primeşte un exemplar al textului grecesc şi doi
învăţăcei din Alexandria, cu ajutorul cărora va fi făcută o nouă traducere, de
această dată după textul exaplar al Septuagintei.
G. Traducerea georgiană
Încreştinarea georgienilor s-a făcut prin intermediul vecinilor armeni,
în sec. IV, tot atunci ei primind şi Scriptura. O tradiţie armeană spune că
Mesrob este cel care a introdus alfabetul armean şi la georgieni, tot el ar fi
tradus în georgiană Sf. Scriptură.
Cel mai probabil, prima traducere a fost făcută în sec. V-VI, după un
text grecesc.
H. Traducerea gotică
Episcopul got Ulfila (310-380) este traducătorul Sfintei Scripturi în
limba gotică, anterior el alcătuind alfabetul gotic din litere greceşti şi latine.
Sf. Ioan Hrisostom a cunoscut Biblia lui Ulfila.
Ulfila a fost creştin, iar mai apoi a trecut la arianism. Nu se poate
preciza dacă traducerea Scripturii a făcut-o înainte sau după îmbrăţişarea
credinţei ariene, însă fragmentele păstrate nu indică nici o influenţă ariană.
Traducerea a avut la bază textul Septuagintei şi ea este o traducere fidelă.
I. Traducerea etiopiană
În Etiopia, vestirea creştinismului s-a făcut de către tinerii nobili
Frumenţiu şi Edesiu, în sec. IV. Frumenţiu a fost hirotonit episcop de către Sf.
Atanasie cel Mare, iar după tradiţia etiopienilor, el este primul traducător al
Sf. Scripturi în limba etiopiană, deci traducerea s-ar fi făcut încă din sec. IV.
Totuşi, modul diferit al traducerii cărţilor indică existenţa mai multor
traducători, ceea ce înseamnă că ea s-a făcut treptat, fiind terminată, cu
Curs
44
certitudine, până sec. VI. Vechiul Testament din Biblia etiopiană a fost tradus
după recenzia alexandrină. Cei mai vechi codici în care se păstrează
traducerea etiopiană datează din sec. XIII.
J. Traduceri în limba română

Cel mai vechi text biblic din Vechiul Testament este „Psaltirea
Şcheiană”, datând din sec. XV. Este o traducere destul de îngrijită.
În anul 1577, apare „Psaltirea lui Coresi”, iar în 1582 meşterul
Şerban, fiul lui Coresi, tipăreşte „Palia de la Orăştie”. Palia cuprindea
primele două cărţi din Pentateuh, dar în prefaţă se spune că s-ar fi tradus toate
cele 5 cărţi ale lui Moise. Termenul palie este o prescurtare a numirii greceşti
pentru Vechiului Testament. Traducerea a avut la bază originale ebraice,
greceşti şi sârbeşti. În textul Paliei apar, pe alocuri, chiar maghiarisme
caracteristice românilor din Transilvania.
În anul 1661 apare, sub patronajul mitropolitului Simion Ştefan,
„Psaltirea de la Bălgrad”, tradusă după un original ebraic.
La Uniev în Polonia, apare, în 1673, „Psaltirea în versuri” a
mitropolitului Dosoftei.
Principala lucrare de traducere a Vechiului Testament în limba română
este „Biblia lui Şerban”, anul 1688 fiind, de fapt, anul în care, pentru prima
dată, a fost tipărită în limba româna întreaga Sfânta Scriptură. Traducerea a
fost făcută după Septuaginta şi reprezintă primul document sigur de limbă
română literară, stabilită pe înţelesul tuturor românilor.
Biblia de la Blaj (1795) este o traducere după Septuaginta, ea a fost
începută de episcopul unit Petru Pavel Aron, continuată de Samuel Micu
Clain şi revizuită de Ioan Bob, episcopul Făgăraşului. Cuprinde atât cărţile
canonice şi necanonice, cât şi unele cărţi apocrife.
Curs
45
Episcopul Filotei tipăreşte Biblia de la Buzău, în cinci volume, anul
1854.
În anul 1858 este tipărită Biblia lui Şaguna tradusă după Septuaginta.
La Budapesta, sub patronajul Societăţii Biblice Britanice, apare în
1873, întreaga Scriptură în limba română, fără cărţile necanonice.
În anul 1914 este tipărită întreaga Biblie, în ediţia Sfântului Sinod.
Anumite cărţi din Vechiul Testament (îndeosebi cele poetice) au un text greoi.
Au fost folosite textele româneşti existente bazate pe Septuaginta.
În 1936, din îndemnul şi purtarea de grijă a Patriarhului Miron
Cristea, apare o nouă traducere a Scripturii, realizată de preoţii Vasile Radu şi
Gala Galaction. Traducătorii au folosit textul Septuagintei.
În 1938, aceiaşi traducători fac o traducere a Vechiului Testament,
după un original ebraic.
În 1944 apare Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură, tradusă de
Patriarhul Nicodim. Textul este alcătuit pe baza Septuagintei, cu ajutorul
traducerilor slave, franceze etc.
În 1968 se tipăreşte o nouă ediţie a Sfintei Scripturi în româneşte,
Biblia sau Sfânta Scriptură, sub patronajul Patriarhului Justinian; în 1972 –o
nouă ediţie la Mica Biblie.
În 1982 se tipăreşte o nouă ediţie a Sfintei Scripturi, sub patronajul
Patriarhului Iustin.
Curs
46
Cărţile canonice istorice

Pentateuhul
1. Numele cărţii
Prima parte a Vechiului Testament este alcătuită dintr-un grup de cinci
cărţi, numite generic Pentateuh (πεντε –cinci şi τευκος=cărţi).
Dat fiind că aceste cărţi cuprind Legea dată de Dumnezeu, evreii le
numesc Tora sau Legea, iar după autorul omenesc le numesc Legea lui Moise.
Aceste 5 cărţi au şi denumiri proprii. Iudeii, în conformitate cu
obiceiul păstrat de-a lungul veacurilor, le-au denumit cu primele cuvinte ce le
deschid: Bereşit („La început”), Vaiele Semot („Şi acestea sunt numele”),
Vaicra („Şi a chemat”), Bamitbar („În pustiu”) şi Hadebarim („Şi acestea
sunt cuvintele”); traducătorii grecii şi latinii au preferat să le numească după
cuprinsul lor: Geneza sau Facerea, Ieşirea sau Exodul, Levitic, Numerele,
Deuteronom.
Curs
47
Iniţial, aceste scrieri alcătuiau o singură carte, împărţirea fiind făcută
de către autorii Septuagintei, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere
unităţii intrinseci a operei.
2. Importanţa Pentateuhului
Importanţa teologică a Pentateuhului este deosebit de mare, el
reprezentând temeiul istoric al întregii religii revelate.
Ordinea dogmatică şi morală a Vechiului şi Noului Testament nu
poate fi înţeleasă şi justificată fără Pentateuh, celelalte cărţi ale Sfintei
Scripturi fiind urmarea firească a celor cuprinse în aceste 5 cărţi.
Aici este afirmată frăţietatea popoarelor, născute din acelaşi strămoş:
Adam şi, tot aici, se găseşte temeiul universalităţii păcatului strămoşesc şi al
răscumpărării.
Fără căderea în păcatul strămoşesc răscumpărarea nu ar fi necesară,
iar dacă lumea nu este una şi la origine şi după aceea, răscumpărarea prin
Mesia nu este universală, Hristos nu este Mântuitorul lumii, iar creştinismul
nu e o lege divină pentru toate neamurile.
Dacă Pentateuhul nu ar fi o carte autentică, sfântă, inspirată, deci dacă
nu ar împlini criteriile canonicităţii, atunci chiar temeliile creştinismului ar fi
compromise şi tot eşfodajul creştin s-ar prăbuşi.
3. Caracterul Pentateuhului
Moise nu a scris o carte istorică în sensul comun şi propriu al
cuvântului, nici nu a intenţionat asta, după cum nu face nici cosmogonie, nici
geogonie, ci relatează istoria întemeierii neamului omenesc.
Cuprinsul principal, centrul şi fondul, Pentateuhului este Legea dată
de Dumnezeu, însă forma pe care Moise o alege în prezentarea ei nu este cea
Curs
48
obişnuită, adică expunerea sistematică, în paragrafe, ca într-un cod de legi, ci
expunerea Legii se face istoric, în ordinea în care ea a fost promulgată. Astfel:
Geneza este prologul istoric, relatând împrejurările în care a fost promulgată
Legea;
Ieşirea, Leviticul şi Numerele expun însăşi legislaţia şi unele evenimente în
legătură cu promulgarea legilor;
Deuteronomul este epilogul care recapitulează şi confirmă constituirea Legii;
Pe Muntele Sinai se face un legământ între Dumnezeu şi poporul
Israel, legământ ce fusese prevestit în făgăduinţa făcută lui Avraam (Fc 17, 7).
Acest legământ se va desăvârşi în legământul harului, instituit de Mântuitorul
Hristos. Acesta este motivul din care anumite intervale de timp, care nu au
nici o importanţă pentru ordinea supranaturală, sunt suprimate (istoria
patriarhilor este expusă foarte sumar, istoria de după Noe şi până la risipirea
neamurilor, perioada robiei egiptene, cei 40 ani petrecuţi în pustiu), în timp ce
evenimentele din iconomia mântuirii sunt redate amănunţit (căderea în păcat,
potopul, risipirea neamurilor, ieşirea din Egipt şi, îndeosebi, legislaţia
sinaitică).
4. Unitatea Pentateuhului
Unitatea scrierii se află în strânsă legătură cu unitatea autorului şi se
dovedeşte în câteva puncte:
A. Întregul material este grupat în jurul a 3 idei principale:
 ideea mesianică;
 separarea poporului biblic de alte nemuri;
 dreptul divin şi istoric al Israelului asupra Canaanului;
Ideea mesianică
Curs
49
Debutează cu protoevenghelia (Fc 3, 15), cea dintâi veste bună dată
protopărinţilor după cădere, în care este anunţată venirea unui Izbăvitor, apoi
se precizează că El va fi din descendenţa lui Sem (Fc 9, 25-26), din urmaşii
lui Avraam (Fc 12, 3), din Iacob (Nm 24, 17), din Iuda, fiul lui Iacob (Fc 49,
10) şi va fi un proroc asemenea lui Moise (Dt 18, 15).
Alte precizări nu se mai fac, această idee urmând a fi dezvoltată de
celelalte cărţi ale Vechiului Testament.
Separarea poporului biblic de alte neamuri
Acest lucru a fost realizat prin legi severe şi speciale, care urmăreau
apărarea, conservarea şi cultivarea monoteismului iudaic. Prin aceste legi,
toate aspectele vieţii umane erau în aşa fel ordonate, încât poporul Israel să-şi
aducă permanent aminte de Dumnezeu. Acţiunea de amplasare a poporului
ales într-un anumit spaţiu geografic, Canaan, ferit de contacte cu lumea
păgână şi apărat de calamităţi, a avut în vedere conservarea monoteismului.
Dreptul divin şi istoric asupra Canaanului
Israeliţii şi-au exercitat stăpânirea asupra Canaanului în virtutea unui
dublu drept: divin –Dumnezeu a făgăduit această ţară lui Avraam şi
descendenţilor lui–, şi istoric sau natural –aici s-au născut strămoşii acestui
popor, părinţii celor 12 seminţii.
B. Modul în care Moise face istorisirea
Autorul expune evenimentele detaliat sau succint, funcţie de locul ce
le acordă în iconomia întregului, păstrând însă firul istorisirii. Se insistă, cu
precădere, asupra Legii.
C. Caracterul lingvistic
În Pentateuh sunt prezente anumite particularităţi şi arhaisme care ar
rămâne cu totul inexplicabile în cazul în care s-ar admite mai mult de un
autor. Este adevărat că stilul Deuteronomului este puţin diferit de al celorlalte
Curs
50
cărţi, dar acest aspect este explicabil, fie prin natura problemelor abordate, fie
prin chiar vârsta autorului.
5. Cuprinsul Pentateuhului
1. Facerea sau Geneza
Este prima din cele cinci cărţi ale lui Moise şi ea poate fi împărţită în
două mari secţiuni:
Cap. 1-11: se arată cum a pregătit Dumnezeu întreaga omenire în vederea
mântuirii;
Cap. 12-50: Dumnezeu, în opera de mântuire, trece de la calea universală la
cea particulară, alegând în acest scop un popor, anume pe cel al
descendenţilor lui Avraam.
Numele cărţii este datorat faptului că, în cuprinsul ei, este arătată
originea tuturor lucrurilor: cer, pământ, vieţuitoare, om; indirect arată şi
începutul iconomiei mântuirii supranaturale.
2. Ieşirea sau Exodul

Cartea îşi datorează numele marelui eveniment din istoria poporului
evreu, eveniment pe care ea îl tratează: Ieşirea din Egipt.
Această carte este structurată în 4 părţi:
Introducere –Cap. 1, 1-7
Se arată, pe scurt, cum urmaşii lui Iacob în Egipt s-au înmulţit şi au devenit un
popor numeros şi puternic.
Istoria ieşirii din Egipt –Cap. 1, 8-13, 16
În Egipt iudeii sunt asupriţi, Dumnezeu le dă un eliberator, pe Moise, iar
Moise primeşte colaborator pe fratele său, Aaron. Cei doi îi cer lui Faraon
Curs
51
eliberarea poporului, acesta refuză şi, drept urmare, asupra Egiptului vin 10
plăgi. În amintirea ultimei plăgi, este instituit Paştile iudaic.
Călătoria spre Sinai –Cap. 13, 17-18, 27
Poporul este călăuzit în mod miraculos de Dumnezeu; trecerea minunată prin
Marea Roşie şi pieirea egiptenilor; israeliţii sunt ocrotiţi de Dumnezeu; apa
dulce de la Meriba; Moise scoate apă din stâncă; biruinţa asupra amaleciţilor;
Promulgarea Legii –Cap. 19-40
Este relatat evenimentul promulgării Legii pe Muntele Sinai, eveniment
însoţit de fenomene miraculoase. După promulgarea Decalogului de către
Dumnezeu, sunt date şi alte legi legate de aducerea jertfelor, apoi este ratificat
legământul sinaitic încheiat de fiii lui Israel cu Iahve, prin jertfe şi stropirea
poporului cu sânge. Moise petrece 40 zile pe Muntele Sinai, unde primeşte
noi descoperiri şi instrucţiuni pentru construirea unui locaş de cult, timp în
care poporul cade în idolatrie. Sfărâmarea primelor table ale Legii şi uciderea
celor vinovaţi pentru construirea viţelului de aur. Reînnoirea legământului şi
noile table ale Legii, construirea Cortului Sfânt.
3. Leviticul
Cartea mai este numită de evrei şi „Legea preoţilor” sau „Legea
jertfelor”, şi ea expune dispoziţii referitoare la cultul sacru.
Poate fi împărţită în două mari secţiuni:
Cap. 1-10: relatează despre felurile jertfelor, despre preoţime şi despre
drepturile şi îndatoririle ei, precum şi despre consacrarea solemnă a preoţilor;
Cap. 11-27: dispoziţii cu privire la curăţirea leviţilor şi a poporului; norme
speciale pentru curăţirea preoţilor;
4. Numerele
Curs
52
Numele cărţii se referă la recensământul poporului, făcut de Moise
din poruncă divină, însă cartea cuprinde, de fapt, istoria peregrinării poporului
în deşertul Arabiei şi poate fi împărţită în 3 părţi:
Cap. 1-14: este istorisit recensământul, apoi este relatată răzvrătirea poporului
ca urmare a informaţiilor false aduse de iscoadele trimise în Canaan, dar şi a
lipsei de hrană şi a oboselii, iar printre răzvrătiţi se numără şi Aaron şi
Mariam, care este pedepsită cu lepră; Dumnezeu hotărăşte ca generaţia celor
care s-au răsculat să piară în pustiu; urmează 40 ani de peregrinare prin deşert,
timp în care pedeapsa decretată de Dumnezeu se împlineşte;
Cap. 15-19: sunt relatate întâmplări din pustiu, se dau noi legi cu privire la
pârgă şi sunt completate dispoziţiile referitoare la drepturile şi obligaţiile
preoţilor; pedepsirea lui Core, Dotan şi Abiron, care s-au răzvrătit împotriva
prevederilor divine;
Cap. 20-36: se relatează despre moartea Mariamei şi a lui Aaron, locul lui
Aaron fiind luat de Eleazar, despre şarpele de aramă, despre ocuparea
teritoriului locuit de amoniţi, înfrângerea madianiţilor, opoziţia moabiţilor şi
ocuparea teritoriului din estul Iordanului, care e dat în stăpânirea triburilor
Ruben, Gad şi jumătate din tribul lui Manase; Dumnezeu porunceşte stârpirea
canaaniţilor;
5. Deuteronomul
Rabinii numesc această carte „repetarea Legii”, pentru că prin cele 3
cuvântări ale lui Moise, pe care le cuprinde această carte, cuvântări în care
sunt amintite binefacerile primite şi promise de Dumnezeu celor ce vor
respecta Legea, practic se repetă sumar Legea însăşi.
Prima cuvântare –Cap. 1-4
Curs
53
Moise evidenţiază, prin chiar evenimentele principale ale migrării
prin deşert, bunătatea şi fidelitatea divină, îndemnând poporul la respectarea
Legii.
A doua cuvântare –Cap. 5-11
Este repetat Decalogul, apoi Moise insistă asupra separării israeliţilor
de alte neamuri, poporul este din nou sfătuit să nu uite binefacerile ce s-au
revărsat asupra lui şi să se călăuzească permanent după poruncile divine, căci
bunăstarea fiilor lui Israel este exclusiv rodul bunăvoinţei lui Dumnezeu, Care
acordă privilegii deosebite poporului Său, îl călăuzeşte şi îi poartă de grijă
atâta timp cât el se va conforma voii divine ce i s-a făcut cunoscută prin Lege.
Sun prezentate mai detaliat prescripţiile ce trebuie strict respectate, anume
cele cu privire la: cult, mâncăruri, sărbători, conducători, preoţi, profeţi, viaţa
şi bunurile aproapelui, relaţiile între bărbaţi şi femei.
A treia cuvântare –Cap. 27-30
Moise adresează un nou îndemn pentru respectarea Legii, de această
dată cu evidenţierea recompensei sau pedepsei, binefacerii sau blestemului
care, funcţie de atitudinea pe care iudeii o vor manifesta faţă de Lege, vor
veni negreşit asupra lor. Bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă pe toţi la
respectarea poruncilor.
Adaos istoric –Cap. 31-34
Se relatează despre alegerea lui Iosua, cântarea lui Moise, moartea şi
jelirea lui în Moab.
6. Originea mozaică a Torei

Autoritatea celor cuprinse în Pentateuh este direct dependentă de
autenticitatea acestuia.
Curs
54
Problema care s-a pus a fost aceea dacă Moise este sau nu este autorul
întregului Pentateuh.
Textul Pentateuhului îl atestă, cu evidenţă, pe Moise drept autor, drept
receptacul al Revelaţiei divine, iar Biserica, în concordanţa cu tradiţia şi
şcolile rabinice, a omologat această atestare încă din epoca apostolică. Acest
lucru îşi are temeiul cu precădere în faptul că Însuşi Mântuitorul Hristos îl
prezintă pe Moise drept autor al Legii: „Oare nu Moise v-a dat Legea?”(In 7,
19), „toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise...” (Lc 24, 44); la fel şi
Sf. Evanghelişti: „şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor după Legea lui
Moise...” (Lc 2, 22), „...căci Legea prin Moise s-a dat...” (In 1, 17), „L-am
aflat pe Acela despre Care a scris Moise în Lege” (In 1, 45); de asemenea, Sf.
Ap. Pavel: „...ca şi din Legea lui Moise, şi din prooroci să-i încredinţeze
despre Iisus” (Fapte 28, 23), „într-adevăr Moise scrie despre dreptatea ce
vine din Lege” (Rom 10, 5). Sfinţii Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, sunt
unanimi în a recunoaşte originea mozaică a Pentateuhului.
Critica autenticităţii Pentateuhului se împarte în:
a. critica pozitivă: arată, în baza argumentelor istorice şi a dovezilor
interne, că Pentateuhul este opera lui Moise;

b. critica negativă: combate teoriile adverse autenticităţii;
Orice problemă de autenticitate este, în general, una istorică, căci

autenticitatea afirmă un fapt istoriceşte petrecut, iar o problemă istorică poate
fi demonstrată doar cu argumente externe istorice, ele fiind singurele decisive,
în timp ce argumentele interne sunt de natură a da doar probabilitate şi a întări
concluziile la care conduc dovezile istorice.
În ceea ce priveşte Pentateuhul, nu se susţine că textul actual este
identic cu autograful lui Moise, ci se afirmă doar păstrarea integrităţii
dogmatice a textului.
Curs
55
În decursul veacurilor au fost omise anumite părţi, după cum au fost
adăugate introduceri ulterioare, s-au produs chiar unele inversiuni în ordinea
textului, dar toate acestea nu sunt de natură să prejudicieze integritatea
dogmatică, autoritatea şi autenticitatea Pentateuhului.
7. Profeţii mesianice în Pentateuh
În cărţile Vechiului Testament, toate textele care vorbesc despre

persoana şi lucrarea lui Mesia poartă numele de profeţii mesianice.
Numele Mesia (în greceşte Hristos), derivând de la ebraicul maşah=a
unge, înseamnă Unsul Domnului şi Îl indică pe Mântuitorul promis de
Dumnezeu.
Aproape toate cărţile canonice veterotestamentare vorbesc în sens
profetic despre Mesia, iar în Pentateuh locurile cu caracter mesianic sunt
numeroase, cele mai importante fiind:
Protoevanghelia
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei; Acela îţi va zdrobi ţie capul, iar tu Îi vei înţepa
călcâiul” (Facerea 3, 15)
Aceasta este cea dintâi profeţie mesianică, marcând chiar începutul
ideii mesianice, Dumnezeu sădind în sufletul omului căzut nădejdea într-un
ajutor divin, datorită căruia omenirea va fi eliberată din robia păcatului şi a
morţii. Dumnezeu le arată astfel protopărinţilor şi urmaşilor lor, că lupta
dintre ei şi diavol nu va fi fără izbândă, ci încununată de victorie atunci când
se va întrupa Mesia.
Curs
56
Profeţia se încadrează în prima fază de dezvoltare a ideii mesianice şi
are în vedere naşterea lui Mesia dintr-o urmaşă a Evei.
Protopărinţii au crezut că Cel făgăduit va veni curând, de aceea,
atunci când Eva naşte primul copil, ei se duc cu gândul la Acela despre Care
le vorbise Dumnezeu. Neamul omenesc, de la Adam până la potop, a păstrat
vie nădejdea venirii Răscumpărătorului. După amestecarea limbilor la turnul
Babel şi răspândirea oamenilor pe tot pământul, promisiunea făcută în
protoevanghelie s-a păstrat, mai mult sau mai puţin, la fiecare popor în parte,
fiecare însă, înţelegând-o într-un fel propriu.
„Vrăjmăşia” de care se vorbeşte în acest text se referă la şarpe şi
femeie, însă textul indică un anumit şarpe, pus în raport de egalitate cu
bărbatul şi în raport de superioritate intelectuală cu femeia. Şarpele despre
care se face vorbire aici, în Vechiul Testament îl întruchipează pe diavol, iar în
Noul Testament, diavolul este numit: „şarpele cel vechi”, „satana”,
„balaurul cel mare” care înşeală pe toată lumea.
Sfinţii Părinţi spun că şarpele care i-a ispitit pe primii oameni a fost
un instrument prin care a lucrat diavolul, el a fost un şarpe real, însă l-a
reprezentat pe satana.
Femeia despre care vorbeşte acest text este considerată de unii exegeţi
ca fiind Eva, iar prin „sămânţa” ei înţeleg pe urmaşii Evei, adică întreaga
omenire. Alţi exegeţi văd aici o femeie a viitorului, pe Maria, iar prin
„sămânţa” ei Îl înţeleg pe Mesia. Sunt şi exegeţi care consideră că textul se
referă la Eva, în sens literar şi la Maria, în sens spiritual.
„Sămânţa” şarpelui semnifică răul colectiv din lume, iar individual pe
diavol.
În partea a doua a acestei profeţii, atenţia cade pe pronumele masculin
„Acela”, despre Care ni se spune că şarpele va putea să-i înţepe doar călcâiul,
Curs
57
muşcătura nefiind fatală, în timp ce El îi va sfărâma capul şarpelui, ceea ce
echivalează cu distrugerea totală.
Vorbind de acest text, Sf. Ap. Pavel înlocuieşte „sămânţa femeii” cu
titlul mesianic „Domnul păcii” (Rom 16, 20), potrivit tâlcuirii pauline avem:
Urmaşul femeii este de origine divină şi El va fi deplin învingător în războiul
cu satana (şarpe). Învăţătura paulină trece în Sfânta Tradiţie.
Aşadar, profeţia afirmă următoarele: în decursul existenţei sale,
omenirea va trebui să lupte cu Răul, sub toate manifestările lui, însă, printr-un
reprezentant celebru, Urmaş al Evei, ea va ieşi învingătoare.
Binecuvântarea lui Noe

„Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi!
Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să-i
fie rob! Să-l înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască în
corturile lui Sem, iar Canaan să le fie slugă” (Facerea 9, 25-27)
Canaan cel blestemat aici de Noe să fie rob, nu este fiul lui Noe, ci
nepotul lui, adică fiul lui Ham.
Origen comentează acest loc arătând că, primul vinovat al scenei
relatate anterior în cap. 9, este Canaan, întrucât el a fost primul martor ocular,
apoi l-a chemat pe tatăl său, Ham, şi amândoi au râs.
Se pare că blestemarea lui Canaan în locul lui Ham a fost făcută, pe
de o parte, pentru că Ham fusese anterior binecuvântat, deci cu greu putea să
cadă asupra lui blestem, iar pe de altă parte, pentru a arătă că blestemul
părinţilor are efecte dezastruoase asupra descendenţei.
Sem este binecuvântat cu o binecuvântare spirituală. Dumnezeu este
numit „Dumnezeul lui Sem”, aşa cum, pentru a specifica raporturile dintre
Curs
58
Avraam şi Dumnezeu, Dumnezeu este numit „Dumnezeul lui Avraam”, iar
Mântuitorul Îl va numi „Dumnezeul Meu”.
În conformitate cu profeţia lui Noe, Dumnezeu va intra într-o legătură
specială cu Sem, neamul lui urmând beneficia de binecuvântări divine
deosebite, în calitatea sa de purtător al făgăduinţelor dumnezeieşti.
Iafet este binecuvântat cu o binecuvântare materială, dar cu
perspectiva de a lua parte la binecuvântarea spirituală a lui Sem: „să
locuiască în corturile lui Sem”.
Binecuvântările şi blestemul evidenţiază faptul că păcatul se
pedepseşte, iar virtutea se răsplăteşte.
Făgăduinţa făcută lui Avraam

„Şi Eu voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi-ţi
voi mări numele şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi
pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi
blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile
pământului”(Facerea 12, 2-3)
Datele generale despre persoana lui Mesia se întregesc prin grupul de
texte care conţin făgăduinţele făcute de Dumnezeu patriarhului evreu Avraam
(Fc 12, 2-3; 18, 18; 22, 17-18).
Promisiunile divine făcute lui Avraam privesc prosperitatea materială
şi spirituală a urmaşilor săi, întrucât din familia sa se va naşte Mesia. Este
afirmată universalitatea mântuirii, arătându-se că binecuvântările mesianice se
vor revărsa nu doar asupra descendenţilor trupeşti ai lui Avraam, ci şi asupra
tuturor celor de alt neam care vor crede în Mesia: „se vor binecuvânta întru
tine toate neamurile pământului”.
Curs
59
Evanghelia după Matei, care deschide seria cărţilor canonice ale
Noului Testament, are ca prim verset „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul
lui David, fiul lui Avraam...”, arătând astfel împlinirea celebrităţii făgăduite
de Dumnezeu lui Avraam, „şi-ţi voi mări numele”, patriarhul evreu fiind
„tatăl” Mântuitorului, după trup, peste veacuri.
Toţi Sfinţii Părinţi au recunoscut caracterul mesianic şi eshatologic al
acestui text.
Urmaşul celebru
„Te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte
neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul
mării ... şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele
pământului” (Facerea 22, 17-18)
Această nouă promisiune divină făcută lui Avraam a fost determinată
de deosebita credinţă de care patriarhul evreu a dat dovadă, precum şi de
faptul că el a păstrat toate poruncile Domnului.
Îi este din nou făgăduită o posteritate extrem de numeroasă. Izvorul
binecuvântării va fi un descendent ilustru al lui Avraam, iar obiectul
binecuvântării este întreaga omenire.
Asemenea făgăduinţe divine au fost repetate şi celorlalţi patriarhi
evrei: Isaac (Fc 26, 4) şi Iacob (Fc 28, 14).
Profeţia lui Iacob

„Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din
coapsele lui, până ce va veni Împăciuitorul (Şilo), Căruia se vor
supune popoarele” (Facerea 49, 10)
Curs
60
Această profeţie a fost făcută de ultimul patriarh evreu, Iacob, pe
patul de moarte şi ea se încadrează în cuvântarea rostită celor 12 fii ai săi.
Textul este, în acelaşi timp, şi o binecuvântare şi o profeţie.
Cei 12 fii ai lui Iacob sunt binecuvântaţi de acesta, în ordinea vârstei
lor. În fiecare binecuvântare există o referire la persoana pentru care este
făcută, iar aceste referiri au în vedere fie un viitor apropiat, fie perioada
mesianică.
Versetele 8-9 introduc profeţia propriu-zisă, Iuda fiind numit „pui de
leu”, numire ce indică faptul că Iuda şi seminţia lui va avea întâietate între
fraţii săi şi seminţiile lor.
În antichitate, cel care conducea trebuia să poarte un sceptru, simbol
al suveranităţii şi regalităţii.
Iacob prevesteşte că Iuda şi urmaşii lui vor deţine un primat între
ceilalţi fii ai lui Israel „până ce va veni Şilo”. Expresia „până ce va veni
Şilo” poate avea sens de finalitate sau de continuitate, ceea ce înseamnă că
domnia lui Iuda se va termina sau nu, la venirea lui Şilo. Sensul acestei
expresii depinde de interpretarea termenului Şilo, iar acestui termen i-au fost
date multiple interpretări. Astfel, Şilo ar avea sensul de: Nou născutul, sau
Salem (Ierusalim), sau Şilo (oraş cu acest nume în Ţara Sfântă), sau
Adevăratul domnitor, sau Împăciuitorul, sau Acela căruia i se cuvine domnia
ş.a. Oricum, un lucru e sigur, termenul Şilo are încărcătură mesianică.
În concluzie, profeţia spune că: urmaşii lui Iuda vor avea un viitor
strălucit, vor deţine o superioritate în mijlocul poporului Israel, marcată de
faptul că din această seminţie se vor ridica regi începând cu David şi până ce
va veni Şilo, adică Mesia, descendent şi El din Iuda. În acest moment va
înceta stăpânirea politică şi va continua sub o altă formă, cea spirituală, căreia
i se vor supune toate neamurile. Această nouă formă de stăpânire, cea
Curs
61
spirituală, este prefigurată de prioritatea şi superioritatea lui Iuda între fraţii
săi, prioritate ce nu va înceta prin sosirea lui Mesia, ci tocmai prin El va
atinge cel mai înalt grad de dezvoltare.
De remarcat că, spre deosebire de textele mesianice anterioare,
această profeţie se referă în mod direct şi explicit la Mesia, Care îşi va
exercita deplina Sa putere pe plan spiritual.
Steaua lui Iacob

„Ieşi-va din sămânţa lui (Israel) un om care va stăpâni neamuri
multe... Îl văd, dar acum încă nu este; Îl privesc dar nu de
aproape; o Stea va răsări din Iacob şi un toiag se va ridica din
Israel şi va lovi căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va
zdrobi” (Numerele 24, 16-17)
Profeţia este rostită de vrăjitorul păgân Valaam. Sensul mesianic al
textului este evident. Printr-un fascicul de lumină revelatoare, Valaam străbate
timpurile până în vremea lui Mesia, pe Care Îl vede născându-Se ca
descendent al lui Iacob.
Origen spune că profeţia se referă la Mântuitorul Care avea să vină la
„plinirea vremii”. Şi targumele prezintă acest text ca fiind o profeţie
mesianică.
Aşadar, Dumnezeu a binevoit să descopere, uneori, în mod pozitiv, şi
popoarelor păgâne faptul că Mântuitorul lumii Se va naşte din poporul Israel.
Cuvintele profeţiei lui Valaam exprimă descendenţa israelită a Mântuitorului
Hristos, textul acestei profeţii, consemnat de Moise, prevesteşte cu 13 secole
înainte momentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, a Cărui împărăţie va
cuprinde toate neamurile pământului.
Curs
62
Profetul cel Mare
„Proroc asemenea mie îţi va ridica Domnul, Dumnezeul tău,
dintre fraţii tăi; pe Acela să-L ascultaţi!” (Deuteronom 18, 15)
Această profeţie a fost rostită de Moise în cea de a doua cuvântare
ţinută în faţă israeliţilor. El vesteşte că Mesia va fi un Mare Profet, adică un
vestitor desăvârşit al voii divine.
Într-adevăr, Moise a fost un mare profet, prin el Dumnezeu a vorbit
poporului şi a încheiat cu acesta legământul sinaitic, dar, dintr-un anumit
punct de vedere, se poate spune că Isaia, de exemplu, a fost un profet mai
mare decât Moise.
Însă acest text vorbeşte despre Profetul cel Mare ca fiind asemenea cu
Moise din perspectiva activităţii desfăşurate de Moise, adică a faptului că
Profetul cel Mare va încheia un Nou Legământ, va da o Lege nouă şi
învăţătura Sa va reprezenta un dreptar spiritual desăvârşit.
Analizând acest text, Procopiu de Gaza spune: „Moise e profet ca şi
Hristos, căci Moise a eliberat poporul din Egipt, iar Hristos lumea din
ghearele diavolului”.
Valoarea şi importanţa viitorului profet este subliniată de Moise prin
îndemnul adresat poporului de a asculta de persoana lui Mesia.
Vechii evrei îl identificau pe acest profet mare cu Iosua Navi, Ieremia
sau altul, dar, conştienţi că profeţia nu se împlinise în persoana niciunui
profet, în vremea Mântuitorului evreii încă îl aşteptau pe adevăratul profet
promis de Moise.
Caracterul mesianic al acestui text este confirmat de autorii
noutestamentari, care îl aplică la persoana Mântuitorului Iisus Hristos (Fapte
3, 22; In 1, 21).
Curs
63
8. Valoarea socială a legilor din Pentateuh
Moise nu este un legiuitor oarecare, ca Hamurabbi, Numa Pompiliu,
Solon sau Licurg, iar legile cu caracter social expuse în Pentateuh nu sunt
compuse nici ca urmare a studiului efectuat asupra legilor antice
contemporane, după cum nu sunt nici imitarea sau modificarea acestora, nici o
codificare a dreptului practicat în mod obişnuit în acea vreme, ci ele sunt
aprobate de Dumnezeu prin aşezarea lor într-o carte scrisă după voia şi sub
călăuzirea Sa.
Acest aspect deosebit Îl angajează direct pe Dumnezeu şi face ca
adevărul şi dreptatea acestor legi să fie de natură a întări sau a compromite
adevărul monoteismului iudaic însuşi.
Deci, întrebarea care se pune, este următoarea: pot aceste legi servi ca
bază a unei drepte aşezări sociale pentru întreaga omenire?
Ca răspuns, trebuie avut în vedere, în primul rând, caracterul istoric
ale legilor pe care Dumnezeu le-a promulgat prin Moise.
Astfel, aceste legi au fost date, acum 3. 500 ani, unui popor în scopul
organizării lui sociale. Ori, în acea vreme, problematica socială nu era atât de
complexa, cum va deveni ulterior, singurul criteriu de orientare în rezolvarea
problemelor de acest tip, fiind bunul simţ, ce a fost sădit de Dumnezeu în firea
omului. La vremea respectivă, poporul biblic căuta forme potrivite unei
evoluţii sociale sănătoase.
Tendinţa de a imita şi a importa aşezăminte străine este caracteristică
tuturor popoarelor, deci a existat şi la poporul biblic, şi ea este socotită, în
general, un factor de progres şi evoluţie, însă, de multe ori, sunt imitate şi
lucruri dăunătoare.
Prin alegerea pe care a făcut-o cu privire la poporul Israel, căruia i-a
conferit un rol special în planul divin de mântuire a lumii, Dumnezeu nu a
Curs
64
schimbat firea acestui popor, ci doar a intrat într-o legătură specială cu el,
făcându-i descoperiri pentru ca acesta să păstreze legea naturală şi ideea
mesianică, în toată puritatea ei. În acest scop, Dumnezeu dă multe dispoziţii
conforme cu legiuirile contemporane sau mai vechi, care proveneau din legea
naturală. Cu caracter temporar, sunt tolerate şi anumite stări contrare legii
naturale (ex. poligamia), în timp ce alte abuzuri sunt restricţionate în fondul
lor, fiind păstrată doar forma externa (ex. sclavia). În toate, Dumnezeu
procedează planificat.
Toate dispoziţiile sociale teocratice au un profund caracter umanitar.
Străinul trebuie tratat cu bunătate şi cu dragoste, el nu trebuie
nedreptăţit sau asuprit. Umanitarismul se dezvoltă atât de mult, încât
dragostea cade şi asupra animalelor, care sunt şi ele lăsate să se odihnească în
zi de sabat, iar anul jubileu şi anul sabatic erau ani în care pământul, în acelaşi
scop, era lăsat nelucrat. Şi prevederile în caz de război dovedesc acelaşi spirit
umanitar, căci înainte de a trece la cucerirea armată a unei cetăţi, locuitorii
trebuiau întrebaţi dacă acceptă să se predea în condiţii paşnice, spre a evita
vărsarea de sânge. Legea mozaică acordă o grijă deosebită sprijinirii săracilor,
văduvelor, orfanilor şi străinilor.
Aceste dispoziţii umanitare cuprind legea iubirii aproapelui şi pot fi
reduse la legea fundamentală creştină: „Precum voiţi să vă facă vouă
oamenii, aşa să le faceţi voi lor!”.
Temelia vieţii sociale a fost hotărâtă de Dumnezeu Însuşi, pentru că în
om a fost sădit sentimentul social, care s-a dezvoltat mai întâi în viaţa de
familie şi, apoi, în societate.
Pentru ca viaţa familiala să fie aducătoare de fericire, la temelia ei se
aşează relaţia monogamă, în care soţul şi soţia formează o singură unitate
morală. Însă, pe măsură ce păcatul s-a înmulţit, degradarea morală a
Curs
65
oamenilor s-a accentuat, astfel încât a fost introdusă, în mod abuziv faţă de
voinţa divină, poligamia. La poporul evreu, poligamia a fost o stare
excepţional tolerată, ea fiind, de regulă, apanajul regilor. Legea lui Moise nu a
curmat nici ea acest abuz, de fapt ea a ales dintre două aspecte rele, pe cel mai
puţin rău, adică, între situaţia existenţei unor relaţii trupeşti în afară căsniciei
şi poligamie, a fost preferată poligamia. Însă această acceptare a fost
restricţionată: legea prevedea posibilitatea de a avea doar 2 soţii (??) şi
interzicea orice discriminare între copiii rezultaţi de la aceste soţii.
Pe de altă parte, poligamia nu a fost considerată împotriva legii
naturale, deoarece la poporul evreu s-a urmărit înmulţirea neamului.
Starea socială a femeii, la poporul evreu, a fost indiscutabil mai bună
comparativ cu cea existentă la alte popoare. Femeia nu are statut de sclavă, ci
are anumite drepturi, chiar dacă nu egale cu ale bărbatului, are libertatea de a
se manifesta în viaţa socială, impunându-se doar o atitudine rezervată faţă de
străini, putând lua parte la manifestaţii publice. O deosebită grijă acordă
Legea fidelităţii conjugale. Prostituţia era interzisă, violul sever sancţionat, iar
adulterul oricărei părţi atrăgea pedeapsa capitală. De aceea, la evrei nu a
existat o decădere morală publică.
Sclavia nu a fost interzisă de Legea mozaică, dar s-a încercat
îngrădirea şi diminuarea efectelor ei.
La poporul evreu, sclavii erau consideraţi servitori ai casei, stăpânul
nu avea drept de viaţa şi de moarte asupra sclavilor săi, aşa cum se întâmpla la
alte popoare. O situaţie mai grea o aveau sclavii proveniţi dintre străini şi
dintre captivii de război. În cazul mutilării unui sclav acesta devenea liber, iar
dacă tratamentul aplicat de stăpân sclavului era inuman, acesta avea dreptul
de a pleca de la respectivul stăpân şi a-şi alege altul. Sclavii aveau dreptul la
repaus sabatic, iar în anul sabatic erau scutiţi de munci grele.
Curs
66
Plata unui muncitor cu ziua acoperea dublul necesarului de hrană
pentru o zi.
S-ar putea reproşa Legii că nu a desfiinţat sclavia. În fapt, atât Legea,
cât şi Creştinismul nu au urmărit o revoluţionare socială, ci promovarea
spirituală a individului.
Pentru apărarea drepturilor şi bunurilor individuale şi pentru
sancţionarea abuzurilor, Legea mozaică a prevăzut justiţia şi modul de
aplicare a acesteia. Dumnezeu este izvorul tuturor drepturilor şi bunurilor
omului, de aceea, El este singurul Care are dreptul de a judeca şi sancţiona.
Judecătorii se numeau „elohimi”=dumnezei, arătându-se prin asta că judecata
lor vine de la Dumnezeu. Lămurirea cauzelor se făcea printr-un proces public:
inculpatul era obligat să se prezinte, în caz contrar putea fi adus cu forţa,
obligatorie era şi prezenţa martorilor şi audierea lor, jurământul şi probarea
vinovăţiei făcându-se cu minimum 2 martori. Sentinţa era executată în faţa
judecătorilor, iar, dacă respectivul caz reclama pedeapsa capitală, execuţia era
publică.
În privinţa dreptului de proprietate, Legea face distincţie între
bunurile mobile şi bunurile imobile. Primele formează proprietatea personală
individuală şi pot fi trecute de la o persoană la alta doar prin vânzare-
cumpărare. Bunurile imobile, adică pământul şi clădirile, nu beneficiau de
acelaşi regim, întrucât singurul şi adevăratul proprietar al pământului era
considerat Dumnezeu, omul fiind un simplu beneficiar al roadelor lui. În anul
jubileu, proprietăţile rurale înstrăinate, din orice motiv, reveneau la vechii
proprietari. În acest fel, nu se putea vorbi de o vânzare propriu-zisă a
pământului, căci el nu-şi schimba proprietarul, vândute fiind doar roadele
respectivului pământ.
Curs
67
Testamentul era necunoscut în Legea Veche, deoarece moştenirile
erau reglementate prin dispoziţiile Legii.
Străinii beneficiau şi ei de prescripţiile Legii, cu condiţia să nu
practice ritualurile păgâne. Nu se cunoşteau cerşetorii şi vagabonzii, deoarece
cei ajunşi într-o situaţie financiară dificilă se vindeau ca robi.
Camăta fiind interzisă prin Lege, împrumutul la evrei nu avea
caracterul unei afaceri, ci al unei fapte de milostenie. Dobândă se putea
percepe doar de la străini, pentru că şi aceştia cereau, la rândul lor, dobândă.
Cu referire la dreptul penal, acesta a urmărit:
 să stingă din inima omului înclinarea spre nelegiuire;
 sancţiunea se extindea şi asupra încălcării voinţei divine;
 pedeapsa să fie proporţională cu vina şi să-l vizeze doar pe cel culpabil,
deci nu se răsfrângea şi asupra familiei acestuia;
 pedeapsa să fie conformă cu imputabilitatea morală a vinovatului, adică
se lua în calcul intenţionalitatea faptei comise;
Orice evreu avea obligaţia de a denunţa o fărădelege despre care avea
cunoştinţă, însă nu avea dreptul să se răzbune singur, răzbunarea personală
fiind pedepsită.
Sancţiunile prevăzute erau, de regulă, umane şi ţineau cont de
demnitatea fiinţei umane.
Crima împotriva dreptului de proprietate nu se pedepsea cu moartea,
iar pedepsele fizice nu erau nici prea umilitoare, nici prea dureroase.
Legea mozaică apăra şi bunurile morale: onoarea, numele, cinstea
femeilor. Orice degenerare morală, sexualitatea excesivă sau sadismul erau
grav pedepsite.
Curs
68
Legi pentru violarea drepturilor de proprietate imobilă nu au fost date,
ni se spune doar că Legea pedepsea mutarea pietrelor de hotar.
Furtul şi delapidarea se pedepseau cu restituirea bunului însuşit în
mod abuziv, plus 1/3 din preţul real al acestuia.
Între dispoziţiile sociale ale Pentateuhului sunt şi unele anacronice
pentru societatea actuală.
Cartea lui Iosua Navi
1. Numele cărţii
Cartea lui Iosua îşi datorează numele personajului principal din
cuprinsul ei. Iosua, în ebraică, înseamnă Domnul este mântuire.
Septuaginta traduce Iosua prin Isus al lui Navi sau Nun, adică Isus,
fiul lui Navi.
Iosua Navi este cel care, la capătul călătoriei prin pustia Sinaiului, a
fost rânduit de Dumnezeu pentru a prelua conducerea poporului israelit după
moartea lui Moise. Ocuparea teritoriului din vestul Iordanului, adică a
Curs
69
pământului propriu-zis al Canaanului, şi împărţirea lui celor 12 triburi, se vor
face sub conducerea lui Iosua.
2. Cuprinsul cărţii
Cuprinsul cărţii lui Iosua Navi poate fi structurat în 2 părţi:
Partea I –Cap. 1-12
În această primă parte este relatată cucerirea Canaanului, acţiune
care, deşi are caracterul unei campanii armate, este în foarte mică măsură
opera armelor, ea fiind, în principal, rezultatul ajutorului pe care Dumnezeu
îl dă poporului Său.
Din estul Iordanului, Iosua trimite 2 iscoade în Canaan, cei doi scapă
cu bine datorită ajutorului dat de Rahab şi se întorc cu informaţii despre
cetatea Ierihon. Iordanul este trecut în mod miraculos, prin despărţirea apelor,
ca şi în cazul Mării Roşii. Israeliţii vor ridica un monument alcătuit din 12
pietre luate din albia Iordanului, în amintirea acestei minuni.
Tot miraculos este cucerită şi cetatea Ierihonului, ale cărei ziduri se
vor prăbuşi, pur şi simplu, la strigătele poporului şi la sunetele din trâmbiţă
ale preoţilor. În Ghilgal, sunt supuşi tăierii împrejur cei din pustiu şi se
serbează primul Paşte în Canaan. Locuitorii Ierihonului sunt măcelăriţi, fiind
cruţată doar Rahab, care este luată în căsătorie de Salmon, din tribul lui Iuda.
Pe Rahab o regăsim în genealogia Mântuitorului (Mt 1, 5).
Următoarea cetate atacată de israeliţi este cetatea Ai, la cucerirea
căreia nu mai sunt ajutaţi de Iahve, datorită nelegiuirii comise de Acan. Acan
îşi însuşise anumite bunuri provenite din cetatea Ierihon (o manta, 200 sicli de
argint şi 1 drug de aur), acest lucru fiind contrar dispoziţiilor divine, în
virtutea cărora toate bunurile cetăţii ar fi trebuit distruse. Pentru fapta sa, Acan
Curs
70
este pedepsit de popor (lapidat şi apoi ars), iar Dumnezeu îi ajută să
cucerească cetatea Ai.
Cetatea Ghibea scapă graţie vicleşugului locuitorilor ei, care încheie
un pact de neagresiune cu evreii, iar ca urmare a înţelegerii ghibeoniţii devin
slujitori permanenţi ai cortului sfânt.
5 regi amorei se coalizează împotriva evreilor, dar sunt învinşi,
datorită unei noi minuni divine, Dumnezeu oprind soarele pe cer, spre a
prelungi timpul de luptă al evreilor.
Spre finalul acestei prime părţi este expusă sumar cucerirea zonelor
de nord şi sud ale Canaanului, iar în încheiere se prezintă o listă a numelor
regilor învinşi de israeliţi, la est şi vest de Iordan.
Partea a II-a –Cap. 12-24
Este o parte geografic-istorică, relatând evenimentul împărţirii
Canaanului celor 12 seminţii ale lui Israel.
În conformitate cu dispoziţiile lui Moise, seminţiile Dan, Zabulon,
Neftali, Aşer, Efraim, Isahar, Simeon, Veniamin, Iuda şi jumătate din seminţia
lui Manase primesc, prin tragere la sorţi, pământ în partea de vest a
Iordanului.
Seminţiile Ruben, Gad şi cealaltă jumătate a seminţiei Manase
primesc teritorii în partea de est a Iordanului, aşa cum ei ceruseră şi Moise
hotărâse.
Având în vedere că era destinată slujirii preoţeşti, seminţia lui Levi nu
a primit un teritoriu anume, ci doar 48 cetăţi cu terenurile înconjurătoare,
răspândite în tot Canaanul, spre a putea servi trebuinţelor religioase ale
întregului popor.
Hotarele teritoriilor cuvenite triburilor au fost determinate, sub aspect
geografic, în mod amănunţit. Pământul a fost împărţit de către Iosua Navi şi
Curs
71
arhiereul Eleazar, iar prin tragerea la sorţi, teritoriul fiecărui trib a fost hotărât
de Dumnezeu.
Sunt stabilite 6 cetăţi de azil, menite să adăpostească pe cei vinovaţi
de omor prin imprudenţă, 3 la est de Iordan (Beţer, Ramot, Golan) şi 3 la vest
de Iordan (Hebron, Sichem, Chedeş).
Iosua dă sfaturi poporului şi reînnoieşte legământul dintre Iahve şi fiii
lui Israel, pentru ca ei să-şi poată împlini misiunea şi astfel să se reverse
asupra lor binefacerile divine.
De pe muntele Garizim, 6 seminţii (Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Iosif
şi Veniamin) rostesc binecuvântările ce vor veni peste popor dacă acesta va
împlini voia divină, iar de pe muntele Ebal, celelalte 6 seminţii (Ruben, Gad,
Aşer, Neftali, Zabulon şi Dan) rostesc blestemele ce se vor abate, în caz
contrar, asupra poporului.
Triburile care optaseră pentru pământ în estul Iordanului sunt trimise
de Iosua la moştenirea lor, fiind îndemnate să păstreze cu fidelitate legământul
cu Dumnezeu.
Este relatată moartea lui Iosua, în vârstă de 110 ani, el este
înmormântat în muntele Efraim, iar în mormântul său sunt puse cuţitele de
piatră folosite pentru a-i tăia împrejur pe israeliţi în Ghilgal, aşa cum fusese
porunca Domnului. Moare şi arhiereul Eleazar, fiul lui Aaron, care este
îngropat în Ghibea. Noul arhiereu este Finees, fiul lui Eleazar.
Evenimentele relatate în această carte acoperă un interval de
aproximativ 50 ani.
3. Scopul cărţii
Scopul acestei cărţi este dovedirea împlinirii promisiunilor divine,
întrucât întreg cuprinsul ei confirmă împlinirea făgăduinţei pe care Dumnezeu
Curs
72
i-a făcut-o lui Avraam, anume aceea că va da, lui şi descendenţilor lui,
stăpânirea asupra Canaanului. Aşa cum reiese din carte, cucerirea Canaanului
a fost realizată mai mult cu ajutorul lui Dumnezeu decât prin vitejia
poporului.
Această scriere evidenţiază o nouă etapă a iconomiei mântuirii:
aşezarea neamului biblic în pământul din care va răsări mântuirea.
4. Originea cărţii
O parte a reprezentanţilor criticii negative susţin că această carte ar
face parte integrantă din Pentateuh, aşa încât ar fi mai corect să se vorbească
de hexateuh, decât de Pentateuh.
Argumentele pe care le aduc în acest sens sunt următoarele:
 teoriile Pentateuhului, mai ales ipoteza izvoarelor în forma ei
wellhauseniană, se pot aplica şi acestei cărţi;
 cele relatate în cartea lui Iosua sunt o completare logică, istorică şi
necesară a celor expuse în Pentateuh; astfel, dacă Pentateuhul arată
dreptul istoric şi divin al poporului biblic asupra Canaanului, cartea lui
Iosua arată faptic executarea acestui drept;
În realitate, nici un document antic nu consideră cartea lui Iosua ca
fiind o parte a Pentateuhului. Traducătorii alexandrini şi întreaga tradiţie au
considerat această carte ca una detaşată de cărţile lui Moise.
5. Timpul scrierii
Timpul scrierii nu se cunoaşte cu exactitate, dar, se crede, că ar fi cel
imediat următor morţii lui Iosua, întrucât din cuprins reiese că la scrierea
cărţii Rahab era încă în viaţa, movila de piatră ridicată pe malul Iordanului era
încă vizibilă, iar iebuseii încă stăpâneau Ierusalimul.
Curs
73
Partea principală a cărţii, se crede, a fost scrisă de Iosua, dar forma
actuală şi-a primit-o mai târziu, oricum, în mod sigur, anterior anului 1006
î.Hr. Există unii critici care susţin că, istorisirea opririi soarelui pe cer,
eveniment petrecut în timpul luptei israeliţilor cu coaliţia regilor amorei, nu ar
fi fost scrisă de Iosua, pe motiv că, dacă Iosua ar fi autorul, el nu ar avea de ce
să facă referire, pentru confirmare, la „cartea dreptului”.
Este de presupus că la cartea originală au fost ulterior adăugate unele
istorisiri sau au fost făcute unele schimbări (ex. istorisirea morţii lui Iosua şi
Eleazar).
6. Autoritatea cărţii
Autoritatea acestei cărţi este confirmată de mărturii interne şi externe.
Mărturii interne:
 evenimentele relatate în cuprinsul cărţii sunt confirmate şi de alte cărţi
ale Vechiului Testament (Judecători, 2 Regi);
 descrierea geografică a Canaanului este extrem de amănunţită, ceea ce
implică un autor care să fi fost martor ocular;
Mărturii externe:
 cartea afirmă că ţara Canaanului a fost invadată de israeliţi dinspre
răsărit, adică din estul Iordanului, fapt confirmat de inscripţiile găsite la
Tell-el-Amarna; astfel, există tăbliţe care reflectă corespondenţa curţii
faraonului cu statele învecinate, iar între cei care se adresau faraonului
era şi principele Abd-hiba al cetăţii Urusalim (Ierusalim), care,
împreună cu alţi conducători de cetăţi-state, se plângea de pericolul
asedierii de către acei habiru (evrei) veniţi de dincolo de Iordan;
Curs
74
 Moise de la Horone, istoriograf armean din sec. V, vorbeşte despre o
inscripţie aflată la Tigisis, în Algeria, inscripţie în limba feniciană, cu
textul: „Noi suntem cei ce am fugit din faţă hoţului Iosua, fiul lui Nun”;
Autoritatea divină a cărţii este atestată de mărturiile unor persoane
sfinte: Pavel, Iacob, fratele Domnului, şi arhidiaconul Ştefan.
Cartea lui Iosua a făcut, totdeauna, parte din canonul Vechiului
Testament.
Trebuie spus că există câţiva autori mai noi, care aduc prejudicii
grave atât autorităţii divine, cât şi autorităţii umane a cărţii.
Aceştia aduc în discuţie textul din Nm 21, 2-3, text în care se arată o
făgăduinţa făcută de Israel lui Iahve, dacă va da în mâinile lui poporul din
Canaan, anume: „Ţi-l voi aduce în dar, pe el şi cetăţile lui”, iar Iahve a
ascultat glasul lui Israel şi poporul „i-a adus în dar Domnului, pe ei şi oraşele
lor”. În baza celor afirmate aici, s-a spus că blestemul rostit şi executat asupra
locuitorilor din Canaan reprezintă, de fapt, juruinţe de jertfe umane, folosite
pentru a aduce cult lui Iahve. Asta înseamnă că şi evreii, ca şi alte popoare
antice, practicau aducerea de jertfe omeneşti. Ca dovadă în acest sens, autorii
respectivi citează jertfirea lui Isaac, pe care Iahve o cere lui Avraam, apoi
jertfirea fiicei judecătorului Ieftae.
În realitate, întreaga istorie sfântă nu face nici o referire la jertfe
omeneşti; episodul cu privire la jertfirea lui Isaac reprezentând doar o
încercare a tăriei credinţei lui Avraam. Blestemul rostit şi executat împotriva
locuitorilor Canaanului nu contravine nici bunătăţii, nici milei lui Dumnezeu.
Aceste neamuri au fost pedepsite de Dumnezeu cu nimicirea, tocmai datorită
păgânătăţii şi nelegiuirilor lor (Dt 9, 5), pedeapsa divină venind asupra lor
prin iudei.
Curs
75
În ceea ce priveşte autoritatea umană a cărţii, ea este contestată pe
temeiul minunii opririi soarelui pe cer. Dat fiind că oprirea soarelui pe cer
presupune geocentrism, ar rezulta imposibilitatea absolută a fenomenului,
deci el ar ieşi chiar şi din rândul „minunilor”. În fapt, această explicaţie este o
reducere la legile cunoscute, iar o minune, prin însăşi definiţia ei, rămâne
inexplicabilă în baza unor astfel de legi.
7. Textul cărţii
Textul acestei cărţi îl avem astăzi în două recenzii: cea masoretică şi

cea alexandrină. Între ele, pot fi semnalate deosebiri destul de numeroase, deşi
nu se ştie care recenzie reproduce textul în forma autentică. Numerele şi
numirile din text sunt corupte, în multe cazuri. Multe din localităţile amintite
au rămas necunoscute până azi. De aceea, textul este destul de obscur şi greu
de interpretat.
Cucerirea Canaanului a durat 7 ani, aşa cum reiese din compararea
Iosua 14, 7-10 cu Deuteronom 2, 14.
Deşi israeliţii, sub conducerea lui Iosua au parcurs biruitori întreg
Canaanul, ei nici nu i-au omorât pe toţi canaaniţii, nici nu le-au cucerit toate
localităţile şi toate teritoriile. Cucerirea totală a Canaanului va fi, aşa cum
anunţase Dumnezeu, o sarcină a urmaşilor lui Iosua.
Cele mai însemnate localităţi din cartea lui Iosua, cunoscute astăzi,
sunt:
Curs
76
Şitim este localitatea din care Iosua a trimis primele iscoade în Canaan;
Ghilgal este o localitate situată între Iordan şi Ierihon, aici a fost aşezată
movila de pietre luate din albia Iordanului şi tot aici se serbează primul Paşte
al evreilor în Canaan. În cea de a doua zi a sărbătorii Paştilor, încetează
căderea manei, căci fiii lui Israel s-au hrănit cu roadele ţării făgăduite.
Ierihon este prima cetate cucerită de evrei, ea este amplasată în Valea
Iordanului, la cca. 10 km nord de Marea Moartă.
Gabaonul este o localitate celebră prin minunea opririi soarelui pe cer.
Sichem este locul morţii şi înmormântării lui Iosua Navi.
Şilo este cetatea care va deveni centrul religios al ţării, aici se construieşte
cortul sfânt, ce va rămâne în localitate până în zilele arhiereului şi
judecătorului Eli.
Cartea Judecătorilor
1. Numele cărţii
Judecătorii (eb. şofetim – gr. κρηταί) erau acei bărbaţi pe care
Dumnezeu îi ridica, la anumite intervale de timp, spre a guverna poporul în
vremuri grele, când neamuri străine invadau teritoriul Ţării Sfinte. Aşadar,
ridicarea judecătorilor era cerută, totdeauna, de împrejurări speciale, motiv
din care activitatea lor nu a fost continuă, nici succesivă, ci, adesea, paralelă,
asupra unui trib sau a mai multora, şi întreruptă pe timp de pace. Cartea
relatează evenimentele petrecute de la moartea lui Iosua şi până la instituirea
regalităţii (cca. 1050 î.Hr.), deci acoperă un interval de 360-400 ani.
Curs
77
După moartea lui Iosua, conducerea poporului este preluată de
„bătrâni”. Ei erau cunoscători ai minunilor dumnezeieşti, ştiau istoria celor 40
ani de peregrinare în pustiul Sinaiului, în timpul lor poporul Israel slujindu-I
cu credinţa lui Iahve.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu generaţia următoare, care nu mai
duce la îndeplinire porunca divină de a-i stârpi pe canaaniţi, limitându-se la
încasarea unor impozite de la aceştia şi, chiar, stabilind contacte cu ei.
Israeliţii sunt avertizaţi de un înger al Domnului, pentru moment ei îşi
reconsideră atitudinea, varsă lacrimi de pocăinţă şi aduc jertfă de ispăşire, dar
la scurt timp cad în idolatrie şi încep să se închine lui Baal şi Astartei, precum
şi altor zeităţi păgâne. Pe lângă aceasta, în pofida interdicţiei divine
categorice, iudeii contractează şi căsătorii mixte, cu neamuri străine. În aceste
condiţii, pedeapsa este inevitabilă şi ea îmbracă forma asupririi venite din
partea neamurilor străine.
Primul invadator este Cuşan Rataşaim, regele Mesopotamiei, a cărui
asuprire durează 8 ani, şi de sub ea Dumnezeu îi eliberează prin ridicarea
judecătorului Otniel, fratele mai mic al lui Caleb. Urmează o perioada de 40
ani de pace.
Însă evreii se întorc la vechile păcate, moabiţii sunt trimişi de
Dumnezeu asupra lor şi îi asupresc până la trimiterea judecătorului Aod.
Acesta îl ucide pe Eglon, regele moabiţilor şi în ţară vin 80 ani de pace.
Filistenii ajung în conflict cu iudeii, judecătorul următor, Şamgar,
ucigând, cu un fier de plug, 600 de filisteni.
Triburile din nordul ţării sunt asuprite de Iabin, regele Canaanului, iar
Iahve îl trimite pe judecătorul Barac. Barac este ajutat de proorociţa Debora şi
Curs
78
reuşeşte să-i alunge pe invadatori. Generalul lui Iabin, Sisera, este ucis de o
evreică, numită Iaela, pe care proorociţa Debora o preamăreşte, pentru fapta
sa, într-o cântare.
Urmează o noua apostazie a evreilor şi o nouă asuprire, de data
aceasta, venită prin madianiţi. Madianiţii asupresc vreme de 7 ani pe locuitorii
din sudul ţării, răpindu-le recoltele şi silindu-i să trăiască în peşteri. Evreii se
pocăiesc, iar Iahve le ridică pe judecătorul Ghedeon. Anterior, Ghedeon
distrusese nişte idoli ai zeităţilor Baal şi Astarte, motiv din care fusese numit
Ierubaal, adică distrugător de Baal. Acest judecător este încredinţat în mod
miraculos de misiunea sa divină, fapt petrecut în Efra, în timp ce Ghedeon
îmblătea secara sub un copac (prin lâna o dată uscată, apoi plină de rouă).
Inspirat de Dumnezeu, Ghedeon găseşte un mod ingenios de a-i pune pe fugă
pe madianiţi şi, ajutat de 300 luptători, îi măcelăreşte. Poporul îşi exprimă
dorinţa de a-l pune rege, dar Ghedeon refuză, primind însă în dar 1.700 sicli
de aur din care va face un efod, care va deveni mai apoi cauza multor rele în
popor. După moartea lui Ghedeon, Abimelec, fiul său, se proclamă rege al
iudeilor, în Samaria. Spre a scăpa de eventualii pretendenţi la această
demnitate, Abimelec îşi omoară fraţii, cu excepţia lui Iotam. Iotam, fiul ce
mic al lui Ghedeon, condamnă fapta lui Abimelec şi ceartă poporul (fabula
regelui ales de către copaci). Acest fapt dă naştere unui război civil, iar
Abimelec este ucis de o piatră de moară pe care o femeie i-o aruncă în cap.
Urmează judecătorii Tola şi Iair . După ei, evreii din partea de răsărit
a ţării cad din nou în idolatrie, pe care Dumnezeu o pedepseşte prin asuprirea
venită de la amoniţi, asuprire ce va dura 18 ani. Judecătorul trimis să-i
elibereze este Ieftae, el face o făgăduinţă Domnului şi, pentru a o respecta,
este nevoit să-şi jertfească singura sa fiică. Ieftae a fost judecător vreme de 6
ani. După el, urmează judecătorii Ibţan, Elon şi Abdon.
Curs
79
O nouă apostazie a poporului Israel şi filistenii devin instrumentele
pedepsei lui Iahve, israeliţii fiind asupriţi vreme de 40 ani. La sfârşitul acestui
interval de timp, Domnul ridică pe judecătorul Samson, care răzbună toate
nedreptăţile şi asupririle suportate de evrei. Samson va judeca poporul 20 ani.
La sfârşitul acestei cărţii se găsesc două adaosuri, care relatează două
întâmplări caracteristice pentru degenerarea moravurilor în vremea
judecătorilor.
Cap. 17-18 conţin istorisirea căderii în idolatrie a tribului Dan, care răpeşte
idolul familiei Mica şi pe levitul ce servea ca preot al idolului, pentru ca apoi
idolatria să fie practicată de tot tribul.
Cap. 19-21 istorisesc o crimă îngrozitoare comisă de locuitorii cetăţii Ghibea,
din tribul lui Veniamin, asupra concubinei unui levit, ce mergea de la
Betleemul Iudeii, la Sichem. Pentru răzbunarea acestei crime, toate seminţiile
lui Israel se adună la Miţpa, însă tribul lui Veniamin refuză să-i pedepsească
pe ghibeoniţi, luându-le chiar apărarea. Se declanşează o luptă între Veniamin
şi celelalte seminţii, care se soldează cu nimicirea, aproape totală, a celor din
Veniamin. Cum supravieţuitorii au fost foarte puţini, iar ceilalţi israeliţi se
juraseră înaintea Domnului să nu le dea în căsătorie fete din triburile lor, tribul
Veniamin era ameninţat cu dispariţia. În cele din urmă le sunt date 400 de fete
din Galaad, locuitorii acestei cetăţi nu participaseră la jurământ, iar pe restul li
se îngăduie să le răpească din celelalte seminţii.
3. Scopul cărţii
Cartea Judecătorilor evidenţiază lupta monoteismului contra
idolatriei canaanite. Lipsa unităţii naţionale duce la înmulţirea fărădelegilor,
credinţa monoteistă slăbeşte, starea sacerdotală degenerează, preoţimea îşi
pierde autoritatea. Dumnezeu, potrivit legământului încheiat cu Israel, este
Curs
80
nevoit să pedepsească nelegiuirea. Atunci când Israel a împlinit Legea, în ţară
au fost şi vremuri de pace, timp în care poporul s-a odihnit şi s-a bucurat de
linişte.
Aşadar, scopul acestei cărţi este arătarea credincioşiei divine.
4. Unitatea cărţii
Unitatea cărţii şi a autorului sunt evidenţiate de unitatea expunerii.
Pentru redactarea cărţii, autorul a apelat la memoriile scrise de bărbaţi
contemporani cu evenimentele, diversitatea acestor izvoare constituind
explicaţia diferenţelor de stil semnalate între diferite părţi ale cărţii. În
cuprinsul cărţii nu există contradicţii de natură să afecteze unitatea sau
autoritatea ei, aparentele contradicţii elucidându-se dacă se ţine cont de faptul
că teritoriul Canaanului nu a fost cucerit dintr-o dată, ci această acţiune s-a
făcut progresiv, canaaniţii şi israeliţii coexistând multă vreme în acest spaţiu
geografic. Unele cetăţi se aflau, deci, încă în posesia canaaniţilor, altele, care
fuseseră cucerite de evrei, au fost recucerite de vechii stăpânitori, toate
acestea fiind de natură să explice caracterul aparent contradictoriu al unor
relatări. Introducerea şi adaosurile cărţii se află în strânsă legătură cu
cuprinsul ei şi cu succesiunea evenimentelor. Cele două adaosuri au doar
aparent un caracter independent, în realitate, ele fiind lămuritoare pentru
înţelegerea cuprinsului.
5. Timpul scrierii
Curs
81
Se apreciază că timpul scrierii acestei cărţi este cel al primilor ani ai
domniei lui Saul. La această concluzie s-a ajuns datorită următoarelor aspecte:
 Samuel şi vremea sa nu erau, încă, materie de istorie, motiv din
care nici nu se amintesc;
 în carte, găsim următoarea precizare: „în zilele acelea nu era
rege în Israel”, ceea ce denotă că la momentul scrierii exista rege
şi, mai mult, regalitatea era plăcută poporului; aceste afirmaţii se
potrivesc perioadei de început a domniei lui Saul;
Cei mai mulţi exegeţi, inclusiv tradiţia iudaică, consideră că autorul
acestei cărţi este Samuel.
A fost emisă şi părerea că această scriere ar trebui datată mai târziu,
părere ce aduce spre justificare textul de la 18, 30: „Iar fiii lui Dan au ridicat
pentru ei chipul idolului. Iar Ionatan, fiul lui Gherşon, şi fiii săi au fost
preoţii seminţiei lui Dan până în ziua în care în care chivotul a fost dus în
robie”.
În privinţa acestui loc scripturistic, unii cred, că robia la care face referinţă ar
fi robia asiriană (722 î.Hr.), în baza faptului că, în unele recenzii, în loc de
baaron=chivot, se găseşte baareţ=pământ.
Dacă se rămâne la termenul „chivot”, atunci textul ar putea, foarte bine, fi
interpretat ca făcând referire la răpirea chivotului de către filisteni, eveniment
petrecut în vremea arhiereului Eli.
Chiar dacă s-ar adopta termenul „pământ”, nu este absolut necesar ca
evenimentul menţionat să fie tocmai robia asiriană, ci ar putea fi vorba de una
din călcările trecătoare de pământ, frecvente în acea epocă.
Curs
82
Autoritatea umană a cărţii este atestată de izvoarele scrise şi orale pe
care autorul le-a folosit în prezentarea evenimentelor ce se întind pe mai
multe secole.
Pornind de la diferenţele de stil existente între anumite părţi ale cărţii,
s-a ajuns la concluzia că, fragmente precum: parabola lui Iotam, cântarea
Deborei ş.a., au fost compuse în baza unor izvoare scrise, în timp ce izvoarele
orale folosite au putut păstra amintirea evenimentelor până la data scrierii lor.
Argumentele interne pledează şi ele pentru autoritatea umană a cărţii:
autorul este sincer, nepărtinitor, aminteşte, deopotrivă, fapte istorice eroice şi
fapte detestabile de idolatrie, prezentând şi concepţia morală corectă şi cazuri
de dezbinări interne şi politice. Toate acestea îl arată ca fiind întru totul
preocupat de expunerea adevărului istoric. Pe de altă parte, cuprinsul cărţii se
află în strânsă legătură cu scrierile anterioare, precum şi cu multe din cele
ulterioare. Documentele profane contemporane lipsesc, motiv din care nu se
poate verifica adevărul istoric al cărţii.
Autoritatea divină a acestei scrieri este recunoscută atât de tradiţia
iudaică, cât şi de tradiţia creştină prin primirea consecventă în canonul cărţilor
sfinte. Profetul Isaia confirmă evenimentul înfrângerii madianiţilor, pe care
această carte îl relatează. Cartea Psalmilor face referire la multe evenimente
cuprinse în Cartea Judecătorilor. Sf. Apostol Pavel afirmă şi el autoritatea
divină a cărţii.
7. Precizări istorico-critice
I.
Zeităţile păgâne cinstite de fiii lui Israel au fost zeul Baal şi zeiţa
Astarte. Termenul Baal are semnificaţia de domn sau stăpânitor.
În Vechiul Testament, soţia îşi numea soţul Baal, adică stăpân.
Curs
83
Pe de altă parte, termenul este folosit spre a numi, câteodată, şi pe
Dumnezeu, atât Dumnezeul adevărat, cât şi dumnezeul fals. Pluralul lui Baal
este Baalim şi semnifică, totdeauna, idoli.
Fiecare regiune geografică şi-a avut Baal-ul său, considerat
protectorul ei special. Se crede că acest idol ar fi fost reprezentat sub formă de
soare sau de stea. Bel al asirienilor şi al babilonienilor este identic cu Baal al
canaaniţilor.
Astarte este zeiţa amintită alături de Baal, ea era, probabil,
considerată soţia acestuia. Această zeitate, la asirieni şi babilonieni, o găsim
cu numele de Iştar, ei fiindu-i atribuită fertilitatea atât în lumea vegetală, cât şi
în lumea umană. Întrucât în sfera de activitate a acestei zeiţe se considera că
intră şi sprijinirea oamenilor, rezultă că ei i se atribuia o dublă funcţie,
feminină şi masculină, motiv din care se apreciază că Iştar ar fi fost
reprezentată ca o zeitate androgină.
Treptat, Astarte devine zeiţa voluptăţii şi a dragostei, ei
corespunzându-i zeiţa Venus, la romani şi zeiţa Afrodita, la greci.
Un alt nume des întâlnit în cultele idolatre este acela al zeiţei Aşera,
zeitate despre care se crede că ar fi identică cu Astarte. Cultul Astartei a fost
profund imoral, cuprinzând practicarea prostituţiei sacre.
II.
Efodul făcut de Ghedeon din cei 1.700 sicli de aur.
Termenul efod are mai multe semnificaţii, principala fiind aceea de
veşmânt arhieresc, confecţionat din in. Un astfel de veşmânt folosea şi
Ghedeon atunci când slujea, însă efodul confecţionat de el, din sicli de aur
primiţi în dar, nu a fost un astfel de obiect de vestimentaţie, căci ar fi avut nu
mai puţin de 25 kg. Mai degrabă, pare a fi vorba despre un obiect superstiţios,
Curs
84
prin intermediul căruia fie se consulta voinţa lui Dumnezeu, fie se făcea
magie. Acest efod misterios a fost aşezat de Ghedeon în cetatea sa, Ofra (Efra)
şi, cu timpul, el „a devenit o piatră de poticnire pentru Ghedeon şi casa lui”,
dar şi pentru alţii.
III.
Problema jertfirii fiicei judecătorului Ieftae a fost pe larg dezbătută de
Sfinţii Părinţi, însă ea se menţine în actualitate, numeroşi exegeţi biblici mai
noi străduindu-se să răspundă la întrebarea: Ieftae şi-a jertfit fiica la modul
propriu, adică o jertfă sângeroasă, prin ardere, sau la modul figurat, în acest
caz destinând-o slujirii la cortul sfânt pentru tot restul vieţii, adică unei
feciorii perpetue?
Iosif Flaviu, Talmudul, Origen, Sf. Efrem Sirul, Sf. Ioan Hrisostom,
Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Fer. Augustin, Toma d’ Aquino ş.a., precum şi
mulţi exegeţi mai noi susţin o jertfire reală.
Deşi Ieftae, înainte de războiul cu amoniţii, a făcut Domnului juruinţă
de jertfă în sens propriu, contând chiar pe eventualitatea unei jertfe umane,
totuşi, opiniile favorabile unei jertfiri la modul figurat, nu lipsesc. Autorii lor
aduc în sprijin laudele ce i-au fost aduse judecătorului Ieftae, laude ce ar fi
fost total incompatibile cu o nelegiuire atât de mare ca cea a aducerii unei
jertfe omeneşti. Pe de lată parte, este greu de crezut că preoţimea ar fi tolerat o
comemorare anuală de 4 zile a „victimei”, dacă ar fi fost vorba de o jertfă
sângeroasă, dat fiind că o astfel de practică era cu totul potrivnică Legii
Domnului, şi necunoscută în practica religioasă iudaică.
În concepţia biblică, fecioria perpetuă echivalează cu o adevărată
jertfă. Mai mult, cuvintele „şi n-a cunoscut bărbat...” indică o astfel de jertfă
improprie, o jertfă de feciorie. Despre fiica judecătorului Ieftae ni se spune
Curs
85
mai spune şi că a primit de la tatăl său un răgaz de 2 luni, spre a merge prin
munţi şi a-şi plânge fecioria împreună cu prietenele ei.
Totuşi, textul afirmă explicit că Ieftae a împlinit asupra fiicei sale
făgăduinţa făcută Domnului, ceea ce ar explica durerea pe care el o simte
atunci când, la întoarcerea de la lupta cu amoniţii, fiica sa îi iese în
întâmpinare. De aceea, majoritatea exegeţilor sunt de părere că este vorba
despre o jertfă omenească, prin care Ieftae şi-a împlinit juruinţa pripită,
înţelegând că ea este o datorie ce trebuie negreşit îndeplinită.
În orice caz, faptele săvârşite chiar şi de bărbaţi trimişi de Dumnezeu,
sau ridicaţi în funcţii de El, îi angajează în sens moral pe ei personal şi nu
Legea, pe care fiecare este liber să o respecte sau să o încalce.
Cartea Rut
1. Numele cărţii
Cartea Rut este de dimensiuni reduse, are doar 4 capitole, şi îşi

datorează numele eroinei principale din cuprinsul ei. Deşi în canonul actual ea
figurează ca şi carte independentă, în vechime, constituia un adaos la cartea
Judecătorilor.
Septuaginta a aşezat cartea Rut în rândul cărţilor istorice, iar Vulgata
îi precizează poziţia între cartea Judecătorilor şi cărţile lui Samuel. De altfel,
aici este cel mai bine încadrată, deoarece întâmplarea pe care o relatează se
Curs
86
petrece în vremea judecătorilor şi, prin datele pe care le oferă, cartea
contribuie, în acelaşi timp, la istoria originii lui David.
2. Cuprins
Evenimentele expuse de autor în cartea Rut completează cele 2
adaosuri din cartea Judecătorilor, oferind, de această dată, un exemplu de
viaţa morală prin ascultare de Legea lui Moise.
Pe scurt, întâmplarea este următoarea: O foamete abătută peste
Canaan în epoca judecătorilor, îl determina pe iudeul Elimelec, originar din
Betleem, ca împreună cu soţia sa, Noemina şi cu cei doi fii ai săi, Mahlon şi
Chilion, să părăsească Canaanul şi să se stabilească în Moab. La scurt timp,
Elimelec moare, iar cei doi fii se căsătoresc cu doua moabitence: Ofra şi Rut.
După laţi 10 ani, cei doi israeliţi mor şi ei, Noemina rămânând astfel singură
cu cele două nurori. Cum foametea din Canaan încetase, Noemina se hotărăşte
să se întoarcă acasă. Ştiut fiind că un evreu nu avea voie să se căsătorească cu
femei de neam străin, iar Noemina nu mai avea alţi copii, care să urmeze
legea leviratului, soacra îşi sfătuieşte nurorile să rămână în Moab, aici având
posibilitatea de a se recăsători. Ofra găseşte înţeleaptă judecata soacrei sale şi,
în cele din urmă, îi urmează sfatul, în timp ce Rut, dând dovadă de un
ataşament deosebit faţă de Noemina, o însoţeşte în Canaan. Cele doua femei
se aşează la moşia lor. Dat fiind situaţia lor modestă, Rut merge la cules de
spice în urma secerătorilor, pe ogorul unei rude bogate a Noeminei, cu numele
Booz. În baza acestei legături de rudenie şi pentru că Booz o îndrăgeşte şi o
apreciază pe Rut pentru calităţile ei, până la urmă, cei doi se vor căsători. Din
căsătoria lui Booz cu Rut s-a născut Obed, care l-a născut pe Iesei, tatăl lui
David.
Curs
87
3. Scopul cărţii
Cu privire la scopul urmărit de autor prin scrierea sa au fost emise
mai multe opinii. Cea mai îndreptăţită părere pare a fi aceea că autorul cărţii a
intenţionat să arate genealogia lui David şi, prin el, genealogia
Mântuitorului Hristos. De asemenea, autorul a dorit să arate că şi păgânii vor
putea fi părtaşi ai darurilor divine dacă vor ajunge la cunoaşterea
Dumnezeului adevărat, aşa cum a făcut moabiteanca Rut.
Moabiteanca Rut s-a dovedit a fi vrednică de a fi menţionată în
genealogia Mântuitorului Hristos, alături de alte femei păgâne (Rahab) sau
păcătoase (Tamara), acest aspect constituind o lovitură dată orgoliului naţional
evreiesc, dat fiind că iudeii se considerau unicii beneficiari ai darurilor divine.
4. Istoricitatea cărţii
Istoricitatea întâmplării nu poate fi obiect de discuţie, ea fiind
dovedită de însăşi istorisirea simplă, reală, cu persoane cu caracter
consecvent.
Timpul scrierii este aproximat la perioada în care David fusese uns
rege, dar nu se afla încă în posesia puterii regale, deci în ultimii ani ai
domniei lui Saul.
Cu privire la autorul scrierii, cea mai puternică opinie, susţinută şi de
Talmud, îl indică drept autor pe Samuel.
Întâmplarea relatată în cartea Rut este, fără îndoială, una reală şi ea
aruncă o lumină asupra vieţii sociale a poporului biblic. Personajele principale
dau dovadă de o atitudine morală deosebită, de înţelepciune, prudenţă,
Curs
88
respect, ataşament deosebit, sentimente umanitare etc. Într-o lume stăpânită de
idolatrie şi degradare morală, toate acestea constituie o pildă de urmat.
Cărţile lui Samuel

(1 şi 2 Regi)
1. Numele cărţilor
Evreii numesc aceste două cărţi Cărţile lui Samuel şi, în canonul
iudaic, până în sec. XVI d.Hr., ele au alcătuit o singură carte.
În Septuaginta şi Vulgata le întâlnim separate.
Cărţile lui Samuel continuă cele istorisite în cartea Judecătorilor şi
prezintă, pe larg, întemeierea dinastiei davidice. Deşi sunt numite ale lui
Samuel, Samuel nu este autorul lor, ci doar personajul care a deţinut un rol
deosebit în evenimentele epocii.
2. Cuprinsul cărţilor
Aceste cărţi pot fi împărţite astfel:
1 Sam 1-7: prolog
1 Sam 8-31: istorisirea pregătirii tronului lui David
2 Sam 1-20: fondarea şi întărirea tronului lui David
2 Sam 21-24: epilog
Prolog – 1Sam 1-7
Acţiunea se petrece în epoca judecătorilor, evreii sunt asupriţi de
duşmani, centrul religios este la Şilo, arhiereul Eli moare, iar în locul lui este
Curs
89
chemat Samuel. Samuel a fost dobândit de mama sa în urma unor rugăciuni
stăruitoare şi a fost educat, la cortul sfânt, de arhiereul Eli.
Samuel adună poporul la Miţpa şi aduce jertfă de ispăşire, spre a
obţine împăcarea poporului cu Iahve. Filistenii nu privesc cu ochi buni
această manifestare cu vădit caracter naţional, motiv din care îi atacă pe
israeliţi, dar sunt învinşi.
Samuel se consacră treburilor publice, ridică altare şi aduce jertfe în
Rama, Betel şi Ghilgal.
Istorisirea pregătirii tronului lui David – 1 Sam 8-31
Ajuns la bătrâneţe şi copleşit de mulţimea obligaţiilor ce îi reveneau,
Samuel îşi pune fiii judecători în locul său. Însă aceştia nu se ridică la
înălţimea tatălui lor, nedreptăţile pe care le săvârşeau şi zgârcenia de care
dădeau dovadă determinându-i pe iudei să ceară ungerea unui rege.
Samuel Îl consultă pe Dumnezeu, Care îi spune să îndeplinească
voinţa poporului. Samuel îi avertizează, mai întâi, pe israeliţi asupra
problemelor inerente unui regim monarhic, însă pentru că aceştia insistă să li
se ungă un rege, el îl unge rege pe Saul din tribul lui Veniamin, urmând astfel
indicaţiile date de Iahve. Poporul adunat la Miţpa aprobă alegerea făcută.
Saul îi învinge pe amoniţi şi este confirmat, pentru a doua oară, rege
de israeliţii adunaţi la Ghilgal. În acest fel, regimul judecătorilor încetează şi
începe regimul monarhic (cca. 1050 î.Hr.). Într-o cuvântare publică, Samuel Îl
cheamă martor pe Dumnezeu şi renunţă la demnitatea avută, dar promite că
nu va înceta să vegheze asupra poporului şi să mijlocească între Dumnezeu şi
israeliţi. Treptat, Saul nu-L mai ascultă pe Dumnezeu, motiv din care el este
mustrat de Samuel şi i se prezice că va fi respins de Iahve, ceea ce se va şi
întâmpla. Datorită unor acţiuni necugetate, Saul îşi atrage şi dezaprobarea
Curs
90
poporului. Samuel este în căutarea unui nou rege, iar Dumnezeu îl indică pe
David, fiul cel mic al lui Iesei, din Betleemul Iudeii. David este uns rege.
Domnul îl părăseşte pe Saul, care se îmbolnăveşte psihic, David fiind
adus la curte pentru a-i cânta din harpă. În scurt timp, David ajunge scutierul
regelui şi, într-un război cu filistenii, îl învinge pe Goliat, victorie după care
devine ginerele lui Saul. Între David şi Ionatan, fiul lui Saul, se naşte o mare
prietenie. Dar, în curând, Saul îşi schimbă atitudinea faţă de David şi unelteşte
să-l piardă. David fuge mai întâi în Rama la Samuel, apoi la preotul Ahimelec
în Nobe, după care va rătăci o vreme prin Filistea şi Moab, pentru ca, în cele
din urmă, să se întoarcă în casa părintească. Pentru faptul că l-a ascuns pe
David, întreaga familie a preotului Ahimelec este măcelărită de Saul, fiind
cruţat doar Abiatar, care merge la David cu chivotul Legii.
Saul află de întoarcerea lui David şi reia urmărirea. Din nou fugar,
David rătăceşte prin deşerturile Faran şi Zif, apoi se refugiază la regele
filistenilor. Filistenii atacă oastea lui Saul în Valea Izreel, iar Saul, disperat,
apelează la o vrăjitoare din Endor, căreia îi cere să-i mijlocească o întâlnire cu
duhul lui Samuel, la data aceea mort, pentru a-l întreba despre sfârşitul luptei.
Într-adevăr Samuel apare şi confirmă cele mai mari temeri ale lui Saul: va
muri împreună cu fiii săi în lupta de a doua zi, ceea ce se şi întâmplă.
Fondarea şi întărirea tronului lui David – 2 Sam 1-20
După moartea lui Saul, David este proclamat rege în Hebron, a doua
oară, de către tribul lui Iuda. Celelalte triburi fac însă o altă alegere,
proclamându-l rege pe Işboşet, fiul lui Saul. După 7 ani, generalul Abner îl
părăseşte pe Işboşet şi trece de partea lui David, evenimentele se precipită,
Abner este asasinat de Ioab, aceeaşi soartă o primeşte şi Işboşet din mâinile a
doi ucigaşi.
Curs
91
David este proclamat rege de toate cele 12 seminţii şi va avea o
glorioasă domnie ce se întinde de-a lungul a 40 ani. În prima jumătate a
domniei sale, David este preocupat de asigurarea hotarelor ţării, în acest sens
el poartă lupte cu filistenii, moabiţii, amoniţii, sirienii şi iudumeii, lupte din
care iese biruitor, regatul dobândind cea mai mare întindere teritorială pe care
a avut-o vreodată. În ultimii 20 de ani, regele David îşi îndreaptă atenţia spre
organizarea internă a regatului. Ierusalimul, cucerit de la iebusei, îl transformă
în capitală a ţării, reorganizează preoţia şi cultul, acesta din urmă dobândind o
splendoare deosebită prin introducerea muzicii sacre.
Epilog – 2 Sam 21-24
David îi execută pe toţi descendenţii lui Saul, excepţie ologul
Mefiboşet. Relaţia păcătoasă cu Batşeba, soţia generalului Urie, îi aduce lui
David ruina politică şi spirituală. Regele psalmist este aspru mustrat de
proorocul Natan, se căieşte şi se roagă pentru iertare (Ps 50), însă crima
trebuia ispăşită, iar urmările ei s-au materializat în vărsări de sânge în familia
lui David, chiar un viol petrecându-se între copiii lui. Amon, cel vinovat de
viol, este pedepsit cu moartea de către un alt frate, Abesalom. Abesalom
stârneşte o revoltă împotriva lui David, ea degenerează într-un război civil, în
care Abesalom este ucis.
Din raţiuni profane şi din orgoliu, David intenţionează să facă un
recensământ, intenţia sa atrăgând mânia lui Dumnezeu, Care loveşte poporul
cu ciumă. Într-o singură zi mor 70.000 de evrei, iar David înfricoşat se roagă
pentru iertare. Un înger al Domnului i se arată în aria lui Aravna Iebuseul şi îl
anunţă că pedeapsa a încetat. Acest teren este cumpărat de David, el
hotărându-se să construiască aici templul.
3. Autorul cărţilor
Curs
92
Autorul acestor cărţi a rămas, până astăzi, necunoscut. Evident,
Samuel nu poate fi autorul, căci el moare înainte de urcarea lui David pe tron.
Tot ce se poate spune despre autorul acestor cărţi este că el a trăit,
probabil, la puţin timp după schisma lui Ieroboam (sec. X î.Hr.) şi înainte de
robia babilonică, întrucât acest eveniment marcant nu este amintit.
Acest autor a folosit în redactarea cărţii printre alte izvoare scrise şi
pe cele ale profeţilor Samuel, Natan şi Gad.
Unitatea concepţiei şi a limbii dovedesc că ambele cărţi au acelaşi
autor. Limba cărţii este pură, clasică, pe alocuri poetică, indicând perioada de
maximă înflorire a literaturii ebraice.
4. Autoritatea istorică
În ceea ce priveşte autoritatea istorică, aceasta este dovedită de
fidelitatea psihologică proprie descrierii personajelor din aceste cărţi, autorul
prezentându-le în adevărata lor înfăţişare şi fără a cruţa ceva din adevărul
istoric. Sunt evidenţiate, deopotrivă, şi aspectele pozitive şi aspectele negative
ale personalităţilor. Astfel, lui Saul i se face o descriere psihologică fidelă:
iubit iniţial de Dumnezeu şi de popor, apoi respins şi urgisit, şi de Dumnezeu
şi de popor, din cauza orgoliului şi a abuzurilor de putere săvârşite; la fel de
fidelă este şi descrierea lui David, despre el autorul spune că era „mare în
toate”, adică şi în virtuţi şi în păcate, om cu deosebite însuşiri sufleteşti, dar şi
măcinat de rele porniri trupeşti.
Evenimentele istorice relatate în cărţile 1-2 Samuel sunt în deplină
concordanţă cu cele din 1-2 Cronici.
Autoritatea divină a cărţii este atestată de tradiţia iudaică şi de cea
creştină, prin primirea consecventă în canon. Mântuitorul şi Sf. Apostoli fac
Curs
93
referite la evenimente relatate în aceste cărţii; ele conţin chiar şi unele
referinţe mesianice.
Deoarece textul ebraic al acestor cărţi este foarte alterat, el fiind, de-a
lungul timpului, obiectul unor multiple modificări, critica actuală atribuie mai
multă autoritate textului Septuagintei decât textului original, iar dintre
recenziile Septuagintei mai autentică este socotită cea din Codicele Vatican.
5. Profeţii mesianice
Cântarea Anei –1 Sam 2, 1-10
Această profeţie îmbracă forma unui imn religios rostit de Ana, mama
lui Samuel, în faţă altarului, şi cunoscut în istoria biblică sub numele de
Cântarea Anei.
Partea culminantă a imnului este reprezentată de versetul 10 în care se
spune: „Domnul va judeca marginile pământului şi putere le va da regilor
noştri şi va înălţa fruntea (cornul) Unsului Său”.
Textul exprimă acţiunea în urma căreia Dumnezeu va răsplăti pe cei
drepţi şi va pedepsi pe cei păcătoşi, prin expresia „marginile pământului”
fiind indicată sfera acestei acţiuni, care va cuprinde lumea întreagă. „Cornul”
este simbolul puterii, iar „Unsul” Îl indică pe Hristos.
În Vechiul Testament, „Unsul” indică pe cel uns cu untdelemn sfinţit,
practică pe care preoţii sau profeţii o aplicau regilor, iar, la rândul lor, preoţii
şi arhiereii erau unşi în momentul instituirii. Cu sensul de regi şi preoţi ai
familiilor lor, unşi se mai numeau şi patriarhii evrei. Ungerea era simbolul
împărtăşirii unei puteri nevăzute.
Miruirea este şi ea un simbol al bucuriei şi stimei, barba şi fruntea
oaspeţilor erau unse cu untdelemn. Uneori, ungerea este simbol al prezenţei
Duhului Sfânt. Treptat, expresia „Unsul” se aplică la Mesia (Dn 9, 24).
Curs
94
În concluzie, profeţia spune: Va fi o judecată universală, Judecătorul
suprem va fi Dumnezeu, El va judeca cu dreptate. Toate darurile bune vin de
la Dumnezeu, deci şi puterea pe care o deţin conducătorii pământului se
datorează tot lui Dumnezeu. Mesia, în tripla Sa calitate de rege, arhiereu şi
profet, va activa în numele Celui Preaînalt şi va atinge culmi de glorie
spirituală nebănuite.
Împărăţia veşnică –2 Sam 7, 12-16
În timpul regelui David, care a fost şi psalmist, ideea mesianică a
cunoscut un avânt deosebit.
Textul acestei profeţii spune că, după moartea lui David, care va
adormi şi se va aşeza lângă părinţii săi, va exista un urmaş din casa lui, Care
va întemeia o împărăţie nouă, cu totul remarcabilă, veşnică: „iar Eu îi voi
întări tronul până-n veac... casa lui va fi neclintită, regatul său va rămâne
veşnic înaintea Mea, iar tronul său în veac va fi întărit”. Profeţia precizează
şi raportul existent între Dumnezeu şi viitorul rege, anume acela dintre un tată
şi fiul său, caracterizat de o iubire desăvârşită: „Eu îi voi fi lui Tată, iar el Îmi
va fi Mie fiu”.
Această profeţie lansează, pentru prima dată, ideea că Mesia este Fiul
lui Dumnezeu.
Legământul veşnic – 2 Sam 23, 5
„Nu este aşa, oare, casa mea la Dumnezeu? Căci legământ
veşnic a făcut El cu mine, aşezământ pe veci şi neschimbat. Şi El
face să răsară întreaga mântuire şi întreaga mea dorinţă”
Din text reiese că Dumnezeu a încheiat cu familia davidică un
legământ, în virtutea căruia ea se deosebeşte de toate celelalte familii de pe
pământ, întrucât este purtătoarea făgăduinţelor divine. Din acest legământ cu
caracter neschimbător şi veşnic, decurg numeroase binefaceri: bucurie,
Curs
95
fericire, mântuire, dorinţa de viaţă. Deşi David este trecător, casa şi împărăţia
sa vor dăinui în veac, veşnicia lor fiind garantată printr-un urmaş celebru.
Ideea pe care acest verset o exprimă este reluată în Evanghelia după
Luca, atunci când se vorbeşte despre împărăţia ce nu se trece şi nici nu se ia
de la oameni.
Aşadar, acest text profetic afirmă o rânduială divină prin care regele
Mesia va fi descendentul lui David.
Cărţile 3 şi 4 Regi
Curs
96
Asemenea cărţilor 1-2 Regi, şi cărţile 3-4 Regi au format în canonul
iudaic, până în sec. XVI, o singură carte.
Septuaginta şi Vulgata le prezintă separat.
Aceste cărţi cuprind istoria revelaţiei divine din timpul lui Solomon şi
până la căderea regatului Iuda (586 î.Hr.). Cărţile 3-4 Regi reprezintă, sub
aspect istoric, continuarea cărţilor 1-2 Regi. Totuşi, ele se remarcă printr-un
specific aparte. Astfel, personajele istorice, precum David, Natan, Abner ş.a.,
sunt determinate mai îndeaproape, timpul cronologic este determinat precis,
autorul îşi menţionează, adesea, părerea despre persoane sau evenimente, el
aminteşte, fapt inedit, izvoarele consultate, iar limba scrierilor nu este aşa
curată ca cea a cărţilor 1-2 Regi.
Cuprinsul cărţilor 3-4 Regi poate fi structurat în trei părţi:
Partea I – 3 Regi 1-11: cuprinde istoria lui Solomon
Solomon este fiul şi succesorul lui David la tron. El execută
persoanele vinovate de ucideri şi îl înlocuieşte pe arhiereul Abiatar cu Sadoc,
descendent al lui Aaron pe linia lui Itamar. Solomon se căsătoreşte cu fiica
faraonului şi Îl roagă fierbinte pe Dumnezeu să-i dăruiască înţelepciune
pentru a guverna cu dreptate, iar Dumnezeu îi împlineşte cererea. Regele
numeşte demnitari destoinici, iar în cel de al 4-lea an de domnie începe
zidirea templului pe muntele Sion. Lucrarea durează 7 ani, Solomon este
ajutat de Hiram, regele Tirului, cu materiale de construcţie şi meşteri
pricepuţi. Pe lângă Templu, Solomon mai construieşte şi multe alte clădiri
publice, un palat pentru el şi pentru regină, fortifică şi reclădeşte numeroase
oraşe, sădeşte vii şi grădini, construieşte apeducte şi şosele, are chiar şi o flotă
comercială cu marinari fenicieni şi, se presupune, a întreţinut legături
Curs
97
comerciale cu India şi Arabia, importând aur, argint, fildeş, pietre scumpe etc.
Regina de Saba a venit special pentru a-i admira înţelepciunea şi bogăţia.
Însă bogăţia şi luxul merg cumva mâna în mâna cu degradarea morală
şi îl duc la desfrâu, femeile îl corup şi îl atrag în idolatrie, aşa încât ajunge să
ridice altare zeiţei Astarte şi zeului Moloh. Pune mari şi grele impozite asupra
poporului, pe care îl duce la disperare.
Din cauza acestor păcate grele, Dumnezeu îi prezice năruirea şi
dezbinarea ţării, dar, pentru meritele tatălui său David, pedeapsa nu va veni în
zilele lui. Ruinat sufleteşte, Solomon moare, la capătul unei domnii de 40 ani.
Partea a II –a: 3 Regi 12 –4Regi 17
Roboam a fost succesorul lui Solomon la tronul davidic. 10 din cele
12 triburi ale lui Israel cer noului rege uşurarea sarcinilor publice, dar
Roboam le răspunde prin înăsprirea acestora. Acest fapt a condus la scindarea
regatului davidic, deoarece cele 10 triburi îl aleg rege pe Ieroboam, fost
general al lui Solomon, refugiat în Egipt din pricina mâniei regelui său. Cele
zece seminţii au format regatul de nord, Israel sau Efraim, cu capitala în
Samaria, iar celelalte două seminţii (Iuda şi Veniamin) au format regatul de
sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim.
Regatul Israel va dăinui 211 ani, aici regalitatea va fi capricioasă, se
întâlnesc dese uzurpări de tron şi asasinate. S-au perindat 9 dinastii, care au
ocupat tronul fie prin complot, fie prin măcelărirea dinastiei anterioare.
Poporul s-a demoralizat şi el, în aceste condiţii. Regii din Israel au urmărit
consecvent realizarea unei separări tot mai accentuate a acestui regat de
regatul Iuda. Altare destinate slujirii idolilor au fost ridicate în Betel şi Dan,
chiar Ieroboam I reintroducând cultul viţelului de aur. Sunt aduse sacrificii
idolilor, chiar în localităţi destinate lui Iahve (Ghilgal, Miţpa, Tabor, Sichem).
Singurii profeţi care au activat aici au fost Osea, Amos, Ilie şi Elisei. Acest
Curs
98
regat a avut 19 regi: Ieroboam I, Nadab, Baeşa, Ela, Zimri, Omri, Ahab,
Ohozia, Ioram, Iehu, Ioahaz, Ioaş, Ieroboam II, Zaharia, Şalum, Menahem,
Pecahia, Pecah, Osea. Regele Hosoa refuză tributul cuvenit regelui
Salmanasar al Asiriei, motiv din care ţara este invadată de asirieni, ocupată şi
distrusă. După un asediu de 3 ani, capitala ţării cade, în 722 î.Hr., sub asirienii
conduşi de Sargon. Urmează deportarea şi risipirea poporului în vastul
imperiu asirian, pe teritoriul regatului de nord asirienii aducând colonişti.
În această secţiune a cărţii sunt expuse şi evenimentele din regatul Iuda,
desfăşurate de la schisma lui Ieroboam şi până la căderea Samariei.
Partea a III-a: 4 Regi 18-25
Această ultimă parte expune evenimentele petrecute în Iuda, începând
cu regele Iezechia. În plan religios, regele Iezechia s-a remarcat prin
combaterea idolatriei, el a distrus idolii şi altarele lor, şi a poruncit
sărbătorirea Paştelui, invitându-i şi pe locuitorii din Israel. Însă, în plan
politic, acest rege refuză să asculte sfaturile profetului Isaia şi se încurcă în tot
felul de războaie şi alianţe cu regi străini.
Pe tronul davidic urmează, mai întâi regii idolatrii Manase şi Amon,
apoi un rege pios, Iosia. Iosia face două reforme pentru restaurarea cultului,
ajutat de profeţi (Ieremia) şi de arhiereul Hilchia. În anul 621 î.Hr., cu prilejul
unor restaurări la templu, este găsită Legea ascunsă aici în timpul regilor
Manase şi Amon, spre a fi ferită de profanare. În anul 609 î.Hr., Iosia moare în
lupta cu faraonul Neco, în apropiere de Meghido.
După moartea lui Iosia, regatul Iuda devine prilej de dispută între
Babilon şi Egipt, teritoriul iudaic este des invadat şi devastat, şi începe
deportarea locuitorilor în Babilon. Succesorul lui Iosia a fost Ioahaz, care
după doar 3 luni de domnie este dus în robie. Următorul rege este Ioiachim, în
Curs
99
timpul căruia Nabucodonosor invadează ţara şi jefuieşte templul, regele şi
mulţi locuitori fiind nevoiţi să ia drumul robiei.
Ultimul rege al regatului Iuda a fost Sedechia, el duce o politică
egiptofilă, motiv din care Nabucodonosor ocupă ţara, distruge capitala şi
incendiază templul, Sedechia este dus în robie.
3. Unitatea cărţilor
Caracterul unitar al celor două cărţii este reflectat de unitatea materiei
şi de unitatea limbii, deosebirile de stil existente datorându-se exclusiv
izvoarelor folosite de autor.
Domniile regilor sunt descrise după acelaşi şablon, autorul
caracterizându-i funcţie de atitudinea lor religioasă şi politică.
Izvoarele folosite de autor şi menţionate în scriere sunt: analele lui
Solomon, analele regilor lui Iuda şi Israel, însemnările profeţilor.
4. Timpul scrierii
Se apreciază că aceste cărţi au fost scrise, cu certitudine, în timpul
robiei babilonice. Însă, pe de o parte, se poate afirma că această scriere este
anterioară anului 538 î.Hr, anul edictului dat de Cirus, lucru evidenţiat de
faptul că autorul nu menţionează acest eveniment atât de important şi de
fericit pentru evrei. Iar pe de altă parte, ultimul termen istoric amintit de autor
este anul eliberării regelui Ioiachim din închisoare şi repunerea lui în
demnitatea regală, adică anul 37 al robiei, respectiv 562 î.Hr. În baza acestor
observaţii, se consideră că autorul şi-a scris cărţile cândva între 562-538 î.Hr.
Sub aspectul concepţiei, cartea este identică cu cea a profetului
Ieremia, acelaşi lucru putând fi constatat şi sub aspect lingvistic. Dacă se mai
are în vedere şi faptul că scrierea nu face nici o amintire despre profetul
Curs
100
Ieremia, al cărui rol în evenimentele epocii a fost deosebit de important,
precum şi faptul că ultimul capitol al cărţii este aproape literar identic cu un
capitol din cartea lui Ieremia, se poate concluziona, aşa cum au făcut mulţi
exegeţi biblici, că această scriere îi aparţine profetului Ieremia. Tradiţia
iudaică atribuie şi ea aceste cărţi profetului Ieremia.
5. Autoritatea cărţilor
Autoritatea istorică a cărţilor se sprijină pe autoritatea izvoarelor
consultate şi folosite de autor. Adevărul fondului se confirmă categoric,
deoarece aceleaşi izvoare sunt folosite şi de autorul Cronicilor, iar între 3-4
Regi şi 1-2 Cronici nu există contradicţii relevante.
Autoritatea divină este atestată de primirea cărţilor atât în canonul
iudaic cât şi în cel creştin. Mântuitorul şi Sf. Apostoli fac referire la
evenimente relatate în aceste cărţi.
Adevărul istoric al acestor cărţi este confirmat de cercetările istorice.
6. Ideile mesianice
Textele mesianice din 3-4 Regi aduc o contribuţie preţioasă la
evoluţia ideii mesianice. Persoana în jurul căreia se grupează este Solomon.
Împărăţia veşnică
„Atunci tronul domniei tale peste Israel îl voi ridica pentru
vecie, aşa cum i-am grăit lui David, părintele tău, zicând:
Nu-ti va lipsi bărbat cârmuitor în Israel” (3 Regi 9, 5)
Textul afirmă, cu evidenţă, că tronul împărăţiei lui Israel va fi veşnic
ocupat, nelipsind niciodată rege din seminţia davidică. Solomon este trecător,
dar dinastia lui este eternă, cum eternă va fi şi împărăţia întemeiată de un
descendent celebru din familia lui Solomon.
Curs
101
Cărţile 1-2 Paralipomena

sau 1-2 Cronici
Aceste două cărţi au format, în textul original ebraic, o singură carte,
împărţirea fiind făcută în sec. XVI.
Septuaginta şi Vulgata l-au tratat, de la început, ca doua cărţi.
În Vulgata ele se numesc Cronici, iar Septuaginta le-a dat numele de
Paralipomena (gr. παραλειπομένον, de la verbul παραλείπω= a omite) numire
ce are în vedere cuprinsul lor şi sugerează faptul că aici se regăsesc
evenimente omise de Cărţile Regilor.
Cuprinsul cărţilor Paralipomena poate fi structurat în 3 părţi:
Partea I -1Par 1-9:
Această primă parte prezintă genealogia seminţiilor care au legătura
cu familia lui David şi cu templul, toate genealogiile încep de la Adam şi trec
peste genealogiile din Facere, inclusiv ale triburilor şi popoarelor străine. Se
insistă pe genealogiile triburilor lui Iuda, Levi şi Veniamin.
Partea a II-a -1Par. 10-29:
Autorul se ocupă acum de activitatea desfăşurată de regele David în
scopul organizării cultului divin. Se vorbeşte despre cucerirea Ierusalimului
de către David şi stabilirea pe Sion a locului de cult divin.
David intenţionează să construiască templul, dar este oprit de
Dumnezeu, însă zelul său pentru casa Domnului este răsplătit cu promisiunea
Curs
102
măreaţa despre eternitatea tronului davidic şi cu biruinţele reputate asupra
duşmanilor. David aduna materialele necesare pentru construcţia templului,
stabileşte serviciile preoţilor şi ale leviţilor, precum şi regulile de
administraţie publică.
Solomon este îndemnat stăruitor să se îngrijească de construirea unui
locaş măreţ pentru Iahve.
Partea a III-a -2Par. 1-36:
Se face istorisirea domniei lui Solomon, după care se relatează despre
zidirea templului şi sfinţirea lui. Se vorbeşte apoi despre domniile regilor din
Iuda, până la nimicirea regatului Israel, fiind prezentaţi atât cei care au avut
războaie cu regii din Israel (Roboam, Abia, Asa), cât şi cei care au avut relaţii
amicale cu regatul de nord (Ioaş, Amasia, Manase, Iosia).
Spre final sunt expuse cauzele căderii regatului Iuda şi este menţionat
edictul lui Cirus.
3. Scopul cărţilor
Scopul cărţilor Paralipomena este acela de a îndemna iudeii întorşi
din exilul babilonic să asculte şi să respecte Legea, arătând totodată că
binele sau răul, fericirea sau nefericirea poporului depind de împlinirea sau
neîmplinirea Legii. În favoarea acestui aspect, autorul exemplifică prin
evenimente istorice cunoscute.
O mare importanţă este acordată casei lui David, genealogia acestuia
fiind prezentată până în vremea lui Neemia, deoarece această casă se află în
legătură strânsă cu templul, cultul şi cu însăşi Legea Domnului. Toate
aspectele care nu sunt relevante pentru activitatea desfăşurată de regele David
în scopul organizării cultului divin, sunt omise de autor atunci când prezintă
Curs
103
viaţa şi activitatea acestui rege. În mod similar tratează autorul şi istoria lui
regelui Solomon.
Se acordă o atenţie deosebită regilor care au combătut idolatria.
Aşadar, scopul cărţilor este unul religios, autorul dorind să
evidenţieze că starea religioasă este cea care determină binele sau răul
poporului.
Autorul foloseşte mai multe izvoare scrise, istorice sau profetice,
consultând şi liste genealogice atunci când era foarte important de stabilit şi
dovedit cine este de seminţie pur evreiască, neamestecată cu neamuri străine.
4. Timpul scrierii
Din cuprinsul cărţilor reiese, cu claritate, că ele sunt scrise după anul
538 î.Hr., anul edictului lui Cirus. Autorul scrie în vremea dominaţiei persane,
deci in epoca de până la Alexandru cel Mare. Timpul scrierii este cel al
perioadei imediat următoare după întoarcerea din robie, întrucât aceasta este
perioada în care poporul iudeu a conştientizat şi a înţeles cel mai bine că
abaterea de la Legea Domnului aduce ruina politică, socială şi religioasă.
În concluzie, mediul cel mai potrivit scrierii este timpul reorganizării
religioase de după robie. Influenţele aramaizante, pe care le vădeşte limba
ebraică a scrierilor, indică şi ele timpul lui Ezdra.
Din toate acestea, rezultă că autorul poate fi considerat Ezdra, cărţile
Paralipomena prezentând asemănări de limbă, stil şi vocabular cu cartea lui
Ezdra. De aceeaşi părere este şi Talmudul.
5. Autoritatea istorică
Cartea este autentică, bazându-se pe izvoarele literare folosite, de
aceea autoritatea ei nu trebuie contestată. Este adevărat că nu sunt amintite
Curs
104
unele evenimente importante din viaţa regilor, dar acest fapt este doar
consecinţa scopului pe care autorul şi l-a propus: arătarea religiozităţii
adevărate.
Autoritatea divină a cărţii este confirmată de primirea ei consecventă
atât în canonul iudaic, cât şi în canonul creştin.
Cărţile Ezdra şi Neemia
Şi aceste două cărţi formau, la vechii evrei, o singură carte. În
realitate, ele trebuie socotite ca două părţi ale aceleaşi lucrări.
Cărţile tratează evenimente în legătură cu întoarcerea evreilor din exil
şi restaurarea vieţii religioase, sociale şi politice.
Curs
105
Cartea Ezdra-Neemia fiind fragmentară, compusă din mai multe
documente ale timpului, nu are o unitate perfectă şi nici evenimentele nu au
succesiune istorică cronologică.
2. Cuprins
În această etapă istorică, evreii se aflau în situaţia unui popor învins, a
cărui ţară fusese cucerită, deci pasibili de a suporta toate consecinţele unui
război pierdut. Astfel le era interzisă înarmarea, la fel şi fortificarea cetăţilor
distruse, cu atât mai puţin a Ierusalimului, capitala ţării.
Treptat, însă, lucrurile se aşează, raporturile dintre ei şi stăpânitori se
destind, iar prin diferite edicte sau decrete, le sunt făcute din ce în ce mai
multe concesii. În baza acestora ei au putut începe şi finaliza lucrările de
reconstrucţie a templului şi apoi a zidurilor Ierusalimului, primind şi libertatea
de a-şi organiza viaţa religioasă şi socială.
Cartea Ezdra expune evenimentele legate de restaurarea templului şi a
cultului divin, iar cartea Neemia prezintă acţiunile desfăşurate în vederea
reconstrucţiei zidurilor Ierusalimului şi momentul reînnoirii legământului cu
Dumnezeu.
Cuprinsul cărţilor Ezdra şi Neemia poate fi structurat în trei părţi:
Partea I - Ezdra cap. 1-6:
Este prezentat edictul lui Cirus şi se vorbeşte despre modalitatea de
întoarcere a evreilor din exil, precum şi despre libertatea celor ramaşi de a
aduna daruri pentru rezidirea templului.
După promulgarea edictului (538 î.Hr.), se întoarce în ţara primul lot
de exilaţi, în număr de 42.360 persoane, din triburile lui Iuda şi Veniamin, sub
conducerea principelui Şesbaţar (Zorobabel) şi a arhiereului Iosua. Între cei
întorşi erau 4.289 preoţi, 74 leviţi, 128 cântăreţi, 139 portari ai templului şi
Curs
106
392 servitori ai templului. La Ierusalim, ei ridică un jertfelnic, pe locul
jertfelnicului din templul lui Solomon, aduc jertfă şi sărbătoresc Corturile.
În cel de al doilea an al întoarcerii, deci în 536 î.Hr., în luna a doua,
este aşezată temelia noului Templu, dar lucrările încetinesc şi, în cele din
urmă, vor stagna timp de 16 ani, datorită sărăciei, precum şi uneltirilor
samarinenilor.
După 16 ani, în urma predicilor profeţilor Agheu si Zaharia, lucrările
sunt reluate, construcţia noului templu fiind terminată în anul 515 î.Hr.
Are loc sfinţirea templului, sunt aduse jertfe şi se sărbătoresc Paştile.
Partea a II-a - Ezdra cap. 7-10:
Între evreii care, după edictul lui Cirus, au rămas în Babilon, a fost şi
familia preotului Ezdra. Ezdra află de starea conaţionalilor săi din Ierusalim
şi, în anul 458 î.Hr., el vine în ţară, însoţit de 1500 iudei şi 260 leviţi, aducând
cu sine un edict emis de Artaxerxes I Longimanul, edict prin care evreilor le
erau acordate multe favoruri. Printre prevederile edictului se numărau:
libertatea oricărui evreu de a se întoarce în ţara sa, daruri, din vistieria publică
şi din casa personală a regelui, pentru templu, slujitorii Templului erau scutiţi
de sarcini publice. Lui Ezdra i-a fost dată, totodată, mână liberă în vederea
organizării sociale şi religioase a poporului întors din robie.
Partea a III-a - Neemia cap. 1-13:
Neemia era paharnic al regelui Artaxerxes. Bărbaţii iudei sosiţi în
capitala Persiei, îi aduc la cunoştinţă lui Neemia starea deplorabilă în care se
afla cetatea Ierusalimului. El mijloceşte pe lângă Artaxerxes pentru a obţine
refacerea zidurilor Ierusalimului. Rezultatul intervenţiei sale se concretizează
într-un edict, emis în 445 î.Hr., care cuprindea şi permisiunea acordată lui
Neemia de a călători în Iudeea şi a lua măsurile necesare pentru reclădirea
cetăţii Ierusalimului. Era dată chiar şi o recomandare către Asaf, mai marele
Curs
107
pădurilor, spre a pune la dispoziţia iudeilor lemne pentru grinzi şi porţi. Venit
la Ierusalim, Neemia repartizează lucrarea de reedificare a oraşului anumitor
familii de evrei din cetatea Ierusalimului. La această lucrare se angajează şi
locuitorii satelor învecinate.
Însă samarinenii nu vad cu ochi buni aceste lucrări şi, prin diferite
uneltiri, reuşesc să le treneze. Mai mult, apar şi unele dificultăţi interne, legate
de faptul că şi culegătorii de taxe publice săvârşeau nedreptăţi.
Neemia nu se lasă descurajat, ci îmbărbătează poporul, care, la
capătul a 52 zile de încordări, reuşeşte să finalizeze refacerea zidurilor
Ierusalimului (445 î.Hr.).
După atingerea acestui obiectiv, Neemia şi Ezdra au colaborat în
vederea restaurării vieţii religioase şi morale a israeliţilor.
La 1 Tişri, Ezdra citeşte şi tălmăceşte Legea în faţa poporului, între
15-22 Tişri se sărbătoresc Corturile (7 zile se citea şi se tâlcuia din Lege), iar
în 24 Tişri se reînnoieşte legământul de respectare a Legii, el fiind redactat şi,
apoi, semnat de mai-marii poporului.
Poporul se leagă cu jurământ contra căsătoriilor mixte, a lucrului în
zilele de sabat şi de sărbătoare, se angajează că: va ţine anul sabatic, va da
zeciuiala şi pârga anuală, va da preţul de răscumpărare pentru întâi născuţi, pe
leviţi îi va scuti de zeciuială.
După 22 ani petrecuţi în Iudeea, Neemia se întoarce la Susa. În scurt
timp, starea religioasă a poporului intră în declin, israeliţii considerând
întreţinerea preoţilor şi a leviţilor ca fiind mult prea greu de suportat, la fel şi
interdicţia căsătoriilor mixte.
Neemia este nevoit să se întoarcă în Ierusalim, el curmă abuzurile şi
pedepseşte drastic pe cei vinovaţi, excomunicându-l chiar pe fiul arhiereului
Eliasib, vinovat de căsătoria cu o femeie de neam străin.
Curs
108
Din carte se desprinde ideea că persoana care a deţinut rolul principal
în activitatea de restaurare a vieţii religioase a poporului israelit, a fost preotul
Ezdra.
3. Scopul cărţilor
Scopul principal al acestor cărţi este arătarea fidelităţii divine,
întrucât ele evidenţiază faptul că Dumnezeu, conform făgăduinţelor Sale, a
readus poporul din robie şi l-a ajutat să-şi restaureze cultul, viaţa naţională şi
politică. Acest aspect, însă, obligă poporul să păstreze cu severitate
legământul făcut.
Cărţile au fost scrise pentru generaţiile viitoare, tocmai pentru a salva
amănuntele necesare completării tabloului istoric. Ele vor să arate cât de
importantă este legătura omului cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ele
subliniază necesitatea respectării Legii, arătând că aceasta este chiar misiunea
încredinţată de Dumnezeu poporului Său.
4. Originea şi autoritatea cărţilor

Părerea generală este că aceste cărţi au fost compuse din mai multe
fragmente contemporane. Prin asta înţelegându-se că autorul a făcut apel la o
varietate de izvoare, pe care le reproduce întocmai, ceea ce imprimă un
caracter de mozaic întregii lucrări.
Izvoarele principale, aproape covârşitoare în carte, sunt nişte
comentarii autentice făcute de Ezdra şi Neemia, ei scriu la persoana I singular,
ceea ce subliniază autenticitatea textului.
Cărţile au o deosebită valoare istorică, întrucât folosesc documente
publice autentice. Stările presupuse în carte se regăsesc la Agheu, Maleahi şi
Zaharia, adică la profeţii contemporani. Scrierile profane şi istorice
Curs
109
contemporane confirmă şi ele cele cuprinse în această cărţi cu privire la stările
din imperiul persan. Cărţile se disting printr-o cronologie precisă şi descrieri
topografico-geografice amănunţite, limba folosită este ebraica originala, dar
sunt prezente şi influenţe aramaice.
Autoritatea divină a cărţilor este confirmată prin primirea consecventă
în canon atât de iudei, cât şi de creştini.
Cartea Esterei
1. Numele cărţii
Această carte îşi datorează numele eroinei principale din cuprinsul ei.
Cartea Esterei relatează un episod din viaţa evreilor care nu s-au întors în
patrie, după edictul lui Cirus, ci au rămas şi mai departe în imperiul persan.
Datorită uneltirilor ministrului regelui Artaxerxes, Aman, ei ajung în
primejdie de a fi exterminaţi. Prin eforturile lui Mardoheu şi ale nepoatei
acestuia, Estera, evreii sunt salvaţi.
2. Cuprins
Curs
110
În timpul domniei lui Ahaşveroş (Artaxerxes), regele mezilor şi al
perşilor, trăia în Susa, capitala imperiului, Mardoheu, un evreu ce se trăgea
din tribul lui Veniamin şi era descendentul lui Kiş. Bunicii şi părinţii lui
renunţaseră de a se întoarce în Palestina, atunci când a venit momentul
eliberării. Astfel, el urma să-şi ducă restul vieţii în patria pe care o adoptase.
Neavând copii, Mardoheu a crescut-o pe orfana Estera (Hedesa).
În cel de al 3-lea an al domniei sale, Ahaşveroş îşi repudiază soţia,
Vasti, datorită nesupunerii ei.
Regele trebuia să-şi aleagă o noua soţie dintre femeile haremului şi o
alege pe Estera, eveniment petrecut în cel de al 6-lea an al domniei lui.
Mardoheu îşi vizitează nepoata, prilej de a descoperi o conspiraţie a eunucilor
palatului împotriva vieţii regelui. Comunică cele aflate Esterei, iar aceasta
regelui. Pericolul este înlăturat, fapta lui Mardoheu fiind consemnată în
analele împărăţiei.
Mardoheu refuză să-şi plece genunchii, în semn de supunere şi
cinstire, în faţa lui Aman, ministrul regelui, act care în credinţa evreului pios
se cuvine doar lui Dumnezeu. Atins în orgoliul său, Aman jură să se răzbune,
nu doar pe Mardoheu ci şi pe toţi cei de un sânge cu el, şi obţine de la
Ahaşveroş un edict de exterminare a evreilor din regat.
La perşi, înainte de începerea unei acţiuni, era răspândit obiceiul de a
se consulta sorţii. Micul obiect, denumit „pur”(=sorţ, soartă, ursită), le era
nelipsit perşilor pentru a cerceta soarta şi norocul şi a se încredinţa asupra
viitorului. Aşa s-a procedat şi în acest caz, purul fiind aruncat înaintea lui
Aman pentru fiecare zi şi fiecare lună a anului. În cele din urmă, sorţul a
stabilit ziua şi luna în care trebuia executat edictul de exterminare a evreilor,
anume 13 Adar. Aman ia toate măsurile pentru ca edictul să fie cunoscut în tot
Curs
111
regatul, poruncind să fie scris în limbile tuturor popoarelor existente în
cuprinsul acestuia şi răspândit în toate provinciile.
Aflând planul lui Aman, Mardoheu îi cere Esterei să intervină pe
lângă rege, Estera se întristează şi, cu lacrimi şi post negru, Îi cere ajutor lui
Iahve. Tot poporul evreu, împreună cu ea, a petrecut în post şi rugăciune.
Ca urmare, Estera obţine de la Ahaşveroş înlăturarea edictului şi
pedepsirea lui Aman. Mai mult, ea îl convinge pe rege să dea un alt edict prin
care evrei se puteau ascunde sub forţa autorităţii locale, având, în cazul în care
sunt atacaţi, permisiunea de a-şi ucide duşmanii, ceea ce s-a şi întâmplat.
În amintirea scăpării lor de la moarte sigură, zilele de 14 şi 15 Adar au
fost decretate zile de sărbătoare anuală.
De la cuvântul „pur”, sărbătoarea a primit numele de Purim. Ziua
premergătoare sărbătorii, 13 Adar, era o zi de post şi pocăinţă, în amintirea
postului ţinut de Ester şi conaţionalii ei.
3. Istoricitatea cărţii
Problema cea mai importantă care s-a pus în legătură cu această carte
a fost istoricitatea întâmplării şi, în legătură cu aceasta, identificarea regelui în
timpul căruia s-a petrecut întâmplarea, căci în lista regilor medo-persani nu
este nici unul cu numele de Artaxerxes.
Astăzi identificarea acestui rege a fost făcută. Mai demult, se credea
că sub numele de Artaxerxes se ascunde regele Cambises sau Darius Histaspe.
Iosif Flavius credea că este vorba despre Artaxerxes Longimanul. Astăzi
părerea generală este că Artaxerxes sau Ahaşveroş este Xerxe I (486-465
î.Hr.). Istoricul grec, Herodot, aminteşte în scrierile sale de regele Xerxe,
despre care spune că, voind să poarte război cu grecii, a convocat în anul 483
î.Hr, la Susa, toate căpeteniile provinciilor şi nobilii ţării. Herodot îl prezintă
Curs
112
pe Xerxe I ca fiind desfrânat şi luxuriant, caracter ce consună cu cel al lui
Artaxerxes din cartea Esterei.
A fost făcută obiecţia că Estera nu putea fi regină, deoarece lucrul
acesta era contrar vechilor legi persane, ea fiind de neam străin. Însă, tot
Herodot spune că regii persani, încă din timpul lui Cambises (529-521 î.Hr.),
aveau dreptul de a-şi alege regine şi dintre femeile străine.
Pusă în discuţie a fost şi istoricitatea întâmplării. Însă în favoarea ei
pledează următoarele argumente:
 sărbătoarea Purim, instituită în amintirea acestei întâmplări, este
ţinută la evrei din sec. II î.Hr, şi, este exclus, ca o sărbătoare să
fie instituită şi serbată anual în amintirea unei ficţiuni istorice;
 stările generale presupuse de cartea Esterei consună cu cele
oferite de istoria profană;
 titulatura pe care cartea i-o atribuie regelui Ahaşveroş este
titulatura obişnuita a regilor persani, cunoscută şi din istorie;
 refuzul reginei Vasti de a se prezenta în sala de ospeţe, în faţa
celor ce petreceau, este în conformitate cu uzanţa istorică, căci în
asemenea cazuri nu se prezentau reginele, ci concubinele;
 faptul că decretele regale promulgate şi întărite cu inel nu se pot
schimba este confirmat şi de profetul Daniel;
 inscripţiile cuneiforme arată obiceiul persan de a scrie edictele
împărăteşti în toate limbile şi cu scrisul tuturor popoarelor din
vastul imperiu persan;
Toate aceste aspecte sunt de natură a confirma autoritatea istorică a
naraţiunii din această carte.
Curs
113
4. Originea şi autorul cărţii
Unii exegeţi mai vechi, precum Fer. Ieronim şi Clement Alexandrinul,
îl considerau drept autor al cărţii pe Mardoheu. Talmudiştii o atribuiau
sinagogii celei mari, iar Fer. Augustin şi Isidor de Sevilla lui Ezdra.
Spre deosebire de ei, autorii mai noi o atribuie unui iudeu din
imperiul persan, care a trăit la puţin timp după petrecerea întâmplării.
În orice caz, autorul cărţii nu a trăit în Palestina, deoarece nu
aminteşte nimic de Ierusalim sau de instituţiile iudaice.
Unii exegeţi sunt de părere că originea cărţii trebuie pusă în timpul de
după năruirea imperiului persan, asta pentru că autorul prezintă diferite
amănunte, banale pentru contemporani ai evenimentului.
Cărţile canonice profetice
Profetismul în general
1. Numirea şi definiţia
Profetismul este o instituţie religioasă specifică poporului Israel. Ea a
fost făgăduita încă din timpul lui Moise (Dt 17, 15-22), s-a dezvoltat pe
vremea lui Samuel şi a durat până în timpul lui Neemia (mijlocul sec. V î.Hr).
Cuvântul „profet” vine de la termenul grecesc προφήτης (derivat şi el
din infinitivul verbului προ-φήμι) şi înseamnă „interpret”, adică o persoană
care vorbeşte pentru altul, în locul altuia, un interpret al cuvintelor altuia.
Curs
114
În ebraica veche termenul îşi avea corespondentul în cuvântul „nabi”
(pl. nebiim) cu sensul de acela căruia i se vorbeşte, adică acela care aude un
glas lăuntric.
Astfel, când Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise misiunea de a-i
elibera pe evrei din Egipt, i l-a dat ca ajutor pe fratele său Aaron „El (Aaron)
e cel ce va grăi către popor în locul tău, aşa că el va fi gura ta, iar tu vei fi
pentru el ceea ce e pentru tine Dumnezeu (...) fratele tău, Aaron, îţi va fi
prooroc (interpret). Tu, dar, vei grăi lui Aaron câte îţi voi porunci Eu, iar
Aaron, fratele tău, va spune lui Faraon” (Ieşire 4, 16; 7, 1-2). De aici, reiese
cu evidenţă rolul profetului, care este acela de a fi gura lui Dumnezeu către
credincioşi, de a vesti lor ceea ce Dumnezeu îi spune.
Deşi la mulţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti întâlnim termenul
profet mai ales în accepţiunea de prezicător al viitorului, totuşi, nu atât
vestirea viitorului, cât vestirea voii lui Dumnezeu reprezintă misiunea
profetului. Este adevărat că profeţii au văzut cu veacuri înainte evenimente şi
fapte care urmau să se întâmple şi le-au anunţat contemporanilor lor, însă
această proorocie a viitorului reprezintă doar o latură a complexei activităţi
profetice.
În Sfânta Scriptură găsim şi alţi termeni care denumesc pe acei
bărbaţi luminaţi de Duhul lui Dumnezeu: văzători, privitori. Denumirile arată
chipul în care ei primesc descoperirile divine, sau desemnează funcţiile lor
speciale. Profetul se numeşte uneori omul lui Dumnezeu datorită raportului
intim pe care îl are cu Divinitatea. Alteori, este numit îngerul lui Dumnezeu,
solul, trimisul lui Dumnezeu, arătându-se astfel că îşi are cunoştinţele sale de
la Dumnezeu şi că are misiunea de a le vesti oamenilor.
Curs
115
Proorocii au mai fost numiţi şi păstori, păzitori sau veghetori, pentru
că ei au indicat şi au recomandat calea cea dreaptă pe care trebuie să meargă
poporul şi să vegheze la respectarea Legii.
Profeţii Vechiului Testament au îndeplinit un rol deosebit în viaţa
poporului biblic, ei au fost marii interpreţi ai voii şi planurilor divine, cei mai
de seamă învăţători ai lui Israel, iar ca trimişi extraordinari ai lui Dumnezeu ei
au conservat, au apărat şi au cultivat monoteismul, pregătindu-i pe evrei
pentru Testamentul cel Nou încheiat de Hristos.
2. Vocaţia şi misiunea profeţilor

Chemarea profeţilor la misiune a fost făcută direct de Dumnezeu, fără
mijlocitori, din raţiuni pe care numai El le cunoştea, independente de viaţa şi
voinţa lor, iar acestei chemări extraordinare profeţii i-au răspuns în mod liber,
cu promptitudine, şi i-au slujit cu deplin devotament.
Sugestive fiind în acest sens cuvintele profetului Amos: „Dacă leul
mugeşte, cine nu se va înspăimânta? Şi dacă Domnul grăieşte, cine nu va
profeţi?” (Amos 3, 8).
Această acţiune divină, vocaţie supranaturală, a rămas descrisă de unii
profeţi în cărţile lor (Isaia 6, Ieremia 1, Iezechiel 1 si 3), momentul vocaţiei
rămânându-le adânc imprimat în conştiinţă şi pururea viu în memorie.
Aşadar, instituţia profetică nu s-a bazat pe autodeterminare, ci pe o
trimitere specială din partea lui Dumnezeu. Nimeni nu se făcea profet din
iniţiativă proprie sau printr-o educaţie specială, ci darul profetic era un
privilegiu personal acordat de Dumnezeu, iar profeţii acceptau chemarea
divină în mod liber.
Darul profetic nu avea titlu ereditar, aşa cum avea preoţia, şi nu ţinea
de o dispoziţie naturală sau de pregătirea culturală. Misiunea profetică nu era
Curs
116
o stare continuă, permanentă, aşa cum era preoţia, şi nici nu era legată de o
anumită seminţie sau o anumită stare socială.
Darul profetic prezintă două aspecte:
a) mesajul divin este comunicat profetului, de cele mai multe ori, de
o voce interioară care îl face să asculte cuvinte tainice; acest

aspect este evidenţiat de cuvintele prin care, de regulă, încep
cuvântările profetice: „Cuvântul Domnului a fost către mine şi a
zis...” (Ir. 1, 2; Iz. 1, 3);
Agrăirea interioară pozitivă sau chemarea fiinţială de la spirit la spirit - nu presupune o
vorbire fonică, produs al unei voci accesibile simţurilor externe şi constând din sunete
articulate, ci un proces ce se petrece în intimitatea sufletului, cu urechile spiritului auzindu-
se clar, tainic şi sigur comunicarea lui Dumnezeu.
b) mesajul divin este comunicat prin alte modalităţi, ca de exemplu
viziunea, mai rar visul şi extazul;

Viziunea (vedenia) (Isaia 6, Iezechiel 37, 1-34; Ieremia 1, 24; Amos 7-8) este o formă mai
concretă, angajând simţul vizual, auditiv, olfactiv sau tactil şi în care, printr-o intervenţie
divină specială sunt produse în sufletul respectivei persoane anumite reprezentări. Primind
o putere deosebită de percepţie, vizionarul luminat de Duhul Sfânt dispune de o privire
ideală asupra a ceea ce trebuie să fie în viitor. Conţinutul viziunii se imprimă cu o
deosebită precizie şi ascuţime în sufletul său, încât nu încape nici o îndoială în ceea ce
priveşte realitatea obiectului revelat. Prin imagini, de cele mai multe ori simbolice –cu
scopul de a putea fi interpretate în viitor, imprimate în simţurile interioare şi prin
împărtăşirea luminii necesare interpretării sensului corect al lor, vizionarul este pus în
situaţia de a recepta descoperirea divină în cele mai bune detalii.
Visul (Daniel 2, 1 ş.u.; 4, 2, 15; 7, 1 ş.u. etc.) este o angajare a subconştientului privind
unele fapte şi evenimente trecute sau viitoare, angajare care e legată de fenomenul
somnului natural. Totuşi, în privinţa conţinutului, visul profetic nu se bazează pe
reproducerea acelor imagini simţuale, pe care psihicul le-a înregistrat în stare de veghe, ci
pe înrâurirea divină.
Curs
117
În timpul somnului, activitatea spirituală se manifestă prin vise cu conţinut plin de taină,
ascuns, pentru un moment, cunoaşterii obişnuite. Desigur, se exclud fenomenele
patologice. Visul inspirat sau visul profetic aparţine doar celor în deplină sănătate trupească
şi sufletească, fenomenul fiind propriu unor scopuri religios-morale spre binele şi
propăşirea celor pentru care se produce visul.
Extazul (Isaia 6, 8-13; Ieremia 1) este cea mai înaltă formă a inspiraţiei Revelaţiei divine.
este suprema concentrare şi transformare a fiinţei umane pentru a se face interpreta
descoperirii, prezentă sau viitoare, a lui Dumnezeu. Este copleşirea minţii şi pătrunderea
inimii. În forma extatică a inspiraţiei divine, sufletul este aproape complet desprins din
realitatea simţuală înconjurătoare şi ridicat la cea mai înaltă interiorizare. Cu toate acestea,
funcţiile sufleteşti nu sunt excluse şi nici trecute într-o completă pasivitate, ci numai
angajate în sfera unei conştiinţe înalte: manifestarea lor e potenţată în aşa fel, încât sufletul
devine întru totul receptiv faţă de Descoperirea dumnezeiască.
În acţiunea de împărtăşire a descoperirilor divine, profeţii nu erau
simple instrumente receptive, pur pasive, ci fiecare dintre ei, avându-şi
individualitatea sa, conlucrează cu acţiunea divină, sugestiile divine
amestecându-se întotdeauna cu ideile şi sentimentele personale ale profetului.
Acesta este motivul din care profeţiile nu seamănă ca stil, ci sunt marcate de
caracteristicile personale ale fiecărui profet.
Profeţii au fost mai întâi vorbitori, predicatori, apoi scriitori. Unii au
rămas doar vorbitori.
De multe ori profeţii îşi însoţeau cuvântările lor cu acte simbolice,
pentru a le face mai impresionante.
Darul profetic a fost dat şi unor femei (ex: Hulda -4 Rg. 22, 14)
Uneori, chemarea profetică era însoţită de un semn extern: ungerea ca profet
(3 Rg. 19. 16), sau legată de acte simbolice –predarea cojocului de către Ilie
lui Elisei (3 Rg.2, 12).
Chemarea profeţilor poate fi numită:
 extraordinară –privită după chipul cum era acordată şi îndeplinită;
Curs
118
 ordinara –privită ca autoritate supremă de învăţământ a poporului
Israel, orânduită pentru un timp anumit, de la Samuel la Maleahi, circa
700 de ani de succesiune profetică neîntreruptă;
3. Numărul şi deosebirea profeţilor

Numărul de profeţi care au activat în mijlocul poporului biblic şi pe
care Scriptura l-a păstrat este relativ mic, profeţii au fost mult mai mulţi, însă
numele şi numărul lor este imposibil de stabilit.
Evreii numărau 48 de profeţi si 8 profetese, începând cu Moise şi
până la Maleahi. Într-un sens mai larg, profeţi au fost numiţi şi Adam, Enoh,
Noe, Avraam, Isaac, Iacob.
Funcţie de activitatea şi misiunea lor, profeţii se împart în 2 clase:
1. profeţii vechi-cei care nu şi-au scris cuvântările;
2. profeţii noi-numiţi şi scriitori (cei din canon);
Toţi profeţii au fost aleşi şi instituiţi de Dumnezeu ca interpreţi ai voii
divine, însă misiunea lor a fost oarecum diferită:
1. cei vechi, până pe timpul regelui Ozia –sec. VIII î.Hr., aveau misiunea
de a-i îndrepta doar pe contemporanii lor;

2. cei noi aveau un obiectiv mai larg: instruirea contemporanilor, dar şi a
urmaşilor lor, motiv din care au fost nevoiţi să-şi scrie cuvântările,
pentru perpetuarea învăţăturilor;
Profeţii vechi
Între cei care au avut misiuni importante în cadrul iconomiei divine,
se înscriu Samuel (sec. XI î.Hr.), Gad şi Natan, contemporani cu regele David.
Apoi este amintit Ahia din Şilo (3 Rg. 11, 29-36), care, după moartea lui
Solomon, a vestit destrămarea regatului davidic.
Curs
119
Profeţii Ilie şi Elisei au îndeplinit un rol important în sec. IX î.Hr., ei
având misiunea de a-i feri pe contemporani de idolatrie şi de a apăra
monoteismul. Predica lor era, adesea, însoţită de minuni şi preziceri care se
împlineau curând spre a-i convinge pe ascultători.
Profeţii vechi nu au anunţat nimic despre Mesia şi împărăţia Sa.
Profeţii noi
Aceştia sunt cei care şi-au fixat în scris învăţăturile, pentru posteritate.
Ei sunt în număr de 16, iar funcţie de mărimea cărţilor profetice, 4 sunt numiţi
mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel) şi 12 sunt numiţi mici.
În Biblia ebraică, profeţia lui Daniel este trecută în rândul cărţilor de
importanţă scăzută, adică între aghiografe (Chetubim), de aceea evreii
numărau doar 15 profeţi noi. În Biserica Creştină, Daniel a fost totdeauna
numărat între profeţii mari.
3. Ordinea cronologică a profeţilor

Funcţie de epoca în care au activat profeţii scriitori avem:
a) epoca asiriană–acum au activat Isaia (740-690 î.Hr.) şi următorii
profeţi mici: Obadia (sec IX sau VIII î.Hr.), Iona (cca. 780 î.Hr.),
Amos (760 î.Hr.), Osea (750 î.Hr.), Ioil (sec VIII î.Hr.), Miheia
(734-700 î.Hr.), Naum (după 761 şi înainte de 612 î.Hr.), Avacum
(cca. 630-610 î.Hr.) şi Sofonie, contemporan cu Avacum;
b) epoca haldaică–au activat Ieremia (627-586 î.Hr.), Iezechiel
(598-570 î.Hr.), Daniel (605-536 î.Hr.);

c) epoca persană–au activat Agheu (520 î.Hr.), Zaharia, care este
contemporanul lui Agheu şi Maleahi (450 î.Hr.);

Alţi autori preferă următoarea împărţire a profeţilor:
a) profeţi anteexilici –anteriori căderii Ierusalimului -586 î.Hr.
Curs
120
b) profeţi exilici –cei care şi-au desfăşurat activitatea în exil;
c) profeţi postexilici –după anul 538 î.Hr.
4. Scrierile profetice şi stilul lor

Profeţii au fost mai ales cuvântători, nu scriitori, ei vorbeau
poporului. Uneori, Dumnezeu a poruncit, în mod expres, profeţilor să-şi scrie
cuvântările. Operele profetice nu au fost scrise dintr-o dată, cap-coadă, ci
treptat, fragment cu fragment, aşa cum au fost rostite cuvântările, în diferite
timpuri şi în diferite împrejurări. De altfel, cele mai multe cărţi profetice par a
fi rezumatul cuvântărilor rostite oral. Rareori profeţiile au fost scrise direct,
fără a fi mai întâi rostite (ex: ultima parte a cărţii lui Iezechiel). Cei mai mulţi
profeţi şi-au scris cărţile spre sfârşitul vieţii lor, lucru pe care l-au făcut din
îndrumare divină.
Stilul cărţilor profetice este foarte variat, uneori oratoric sau poetic.
Se poate vorbi despre un gen de exprimare profetic, dat fiind că
profeţii erau cuvântători inspiraţi. Acest mod de vorbire al profeţilor este
adesea neclar, mai ales în locurile care conţin profeţii propriu-zise, adică
vestesc viitorul. Lipsa de claritate a profeţiilor nu este dată atât de cauze
stilistice, cât, mai ales, de structura şi natura profeţiilor ca atare. Profeţiile
arată, pe scurt, evenimentele viitoare, evenimente ce vor deveni clare şi
explicite abia după împlinirea lor.
O altă cauză a neclarităţii unor profeţii este sublimitatea cuprinsului,
care tratează despre mistere ce nu pot fi pătrunse cu raţiunea omenească.
Profeţii obişnuiesc să descrie evenimentele aşa cum le-au văzut ei pe
calea viziunilor, şi doar pe cele pe care ei le-au văzut. Evenimentele viitoare
sunt înfăţişate ca fiind prezente sau chiar trecute, deoarece sunt anticipate prin
viziune.
Curs
121
Legea lipsei de perspectivă este o caracteristică a scrierilor profetice.
Conform acestei legi, evenimente mai apropiate se pot amesteca cu altele mai
îndepărtate, fiindcă în viziunile profeţilor aceste evenimente se succed
nemijlocit unele după altele (ex: întoarcerea poporului evreu din captivitatea
babilonică, la Isaia, este înfăţişată simultan, pe acelaşi tablou, cu eliberarea
omenirii din robia păcatului de către Mesia –Isaia 40, 7; 60, 1; iar în Noul
Testament cuvântarea eshatologică a Mântuitorului prezintă căderea
Ierusalimului în acelaşi cadru cu sfârşitul lumii –Matei 24).
Textele profetice nu au cum să aibă claritatea textelor istorice, nu
putem pretinde profeţilor precizarea exactă a timpurilor, aşa cum o pretindem
istoricilor.
Primind cunoştinţe prin viziuni, profeţii descriu evenimente viitoare
folosindu-se fie de imagini din istoria poporului evreu, fie de imagini
simbolice. Totdeauna trebuie avută în vedere vorbirea figurată a profetului,
altfel nu se poate înţelege corect expunerea profetică.
5. Atitudinea criticii moderne faţă de profetismul poporului Israel

Critica radicală nu admite că profeţii au fost inspiraţi de Dumnezeu,
că ei şi-au primit pe cale supranaturală misiunea de la Dumnezeu, ci consideră
că misiunea profeţilor este izvorâtă din propria lor iniţiativă.
De aceea, criticii radicali îi aseamănă pe profeţii biblici cu ghicitorii
păgâni din antichitate, cu nişte exaltaţi mistici, sau cu nişte moralişti severi.
Aceste păreri au fost combătute de criticii protestanţi, care au susţinut
că profetismul evreiesc este un fenomen unic, de provenienţă divină.
Acţiunea profetică biblică nu trebuie comparată cu oracolele antice
sau cu o extaziere. Profetul era o persoană care vorbea deplin conştient, cu
Curs
122
judecata limpede, înţelegând perfect ceea ce comunica. Cuvântările lor nu
veneau din propria cugetare.
Profeţii autentici se opuneau cu tărie profeţilor falşi. De multe ori,
înţelegând greutatea sarcinii profetice, unii profeţi au ezitat la început în a-şi
asuma responsabilitatea oferită.
Profetul Isaia
1. Viaţa, rolul şi epoca profetului

Cartea lui Isaia poartă numele profetului care a scris-o.
În limba ebraică, numele „Ieşaiahu” însemnă „mântuirea lui Iahve”
şi este înrudit cu cele de Iosua, Elisei, Osea, Iisus, toate derivând de la aceeaşi
rădăcină, „iaşa” (=mântuire).
Tatăl lui Isaia se numea Amoţ, iar unii Sfinţi Părinţi credeau că el este
aceeaşi persoană cu profetul Amos din Tecoa. Identificarea însă este
imposibilă, dat fiind că cele două nume se deosebesc în ortografia lor. După
tradiţia rabinică, Amoţ ar fi fost fratele regelui Amaţia. Acest lucru nu poate fi
nici confirmat, dar nici infirmat, cert fiind doar faptul că Isaia este o
personalitate deosebită, el vorbeşte cu regele de la egal la egal, lucru ce ar
putea fi pus nu doar pe seama educaţiei sale alese, ci, poate, pe înrudirea sa cu
familia regală.
Nu se cunosc date despre familia profetului, despre cercurile în care a
trăit şi despre tinereţea lui. Se ştie doar, conform mărturisirii sale, că era
Curs
123
însurat (Is 8, 3) şi avea doi copii, care purtau nume simbolice: Şear-Iaşub –cel
ce a rămas (Is 7, 3) şi Maher Şalal Has-Baz –pradă repede, jefuieşte iute (Is.
8, 1-3).
Profetul a fost chemat la misiune în anul morţii regelui Ozia (cf. Is. 6,
1) şi a activat în regatul Iuda, sub domniile succesive a 4 regi: Ozia, Iotam,
Ahaz, Iezechia (Is. 1, 1). Prin urmare, debutul misiunii profetului Isaia cade în
jurul anilor 740-738 î.Hr., el desfăşurându-şi activitatea până după invazia
asiriană în Iudeea, eveniment petrecut în anul 701 î.Hr.
Conform unei vechi tradiţii iudaice, tradiţie la care face referire
autorul Epistolei către Evrei (Evr. 11, 37), Isaia ar fi trăit până la începutul
domniei regelui Manase, iar acest rege idolatru ar fi poruncit uciderea
profetului (ar fi fost tăiat cu fierăstrăul–690 î.Hr.).
Potrivit Cărţilor Paralipomena, profetul Isaia ar fi scris viaţa regilor
Ozia şi Iezechia.
Din datele menţionate reiese că Isaia a trăit în perioada de apogeu a
puterii asiriene, a cărei dominaţie ajunsese până la hotarele Egiptului.
Mai mulţi regi din această epocă: Ţiglat Pliezar III, Salmanasar IV,
Sargon şi Senaherib au influenţat direct mersul celor două mici state israelite,
dând lovituri grele Israelului, care s-au terminat cu prăbuşirea regatului în
anul 722 î.Hr. Şi pentru regatul lui Iuda această perioadă a fost foarte grea,
însă deznodământul nu a fost atât de aspru şi de curând.
Toate aceste evenimente au amprentat scrierea lui Isaia, profetul s-a
implicat direct şi activ în toate aceste nenorociri, i-a îndemnat, i-a mustrat şi
i-a încurajat pe compatrioţii săi, asumându-şi un rol, atât religios, cât şi
politic, considerabil.
Curs
124
Autoritatea profetului Isaia era deosebită, la fel şi influenţa sa, cu
toate că au existat şi cazuri în care sfaturile sale nu a fost luate în seamă, aşa
cum s-a întâmplat cu regele Ahaz.
În timpul domniei lui Ahaz, regatul Iuda a fost nevoit să facă faţă unei
alianţe între regele Damascului şi regele Israelului, care doreau să cucerească
Ierusalimul şi să împartă regatul iudaic.
Situaţia era critică, iar profetul Isaia intervine prompt, îndemnând
regele şi poporul la rezistenţă, recomandându-le încredere în Dumnezeu şi
vestind prăbuşirea celor doi regi aliaţi. Însă Ahaz refuză sfaturile şi sugestiile
profetului, considerând că e mai eficient să apeleze la ajutorul Asiriei.
Hotărârea lui Ahaz este prielnică imperiului asirian, iar regele Ţiglat Pliezar
profită de ocazie pentru a înainta către hotarele Egiptului. Regatul sirian de
Damasc este cucerit, iar Israelul ajunge în poziţia de stat vasal Asiriei.
Profetul Isaia condamnă politica regelui Ahaz ca fiind contrară
principiilor proclamate de el şi propovăduieşte supunere totală faţă de
Dumnezeu şi aşezarea sub ocrotirea Lui, nu sub aceea a unei puteri lumeşti.
Regele Iezechia (Hischia), succesorul lui Ahaz, a avut o atitudine
diferită faţă de profet, arătându-i stimă şi bunăvoinţă. Însă, din punct de
vedere politic, şi concepţia lui Iezechia a fost distinctă de cea a profetului, el
căutând susţinere din partea Egiptului. Regatul Babilonului se află în plină
ascensiune, iar solii babilonieni, trimişi cu scopul de a se documenta asupra
bogăţiilor statului iudeu, sunt primiţi de regele Iezechia, la Ierusalim, cu mare
pompă, motiv din care Isaia îl mustră pe regele iudeu (Is. 29, 1 ş.u.).
În anul 701 î.Hr., armata asiriană condusă de Senaherib invadează
teritoriul iudaic, cetăţile sunt cucerite, Ierusalimul asediat, regele umilit, ţara
pustiită. În această situaţie tragică, Isaia are un rol deosebit, el ridică moralul
regelui şi al poporului şi, atunci când totul părea pierdut, profetul vesteşte că
Curs
125
armata asiriană şi regele invadator se vor întoarce pe unde au venit, ceea ce s-
a şi întâmplat.
Acesta este cadrul istoric în care profetul Isaia şi-a desfăşurat
activitatea. Cuvântările sale depăşesc însă epoca în care au fost rostite, având
un caracter şi o valoare mult mai înaltă, Isaia dând glas unor adevăruri şi
principii universal valabile.
În ceea ce priveşte importanţa religioasă a profetului Isaia ea este
deosebit de mare. Prin întreaga sa activitate Isaia a realizat o înnoire şi o
întărire a vieţii religioase a poporului său, iar în plan doctrinar contribuţia sa
este cu totul remarcabilă.
2. Împărţirea şi cuprinsul cărţii
Cuvântările cuprinse în cartea lui Isaia au fost rostite şi scrise într-un
timp îndelungat, cca. 40-50 ani.
Ordinea în care sunt expuse profeţiile nu este cea cronologică, ci a
fost avut în vedere şi cuprinsul acestor profeţii.
Cartea lui Isaia poate fi împărţită în două secţiuni:
a) Cap. 1-35 – cuvântări adresate contemporanilor;
b) Cap. 40-65 –tratează despre mântuirea drepţilor (se pare că această
parte nu a fost prezentată oral);
Între cele două părţi este inserată o secţiune istorică din timpul regelui
Hischia, cap. 36-39.
Tema generală a cărţii şi scopul ei sunt redate prin cuvintele: Sionul
se va răscumpăra prin judecată şi cei întorşi ai lui prin dreptate (1, 27).
Partea I–cap. 1-35
În această primă parte sunt expuse profeţii şi cuvântări rostite în
diferite împrejurări.
Cap. 1-6 –alcătuiesc o introducere generală
Curs
126
 Cap. 1 cuprinde cuvântări care, deşi nu sunt primele în ordine
cronologică, sunt astfel aşezate printru că expun rezumativ
principalele idei ale profetului;
 Cap. 2-5 cuprind profeţii din vremea lui Iotam; cap 5 (parabola
viei) poate fi privit ca un supliment la introducere;
 Cap. 6 cuprinde viziunea inaugurală, ea este prima în timp şi
conferă acestei cărţi un caracter deosebit;
Cap. 7-12 –cuprind:
 cuvântări rostite în timpul războiului siro-eframit (735-734 î.Hr.);
 se prezice prăbuşirea statului Israel, a Asiriei şi a Siriei;
 se vesteşte Naşterea lui Emanuel din Fecioară (7, 14);
 se vorbeşte despre împărăţia mesianică, Mesia este prezentat ca

Domn al păcii, El Se va naşte în condiţii modeste, dar va poseda
plenitudinea darurilor Duhului Sfânt, va guverna cu dreptate şi va
instaura o pace desăvârşita în lume;
 cântarea de mulţumire a celor răscumpăraţi;
Cap. 13-27 –cuprind:
 10 profeţii de ameninţare împotriva a diferite popoare şi regate:
Babilon, Asiria, Filistia, Moab, Siria şi Damasc, Israel, Etiopia,
Edomul şi Arabia, rostite în timpul regelui Hischia ;
 este anunţată pedepsirea Ierusalimului şi a Tirului ;
 cap. 24-27 au un cuprins eshatologic şi apocaliptic, Isaia vorbind
despre judecata universală şi instaurarea împărăţiei mesianice;

 cântarea celor aleşi ;
Cap 28-35
 serie de cuvântări împotriva politicii egiptofile a regatului Iuda,
profetul arată că această alianţă este contrară voinţei divine;
Curs
127
 datorită alianţelor cu străinii regatul Israel este ameninţat cu
ruina, ameninţările încep cu „vai”;

 cap 34-35 au trăsături eshatologice: se vorbeşte despre judecata
şi pedeapsa tuturor popoarelor, dar mai ales a Edomului ;
Partea a II-a –cap. 40-66

Această parte cuprinde, în general, profeţii de mângâiere şi îndemnuri
profetice. Ideea generală: cei întorşi se vor converti întru dreptate şi vor da
slavă lui Dumnezeu.
Profetul vorbeşte despre lucrarea atotputernică a lui Dumnezeu în
problema răscumpărării, despre pedeapsa păcatului şi judecata asupra
popoarelor, despre Mesia şi împărăţia Sa.
Cap 40-48
 tratează despre deşertăciunea idolilor;
 se vorbeşte despre eliberarea din captivitatea Babilonului şi de
sub robia păcatului;
 regele Cirus este numit alesul lui Dumnezeu;
 este anunţată eliberarea lui Israel şi, în acelaşi timp, este vestită
convertirea popoarelor, precum şi căderea Babilonului şi a
idolilor săi;
Cap 49-57
 tratează despre Robul Domnului (Ebed Iahve), despre chipul
lui Mesia în suferinţă şi despre opera Sa mântuitoare, precum
şi despre slava noului Ierusalim;
Cap 58-66
Curs
128
 înfăptuirea împărăţiei mesianice, convertirea popoarelor,
adorarea lui Dumnezeu în Ierusalim ;
3. Scopul cărţii
În profeţia lui Isaia există multe cuvântări de ameninţare, însă scopul
cărţii este, în general, consolator, motiv din care Isaia a fost numit „profetul
îndurării divine”.
Isaia anunţă judecata asupra poporului ales, precum şi asupra
celorlalte popoare. Judecata şi pedepsele ce vor urma, deşi au scopul de a-i
pierde pe cei păcătoşi, totuşi, ele au şi menirea de a-i mântui pe cei care, în
urma căinţei, se vor întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Nici popoarele
păgâne nu vor fi total distruse, cei rămaşi vor deveni părtaşi la binefacerile
împărăţiei mesianice.
4. Valoarea doctrinara a cărţii

Profetul Isaia a dezvoltat o teologie speculativă despre Dumnezeu,
despre însuşirile Sale şi despre raporturile Lui cu lumea.
Din cartea acestui profet se desprinde cu mare claritate învăţătura
despre însuşirile lui Dumnezeu. Profetul redă: unitatea, atotştiinţa,
atotputernicia, dreptatea, suveranitatea absolută, providenţa universală,
infinita sfinţenie a lui Iahve, în contrast cu deşertăciunea şi nulitatea idolilor.
Toate aceste însuşiri sunt puternic reliefate, însă asupra sfinţeniei divine, Isaia
stăruie în mod deosebit. Cu privire la acest aspect, profetul promovează o
Curs
129
nouă expresie, care îi devine specifică, anume “Sfântul lui Israel”, în cartea
sa aceasta fiind denumirea lui Dumnezeu.
Profetul Isaia învaţă că Dumnezeu a ales dintre toate popoarele pe
Israel şi a intrat într-o legătură specială cu el, i-a dat o Lege şi o învăţătură pe
care toţi trebuie să o împlinească (1, 2-4; 2, 5-6; 5, 1-7; 19, 25).
Profetul subliniază faptul că îndeplinirea legilor morale este
superioară aducerii de sacrificii: „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor
voastre?- zice Domnul. Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt
dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de sărbători nu le mai
pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire... Când înmulţiţi rugăciunile
voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge: spălaţi-vă, curăţiţi-
vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei! Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi
binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului,
apăraţi pe văduvă” (1, 11-17).
Sacrificiile nu sunt respinse, ci doar este subliniat primatul moral în
cult, arătându-se că sacrificiile sunt total ineficiente dacă sunt lipsite de
aportul unei pietăţii izvorâte din puritatea inimii.
Isaia vorbeşte despre Templul din Ierusalim ca fiind singurul loc al
cultului legitim, moştenitor legal al Cortului Sfânt.
Profetul spune că Israelul păcătos, vinovat şi necredincios va fi aspru
pedepsit şi îşi va ispăşi prin multe suferinţe fărădelegile. Totuşi, planurile
Providenţei se vor împlini: Israel va supravieţui şi va deveni sâmburele unui
nou popor.
Cea de a doua parte a cărţii lui Isaia are 3 idei deosebite:
 Transcendenţa lui Dumnezeu –este pusă într-un contrast izbitor cu
neputinţa şi nimicnicia idolilor popoarelor păgâne;
Curs
130
 Opera de mijlocire a lui „Ebed Iahve” –Acesta, prin suferinţele Sale,
va împăca lumea cu Dumnezeu;
 Învăţătura despre universalitatea mântuirii –condiţiile dobândirii
mântuirii sunt: întoarcerea sinceră la Dumnezeu, căinţa plină de
zdrobirea inimii şi împlinirea dreptăţii;
5. Caracteristica profeţiilor mesianice
Cartea lui Isaia este deosebit de bogată în locuri mesianice, autorul ei
fiind considerat profetul mesianic prin excelenţă.
Inspirat de Dumnezeu, profetul Isaia a prezis pe Mesia şi împărăţia Sa
cu o uimitoare claritate şi cu atât de multe detalii încât, cu îndreptăţire, Sfinţii
Părinţi l-au numit Evanghelistul Vechiului Testament.
Isaia vorbeşte despre acel “rest” care va fi mântuit, sâmbure al unui
nou popor, iar cu acesta Iahve va încheia un nou legământ, de binefacerile
căruia se vor putea împărtăşi toate popoarele. Dumnezeu va întemeia o
împărăţie a sfinţeniei şi a dreptăţii, iar această împărăţie va fi universală.
Profetul anunţă sosirea unei noi ordini în lume şi Îl înfăţişează pe
promovatorul ei, regele Mesia, Emanuel, fiul Fecioarei, din tulpina lui Iesei,
tatăl lui David. Mesia este trimis spre a lumina poporul Israel şi a răspândi
această lumină până la marginile pământului.
Capitolele 6-12 se numesc şi „Cartea lui Emanuel”.
Profeţiile mesianice expuse în prima parte a cărţii lui Isaia oferă
informaţii mai ales despre persoana şi funcţiile regale ale lui Mesia, iar în cea
de a doua parte a cărţii, Mesia este înfăţişat, îndeosebi, sub denumirea de
Ebed Iahve, în funcţia Sa de învăţător şi mijlocitor al mântuirii.
Opera Sa de răscumpărare, în calitate de Ebed Iahve, se va realiza
prin oferirea propriei Sale persoane jertfă de bună voie, expiatoare, pentru
păcatele omenirii.
Curs
131
6. Valoarea literară a cărţii
Limba cărţii lui Isaia este ebraica clasică şi se distinge prin puritate,
eleganţă şi vioiciune. Stilul se caracterizează prin varietatea imaginilor, prin
supleţea expresiilor şi, în acelaşi timp, prin puterea şi adâncimea gândirii.
Scriitorul se distinge şi prin folosirea tuturor mijloacelor literare. El
captivează, oferă surprize, menţine atenţia, adaptează vorbirea sa la
împrejurările date. Isaia a fost un strălucit orator şi un distins poet.
În cartea profetului Isaia este întruchipat genul limbii clasice ebraice.
Profetul Ieremia
1. Viaţa, personalitatea şi epoca profetului

Numele profetului Ieremia este plin de semnificaţii, „Ieremiahu”,
derivat de la verbul „rama”(=a arunca, a izgoni), înseamnă „Domnul a
aruncat” sau „Domnul a izgonit”, adică Iahve l-a izgonit pe poporul Său.
Acest nume era destul de comun la vechii evrei.
Cartea apare cu acest nume atât în Textul Masoretic, cât şi în
Septuaginta şi Vulgata.
Autorul acestei cărţi menţionează în scrierea sa şi date autobiografice.
Ieremia, fiul lui Hilchia, provine dintr-o familie preoţească originară din
cetatea levită Anatot, cetate situată la cca. 4 km nord-est de Ierusalim, în
seminţia lui Veniamin (1, 1). Locuitorii acestei cetăţi manifestau sentimente
duşmănoase faţă de Ieremia (11, 21-13), dar el nu va întrerupe legăturile cu
locul natal, deşi activitatea sa profetică se desfăşoară în Ierusalim. Şi locuitorii
din Ierusalim par a nutri pentru profet un fel de dispreţ, întrucât ei îl numesc
Curs
132
„Ieremia din Anatot”. Se apreciază că profetul locuia când în Ierusalim, când
în Anatot.
Din poruncă divină, profetul Ieremia nu s-a căsătorit niciodată (16, 1-
2), Dumnezeu alegându-l pentru misiunea profetică chiar înainte de a se fi
născut (1, 5) şi încredinţându-i efectiv această misiune în cel de al 13-lea an al
domniei regelui Iosia, adică pe la 627-626 î.Hr (1, 1; 25, 3). În acest moment,
Ieremia va fi fost foarte tânăr, probabil avea în jur de 20 ani, întrucât,
înspăimântat de importanţa şi responsabilitatea misiunii la care este chemat, el
se scuză iniţial, afirmând că este prea tânăr pentru a o îndeplini cu succes (1,
6). Se apreciază că Ieremia s-a născut pe la anul 650 î.Hr.
Activitatea profetului Ieremia se întinde de-a lungul a peste 40 ani,
până la dărâmarea Ierusalimului, deci după 586 î.Hr. El şi-a îndeplinit
misiunea sub domniile succesive a 5 regi: sub Iosia 17 ani, sub Ioahaz 3 luni,
sub Ioachim 11 ani, sub Iehonia 3 luni şi sub Sedechia 11 ani.
După dărâmarea Ierusalimului, Ieremia a fost martorul străduinţelor
lui Godolia, guvernator ucis de un complot israelit. După moartea acestuia,
evreii rămaşi în Iudeea sunt nevoiţi să se refugieze în Egipt şi îl silesc pe
profet să-i urmeze.
Ieremia moare în împrejurări necunoscute, o puternică tradiţie afirmă
că ar fi fost ucis cu pietre în Egipt, iar o altă tradiţie vorbeşte despre luarea
profetului de către Nabucodonosor şi ducerea sa în Babilon, unde ar fi murit
la adânci bătrâneţi.
Profetul Ieremia îşi desfăşoară activitatea într-o perioadă critică din
istoria poporului evreu, perioadă în care şi imperiile învecinate cunosc
profunde transformări. Cartea sa ajută la înţelegerea evenimentelor istorice
petrecute în acel timp.
Curs
133
Asiria intră în decadenţă şi se prăbuşeşte, Ninive cade în anul 612
î.Hr., iar ultimele rămăşiţe ale armatei asiriene sunt distruse în 608 î.Hr., în
oraşul Haran. Locul imperiului asirian este luat de Babilon, care prin regii
Nabupolosar şi apoi, de la 605 î.Hr., Nabucodonosor, face tot felul de alianţe
şi coaliţii cu popoarele supuse de asirieni, spre a le folosi împotriva Israelului
şi Egiptului. Egiptul îşi extinde graniţele.
Pe plan intern, situaţia regatului Iuda era una deosebit de grea.
Regele Manase (693-639 î.Hr.) este un rege idolatru, iar fiul şi
succesorul său, Amon, îşi urmează tatăl şi chiar îl întrece în fărădelegi.
Iosia este un rege pios şi iubit de popor, cu o domnie îndelungată, el
îşi aduce aminte de Dumnezeul poporului Israel, face 2 reforme ale cultului
(în anii 12 şi 18 de domnie), reforme la care îşi va fi adus un aport substanţial
şi profetul Ieremia care acum îşi începe activitatea. Spre disperarea poporului,
regele Iosia moare în anul 609 î.Hr., în lupta de la Meghido, atunci când, în
postura de aliat al Babilonului, el se opune trecerii faraonului Neco II, care
dorea să ajute armata asiriană asediată la Haran.
Urmează la tron Ioahaz, fiul lui Iosia, dar, după numai 3 luni,
faraonul Neco II îl trimite prizonier în Egipt.
Ioachim este fratele şi succesorul lui Ioahaz, ridicat pe tron de acelaşi
faraon, şi el va domni între anii 608-597 î.Hr. Ioachim este descris ca un om
rău, crud, avar şi prigonitor de profeţi. Profetul Ieremia are mult de pătimit
din cauza acestui rege.
După lupta de la Carchemiş (604 î.Hr.), unde Neco II este învins de
Nabucodonosor, Ieremia primeşte poruncă să-şi scrie toate profeţiile rostite
până atunci, tocmai pentru a-l convinge pe rege că rugăciunea şi pocăinţa îl
vor salva, nu alianţele cu statele străine. Regele şi poporul trebuiau să se
căiască de greşelile lor, pentru ca pedeapsa divină să se abată de la ei.
Curs
134
Porunca divină este îndeplinită de Ieremia cu ajutorul ucenicului său
Baruh. Cartea astfel rezultată a fost citită de Baruh înaintea curtenilor regelui,
apoi a fost prezentată acestuia, care, supărat de cuprinsul ei, o pune pe foc.
Ieremia îi dictează lui Baruh, din memorie, toate cele cuprinse în cartea
distrusă de rege, făcând şi unele completări. Pentru fapta sa, Ioachim va fi
pedepsit, iar pedeapsa îi este prezisă de Ieremia: regele Babilonului va
distruge ţara.
Prezicerea se îndeplineşte întocmai, în anul 605 î.Hr. Nabucodonosor
vine şi cucereşte Ierusalimul, impune tribut lui Ioachim, iar o parte din
nobilimea tânără, printre care şi viitorul profet Daniel, este deportată în
Babilon. Acest eveniment marchează începutul celor 70 ani de captivitate, pe
care i-a prezis Ieremia (25, 1-8 ş.u.).
Regele Ioiachim speră încă în ajutorul Egiptului şi refuză să plătească
tribut Babilonului, motiv din care Nabucodonosor vine din nou, pustieşte ţara,
jefuieşte templul şi îl pedepseşte pe rege.
La tron urmează Iehonia, fiul lui Ioachim, deportat şi el, după doar 3
luni, în Babilon, împreună cu o bună parte din populaţia ţării –anul 597 î.Hr.
Ultimul rege al lui Iuda a fost Sedechia (597-586 î.Hr.), cel de al
treilea fiu al lui Iosia. Regele Sedechia a dat dovadă de un caracter slab,
nestatornic, influenţabil, şi a refuzat să asculte sfaturile profetului Ieremia,
care îl îndemna să se supună şi să fie credincios lui Nabucodonosor, deoarece
acesta îndeplineşte o poruncă dumnezeiască. Influenţat de pseudo-profeţi,
Sedechia îşi pune speranţa în ajutorul egiptenilor şi aşteaptă ca aceştia să-i
elibereze ţara. Sub influenţa aceloraşi profeţi falşi, regele Sedechia îl
pedepseşte pe Ieremia, aruncându-l în închisoare şi apoi într-o groapă.
Politica regelui Sedechia se soldează cu prăbuşirea statului şi a cetăţii
Ierusalimului. Nabucodonosor invadează pentru a 3-a oară ţara, după 8 luni de
Curs
135
asediu dărâmă zidurile cetăţii şi cucereşte Ierusalimul, distruge şi incendiază
templul, ducând populaţia în exil -anul 586 î.Hr. Prins pe când încerca să fugă
din cetate, Sedechia este dus la Nabucodonosor care îi ucide copiii, apoi îi
scoate ochii. Regatul este pus sub guvernarea unui personaj important,
Godolia, însă spiritul naţionalist al evreilor aduce moartea guvernatorului şi
refugierea populaţiei în Egipt.
Viaţa profetului Ieremia a fost deosebit de tragică, el îşi serveşte cu
credinţă fermă, vreme de peste 40 ani, poporul şi ţara.
A fost maltratat, înfruntat şi desconsiderat, chiar aruncat în temniţă,
însă el s-a străduit permanent să salveze poporul şi cetatea Ierusalimului, s-a
rugat continuu pentru iertarea compatrioţilor săi, remarcându-se printr-un
deosebit devotament şi o mare tărie de caracter.
Neînţeles de contemporanii săi, care nu s-au străduit să-i pătrundă
punctul de vedere politic, având potrivnică chiar şi tagma preoţească, ce
prefera să fie în bune relaţii cu regele, suferind mult din cauza pseudo-
profeţilor, Ieremia este un exemplu de credinţă statornică, de abnegaţie şi
curaj. Abia generaţiile următoare şi-au dat seama de personalitatea deosebită a
profetului martir.
Pe plan religios, Ieremia este egal în importanţă cu Isaia.
În cartea profetului Ieremia găsim importante idei religioase.
Profetul subliniază în mod deosebit faptul că sacrificiile şi cultul
întreg au valoare doar în măsura în care sunt izvorâte din sentimente morale
corespunzătoare. De asemenea, Ieremia arată că templul sfânt nu oferă o
implicită ocrotire divină, ci este absolut necesar ca locuitorii Ierusalimului să
fie aşa cum îi doreşte Dumnezeu. Profetul arată că Iahve este Stăpânul
universului, Lui i se supun toate popoarele, chiar dacă nu-L cunosc, căci El le
Curs
136
dirijează cum vrea, iar alianţele umane nu trebuie să înlocuiască credinţa în
Dumnezeu.
Ieremia prezice şi el pe Mesia şi împărăţia Sa, fiind primul profet care
anunţă, în cuvinte clare, încheierea unui Nou Legământ, ce va înlocui
legământul sinaitic, iar acest Nou Legământ va fi superior, sub aspectul
sfinţeniei şi al apropierii de Dumnezeu, celui Vechi.
2. Textul cărţii
Textul cărţii lui Ieremia are o caracteristică inedită, anume s-a păstrat
în dublă recenzie: cea ebraică şi cea alexandrină.
Între cele 2 recenzii nu există deosebiri de fond, ci doar de poziţionare
şi extensiune. Acestea din urmă sunt într-adevăr importante şi ele au fost
cunoscute şi remarcate de Origen şi Fer. Ieronim.
În privinţa poziţionării, diferenţele sunt date de faptul că, în textul
ebraic, profeţiile rostite împotriva popoarelor străine se găsesc la sfârşitul
cărţii, în timp ce Septuaginta le plasează la mijlocul cărţii. Se crede că,
această schimbare a capitolelor, ar fi opera masoreţilor.
Sub aspectul extensiunii, se poate constata că textul grecesc, în
comparaţie cu cel ebraic, este mult mai scurt. Septuaginta omite cuvinte,
versete, chiar lungi pasaje, astfel încât din acest text lipsesc peste 2.700
cuvinte, adică 1/8 din carte.
Pentru justificarea acestor deosebiri, unii exegeţi presupun existenţa
unei duble recenzii ebraice: palestiniană şi egipteană, considerând că Textul
Masoretic ar avea la bază recenzia palestiniană, în timp ce Septuaginta s-ar
baza pe cea egipteană, al cărei text era mult mai scurt. Alţi exegeţi apreciază
că ipoteza cu privire la o dublă recenzie ebraică nu este veridică şi consideră
diferenţele semnalate ca fiind exclusiv opera traducătorului direct, care ar fi
Curs
137
omis cuvintele ce i s-au părut de prisos. O altă opinie este aceea că ar fi existat
două colecţii independente ale scrierilor lui Ieremia, în limba ebraică: prima
cuprinzând texte profetice, iar cea de a doua texte profetice şi istorice din
ultimii ani ai activităţii sale. Amândouă colecţiile ar fi fost traduse în greceşte
de către traducători diferiţi, cu această ocazie cea de a doua colecţie fiind
prescurtată. Se mai crede şi că textul grecesc este o prescurtare a celui ebraic.
În orice caz, atât recenzia ebraică, cât şi cea alexandrină, trebuie
admise ca autentice, ambele servesc pentru aflarea textului original, însă nici
una din ele nu este identică cu textul autograf.
Cartea lui Ieremia cuprinde cuvântări şi profeţii rostite în curs de 40
ani (626-586 î.Hr.), precum şi pericope istorice care lămuresc şi întăresc
profeţiile. „Plângerile lui Ieremia” reprezintă un adaos la cartea lui Ieremia,
el este atribuit perioadei imediat următoare anului 586 î.Hr., autenticitatea este
discutabilă.
Spre deosebire de alte scrieri profetice, Ieremia menţionează în cartea
sa numeroase date autobiografice, chiar referinţe cu privire la alcătuirea cărţii.
4. Stilul cărţii
Stilul cuvântărilor lui Ieremia este mai puţin clasic şi mai puţin
îngrijit decât cel al lui Isaia. Ieremia foloseşte o adresare simplă şi naturală,
expunerea impresionând prin spontaneitate şi elocinţă. Uneori, întâlnim
anumite repetări, în scopul dezvoltării unor idei.
În scrierea lui Ieremia, cuvântările au fost poziţionate după criteriul
cronologic, dar, pe alocuri, apare şi o dorinţă de sistematizare, în detrimentul
cronologiei. Cuvântările profetice alternează cu elemente narative.
Curs
138
5. Împărţirea cărţii
Cuprinsul cărţii lui Ieremia poate fi structurat astfel:
Introducere–Cap. 1,1-10
 expune vocaţia profetului şi schiţarea misiunii şi propovăduirii
sale ;
Partea I –Cap. 2, 1-29, 32 –cuprinde profeţii de ameninţare
 profetul condamnă perfidia şi ingratitudinea poporului biblic
faţă de iubirea deosebită pe care i-a arătat-o Dumnezeu şi
combate vehement lipsa de pocăinţă, încrederea în cultul extern
şi în observarea Legii fără schimbarea interioară a omului;
 sunt anunţate pedepse pentru călcarea Legământului; casa lui
David va fi pedepsită, la fel preoţii şi profeţii falşi, precum şi
întreg Ierusalimul ; datorită acestor profeţii, Ieremia este
aruncat în închisoare;
 Ieremia spune că mijlocirea sa prin rugăciune la Dumnezeu este
fără efect şi anunţă pedepsirea poporului, indicând totodată şi
cauzele ei: idolatria şi călcarea legilor;
 prin două fapte simbolice, profetul arată că pedeapsa este
inevitabilă şi ea va veni prin intermediul babilonienilor; prin
simbolul olarului se arată că, precum olarul poate modela vasul
de lut după voia sa, tot aşa şi Dumnezeu poate să-Şi retragă
ameninţările şi pedeapsa, dacă poporul îşi recunoaşte vina şi se
căieşte sincer; simbolul vasului sfărâmat de profet indică
destrămarea statului şi soarta poporului; Ieremia este închis şi
prigonit ;
Curs
139
 urmează o serie de profeţii ce sunt adresate îndeosebi casei lui
David, profeţii împotriva lui Sedechia, împotriva păstorilor răi
şi împotriva întregului popor biblic; profetul anunţă că
urmaşilor nedemni ai lui Sedechia li se va opune sămânţa cea
dreapta a lui David;
 în anul 4 al domniei regelui Ioachim, profetul Ieremia anunţă
cei 70 ani de captivitate babilonică, judecata împotriva
popoarelor şi dărâmarea templului ;
 spre sfârşitul acestei prime părţi găsim o serie de cuvântări
împotriva pseudo-profeţilor ;
Partea a II-a –Cap. 30, 1 -33. 36 –cuprinde profeţii cu privire la mântuirea
mesianică
 se vorbeşte despre restaurarea întregului popor Israel;
 se tratează despre Noul Legământ ;
 printr-o acţiune simbolică –cumpărarea unei bucăţi de pământ de
către profetul aflat în închisoare– este prezisă eliberarea
poporului şi întoarcerea din captivitate;
 poporului pocăit i se vesteşte restaurarea; Ieremia arată că
Odrasla dreptăţii va ieşi din casa lui David, iar sămânţa ei nu se
va putea număra;
Partea a III-a –Cap. 34, 1-45, 5 –ultimele profeţii şi soarta profetului
 profeţie împotriva lui Sedechia şi a poporului, din cauza călcării
legământului ;
 este prezisă pedeapsa ce va veni asupra lui Ioachim pentru
arderea cărţii;
 se vorbeşte despre dărâmarea cetăţii şi salvarea lui Ieremia şi se
descrie soarta tragică a lui Sedechia şi a fiilor acestuia;
Curs
140
 uciderea guvernatorului Godolia şi refugierea iudeilor în Egipt,
Ieremia este dus şi el în Egipt ;
 sunt prezentate ultimele cuvântări împotriva Egiptului şi a
iudeilor, dar şi cuvinte de mângâiere pentru ucenicul Baruh ;
Partea a IV-a –Cap. 46, 1-51, 64 –profeţii împotriva popoarelor străine,
duşmane poporului biblic
 profeţii împotriva: Egiptului, Filistenilor, Moabului, Amonului,
Iudumeii, Damascului, Arabiei, Elamului, Babilonului ;
Cap. 52, 1-34 reprezintă un adaos istoric ce tratează despre eliberarea
regelui Ioachim din închisoare. Se pare că este vorba despre o reproducere a
textului din 4 Regi 24, 18-25, 30.
Autoritatea cărţii lui Ieremia este mai presus de orice îndoială, dat
fiind că Mântuitorul Însuşi citează din cartea acestui profet : „Scris este: Casa
Mea, casă de rugăciune se va chema ; dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari”
(Matei 21, 13; cf. Ir. 7, 11).
Evanghelistul Matei afirmă că profeţiile lui Ieremia s-au împlinit cu
prilejul uciderii pruncilor, precum şi cu prilejul cumpărării ţarinei olarului.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre Noul Legământ, se referă la
profetul Ieremia.
Şi alte cărţi ale Vechiului Testament dau mărturie despre autoritatea
divină a profeţiilor lui Ieremia, în 2 Paralipomena şi în Ezdra se spune că
Dumnezeu l-a ridicat pe regele Cirus ca să împlinească profeţia lui Ieremia.
Profetul Daniel a înţeles că trebuiau să treacă 70 ani, aşa cum a fost
cuvântul Domnului către Ieremia, de la dărâmarea Ierusalimului şi până la
întoarcerea din robie.
Curs
141
7. Valoarea doctrinară a cărţii

Privită în linii mari, doctrina teologică a profetului Ieremia nu se
deosebeşte de doctrina altor profeţi, însă se poate vorbi şi de anumite trăsături
particulare, specifice acestei cărţi.
Dumnezeu este conceput ca o realitate vie şi eternă, iar în raport cu
Iahve, divinităţile păgâne sunt doar nimicuri neputincioase, create de mâinile
omului.
Iahve este Creatorul universului pe care l-a organizat prin
înţelepciunea Sa. El este Stăpân al naturii şi conducător al popoarelor care
împlinesc planurile Providenţei Sale. Din această perspectivă, Nabucodonosor
nu este decât un instrument al voinţei divine.
Nimeni nu poate fi comparat cu Iahve, El este atotprezent în cer şi pe
pământ, ştiinţa Lui este fără margini, El cercetează fiinţa şi gândurile
oamenilor, vede toate faptele oamenilor, la El nimic nu este cu neputinţă, iar
judecăţile Sale sunt absolut drepte, răsplătind fiecăruia după faptele sale.
Iahve este milostiv şi îndelung răbdător, iar pedepsele pe care le aplică au
doar scopul de a-l îndrepta pe cel vinovat.
Idolatria şi jertfele umane aduse lui Moloh şi Baal, sunt urâciune
înaintea lui Iahve.
Iahve condamnă formalismul religios şi apreciază curăţia inimii şi
respectarea legii morale.
Deşi, în concepţia lui Ieremia, Iahve este transcendent, totuşi El nu
este un Dumnezeu rece, abstract şi îndepărtat, ci Iahve este fiinţa supremă,
Curs
142
suverană, totdeauna vie, care urmăreşte neîntrerupt viaţa şi conduita
poporului.
În personalitatea lui Ieremia se pot deosebi două tendinţe: una spre
individualism, alta spre universalism. Dacă profeţii anteriori au avut în vedere
în special poporul Israel, Ieremia pare hotărât sa fie profet „peste neamuri şi
peste regate”.
Profetul Ieremia arată că omul credincios poate avea o relaţie directă
cu Dumnezeu, vorbeşte despre o religie individuală, fapt ce va ajuta pe evreii
aflaţi în captivitate să depăşească momentul critic generat de imposibilitatea
de a împlini prevederile cultului, legat de Templu, şi să nu cadă în idolatrie, ci
să rămână statornic în Legea lui Iahve.
7. Concepţia mesianică
În cartea profetului Ieremia găsim date profetice noi cu privire la
persoana şi lucrarea lui Mesia. Referindu-se la Mesia, profetul spune:
„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va
ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe
pământ” (23, 5). Ieremia afirmă astfel descendenţa davidică a lui Mesia şi
reliefează două caracteristici esenţiale ale împărăţiei mesianice: dreptatea şi
pacea.
Prin mijlocirea lui Mesia, Dumnezeu va încheia un Nou Legământ:
„Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui
Iuda un legământ nou (berith hadaşa), însă nu ca legământul pe care l-am
încheiat cu părinţii lor (...) Pune-voi legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor
voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (31, 31-33).
Ieremia este primul profet care anunţă, în termeni fără echivoc, încheierea
unui Nou Legământ, un legământ sensibil diferit de cel încheiat cu părinţii,
Curs
143
adică de cel mozaic, în care Moise a fost reprezentantul legal al poporului
Israel. Legământul sinaitic, încălcat în repetate rânduri de israeliţi, era lipsit
de puterea de a aduce desăvârşirea spirituală. Vechiul legământ, cu legile sale
scrise pe tablele de piatră, nu putea influenţa întregul complex al vieţii
omeneşti, orientarea sa fiind din exterior spre interior. Noul Legământ, aşa
cum vesteşte Ieremia, va aduce legea Domnului înscrisă în inimile oamenilor,
va realiza transformarea sufletelor şi unirea lor intimă cu Dumnezeu.
Sf. Ap. Pavel, la Evrei 8, 8, reproduce textual pe Ieremia şi vede aici abolirea
Legii vechi şi înlocuirea ei cu Legea Nouă a Evangheliei.
În cartea profetului Ieremia este îmbinat armonios înţelesul noţiunilor
de persoană şi lucrare a lui Mesia, Care va întemeia un stat ideal, iar în zilele
acelea va fi mântuit Iuda şi Ierusalimul. Peste acesta va domni dreptatea
asigurată de Odrasla cea dreaptă din David (33, 14-17).
Profetul Iezechiel
1. Viaţa şi epoca profetului
Curs
144
Numele „Iezechiel” înseamnă „Dumnezeu este tare” sau „Dumnezeu
întăreşte”.
Tatăl lui Iezechiel se numea Buzi, însă nu ştim în ce măsură,
calificativul de preot, care urmează după Buzi, se referă la acesta sau la
Iezechiel. Profetul Iezechiel a fost căsătorit, dar nu se ştie dacă a avut copii.
Soţia sa a murit cu puţin timp înainte de căderea Ierusalimului (586 î.Hr.).
Contemporan cu profetul Ieremia, dar mult mai tânăr, Iezechiel este
deportat de către Nabucodonosor în Babilon, în 597 î.Hr., împreună cu regele
Ioachim şi cu o parte din nobilimea ţării. Întreaga misiune profetică Iezechiel
şi-o va desfăşura în Babilon, vocaţia profetică având loc în anul 5 al deportării
sale, adică la 593 î.Hr, deci la vreo 30 ani după momentul chemării lui
Ieremia. Ultima sa profeţie este datată în anul 27 al deportării, adică în 570
î.Hr. Aşadar, activitatea profetică a lui Iezechiel se întinde de-a lungul a 22
ani, adică între 593-570 î.Hr.
Iezechiel a locuit în Tel-Abib, lângă canalul Kebar, localitate în care
se afla o colonie de evrei deportaţi.
Ultima cuvântare a profetului nu marchează sfârşitul vieţii sale, însă
nu ştim cât a mai trăit. O tradiţie iudaică spune că profetul Iezechiel ar fi fost
omorât în Babilon de către un judecător al poporului Israel, pe care profetul
l-ar fi mustrat din pricina practicării idolatriei.
Iezechiel ocupă un loc aparte, deosebit, între ceilalţi profeţi, el fiind
chemat să activeze într-o perioadă extrem de critică din istoria poporului
biblic. Statul antic teocratic era pe punctul de a se prăbuşi, iar profetului îi
este încredinţată sarcina de a-i pregăti pe exilaţi pentru întemeierea unui stat
nou. Prin întreaga sa activitate Iezechiel trebuia să ţină trează nădejdea
exilaţilor într-un viitor mai bun şi să demonstreze că, în ciuda dezastrului
abătut asupra poporului şi a ţării, Dumnezeu este credincios în făgăduinţele
Curs
145
Sale. Având în vedere acest rol deosebit al profetului Iezechiel, el a fost numit
“profetul fidelităţii divine”.
Data cuceririi şi distrugerii Ierusalimului, adică anul 586 î.Hr., separă
activitatea profetului Iezechiel în 2 părţi distincte. În perioada anterioară
acestui eveniment, profetul era privit, de exilaţii printre care îşi desfăşura
misiunea, cu neîncredere, dispreţ şi chiar adversitate, din cauza cuvântărilor
sale pesimiste. Dezastrul petrecut în 586 î.Hr. i-a convins pe deportaţi de
justeţea cuvântărilor lui Iezechiel şi, drept urmare, o reală schimbare se
produce în atitudinea lor, pentru profet începând o fază de încredere şi
popularitate.
Profetul Iezechiel vorbeşte conaţionalilor săi despre o reformă a
sufletelor şi nu se lasă corupt de descurajarea acestora. El are de luptat
împotriva falselor iluzii ale celor deportaţi care, amăgiţi de promisiunile
pseudo-profeţilor, sperau într-o întoarcere iminentă în ţară.
Atunci când totul părea pierdut, Iezechiel vorbeşte despre faptul că
din casa lui David a rămas o Odraslă care, plantată pe un munte înalt, va
umple pământul.
În locul templului şi al cultului distrus, Iezechiel învaţă că va fi un
templu nou, un cult nou, o ordine nouă.
Iezechiel se numără printre marile personalităţi religioase ale
Israelului. Însemnătatea deosebită a acestui profet rezidă în faptul că, datorită
activităţii lui, evreii exilaţi în Babilon nu au fost absorbiţi de păgânism.
Iezechiel a militat pentru practicarea unui cult religios adaptat condiţiilor din
exil şi sprijinit pe îndeplinirea legilor morale.
Curs
146
Cartea profetului Iezechiel abundă în preziceri, acţiuni, viziuni şi acte
simbolice. Întâlnim, de asemenea, şi tablouri pline de imaginaţie. Cartea este
compusă, comparativ cu alte scrieri profetice, mult mai metodic, criteriul
bazal fiind cel cronologic.
Introducere–Cap. 1, 1-3, 21
Este prezentată viziunea inaugurală de chemare a profetului. Slava lui
Dumnezeu manifestată deasupra unui car tras de patru animale vii: om, leu,
taur şi vultur. Are loc instruirea profetului.
Partea I –Cap. 3, 22 -24, 27 –cuprinde profeţii de ameninţare
Distrugerea Ierusalimului şi a regatului este apropiată:
 3, 22–7, 27: profetul anunţă în cuvinte şi simboluri această
distrugere; sunt prezentate o serie de acţiuni simbolice: Iezechiel

se prezintă ca un personaj în care tronează fărădelegea poporului
evreu şi tot el închipuie, prin poziţia persoanei sale înaintea
imaginii cetăţii, asediul care va urma asupra Ierusalimului,
precizând că distrugerea va veni din cauza idolatriei şi anunţând,
printr-o poezie lugubră, promptitudinea şi gravitatea pedepsei
viitoare;
 8, 1–11, 25: viziunea despre căderea Ierusalimului şi cauza
acestei căderi; transportat în spirit în cetatea sfântă profetul vede

cum, pretutindeni, se practica idolatria, motiv din care Dumnezeu
ordonă uciderea locuitorilor şi arderea cetăţii;
Prezicerea captivităţii lui Sedechia şi a poporului, descrierea dezastrului şi a
cauzei calamităţilor:
 12, 1-28: printr-o acţiune simbolică se prefigurează soarta regelui
Sedechia, captivitatea poporului şi distrugerea ţării;
Curs
147
 13, 1–14, 23: cauza primă a nenorocirilor este corupţia
conducătorilor;
 15, 1–17, 24: corupţia întregului popor, simbolizat prin 3
parabole (lemnul viţei de vie, femeia necurată, via), este cea de a

doua cauză a dezastrului ce va urma;
 18, 1–19, 14: Iezechiel îndeamnă poporul la pocăinţă, arătând că
fiecare om este direct răspunzător pentru faptele sale, iar

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca el să se
întoarcă din căile sale cele rele şi, astfel, să fie viu; prin pilda
leoaicei şi a viei, este deplânsă căderea casei regale şi a
poporului;
 20, 1–23, 49: serie de profeţii în care sunt expuse cauzele
pedepselor şi calamităţilor, evidenţiindu-se faptul că pedepsele

duc la îndreptarea poporului şi manifestarea slavei dumnezeieşti;
prin parabola incendiului regiunii de sud este anunţată judecata,
iar prin parabola despre cele 2 femei necredincioase
(Ohola=Samaria şi Oholiba=Ierusalimul) sunt descrise cauzele
pedepselor;
 24, 1-27: în epilog se istoriseşte începutul asedierii Ierusalimului;
Partea a II-a –Cap. 25, 1–32, 32 –cuprinde 7 profeţii de ameninţare contra:

Amonului, Moabului, Edomului, Filistenilor, Tirului, Sidonului, Egiptului.
Toate aceste popoare erau atrase în coaliţia Babilonului.
Partea a III-a –Cap. 33, 1–48, 35 –cuprinde profeţii de mângâiere a
deportaţilor. Se subliniază faptul că Dumnezeu este credincios în făgăduinţele
Sale. Promisiunea şi descrierea mântuirii.
 33, 1-33: poporul este învăţat cum să se împărtăşească de
promisiunile divine; de asemenea, israeliţii trebuie să se lepede
Curs
148
de falsa încredere în descendenţa lor, căci sângele lui Avraam nu
este suficient în sine;
 34, 1-36, 38: Iezechiel Îl anunţă pe Bunul Păstor, noul David,
Care va lua locul păstorilor răi; Edomul va fi distrus, iar Israelul

va fi ridicat la o glorie durabilă;
 37, 1-14: prin 2 parabole, viziunea oaselor celor morţi care
înviază şi unirea în mâna profetului a două toiege, simbolizând

unirea celor două regate, se arată regenerarea şi unirea lui Israel;
 38, 1–39, 29: profetul anunţă că Dumnezeu îi va birui pe
duşmanii Săi, reprezentaţi prin Gog şi Magog, şi face o descriere

a biruinţei;
 40, 1–48, 35: se face o descriere profetică a noului regat al lui
Israel, fiind descris Templul cel nou, cu portice şi vestibule,

sanctuarul propriu-zis şi celelalte edificii; consacrarea noului
templu, unde se întoarce slava lui Dumnezeu; sunt date indicaţii
pentru preoţii şi leviţii noului templu şi pentru jertfe; în final este
descrisă cetatea cea nouă, numită „Dumnezeu este aici” ;
Cartea se caracterizează printr-o abundenţă a viziunilor, a acţiunilor simbolice
şi a parabolelor. Acest mod de exprimare face dificilă interpretarea, lucru
constatat chiar de contemporanii profetului. Sfinţii Părinţi au sesizat şi ei
aspectul neclarităţii acestei cărţi.
3. Limba şi stilul cărţii

Iezechiel nu-i egalează, sub raport lingvistic şi stilistic, pe Isaia sau pe
Ieremia. În scrierea acestui profet întâlnim multe aramaisme, iar exprimarea
este puternică şi vehementă. Iezechiel utilizează frecvent formula: „Aceasta
zice Domnul Dumnezeul meu” (de 100 de ori). Această formulă, precum şi
Curs
149
altele asemănătoare folosite de profet, indică originea mesajului transmis de
Iezechiel. El îşi plasează predica sub autoritatea lui Dumnezeu, considerându-
se doar un intermediar între Iahve şi popor.
Ultimele capitole ale cărţii lui Iezechiel sunt simbolice şi cuprind o
descriere poetică a viitoarei împărăţii mesianice. Iezechiel vorbeşte despre
noul templu care va fi aşezat pe un munte înalt, într-un cadru strălucitor,
despre un nou cult instaurat, despre pământul cel nou, adăpat de un izvor
minunat şi împărţit în mod egal între cele 12 seminţii ale lui Israel şi între
străini. Din aceste descrieri se desprinde ideea de universalitate a împărăţiei
mesianice.
Descrierea viitoarei împărăţii nu trebuie înţeleasă nici în sensul
restabilirii regatului anterior exilului, nici ca un model de templu şi regat
postexilic, ci ca o mare alegorie a erei mesianice.
Cei mai mulţi Sfinţi Părinţi au văzut, în această viziune lui Iezechiel
(cap. 40-48), descrierea alegorică a Bisericii viitoare.
Biserica a considerat, totdeauna, cartea lui Iezechiel ca fiind canonică,
în Noul Testament se face aluzie la profeţiile şi simbolurile acestui profet:
Păstorul cel Bun (In 10, 1 cf. Iz 34, 11), arborele cel mare care creşte din
grăuntele de muştar (Mt 13, 33) se aseamănă cu arborele mesianic de la
Iezechiel (Iz 17, 23).
Datorită numeroaselor viziuni şi acţiuni simbolice, care aduc
dificultăţi în înţelegerea corectă a celor exprimate de profet, în primele secole
ale erei creştine, cartea lui Iezechiel era exclusă, la evrei, de la citire, până la
vârsta de 30 ani.
4. Valoarea teologică a cărţii
Curs
150
Asemenea profeţilor anteriori, Iezechiel predică umilinţa şi speranţa,
ameninţarea şi promisiunea, pedeapsa şi restaurarea.
În privinţa monoteismului, Iezechiel accentuează transcendenţa lui
Iahve, voinţa Lui fiind pentru profet legea supremă. Profetul are rolul de
străjer.
Legătura dintre Iahve şi poporul Său este înfăţişată ca o legătură între
mire şi logodnica sa. Alunecarea în idolatrie echivalează cu ruperea acestei
legături şi este calificată drept adulter, atrăgând, inevitabil, pedeapsa divină:
„Ţi-am făcut un jurământ, am făcut un legământ cu tine, zice Domnul
Dumnezeu, şi tu ai fost a Mea. Dar tu te-ai încrezut în frumuseţea ta şi,
folosindu-te de renumele tău, ai început să te desfrânezi... Pentru aceasta te
voi judeca cum se judecă femeile adultere şi cele ce varsă sânge şi te voi
preda urgiei şi pierzaniei” (16, 8, 15, 38). Bunele raporturi pot fi însă
refăcute, în măsura în care poporul arată pocăinţă şi purificare lăuntrică: „Voi
înnoi aşezământul Meu cu tine şi vei cunoaşte că Eu sunt Domnul” (16, 62).
Profetul stăruie asupra aspectului teleologic al lucrărilor divine: prin
pedepsirea şi salvarea poporului Său, Iahve urmăreşte sfinţenia numelui Său,
ca să se ştie că El este Iahve, iar celelalte popoare, văzând pedeapsa şi
restaurarea, vor recunoaşte sfinţenia şi puterea nu a unui Dumnezeu naţional,
ci a unui Dumnezeu universal.
Iezechiel vorbeşte, de asemenea, despre marea îndurare divină şi
despre valoarea sufletului omenesc.
În mod deosebit, profetul Iezechiel accentuează importanţa suverană a
justiţiei individuale: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea
lui, iar păcătosul care se pocăieşte va dobândi îndurarea divină, Dumnezeu îl
va mântui, îl va purifica de păcatele sale şi îi va da un spirit nou şi o inima
primitoare: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu, şi
Curs
151
nu, mai degrabă, să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? ... Pocăiţi-vă şi
vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, lepădaţi de la voi toate păcatele
voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să
muriţi voi, casa lui Israel? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice
Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!” (18, 23, 31-32).
Cartea profetului Iezechiel este străbătută de un duh al înnoirii. Pe
ruinele crizei religioase, profetul pregăteşte noul aspect religios al omenirii:
altfel de cetate sfântă, alte mijloace de purificare, alt om, cu o inimă înnoită şi
cu un duh nou de viaţă.
5. Idei mesianice
Iezechiel, din acest punct de vedere, se aseamănă, dar se şi
deosebeşte, de profeţii anteriori.
La fel ca şi aceştia, Iezechiel pune restaurarea naţională pe acelaşi
plan cu venirea timpurilor mesianice.
Totuşi, dacă până la el lucrarea divină părea că se va realiza o dată şi
definitiv, Iezechiel arată existenţa unor orizonturi succesive şi vede o eră
mesianică preparatorie, până la triumful definitiv al lui Iahve.
Profetul Iezechiel, în mijlocul profundei crize religioase prin care
treceau conaţionalii săi exilaţi, reînnoieşte promisiunea divină cu privire la
venirea lui Mesia, prezentat drept Acela căruia I se cuvine domnia. Prin
fărădelegile săvârşite, poporul iudeu a încălcat legământul încheiat cu Iahve,
motiv din care peste cetatea Ierusalimului, peste rege şi peste întreg regatul, se
va abate pedeapsa divină:
„Ruină, ruină, ruină voi face-o, vai de ea, aşa va fi până ce va veni Acela
căruia i se cuvine şi o voi da Lui” (21, 27).
Curs
152
Acest text profetic comportă aceeaşi discuţie, ca şi cel din Facere 49,
10, cu privire la sensul de continuitate sau finalitate al expresiei „până ce va
veni”. Exegeţii, în acord cu evenimentele istorice, apreciază că trebuie
considerat sensul de continuitate al expresiei, adică: din punct de vedere
politic, Israel nu se va reabilita prin venirea lui Mesia şi nici nu i se va
recunoaşte primatul religios. Prin urmare, dezastrul nu va înceta, ci chiar va
atinge apogeul în vremea lui Hristos, iar domnia pe care profetul spune că o
va prelua şi o va continua Mesia este cea în plan spiritual, iar nu politic, aşa
cum au crezut iudeii, spre totala lor ruină.
Vorbind despre Mesia, profetul Iezechiel Îl prezintă ca fiind Păstorul
cel Bun, El va conduce turma Sa cu dreptate şi înţelepciune, luând locul
păstorilor răi, care s-au purtat cu cruzime:
„Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie pradă şi voi judeca între
oaie şi oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe
robul Meu David; Acela le va paşte şi El va fi păstorul lor. Şi Eu, Domnul, voi
fi Dumnezeul lor, iar robul Meu David va fi împărat în mijlocul lor; şi voi
încheia cu ele un legământ de pace şi voi îndepărta din ţară orice fiară
sălbatică...” (34, 22-25).
Calificativul ‚David” indică originea după trup a lui Mesia, iar
numirea de „rob” al Domnului, Îi este dată tot după natura Sa umană şi în
sensul că El lucrează din ordinul şi în numele lui Dumnezeu. Sub conducerea
Bunului Păstor, omenirea va fi o unitate din punct de vedere religios. Această
profeţie anunţă şi faptul că, la vremea Sa, Dumnezeu va judeca pe cei buni şi
pe cei răi şi va elibera pe cei buni din suferinţă.
Profetul Iezechiel vorbeşte şi despre o schimbare extraordinară care
se va petrece în omenire în viitor, ea va fi rodul trimiterii unui „duh nou”, ce
va opera restaurarea religios-morală a poporului lui Dumnezeu:
Curs
153
„Vă voi stropi pe voi cu apă curată –zice Domnul –şi vă voi curăţa de toate
întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţa şi vă voi da o inimă
nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă
voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să
umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele” (36, 25-
27)
Ştim că în Vechiul Testament erau impuse anumite spălări, „apa”
fiind simbolul curăţeniei şi al sfinţeniei, umbră a stropirii viitoare.
Spălările Vechiului Testament au mijlocit o curăţire externă, pe când
spălarea făgăduită acum, prin profetul Iezechiel, de către Dumnezeu, va
realiza o purificare internă şi o renaştere spirituală, tocmai de aceea ea va fi
condiţie indispensabilă a dobândirii Împărăţiei cerurilor. Mântuitorul va
spune: „de nu se va naşte cineva din apa şi din Duh, nu va intra în Împărăţia
lui Dumnezeu” (In 3, 5).
Ca şi Ieremia, profetul Iezechiel vesteşte încheierea unui Nou
Legământ, ale cărui atribute esenţiale vor fi pacea, veşnicia, universalitatea şi
realizarea unei maxime apropieri de Dumnezeu:
„Voi încheia legământ de pace, legământ veşnic şi vor avea sfintele Mele
pentru totdeauna în mijlocul lor şi locaşul Meu va fi între voi” (37, 26-27).
Lucrarea mântuitoare a lui Mesia a fost prevestită de Iezechiel prin
„apa cea vie” care izvorăşte de sub pragul noului templu, templu ce va fi
aşezat cu faţă spre răsărit (47, 1) şi în care se va întoarce iarăşi slava lui
Dumnezeu (43, 1-27).
Curs
154
Profetul Daniel
1. Persoana şi epoca profetului

Numele „Daniel” înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu” sau
„judecătorul lui Dumnezeu”.
Daniel provine dintr-o familie nobilă şi a fost deportat în Babilon, în
anul 605 î.Hr, de către Nabucodonosor. În acest moment, soarta prizonierilor
nu era încă foarte grea, iar Nabucodonosor alege câţiva tineri nobili evrei,
aduşi din prima sa expediţie, spre a-i transforma în funcţionari de stat. În acest
scop, ei sunt instruiţi, la curtea regală, în ştiinţele şi în limba aramaică. Între
aceştia se numără şi Daniel, împreună cu cei trei prieteni ai săi: Anania,
Misael şi Azaria. Tinerilor le sunt schimbate numele, iar Daniel primeşte
numele de Beltşaţar. Întrucât cei patru tineri au rămas fideli credinţei şi Legii
părinteşti, Dumnezeu le dăruieşte înţelepciune şi ei fac mari progrese.
Curs
155
Daniel reuşeşte să tălmăcească un vis al regelui Nabucodonosor şi să-i
prezică viitorul, fapt pentru care primeşte funcţia de locţiitor regal, iar
prietenii săi sunt numiţi administratori ai provinciei Babiloniei.
În timpul lui Nabucodonosor, Daniel îşi va păstra această funcţie.
După Nabucodonosor urmează 4 regi, iar ultimul dintre ei, Nabonide (555-
539 î.Hr.) îl ia coregent pe Baltazar (538 î.Hr.), descendent, se pare, dintr-o
fiică a lui Nabucodonosor.
Regele Cirus al Persiei porneşte război contra lui Nabonide, acesta
este silit să se refugieze în Borispa, Baltazar fiind lăsat să apere cetatea
Babilonului. Cetatea este asediată de Cirus, iar Baltazar dă un mare ospăţ
comandanţilor săi, ospăţ în timpul căruia este informat, printr-o scriere
miraculoasă explicată de Daniel, că cetatea va cădea imediat, deoarece ea a
fost cercetată, cântărită şi pedepsită de Dumnezeu. Într-adevăr, Babilonul este
ocupat, Baltazar ucis, iar guvernator rămâne Darius Medul, care îl menţine pe
Daniel în funcţii înalte, anume în colegiul celor 3 funcţionari supremi ai
statului.
Daniel este aruncat în groapa cu lei, scapă în mod minunat şi, apoi,
este repus în funcţie.
După cucerirea Babilonului (538 î.Hr.), când se împlineau cei 70 de
ani prezişi de Ieremia, regele Cirus a dat un edict prin care acorda iudeilor
permisiunea de a se întoarce în ţară şi de a începe rezidirea templului. Daniel
rămâne în Babilon, fiind înaintat în vârstă. Ultima profeţie a lui Daniel este în
anul 3 al lui Cirus, adică 535 î.Hr, însă despre sfârşitul vieţii profetului nu
ştim nimic sigur.
Profetul Daniel a avut o dublă misiune: să îndemne la împlinirea
Legii, el însuşi fiind un exemplu în acest sens, şi să-şi mângâie compatrioţii
Curs
156
exilaţi prin viziunile sale, făcând totodată cunoscute păgânilor puterea şi slava
lui Iahve.
Având în vedere numeroasele atribuţii ce îi reveneau datorită
funcţiilor importante pe care le-a ocupat în statul babilonian, Daniel nu şi-a
putut îndeplinit misiunea profetică în mod similar cu ceilalţi profeţi, adică
prin cuvântări. Dar, viaţa sa, trăită în conformitate cu preceptele Legii
părinteşti, a fost ea însăşi o cuvântare şi un exemplu pentru cei din jur.
Credinţa deosebită a celor 4 tineri şi minunile ce se săvârşeau prin ei,
erau o mărturie grăitoare, atât pentru exilaţi, cât şi pentru păgâni, că
Dumnezeu nu i-a părăsit şi nu a uitat făgăduinţele Sale.
La curtea regală, Daniel a făcut cunoscută puterea şi majestatea
Dumnezeului adevărat. Prin minunile, profeţiile şi tălmăcirile sale, Daniel L-a
propovăduit pe Iahve chiar în regatele babilonian şi persan, motiv din care el a
fost numit “profetul popoarelor”. Dar, având în vedere că întreaga sa carte
este o glorificare a majestăţii divine, Daniel poate fi numit şi „profetul
majestăţii divine”.
Cuprinsul cărţii lui Daniel poate fi structurat în 2 părţi:
Partea istorică –Cap. 1-6: manifestarea înţelepciunii şi puterii divine.
Partea profetică –Cap 7-12: mângâierea poporului prin viziuni.
Introducere –1, 1-21

Pregătirea lui Daniel:
 Daniel este exilat în Babilon şi, împreună cu prietenii săi, locuieşte la
curtea regală; cei 4 tineri respectă cu credinţă Legea, iar Iahve îi
Curs
157
răsplăteşte înzestrându-i cu o înţelepciune deosebită şi ei devin
funcţionari la curte;
Partea I –2,1-6, 28
Cinci evenimente istorice:
 visul lui Nabucodonosor:
Regele Nabucodonosor a avut un vis pe care, în stare de veghe, nu a
fost capabil să-l reconstituie. Îşi dorea foarte mult acest lucru şi, mai ales,
dorea ca visul să-i fie explicat. În acest scop a apelat la toţi înţelepţii
imperiului, dar ei s-au dovedit neputincioşi în a-i împlini dorinţa şi unanimi în
a recunoaşte că un astfel de lucru nu stă în puterea niciunui muritor, ci doar în
puterea lui Dumnezeu. Daniel se roagă cu credinţă lui Iahve şi El îi descoperă
visul şi tălmăcirea lui.
Visul lui Nabucodonosor a fost următorul: o mare statuie cu cap de
aur, piept de argint, pântece şi coapse de aramă, picioare o parte de fier şi o
parte de argilă este lovită şi distrusă de o piatră coborâtă din înălţime.
Tălmăcirea visului: cele 4 părţi ale colosului reprezintă 4 împărăţii:
Babilonia, Medo-Persia, Greco-Macedonia şi Imperiul Roman. Piatra care a
sfărâmat statuia şi care, ulterior, s-a transformat într-un munte este Împărăţia
lui Dumnezeu. În privinţa celor 4 împărăţii: a doua este mai puţin importantă
decât prima, aşa cum argintul este inferior aurului; a treia se raportează la
primele două, precum arama la argint şi la aur, iar cea de a patra reprezentată
prin fier, nu va desfiinţa pe cele anterioare, dar le va distruge. A cincea
împărăţie este una spirituală.
Nabucodonosor a fost încântat de explicaţia dată de Daniel şi L-a
proclamat pe Dumnezeul lui Daniel drept Dumnezeul Dumnezeilor,
ridicându-l pe profet la cele mai înalte demnităţi în stat.
 aruncarea în cuptorul cu foc:
Curs
158
Anania, Misael şi Azaria sunt aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că au
refuzat închinarea la idoli. În mod minunat, ei rămân nevătămaţi, iar regele Îl
glorifică pe Dumnezeul lor şi opreşte orice blasfemie împotriva Lui.
 noul vis al lui Nabucodonosor:
Regele Nabucodonosor are un vis despre un copac tăiat, vis a cărui

tălmăcire îi este oferită tot de Daniel, de această dată fiind vorba despre
nebunia şi vindecarea regelui, prezicere care se împlineşte întocmai.
 căderea lui Baltazar:
Baltazar, coregentul lui Nabonide, este lăsat să apere cetatea
Babilonului asediată de regele Cirus al perşilor. La ospăţul pe care îl dă pentru
comandanţii săi, Baltazar se face vinovat de sacrilegiu, întrucât foloseşte
vasele sfinte jefuite de la templul din Ierusalim. Printr-o scriere miraculoasă
tălmăcită de Daniel, Dumnezeu anunţă uciderea lui Baltazar şi cucerirea
Babilonului.
 Darius Medul
Darius Medul devine rege şi el îl aruncă pe Daniel în groapa cu lei,
datorită refuzului de a trece la religia oficială. Daniel este ocrotit de Iahve, iar
Darius îl repune în demnităţile sale şi hotărăşte ca Dumnezeul lui Daniel să fie
adorat de toţi.
Partea a II-a –7-12
Patru viziuni prin care Dumnezeu manifestă majestatea Sa asupra regatelor
păgâne:
 viziunea despre cele 4 fiare care ies din mare şi sunt judecate de Cel
Vechi de Zile
În primul an al domniei lui Baltazar, Daniel are o vedenie în care
patru fiare ies pe rând din mare, prima având înfăţişare de leu, a doua de urs, a
treia de leopard, iar ultima fiind cu totul înspăimântătoare. Ele sunt judecate
Curs
159
de Cel Vechi de Zile, fiara a 4-a este ucisă, iar celorlalte le este luată
stăpânirea. Stăpânirea este predată Fiului Omului.
Cele 4 fiare sunt simbolul a patru împărăţii, iar domnia Fiului Omului
înseamnă împărăţia lui Mesia.
 viziunea despre un berbec învins de către un ţap care vine din Apus:
Din cornul ţapului cresc alte 4 coarne, unul dintre ele se luptă
împotriva lui Dumnezeu şi atacă ţara sfântă.
Tălmăcire: regatul persan (berbecul) va fi distrus de Alexandru cel
Mare (ţapul venit de la Apus), după moartea acestuia imperiul său va fi
împărţit în 4 părţi (4 coarne), iar regele Siriei, Antioh IV Epifanes, tipul lui
Antihrist, va lupta împotriva lui Iahve.
 viziunea despre îngerul Gavriil şi cele 70 de săptămâni de ani ce vor
trece de la rezidirea Ierusalimului şi până la venirea lui Mesia;
 viziunea despre apariţia unui înger pe malurile Tigrului; Arhanghelul
Mihail, scutul iudeilor; Învierea, slava celor drepţi; sfârşitul robiei;
Cartea lui Daniel este deosebită de celelalte cărţi profetice, atât prin
limbă, cât şi prin calitatea profeţiilor. O parte a cărţii este scrisă în ebraica
veche, cealaltă parte în aramaică. Limba aramaică prezintă structuri
frazeologice ebraice, iar limba ebraică este impregnată cu aramaisme.
3. Autenticitatea cărţii
Tradiţia constantă a Bisericii afirmă că Daniel este autorul întregii
cărţi. Profetul Daniel descrie situaţia politică şi religioasă a Babilonului, ceea
ce îl indică drept martor ocular. Textele cuneiforme confirmă multe din cele
afirmate de Daniel în cartea sa. Întrebuinţarea limbii aramaice şi a celei
ebraice, în acelaşi timp, vine să confirme autenticitatea, dat fiind că această
Curs
160
modalitate se potriveşte sec. VII-VI î.Hr. Autorul stăpânea ambele limbi în
chip egal, ceea ce îi permitea trecerea cu uşurinţă de la una la alta.
Cartea lui Daniel este una dintre cele mai combătute de criticii
raţionalişti, majoritatea considerând că ea a fost scrisă în timpul Macabeilor
de către un autor necunoscut, care dorea să-i mângâie pe iudeii persecutaţi de
Antioh IV Epifanes.
Textul grecesc al cărţii lui Daniel este cel al recenziei lui Teodotion,
deoarece Septuaginta cuprinde multe erori.

Cartea lui Daniel poate fi apreciată atât din punct de vedere
dogmatic, cât şi din punct de vedere moral.
a) sub aspect dogmatic:
Cartea profetului Daniel înfăţişează pe Iahve şi pe Mesia într-un chip

specific. Dumnezeu este numit ”Dumnezeul cerului” sau ”Împăratul
cerului”, arătându-se astfel superioritatea Împărăţiei cerurilor faţă de
împărăţia pământească. Numele Iahve apare doar o singură dată, în cap. 9.
O expresie specifică profetului Daniel este: ”Cel Vechi de Zile”, care
pare a însemna Judecătorul cel Veşnic. Daniel Îl prezintă pe ”Cel Vechi de
Zile” ca fiind Creatorul cel Atotputernic, Suveranul tuturor împărăţiilor, nu un
Dumnezeu naţional, ci universal şi unic, El conducând regatele şi împărăţiile
pământului şi aşezând cârmuirea naţiunilor. În contrast cu El, profetul descrie
deşertăciunea idolilor (cap. 5).
Profetul Daniel arată existenţa Providenţei divine, care se manifestă
prin aceea că există o judecată sigură pentru păcătoşi, Dumnezeu nu-i
părăseşte pe închinătorii Săi, ci îi păzeşte în mijlocul pericolelor.
Cartea lui Daniel este bogată în locuri mesianice.
Curs
161
Scrierea lui Daniel reprezintă un pas înainte în privinţa angelologiei şi
eshatologiei.
Pentru prima dată întâlnim numele arhanghelilor Gavriil şi Mihail,
Gavriil fiind interpretul lui Dumnezeu, iar Mihail apărătorul poporului Israel.
Despre spiritele cereşti se arată că sunt foarte numeroase, apar în chip de
oameni, stau în jurul lui Dumnezeu şi sunt protectorii popoarelor. Îngerilor li
se aduce cinstire.
Ideile eshatologice din cartea lui Daniel sunt mult mai explicite faţă
de cele ale profeţilor precedenţi. Daniel arată ultimele timpuri, descriind faze
succesive, grupate, care la alţi profeţi apar risipite. Profetul vorbeşte despre
încercările şi suferinţele poporului biblic, despre judecata universală asupra
popoarelor făcută de Dumnezeu Însuşi, cei răi vor fi condamnaţi, răul şi
păcatul vor fi desfiinţate. Învierea morţilor va premerge împărăţia mesianică,
toţi se vor ridica din ţărână, unii pentru viaţă veşnică, alţii pentru osândă
veşnică.
b) sub aspect moral
Credinţa lui Daniel şi a prietenilor săi constituie un exemplu. Este

manifestată umilinţa şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu.
Preţuirea practicilor religioase: meditaţia, cercetarea Scripturilor,
abstinenţa şi postul, precum şi rugăciunea stăruitoare.
5. Concepţia mesianică
Profetul Daniel şi-a adus un aport substanţial la dezvoltarea ideii
mesianice. Texte mesianice:
1. Împărăţia păcii
„În zilele împăraţilor acelora, Dumnezeul cerului va ridica o
împărăţie veşnică care nu va fi nimicită în veci şi care nu va fi
Curs
162
trecută la nici un alt popor; sfărâma-va şi va nimici toate
împărăţiile, dar ea va dăinui în veci” (2, 44)
Această profeţie este plasată în contextul tălmăcirii visului avut de
Nabucodonosor.
Este vorba despre cea de a cincea împărăţie, prefigurată de piatra
desprinsă, „nu de mână”, din înălţime şi care a sfărâmat colosul.
Dacă la ceilalţi profeţi, împărăţia mesianică este considerată ca o
continuare a cele davidice, la Daniel, ea este pusă în legătură cu marile
împărăţii ale lumii, subliniindu-se faptul că ea este de natură spirituală şi ea va
fi a lui Dumnezeu, a Lui proprie, nu a lui David sau a lui Solomon.
Caracterul ei divin este exprimat de natura şi originea sa. Împărăţia lui
Dumnezeu începe pe pământ, dar nu pe ruina celor patru regate, ci fiinţează
deodată cu acestea, însă, în timp ce ele scad treptat, până se sting, împărăţia
aceasta devine tot mai mare şi umple pământul. Ea nu va putea fi desfiinţată
de nimeni. Este o împărăţie universală şi veşnică.
Dacă, uneori, în profeţiile Vechiului Testament, Împărăţia mesianică
se confundă cu evenimentele contemporane epocii, aici nu este cazul, ea
neapărând ca o reactivare a teocraţiei vechi, când regii, locţiitori ai lui
Dumnezeu, îşi luau angajamentul de a domni după voia Lui, dar nu se
conformau niciodată. Profetul Daniel evidenţiază structura transcendentală a
acestei împărăţii, şi nu vorbeşte despre nici un muritor autorizat să o conducă.
Prin aceasta, profetul Daniel dovedeşte o concepţie avansată despre originea
divină şi despre natura spirituală a împărăţiei mesianice, pregătind revelaţia
mai clară şi mai completă pe care o va desăvârşi Noul Testament.
2. Fiul Omului
„Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea
cineva ca Fiul Omului (kebar ’enaş) şi El a înaintat până la Cel
Curs
163
Vechi de Zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea,
slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi
slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va
trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (7, 13-14)
Conducătorul împărăţiei despre care vorbea profeţia anterioară va fi
Fiul Omului. Prin expresia aramaică: „kebar ’enaş”= „ca un fiu al omului”,
Daniel prevesteşte realitatea întrupării lui Mesia. Acesta nu va fi un om
oarecare, ci unul deosebit, ce coboară pe norii cerului. Cuvintele profetului
Daniel pun în lumină natura divino-umană a lui Mesia, Căruia Dumnezeu
Tatăl, Cel Vechi de Zile, Îi dă puterea, slava şi împărăţia.
3. Cele 70 de săptămâni de ani (9, 24-27)
Prin profeţiile anterioare Daniel a vestit întemeierea Împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ, împărăţie universală şi veşnică, cuprinzând toate
popoarele din toate timpurile şi locurile pământului, iar Cel investit de
Dumnezeu cu conducerea pentru totdeauna a popoarelor este Mesia, care va fi
Dumnezeu-Om.
Spre deosebire de ceilalţi profeţi care puneau în legătura împărăţia
mesianică cu întoarcerea din exil a poporului israelit, Daniel pune împărăţia
mesianică în relaţie cu trecerea celor 70 de săptămâni de ani. Prin această
profeţie Daniel fixează, cu precizie, data venirii lui Mesia.
Cele şaptezeci de săptămâni anunţate de îngerul Gavriil profetului
Daniel sunt săptămâni de ani, adică 70x7= 490 ani. Data de la care începe
calculul săptămânilor de ani este data ieşirii poruncii de zidire din nou a
Ierusalimului, adică data emiterii edictului ce a avut în vedere permisiunea
pentru evrei de a reconstrui cetatea dărâmată, Ierusalimul. Se consideră că
edictul în cauză este cel dat în anul 458 î.Hr. de Artaxerxes I Longimanul.
Curs
164
Profetul Osea
1. Numele şi epoca profetului

Numele Osea derivă de la rădăcina iaşa şi înseamnă mântuire.
Tatăl profetului Osea se numea Beeri, el nu este cunoscut, după cum
necunoscută este şi seminţia din care făcea parte profetul. Osea s-a născut pe
la începutul sec. VIII î.Hr. şi îşi desfăşoară activitatea profetică în regatul de
nord, Israel, ceea ce conduce la concluzia că ar fi originar de aici.
Osea îşi începe activitatea profetică pe la sfârşitul domniei regelui
Ieroboam II, fiul lui Ioaş IV, rege din dinastia Iehu, deci prin anul 750 î.Hr.
Aşa cum reiese din cartea sa (1, 1), profetul Osea a desfăşurat o activitate
îndelungată, sub domniile succesive a 4 regi din Iuda: Ozia, Iotam, Ahaz,
Iezechia, şi în timpul lui Ieroboam II, fiul lui Ioaş, rege în Israel. Prin urmare,
profetul Osea a fost contemporan cu Isaia. Unii exegeţi sunt de părere că
numele regilor Iezechia şi Ahaz au fost adăugate ulterior, întrucât cartea lui
Osea nu menţionează căderea Samariei (722 î.Hr.).
Profetul Osea îşi va fi încetat activitatea prin anul 730 î.Hr. El a
profeţit doar în regatul de nord, el vorbeşte adesea despre cetăţile nordice, dar
nu aminteşte niciodată Ierusalimul.
Dat fiind că Osea a activat în vremuri tulburi, vremuri în care regatul
se îndrepta spre prăbuşire, misiunea sa a fost aceea de a arata poporului că
pedeapsa este justă şi ea trebuie primită cu încredere şi cu resemnare.
Curs
165
Sub Ieroboam II, regatul Israel se găsea într-o situaţie prosperă,
hotarele ţării erau întinse, dar situaţia internă nu era în concordanţă cu cea
externă. Conducătorii erau plini de vicii, îi oropseau pe săraci şi trăiau în
desfrâu. Preoţii erau şi ei măcinaţi de aceleaşi slăbiciuni. Idolatria se practica
pretutindeni.
După moartea lui Ieroboam II, situaţia se înrăutăţeşte, apar tulburări
interne, acestea vor duce la ruina ţării. Regii următori au domnii scurte ei nu
mai sunt aleşi după voia lui Dumnezeu. În acest context, Osea primeşte
sarcina de a anunţa ruinarea regatului şi a regilor, precum şi judecata
universală. Însă, după ce va cerceta şi va pedepsi poporul Său, Iahve nu va
uita milostivirea şi îl va recunoaşte iarăşi.
În cartea profetului Osea întâlnim toate ideile caracteristice
propovăduirii profetice:
 relaţia dintre Iahve şi Israel este văzută ca o relaţie de căsătorie, în care
idolatria apare ca necredincioşie conjugală, adulter, semnificând
îndepărtarea poporului de Dumnezeu;
 ideea despre restaurarea viitoare a regatului şi a unităţii întregului popor
sub dinastia davidică;
 ideea despre un nou legământ şi despre convertirea popoarelor, care Îl
vor căuta pe Domnul şi pe David, regele lor;
Profetul Osea indică, larg, o concluzie: necredincioşia lui Israel şi
păcatele grave ale poporului au provocat judecata şi pedeapsa divină, dar
îndurarea fără margini a lui Dumnezeu şi credincioşia Lui, în ţinerea
promisiunilor, invită poporul la căinţă. Dumnezeu îi va ierta pe păcătoşii
pocăiţi.
Curs
166
Profeţia lui Osea poate fi împărţită astfel:
Partea I –Cap 1, 1-3, 5:
Această primă parte poate fi considerată o introducere.
Osea primeşte porunca divină de a se căsători cu femeia numită
Gomer, care fusese odinioară desfrânată. Prin această căsătorie este
simbolizată necredincioşia poporului Israel, în timp ce numele copiilor
rezultaţi din acest mariaj: Izreel (=Dumnezeu l-a împrăştiat pe el), Lo
Ruhama (=fără milă) şi Loami (=nu-I poporul meu) arată, în chip simbolic,
soarta casei regale şi a poporului.
Schimbarea acestor nume anunţă o nouă uniune cu Dumnezeu, căci
Iahve cheamă poporul la pocăinţă şi încheie cu el un nou legământ.
Din porunca lui Iahve, Osea încheie o nouă căsătorie, de această dată
cu o femeie adulteră, îndrăgită de un prieten, căsătorie ce anunţă captivitatea.
Însă această pedeapsă va duce poporul la pocăinţă.
Partea a II-a –Cap 4, 1-14, 10:
Osea condamnă fărădelegile poporului biblic şi vesteşte pedeapsa ce
va veni pentru ele.
Prin 4 mustrări, profetul arată păcatele şi fărădelegile care au
îndepărtat poporul de Dumnezeu şi aminteşte poporului de trecutul său istoric,
de binefacerile primite de la Iavhe, faţă de Care acum Israelul îşi arată
ingratitudinea.
Israeliţii se fac vinovaţi de lepădarea Legii şi de cădere în idolatrie,
iar pedepsele ce vor veni peste ei sunt inevitabile şi neînchipuit de mari. Viaţă
lor ticăloasă, trăită în lepădare de Dumnezeu, va atrage urgia Domnului şi vor
fi duşi în robie. Însă pedeapsa duce însă la mântuire, căci prin căinţă cei
păcătoşi vor fi salvaţi. O deşteptare spontană de conştiinţa va schimba imediat
Curs
167
atitudinea mânioasă a lui Iahve şi, dacă se vor întoarce cu adevărat la El, vor
găsi milă, dragoste, păcatele le vor fi iertate, iar ei vor fi salvaţi.
În epilog, Osea spune că cel înţelept urmează căile Domnului şi în
acest fel este mântuit.
3. Stilul şi limba cărţii

Stilul lui Osea este uneori nervos. Profetul se exprimă concis şi
sentenţios, servindu-se de multe imagini.
Frazele sunt scurte, iar imaginile nu sunt dezvoltate pe larg, motiv din
care multe locuri sunt obscure, neclare. Vorbirea sa este uneori vehementă,
alteori limbajul este dulce şi impresionant.
Limba cărţii, cu mici excepţii, este clasică, de o mare puritate.
Scrierea profetului Osea exprimă, în cel mai înalt grad, personalitatea
autorului.
Osea este profund impresionat de atitudinea negativă a lui Israel faţă
de bunătatea divină şi consideră ingratitudinea poporului ca fiind revoltătoare.
În cartea profetului Osea, totul se rezumă la iubire: Dumnezeu iubeşte
poporul Său, l-a iubit în trecut, îl iubeşte şi acum, în ciuda necredincioşiei şi
lepădării sale, şi-l va iubi întotdeauna. Chiar dacă, în virtutea dreptăţii Sale,
Dumnezeu a pedepsit cu asprime, El se îndură de cei care se pocăiesc şi îi
iartă. Iertarea este ceva de esenţa divină. Dumnezeu iartă tocmai pentru că
este Dumnezeu şi nu om.
Osea este nu doar un orator şi un scriitor de prim rang, ci şi un suflet
de elită şi un precursor al Evangheliei. Felul în care Osea descrie iubirea
divină, se aseamănă cu cel al Sfântului Ioan Evanghelistul.
Curs
168
4. Autoritatea divină a cărţii

Autenticitatea şi autoritatea divină a cărţii sunt întemeiate pe
mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Tradiţiei.
Astfel, în Noul Testament, Matei 2, 15 citează pe Osea 11, 1: „Din
Egipt L-am chemat pe Fiul Meu”, explicând chemarea lui Israel din Egipt ca
tip profetic al întoarcerii Pruncului Iisus din Egipt în patria Sa.
Dorind să arate fariseilor că un cult pur exterior, pur formal, nu
serveşte la nimic, îndurarea şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu valorând
mai mult decât orice jertfă ce s-ar putea aduce la altar, Mântuitorul le
recomandă cuvintele lui Osea: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt 9, 13; 12, 7 cf.
Os 6, 6). Sf. Ap. Pavel citează din cartea profetului Osea (Rm 9, 25-26 cf. Os
1, 6-7 şi 1 Cor 15, 45 cf. Os 13, 4).
Profetul Ioil
1. Numele profetului
Numele Ioil înseamnă „Iahve, este El =Dumnezeu” şi este sinonim cu
Ilie = „El este Iahve” sau „Dumnezeu este Iahve”, fiind un nume foarte
întrebuinţat la iudei.
Tatăl lui Ioil se numea Petuel, dar el ne-a rămas necunoscut. Nu se
cunosc date nici despre viaţa profetului. Fericitul Ieronim este de părere că
profetul Ioil s-ar fi născut în regatul sudic, întrucât el se adresează în predicile
sale mai ales locuitorilor din Ierusalim, şi tot aici şi-a desfăşurat activitatea
profetică.
Curs
169
2. Cuprinsul şi împărţirea cărţii

Cartea lui Ioil cuprinde 2 cuvântări:
Prima cuvântare –cap. 1, 2-2, 17
Este descrisă invazia unei mari mulţimi de lăcuste, invazie ce
provoacă o adevărată calamitate pentru ţară. Devastarea ţării este descrisă în
mod amănunţit şi, în acest context, profetul Ioil îndemnă poporul la căinţă,
spre a scăpa de suferinţă. Pentru a avea rezultatele dorite, căinţa manifestată
de popor trebuie să fie internă şi sinceră.
În legătură cu descrierea plăgii lăcustelor, care este o prevestire,
profetul descrie groaza ”Zilei Domnului”, când vor apărea răzbunătorii
dreptăţii.
A doua cuvântare –cap. 2, 20-4, 21
Profetul arată că cei care se căiesc vor fi răsplătiţi atât cu bunuri
materiale, cât şi cu multe daruri spirituale.
Pentru timpul prezent Dumnezeu le promite victorie asupra
duşmanilor şi restituire în toate, iar pentru timpul mesianic le promite daruri
spirituale din abundenţă, răzbunare şi judecata împotriva duşmanilor şi a
tuturor popoarelor, în valea lui Iosafat. Sionul va fi locuinţa Domnului.
3. Epoca profetului
Întrucât numele regelui în timpul căruia profetul Ioil şi-a desfăşurat
activitatea nu este menţionat nicăieri în carte, Ioil adresându-se preoţilor şi
poporului prin intermediul bătrânilor, nu există un mijloc sigur pentru a
determina epoca profetului.
Părerea tradiţională îl situează pe Ioil în sec. VIII î.Hr.
Curs
170
Unii exegeţi sunt de părere că a activat sub regele Ioaş (836-796
î.Hr.), presupunându-se că, în vremea activităţii profetului, regele Ioaş era
minor, motiv din care Ioil nu-i menţionează numele în cartea sa. Pentru
perioada de început a domniei lui Ioaş, ar pleda şi unele indicaţii: Tirul,
Sidonul, Egiptul, filistenii şi iudumeii sunt menţionaţi drept duşmanii
poporului biblic, ceea ce este în conformitate cu realitatea istorică a acestei
epoci. Ca o dovadă în favoarea vechimii lui Ioil, este invocat şi faptul că
profetul Amos ar fi cunoscut scrierea lui Ioil.
Alţi exegeţi apreciază că profetul Ioil şi-a desfăşurat activitatea mai
târziu, adică pe la începutul domniei lui Ozia sau a lui Iosia.
Majoritatea exegeţilor moderni consideră această profeţie ca fiind
scrisă în timpul exilului babilonic sau chiar în epoca post-exilică. În sprijinul
acestei afirmaţii sunt aduse următoarele argumente: împrăştierea poporului
între celelalte popoare este presupusă, ca şi jefuirea templului şi a vaselor
sfinte; Ioil afirmă că fiii lui Iuda şi ai Ierusalimului au fost vânduţi grecilor;
între cartea lui Ioil şi cartea lui Iezechiel poate fi sesizată o înrudire, iar
concepţia eshatologică indică o epocă mai nouă.
4. Interpretarea ideilor eshatologice

Cartea profetului Ioil este bogată în idei mesianice şi eshatologice.
Şi în această carte, ca şi în scrierile celorlalţi profeţi, descrierea
evenimentelor este tributară legii lipsei de perspectivă. Având în vedere
această lege, relatării despre invazia lăcustelor i-au fost date 3 interpretări:
a) Interpretarea alegorică
Fer. Ieronim şi exegeţii vechi înţeleg, prin cele 4 feluri de lăcuste, 4
popoare: asirienii, babilonienii, medo-perşii şi macedonenii, împreună cu
succesorii lor.
Curs
171
Aşadar, spune Ieronim, lăcustele sunt doar nişte metafore folosite de
profetul Ioil pentru duşmanii poporului Israel. Cu unele modificări,
interpretarea Fericitului Ieronim a fost adoptată şi de exegeţii mai noi. Sfinţii
Părinţi sunt, în general, de acord cu interpretarea alegorică a acestui
eveniment, dar opiniile variază în ceea ce priveşte aplicarea ei.
b) Interpretarea literară
Adepţii acestui tip de interpretare spun că atât stilul şi modul

istorisirii, cât şi amănuntele oferite, indică faptul că este vorba despre
descrierea unui eveniment real. Profetul Ioil înfăţişează, cu exactitatea unui
martor ocular, ravagiile pricinuite de această calamitate. Invazii de lăcuste au
avut loc în Palestina şi în timpuri mai noi, deci invazia descrisă de Ioil este
una reală, în sensul propriu al cuvântului.
Interpretarea literară a câştigat mai mult credit la exegeţii moderni.
c) Interpretarea apocaliptică
Prin interpretarea apocaliptică s-a căutat, de fapt, o cale intermediară
între interpretarea alegorică şi cea literară. Conform acestui tip de interpretare,
invazia lăcustelor nu ar trebui înţeleasă ca o calamitate actuală, ci ca un
element sau o reprezentare tipică a catastrofelor viitoare, care anunţă sosirea
”Zilei lui Iahve.
Chiar dacă descrierea ar fi reală, evenimentul poate fi şi un semn
premergător, un simbol al Zilei lui Iahve. Avem deci o descriere realistă, dar
care are în acelaşi timp şi valoarea unui tip.
Există unii exegeţi protestanţi care atribuie cartea lui Ioil la doi autori,
considerând că primul a compus descrierea invaziei lăcustelor, iar cel de al
doilea a adăugat precizările mesianice. Ipoteza nu este veridică, ea fiind
Curs
172
contrazisă de chiar stilul şi limba acestei cărţi. Stilul este corect şi elegant,
remarcându-se printr-o unitate deosebită, iar limba este destul de pură.
Importanţa cărţii lui Ioil constă în bogăţia ideilor mesianice şi
eshatologice. S-a considerat că această scriere ar fi deschis calea concepţiilor
apocaliptice.
Profetul Ioil descrie Ziua lui Iahve, adică ziua Judecăţii universale
asupra popoarelor, în culori foarte vii. Profetul combate falsele iluzii ale
poporului, legate de faptul că Ziua Domnului, va fi pentru ei o zi de triumf
necondiţionat, şi arată că această zi este pentru păcătoşii nepocăiţi „o zi de
întuneric şi beznă, zi cu nori şi cu negură deasă”(2, 10; 4, 14-15), ideea de
întuneric fiind simbolul judecăţii şi al pedepsirii celor fărădelege. De aceea,
Ioil îndeamnă la pocăinţă, acesta reprezentând singurul mijloc prin care
israeliţii se pot face vrednici de a obţine îndurarea divină. Poporului şi
preoţilor, Ioil le recomandă „să-şi regrete faptele rele şi să se întoarcă la
faptele dreptăţii” (2, 12).
Punctul culminant al cuvântării lui Ioil este profeţia despre revărsarea
Duhului lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor, indiferent de clasa socială
din care fac parte.

Învăţătura morală propovăduită de profetul Ioil depăşeşte cadrul
istoric în care a fost rostită, păstrându-şi valabilitatea şi pentru creştini.
Ioil accentuează, în mod deosebit, ideea că Iahve este drept şi de
aceea este necesară căinţa profundă şi sinceră, spre a fi mântuit. Acelaşi
aspect va fi reliefat, mai târziu, de Sf. Ioan Botezătorul şi de Însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos.
Curs
173
Profetul Ioil vesteşte Ziua Domnului, adică Judecata universală, cu
semnele ei premergătoare şi exprimă cu mare putere speranţele mesianice ale
credincioşilor. Israelul pocăit nu va pieri, ci va ieşi victorios din valea lui
Iosafat, vale în care Iahve va judeca.
Fericirea viitoare a drepţilor este prezentată în metafore specifice
descrierilor eshatologice.
Dintre speranţele mesianice, cea mai importantă este promisiunea
revărsării Duhului Sfânt:
„Şi după aceea, voi turna Duhul Meu peste toată carnea şi fiii
voştri şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa,
iar tinerii voştri vedenii vor avea. Chiar şi peste robi şi roabe voi
vărsa Duhul Meu” (3, 1-2)
Expresia „peste toată carnea” (kol başar) este un ebraism pentru
toată suflarea, toată făptura: copii, bătrâni, tineri, bărbaţi, femei, stăpâni şi
slugi. Expresia este, aşadar, foarte cuprinzătoare şi arată o împărtăşire
generală cu puterile inerente Duhului Sfânt.
Profeţia afirmă în mod limpede universalitatea harului divin, care se
va realiza în Biserica creştină. Sf. Ap. Petru constată împlinirea profeţiei lui
Ioil, prin Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 17-21). Şi
Sf. Apostol Pavel citează din cartea profetului Ioil (Rom 10, 13 cf. Ioil 3, 5).
Profetul Amos
1. Numele si persoana profetului
Curs
174
Numele Amos, derivând de la amos (= a ridica, a purta, a scoate), a
fost interpretat ca fiind un epitet care în traducere înseamnă „purtătorul” (Fer.
Ieronim) sau ca un participiu ce se traduce prin „încărcat” (exegeza rabinică).
După alţii profetul şi-ar fi primit numele datorită faptului că ar fi avut o
dificultate în a se exprima (unii exegeţi rabinici). Există şi părerea că Amos
este o prescurtare a lui „amasia” (=Iahve a purtat). Alţii traduc numele prin
„sarcină” (V. Tarnavschi).
Locul de origine al profetului este menţionat în titlul profeţiei: Tecoa.
Localitatea Tecoa este cunoscută şi astăzi sub numele de Chirbet Tekua, şi
este situată cam la 8 km sud de Betleem şi la aproximativ 20 km de Ierusalim.
Amos era păstor şi culegător de sicomore, provenind din mediul rural,
unde a trăit majoritatea vieţii sale şi de unde şi-a împrumutat limbajul, cu
mulţimea expresiilor şi comparaţiilor folosite în cuprinsul cuvântărilor sale.
Textul profeţiei ni-l relevă însă şi ca un cunoscător al vieţii urbane, faţă de
care profetul manifestă un constant dispreţ, datorită dezordinilor sociale şi
morale pe care le-a constatat în oraşele vizitate.
După părerea exegeţilor mai noi, Amos ar fi cel mai vechi profet
scriitor.
Timpul în care a activat profetul Amos este cunoscut cu exactitate,
deoarece chiar profetul încadrează istoric momentul chemării sale la misiune:
”În zilele lui Ozia, regele lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioaş,
regele lui Israel, cu doi ani înainte de cutremur” (1, 1).
În baza acestei informaţii s-a stabilit că Amos şi-a început activitatea
în jurul anului 760 î.Hr. Această dată este în acord şi cu analiza conţinutului
profeţiei, situaţia politică şi economică amintită în carte fiind corespunzătoare
celei existente în cea de a doua parte a domniei lui Ieroboam II.
Curs
175
Deşi originar din regatul sudic, Amos este chemat să-şi desfăşoare
activitatea profetică în afară graniţelor lui Iuda.
Locul activităţii sale este Regatul de Nord. Amos este trimis să-şi
desfăşoare misiunea chiar în Betel, care devenise, la vremea aceea, centrul
cultului idolatru. Însărcinat de Iahve să combată idolatria şi moravurile
corupte, şi să predice căinţa şi îndreptarea, profetul încearcă să trezească la
realitate, prin cuvântări necruţătoare, poporul şi conducătorii.
Intervenţiile şi referirile făcute de profet la capitala regatului
sugerează, ca foarte probabilă, o activitate a lui Amos în Samaria, iar pentru
mulţi exegeţi este sigur că Amos a activat şi în Ghilgal.
Perioada domniei lui Ozia (787-736 î.Hr.) în Iuda şi a lui Ieroboam II
(787/86-747/46 î.Hr.) în Israel este prezentată în Sfânta Scriptură ca o epocă
de renaştere naţională. Căderea Damascului poate fi o explicaţie a succeselor
reputate de cele două state evreieşti.
Regele Ozia, în urma unei campanii militare victorioase, a cucerit, ca
şi strămoşul său Solomon, teritoriile până la golful Aqaba, rezidind şi întărind
cetatea Elat, pe care o pune sub controlul lui Iuda. Victoriile lui Ozia asupra
filistenilor l-au impus în faţa amoniţilor şi i-au purtat faima până la hotarele
Egiptului. Pe plan intern, Ozia s-a îngrijit de refacerea Ierusalimului, de
organizarea şi dotarea armatei, precum şi de reorganizarea vieţii economice.
Contemporan cu Ozia, regele Ieroboam II se remarcă, de asemenea,
printr-o bogată şi strălucită politică externă. Sub domnia lui s-a ajuns din nou
la vechiul hotar al lui Israel de la intrarea în Hamat până la Marea Arabă,
adică au fost recucerite vechile teritorii de la aramei şi s-au refăcut frontierele
care au existat pe vremea lui David şi Solomon.
Numele lui Ozia şi Ieroboam II sunt suficiente pentru a indica o epocă
de prosperitate economică şi politică a regatelor Iuda şi Israel.
Curs
176
Sub aspect religios, însă, lucrurile nu stau la fel de bine. Se săvârşeau
abateri reprobabile de la Lege, de la cultul ce trebuia închinat Dumnezeului
celui adevărat.
Din cartea profetului Amos reiese, cu evidenţă, cât de mare era pe
atunci corupţia internă a regatului nordic. Cultul viţelului era larg răspândit,
cei bogaţi îi asupreau pe cei săraci, iubeau desfrâul şi plăcerile vinovate, şi
dispreţuiau mustrările profeţilor.
Cartea profetului Amos se compune din cuvântări reproduse mai mult
în rezumat. Se pare că, profetul şi-a adunat singur cuvântările în formă
rezumativă, după ce a fost expulzat din Betel.
Profeţia lui Amos are, în general, un cuprins ameninţător. Profetul
mustră fărădelegile poporului şi prezice pedepsele cuvenite. Cartea se încheie
însă cu o profeţie de mângâiere, ce vorbeşte despre mântuirea mesianică.
Mesajul transmis de profetul Amos conţine următoarele elemente:
alegerea lui Israel şi respectarea legământului, păcatele săvârşite şi
ameninţarea cu pedeapsa divină în scopul îndreptării poporului, şi soarta celor
rămaşi în perspectivă eshatologică.
Profeţia lui Amos poate fi structurată astfel:
Introducere –Cap 1, 2-2, 16:

Introducerea cărţii tratează despre judecata divină, ea se va împlini
deopotrivă pentru toate popoarele vinovate.
Sunt expuse profeţii de ameninţare contra: Damascului, filistenilor,
Tirului, Edomului, Amonului, Moabului, lui Iuda şi Israel.
Curs
177
Aceste profeţii sunt prezentate într-o formă identică, urmând o
schemă tip, în care sunt încadrate următoarele elemente: formula de
introducere a profeţiei; formulă tip de prezentare a culpabilităţii, urmată de
hotărârea irevocabilă a lui Dumnezeu de a acţiona; element specific fiecărui
popor; finalul profeţiei indicând judecata ce va veni peste poporul respectiv.
Iahve, Dumnezeul absolut al poporului ales, este în acelaşi timp şi
Stăpânul universului, sfera Lui de activitate depăşind graniţele înguste ale lui
Israel. În faţă Lui, popoarele sunt chemate la judecată, în numele dreptăţii, pe
care Iahve o va aplica în mod riguros atât înăuntrul, cât şi în afara ţării pe care
a dăruit-o aleşilor Săi.
Partea I –Cap 3, 1-6, 15:
Această parte cuprinde mai multe cuvântări prin care profetul Amos
anunţă certitudinea, necesitatea şi gravitatea pedepsei.
Certitudinea pedepsei reiese din adevărul prezicerii profetului.
Dumnezeu va veni negreşit şi va curma nedreptăţile pe care fiii lui Israel le
săvârşesc prin călcarea legământului. Iahve va devasta ţara şi va distruge
altarul din Betel.
Necesitatea pedepsei rezultă din gravitatea fărădelegilor săvârşite.
Profetul deplânge ruina deplină a poporului şi explică cauzele ei:
neascultarea de Iahve şi lipsa de căinţă.
Amos rosteşte un dublu ”vai”: împotriva celor ce săvârşesc
nedreptăţi şi împotriva celor care cred că se vor mântui sigur în Ziua
Domnului.
Partea a II-a –Cap 7, 1-9, 15:
Cuprinde 5 viziuni ale profetului.
a) Viziunea lăcustelor -7, 1-3:
Curs
178
În această viziune pedeapsa meritată de Israel este anunţată sub forma
unei invazii de lăcuste.
Profetul este înfricoşat de dezastrul ce planează asupra ţării, iar rolul
său primeşte o nouă dimensiune, el devenind interlocutorul lui Dumnezeu şi
mijlocitor pentru Israelul necredincios.
Viziunea se încheie cu obţinerea milostivirii divine, act ce invită pe
Israel la pocăinţă.
b) Viziunea focului mistuitor -7, 4-6
Din punct de vedere formal, viziunea se aseamănă cu cea precedentă.
Catastrofa ce ameninţă Israelul apare sub imaginea focului, simbolizând
seceta care va cuprinde ţara.
Ca şi în prima viziune, profetul este îngrozit de soarta pe care Iahve a
rezervat-o poporului Său, deşi este convins că Israelul merită pedeapsa.
Perseverenţa Israelului în fărădelege îl opreşte pe profet de a invoca iertarea,
determinându-l doar să ceară oprirea pedepsei. Intervenţia lui Amos este
încununată de succes, iar răspunsul lui Iahve subliniază îndelunga răbdare a
lui Dumnezeu faţă de poporul Său.
c) Viziunea distrugerii regatului şi a familiei regale -7, 7-9:

Din punct de vedere exegetic, în jurul acestei viziuni domneşte o
oarecare incertitudine, comentatorii fiind de acord în a recunoaşte dificultăţile
întâmpinate în traducerea şi interpretarea textului.
Oricum, prin această viziune este anunţată distrugerea lui Israel prin
intermediul unui război. Refuzul lui Iahve de a ierta şi de această dată poporul
Curs
179
Său, indică în mod expres ruperea legământului dintre Dumnezeu şi Israel, ca
o consecinţă inevitabilă a atitudinii adoptate de acesta din urmă.
d) Viziunea coşului cu fructe -8, 1-3:
Coşul cu fructe contemplat de Amos este simbolul sfârşitului lui
Israel, al captivităţii acestuia.
Prin revolta lui faţă de Dumnezeu, exprimată prin formalismul cultic
şi nedreptăţile sociale, Israel a rupt legătura cu izvorul vieţii care este
Dumnezeu. După cum fructele separate de pom reprezintă o natură moartă, tot
aşa, Israelul, prin separarea sa de Dumnezeu, şi-a semnat singur sentinţa la
moarte. Prin comportarea sa orgolioasă şi ipocrită, el a refuzat să dea ascultare
cuvântului divin, fapt pentru care Dumnezeu a hotărât să Se manifeste ca
judecător implacabil. Sentinţa de distrugere este hotărâtă şi, în acelaşi timp,
este eliminată speranţa unei reveniri, căci Dumnezeu nu mai poate tolera ceea
ce se petrece în regatul Israel. Amos însuşi este convins de acest lucru şi nu
mai intervine prin rugăciune aşa cum a făcut în primele două viziuni, spre a
obţine iertarea poporului.
e) Viziunea de pe altar, simbolizând nimicirea poporului -9, 1-4:
În această viziune, Iahve este prezentat stând pe altar, acolo unde
poporul ştia că este prezent şi unde marele preot mijlocea prin rugăciune şi
jertfă mântuirea aleşilor Săi. Iahve, singurul Stăpân al universului are privirile
îndreptate spre Israel. Acţiunea protectoare a lui Dumnezeu, acţiune cu care
poporul ales era obişnuit, a luat sfârşit. Privirile lui Iahve sunt pline de
ameninţare, iar îndurarea pe care a obţinut-o Amos în primele viziuni aparţine
trecutului. Viitorul ascultătorilor lui Amos este apăsător şi prevestitor al unui
sfârşit nefast. Iahve cel atotştiutor, omniprezent şi atotputernic este Domn al
universului şi El însuşi se pregăteşte pentru întâlnirea cu Israel, alesul Său.
Curs
180
Această întâlnire va fi însă o judecată, ce se va încheia prin nimicirea unui
popor care nu a ştiut folosi libertatea şi privilegiile dăruite de Dumnezeu.
Epilog –9, 11-15:
Se prezice restaurarea casei lui David şi a poporului.
Finalul profeţiei lui Amos oferă o perspectivă încurajatoare,
ocupându-se de soarta acelui „rest” care va supravieţui judecăţii divine.

Amos este un scriitor de talent, cu mare dar profetic, şi o formă
îngrijită. Prin profunzimea sentimentelor şi energia spiritului, el se poate
compara cu cei mai renumiţi scriitori biblici.
Ceea ce surprinde la Amos este forţa cu care mânuieşte limba şi
posibilitatea de exprimare. Profetul Amos se exprimă simplu, sobru, elegant şi
unitar. Stilul este colorat. Foloseşte imagini şi figuri care dau vioiciune
cuvintelor. Imaginile folosite de păstorul din Tecoa sunt luate din cele mai
variate domenii ale vieţii israelite şi sunt transmise auditoriului sub formă de
versuri, grupate de cele mai multe ori în catrene, întreg mesajul divin
constituind un poem în care epicul şi liricul, adeseori cu nuanţe dramatice, se
îmbină armonios.
Amos este o personalitate deosebită. Deşi este un simplu păstor, el
face dovada unor cunoştinţe istorice şi geografice, care denotă o anumită
cultură, fapt destul de rar pentru un locuitor de la ţară în sec. VIII î.Hr.
El îşi părăseşte ocupaţia şi ţara de origine, pentru a merge acolo unde
Iahve îl trimite, spre a înfrunta singur o mare mulţime şi a ataca moravurile şi
instituţiile de aici, sacrificând totul pentru ascultarea de Iahve.
Amos este profund indignat de nedreptatea ce domneşte în mijlocul
poporului, iar prin felul său de manifestare, el aminteşte de Ilie Tesviteanul.
Curs
181
Prin stilul de predicator sobru, biciuind viciile şi anunţând pedepse,
Amos se aseamănă şi cu Sfântul Ioan Botezătorul.
Profetul Amos a accentuat, cu deosebită putere, faptul că relaţiile
dintre oameni trebuie să fie bazate pe virtute, adică pe dragoste, dreptate şi
îndurare, iar acesta trebuie să fie raportul poporului faţă de Dumnezeu.
Amos arată că Dumnezeu este absolut drept, El nu părtineşte pe
nimeni şi răsplăteşte fiecăruia după faptele sale morale. Din acest motiv, ca şi
Ieremia, Amos se ridică împotriva falselor concepţii populare, care Îl
considerau pe Iahve exclusiv Dumnezeul lui Israel, iar pe Israel ca primul
născut între popoare, Dumnezeu fiind un fel de talisman împotriva
nenorocirilor. Chemarea lui Israel nu este un privilegiu, ci un har de la
Dumnezeu, de aceea acest popor are, cu atât mai mult, datoria să
îndeplinească legea morală. Adevărata religie în ochii lui Iahve este împlinirea
voii Lui care, înainte de orice, cere un serviciu curat şi respectarea dreptăţii
sociale. Iubirea de aproapele şi milostivirea faţă de cel în suferinţă sunt virtuţi
fundamentale. A căuta binele înseamnă a-L căuta pe Iahve.
În istoria religiei, Amos înseamnă un factor de progres.

Autoritatea divină a cărţii lui Amos este atestată de mărturiile Sfintei
Scripturi. Sf. Ştefan şi Sf. Iacob citează din această profeţie.
Cartea profetului Amos a fost primită de la început în canonul iudaic,
făcând parte din grupul celor 12 profeţi mici. De aici, ea a trecut fără nici o
problemă, în canonul Bisericii creştine.
Profetul Obadia (Avdia)
Curs
182
1. Numele cărţii
Numele Avdia înseamnă „sluga lui Dumnezeu”. Traducerea
alexandrină transcrie numele: Avdias, iar Vulgata: Abadias. În româneşte
pronunţăm Obadia, după textul ebraic, iar după textul grecesc, Avdia.
Acest nume este des întâlnit în Vechiul Testament.
Titlul acestei cărţi cuprinde doar 2 cuvinte : „Viziunea lui Avdia” şi,
astfel, nu oferă nici un fel de informaţii despre persoana autorului sau despre
originea şi epoca lui.
Cartea lui Avdia este cea mai scurtă din Vechiul Testament, ea constă
în 21 versete şi cuprinde o profeţie de ameninţare împotriva Edomului.
Profeţia descrie pedeapsa exemplară aplicată edomiţilor. Profetul
anunţă planul lui Iahve prin care a fost decretată distrugerea Edomului şi
precizează cauza pedepsei: sentimentele duşmănoase pe care edomiţii le
nutresc faţă de Israel, aceştia s-au făcut vinovaţi de comiterea unor nedreptăţi
faţă de fratele lor Iuda, s-au bucurat de nenorocirea acestuia şi s-au aliat cu
duşmanii lui. De aceea, acestui popor orgolios şi laş i se va răsplăti după
faptele sale.
Este anunţată apropierea ”Zilei Domnului”, zi în care Dumnezeu va
pedepsi toate popoarele pentru nedreptăţile săvârşite contra lui Israel. Edomul
va fi pedepsit în mod special.
Profeţia se încheie prin anunţarea restaurării regatului Israel. Cei
restauraţi vor constitui împărăţia lui Dumnezeu.
3. Timpul scrierii
Curs
183
În absenţa unor informaţii clare oferite de cuprinsul cărţii, datarea ei
reprezintă o problemă mult controversată.
Stabilirea timpului scrierii depinde de modul în care este interpretat
v. 11, verset în care se vorbeşte despre o ocupare sau o distrugere a
Ierusalimului.
Exceptând cucerirea Ierusalimului din anul 586 î.Hr., Scriptura mai
menţionează alte 3 asemenea cuceriri:
a) prin 928-925 î.Hr.–Ierusalimul cade sub Şişac, regele Egiptului, în cel
de al cincilea an al lui Roboam;
b) prin 850-843 î.Hr. –Ierusalimul este devastat de arabi şi filisteni, în
timpul lui Ioram, regele lui Iuda;
c) sub regele Amasia (810-773 î.Hr.) –Ierusalimul este distrus de către
Ioaş, regele Israelului;
Majoritatea exegeţilor tradiţionalişti apreciază că versetul menţionat
face referire la devastarea Ierusalimului de către arabi şi filisteni, din timpul
regelui Ioram, căci în această perioadă edomiţii erau duşmani ai regatului
Iuda.
Unii exegeţi moderni sunt de părere că Avdia ar fi trăit mult mai
târziu, în perioada exilică sau chiar post-exilică, caz în care v. 11 ar face
referire la cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor, în anul 586 î.Hr.
Aşezarea cărţii lui Avdia în canon, între Amos şi Iona, poate însă servi
drept argument în favoarea vechimii acestei scrieri.
Sub aspect literar, cartea lui Avdia prezintă înrudiri cu cărţile lui Ioil
şi Ieremia, în sensul că cei doi profeţi îl folosesc pe Avdia. Şi acesta ar fi un
argument pentru vechimea cărţii profetului Avdia.
Stilul cărţii indică o perioadă apropiată de cea clasică, limba este
simplă şi lipsită de figuri de stil complicate. Totuşi, vorbirea profetului Avdia
Curs
184
este viguroasă şi se constituie într-un poem biblic frumos, în care adevărurile
sunt exprimate în mod sentenţios.
Importanţa mesianică a cărţii: deşi redusă, ca extensiune, cartea lui
Avdia conţine şi ea idei mesianice, distrugerea Edomului şi pedepsirea
popoarelor păgâne fiind evenimente puse în legătură directă cu instaurarea
împărăţiei mesianice, iar centrul acestei împărăţii spirituale va fi Ierusalimul.
4. Doctrina cărţii
Profetul Avdia învaţă că răul nu va rămâne nepedepsit. Dumnezeu
este un Părinte bun şi El îi ocroteşte pe cei asupriţi. Păcatul este originea
nenorocirilor, iar în fruntea tuturor păcatelor stă mândria din care izvorăsc
toate celelalte. Cei mândri se îndepărtează de Dumnezeu şi, inevitabil, se
îndreaptă spre pieire.
5. Autoritatea divină
Autoritatea divină a cărţii lui Avdia este dovedită de consecventa ei
primire atât în canonul iudaic, cât şi în cel creştin.
Profetul Iona
1. Numele si cuprinsul cărţii

Autorul celei de a cincea cărţi din colecţia canonică a profeţilor mici,
este Iona, fiul lui Amitai. Numele Iona se traduce prin „porumbel”.
Curs
185
Titlul cărţii lui Iona nu oferă alte informaţii cu privire la locul de
origine sau la timpul în care a trăit profetul. Se pare însă că profetul Iona ar fi
fost originar din tribul lui Zabulon şi ar fi trăit în timpul regelui Ieroboam II al
regatului Israel.
Spre deosebire de celelalte scrieri profetice, cartea profetului Iona nu
conţine cuvântări profetice, autorul relatând, în cele patru capitole, un singur
episod din viaţa sa.
Cartea lui Iona are un cuprins istoric şi expune misiunea profetului
faţă de cetatea Ninive.
Iona primeşte ordinul divin de a mustra pe niniviteni, din pricina
răutăţii lor.
Profetul încearcă, prin fugă, să scape de misiunea încredinţată. În
acest scop, Iona se îmbarcă din Iope pe o corabie spre Tars. Pe mare se
dezlănţuie o furtună care ameninţa să scufunde corabia.
Exista obiceiul ca, în astfel de situaţii, să se tragă sorţi printre cei de
pe corabie spre a se descoperi cine este vinovat înaintea lui Dumnezeu, aşa
încât a atras mânia Lui. Sorţii l-au indicat pe Iona. Cu asentimentul său, el
este aruncat în mare, iar furtuna se linişteşte.
Un chit trimis de Iahve îl înghite pe Iona, iar profetul va rămâne trei
zile şi trei nopţi în pântecele vieţuitoarei marine. Salvat în chip miraculos de
Dumnezeu, Iona Îi mulţumeşte şi primeşte, pentru a doua oară, porunca de a
pleca la Ninive şi a predica locuitorilor acestei cetăţi pocăinţa. De aceasta
dată, Iona îşi îndeplineşte misiunea. Regele şi locuitorii Ninivei se căiesc
sincer de păcatele lor şi obţin iertarea lui Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu nu i-a pedepsit pe niniviteni, aşa cum anunţase
profetul Iona, acesta se întristează şi îşi doreşte moartea.
Curs
186
Ieşind afară din cetate, Iona se opreşte pentru a se odihni. Dumnezeu
face să crească deasupra capului său o plantă a cărei umbră îi face plăcere
profetului. Însă planta se usucă, fapt care sporeşte supărarea lui Iona.
Dumnezeu îi reproşează că are milă pentru o plantă, dar nu înţelege
mila care L-a determinat pe El să nu piardă cetatea ninivitenilor pocăiţi.
2. Originea şi caracterul istoric al cărţii

Evenimentele relatate de Iona au părut totdeauna uimitoare, chiar
incredibile pentru unii, dacă se are în vedere minunea fizică a conservării
profetului în pântecele chitului şi minunea istorică a convertirii Ninivei.
Istoricitatea întreagă şi literară a cărţii este însă apărată de majoritatea
exegeţilor ortodocşi şi catolici, ei bazându-se, mai ales, pe cuvintele
Mântuitorului, Care afirmă caracterul simbolic al minunii petrecerii lui Iona în
pântecele chitului, făcând asociere între Moartea şi Învierea Sa şi cele 3 zile şi
3 nopţi petrecute de Iona în pântecele vietăţii marine. Domnul vorbeşte şi
despre pocăinţa ninivitenilor, reproşându-le, în acest context, iudeilor lipsa de
credinţă şi de căinţă. Aceste aspecte din predica Mântuitorului conferă o
foarte mare autoritate evenimentelor relatate de Iona.
Criticii raţionalişti resping, în unanimitate, autoritatea istorică a cărţii
lui Iona, considerând-o ca o alegorie sau ca un mit.
Aceeaşi critici susţin că este imposibil de admis o misiune desfăşurată
de un profet evreu la păgâni. Se cunosc, însă, şi alte cazuri concrete: profeţii
Ilie şi Elisei au avut relaţii cu popoare străine, cu regii din Damasc, iar din
cartea profetului Amos se desprinde ideea clară că Iahve poartă de grijă nu
doar poporului ales, ci şi celorlalte popoare. De altfel, predica lui Iona către
niniviteni nu trebuie privită ca o propovăduire a lui Iahve şi a monoteismului
iudaic, ci ca un simplu îndemn la căinţă. O altă obiecţie este legată de
Curs
187
neverosibilitatea convertirii ninivitenilor. Însă, convertirea asirienilor poate fi
pusă pe seama harului divin, care a luminat şi a mişcat inimile lor.
3. Valoarea doctrinară
Din cuprinsul cărţii lui Iona se desprinde înalta idee despre
universalitatea mântuirii. Evenimentele relatate de Iona evidenţiază faptul că
mântuirea nu este legată doar de Israel, ci ea se va întinde asupra tuturor
popoarelor, căci poporul lui Dumnezeu nu va fi doar Israel, ci toate popoarele
de pretutindeni. Cartea Îl descrie pe Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul
universal Care se distinge prin milostivire şi iertare. Totodată, este subliniată
necesitatea şi valoarea pocăinţei, căci fără pocăinţă nu există iertare.
Iona învaţă că Dumnezeu arată solicitudine şi iubire pentru toate
creaturile, fără excepţie, iar Israel trebuie să înţeleagă că misiunea sa este
tocmai aceea de a fi crainicul lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.
O altă învăţătură ce se desprinde din carte este aceea că, trimisul lui
Dumnezeu trebuie să-şi îndeplinească, totdeauna, misiunea sa, în caz contrar
el va fi urmărit de justiţia divină. În literatura Vechiului Testament, cartea lui
Iona este o perlă de valoare unică.
Profetul Miheia
1. Numele si cuprinsul cărţii

Numele Mihea (Micaia, Mica) se traduce prin „Cine este ca Iahve?”
şi este un nume frecvent utilizat de vechii evrei.
Profetul Miheia era originar din regatul Iuda, dintr-o localitate numită
Moreşet Gat, localitate situată în apropierea cetăţii Gat a filistenilor, înspre
sud-vest de Ierusalim.
Curs
188
Miheia a fost contemporan cu profetul Isaia, iar activitatea profetică
şi-a desfăşurat-o în regatul Iuda. Aşa cum reiese din titlul cărţii, Miheia a
activat sub regii Iotam, Ahaz şi Iezechia, îndeplinindu-şi misiunea profetică
aproximativ între anii 730-683 î.Hr. Profetul Miheia face parte din clasa
ţărănească, fiind un om simplu, din popor, iar preocupările sale se îndreaptă
mai ales către clasele rurale exploatate de proprietarii bogaţi din Iuda.
Dat fiind că Isaia şi Miheia au fost contemporani, între unele pericope
ale acestor doi profeţi pot fi semnalate anumite asemănări.
Cartea profetului Mihea cuprinde atât profeţii de ameninţare, cât şi
profeţii de mângâiere, iar cuprinsul ei poate fi structurat în 3 părţi:
Partea I –Cap 1, 1-2, 13
Profetul anunţă pedepsele ce vor veni asupra Samariei şi asupra
Iudeii. Datorită fărădelegilor de care se fac vinovate, cele două regate vor fi
judecate de Iahve şi pedepsite. Însă Dumnezeu va mântui rămăşiţa poporului
biblic.
Partea a II-a –Cap 3, 1-5, 14
Gravelor pedepse ce se prefigurează profetul le opune restaurarea
mesianică. Căpeteniile poporului şi falşii profeţi vor fi pedepsiţi pentru
nedreptăţile săvârşite, iar Ierusalimul şi templul vor fi distruse.
În timpul mesianic muntele Sion se va umple de glorie, iar poporul se
va bucura de pace. Însă calea spre mântuire va fi exilul. În vremea când Israel
va fi lepădat, se va scula un păstor nou pentru popor.
Mântuitorul aşteptat Se va naşte în Betleemul Iudeii (5, 1).
Partea a III-a –Cap 6, 1-7, 20
În această ultimă parte este prezentat procesul lui Iahve cu poporul
biblic, în formă de dialog.
Curs
189
Amintind poporului Său binefacerile din trecut, Iahve se plânge de
necredincioşia lui, poporul se întreabă prin ce fel de sacrificii va putea câştiga
bunăvoinţa divină. Dumnezeu răspunde poporului biblic că nu doreşte jertfe
sterile, ci împlinirea dreptăţii, facerea de bine şi smerenia.
Starea moral-religioasă a poporului este deplorabilă, profetul
menţionează diferite păcate: înşelăciune, idolatrie, exploatarea săracilor,
minciună etc. şi prezice pedeapsa ce va veni.
Limba profeţiei lui Mihea este apropiată de cea a lui Isaia, ea
distingându-se prin puritate şi corectitudine. Stilul lui Mihea este elegant,
suplu, simplu şi natural. Începutul cărţii este la fel de solemn ca şi la Isaia.
Profetul foloseşte în exprimare, adesea, imagini originale şi expresive.
O particularitate a stilului său este folosirea multor jocuri de cuvinte.
Valoarea doctrinară a profeţiei lui Mihea poate fi privită din 3 puncte
de vedere: cu privire la însuşirile lui Dumnezeu, la morala socială şi la viitorul
mesianic.
Însuşirile lui Dumnezeu
Miheia Îl concepe pe Dumnezeu în toată majestatea şi suveranitatea
Sa. Iahve este Stăpânul absolut al poporului Său, dar şi al altor popoare.
Păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, iar dreptatea divină
este riguroasă, cerând ca păcatul să fie pedepsit şi ea trebuie satisfăcută cu
orice preţ. Însă şi milostivirea lui Dumnezeu este deosebit de mare.
Concepţia lui Miheia este asemănătoare cu cea a profetului Isaia.
Morala socială
Curs
190
Profetul Mihea combate cu deosebită tărie dezordinile morale şi
sociale: minciuni, trădări, nedreptăţi, lăcomie etc. El denunţă exploatarea
săracilor, este revoltat de lăcomia pseudo-profeţilor şi a preoţilor şi condamnă
cu putere formalismul religios.
Din acest punct de vedere, el se aseamănă cu Osea, Amos şi Isaia.
Viitorul mesianic
Profetul anunţă că, după ce va fi pedepsit, Ierusalimul va fi restaurat
în chip strălucit şi va deveni centrul popoarelor.
Miheia este singurul profet care vizualizează cu o deosebită claritate
locul în care Se va naşte Mesia, anume Betleemul Iudeii: „Şi tu, Betleeme
Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste
Israel, iar obârşia lui este dintru început, din zilele veşniciei” (5, 1). Mesia
este, în acelaşi timp, preexistent şi personal, El va aduna tot poporul şi va
asigura pacea generală.
Autoritatea divină a profeţiei lui Mihea este confirmată de mărturia

Sfintei Scripturi, precum şi de primirea consecventă a cărţii atât în canonul
iudaic, cât şi în cel creştin.
Profetul Naum
1. Numele cărţii
Numele Naum se traduce prin „mângâietor”, „consolator” şi el nu
mai este întâlnit în Vechiul Testament.
Fericitul Ieronim consideră că există o legătură între numele
profetului şi conţinutul cărţii, deoarece Naum activează în perioada în care
Curs
191
cele 10 seminţii au fost duse în captivitatea asiriană, şi, în acest sens, profeţia
ar fi o mângâiere adresată poporului evreu deportat.
Profetul Naum este originar din localitatea Elcoş, în titlul cărţii el se
numeşte Elcoşitul, adică bărbat originar din Elcoş.
Poziţionarea acestei localităţi este controversată. Fericitul Ieronim
localizează Elcoşul în Galileea, iar exegeţii care îi împărtăşesc opinia cred că
Naum ar fi aparţinut populaţiei din fostul regat Israel, rămasă în ţară după 722
î.Hr. sau revenită din exil. Alţi exegeţi, bazaţi pe caracterul clasic, curat al
limbii profeţiei, sunt de părere că Naum ar fi fost originar din Iudeea.
2. Epoca profetului
Titlul scrierii indică obiectul profeţiei şi localitatea de origine a
profetului: „Profeţie împotriva Ninivei; Cartea vedeniei lui Naum Elcoşitul”,
însă nu face nici o precizare directă cu privire la timpul în care a activat
profetul Naum.
Totuşi, din cronica lui Nabupolosar, se ştie că cetatea Ninive a fost
cucerită şi distrusă definitiv, în anul 612 î.Hr., de o coaliţie medo-babiloniană-
schită. Prin urmare, profeţia lui Naum a fost scrisă anterior anului 612 î.Hr.
Pe de altă parte, în cartea sa, profetul vorbeşte despre distrugerea
Tebei (No-Amon), capitala Egiptului superior, comparând distrugerea acestei
cetăţi cu distrugerea Ninivei. Aşa cum rezultă din analele lui Asurbanipal,
Teba a fost cucerită şi distrusă de asirieni, în 663-662 î.Hr.
Prin urmare, profeţia lui Naum a fost scrisă cândva între 663-612 î.Hr.
Tradiţia iudaică antică mărturiseşte că Naum şi Avacum au profeţit pe
timpul regelui Manase (693-639 î.Hr.).
Curs
192
Aşa cum arată titlul, cartea cuprinde o singură profeţie despre căderea
cetăţii Ninive. În structura profeţiei se pot distinge 2 părţi:
Partea I –cap. 1,1-2,3
Această primă parte se prezintă ca o introducere generală, în care
profetul descrie puterea distructivă absolută a lui Iahve îndreptată împotriva
inamicilor Săi. În epilog se vorbeşte despre mântuirea lui Iuda.
Profetul arată că Dumnezeu este drept şi răzbunător. Bunătatea lui
Dumnezeu îl mântuieşte pe poporul Său şi îi nimiceşte pe inamici. Ninive va
fi distrusă, iar Iuda va fi restaurat şi mântuit.
Partea a II-a –cap. 2,4-3,19
Se descrie, în două tablouri, distrugerea iminentă a Ninivei. Oraşul va
fi asediat, cucerit şi devastat. Distrugerea este inevitabilă datorită crimelor de
care se face vinovată cetatea. Toate popoarele se vor bucura de pedeapsa
abătută asupra cetăţii Ninive.
Autenticitatea cărţii, în general, este admisă de critici. Autoritatea
divină a cărţii nu este întărită prin citări în Noul Testament, dar profeţia a
făcut totdeauna parte din canonul iudaic şi din cel creştin.
4. Stilul cărţii
Cartea se distinge printr-o unitate deosebită. Limba profetului Naum
este pură, clasică. Stilul este vioi, plin de colorit, bogat în imagini. Fraza este
scurtă, dramatică, incisivă, ceea ce conferă descrierilor precizie şi însufleţire.
Profeţia lui Naum poate fi considerată una dintre cele mai strălucite bucăţi ale
literaturii ebraice.
5. Caracteristica scrierii
Curs
193
Din punct de vedere religios, cartea lui Naum este aşezată în urma
altor profeţii, totuşi elementul religios este reprezentat îndeajuns în cap. 1.
Profetul face o descriere impresionantă a lui Dumnezeu, zugrăvind puterea,
dreptatea şi bunătatea lui Iahve.
Iahve conduce destinele omenirii, iar cetatea Ninivei este pedepsită
pentru fărădelegile ei. Profetul Naum are misiunea de a anunţa iminenta
pedeapsă ce va veni asupra asirienilor, duşmanii poporului Israel, precum şi
sfârşitul suferinţelor pe care alte popoare le-au provocat poporului ales.
Naum vorbeşte în numele lui Iahve, afirmând că El este un Dumnezeu
gelos şi care Se răzbună. Deşi Iahve este îndelung-răbdător, El este şi absolut
drept, motiv din care nu va lăsa pe cei vinovaţi nepedepsiţi. Pedeapsa este un
act de justiţie, nu de răzbunare.
Profetul Avacum
1. Numele profetului
Ebraicul Chabacuc (Habacuc) derivă de la verbul „habac” care se
traduce prin „a îmbraţişa”. Septuaginta reproduce numele sub forma
Άμβακούμ, iar de aici avem românescul Avacum. Vulgata reda numele sub
forma de Habacum.
Fericitul Ieronim considera că acest nume are o însemnătate profetică
stând în legătură cu conţinutul cărţii: Avacum Îl îmbrăţişează pe Dumnezeu,
căci el se luptă cu Iahve şi îşi apară poporul său.
Unii exegeţi moderni pun numele Habacuc în legătură cu denumirea
asiriană a unei plante de gradină, hambacucu.
Curs
194
În capitolul 3 al acestei profeţii sunt amintite nişte note muzicale,
motiv din care s-a considerat că Avacum ar fi fost cântăreţ şi conducător de
cor. În jurul persoanei profetului, imaginaţia populară a ţesut mai multe
legende. Astfel, după unii rabini, el ar fi fost fiul Sunamitei, cel pe care l-a
înviat proorocul Elisei, iar alţii îl identifică cu santinela aşezată de profetul
Isaia pentru a observa căderea Babilonului (Is. 21, 6 cf. Avc. 2, 1).
2. Epoca profetului
Profeţia lui Avacum nu oferă informaţii care să ajute la stabilirea
timpului scrierii, motiv din care datarea cărţii constituie o problemă
controversată.
Unii exegeţi urcă profeţia lui Avacum până în timpul regelui Hischia
(701 î.Hr.), în timp ce alţii o coboară până la anul 600 î.Hr.
Totuşi, majoritatea exegeţilor fixează cartea în timpul regelui Manase
(650-540 î.Hr. ?), mai exact, spre sfârşitul domniei acestuia. Alţii apreciază că
a fost scrisă în vremea regelui Iosia, după cum există şi voci care o plasează în
timpul regelui Ioachim. Exegeţii moderni consideră cartea ca fiind scrisă in
jurul anului 605 î.Hr.
Întrucât profetul Avacum descrie invazia chaldeilor ca fiind un lucru
surprinzător, incredibil („...că Eu în zilele voastre lucrez un lucru pe care nu-l
veţi crede dacă vi-l va spune cineva” 1, 5), iar această atitudine poate fi
îndreptăţită doar înainte de proclamarea lui Nabupolosar ca rege independent
în Babilon, adică anterior anului 626 î.Hr, dovedeşte că datarea profeţiei
trebuie făcută în timpul lui Manase sau al lui Iosia.
Cel mai probabil, profeţia trebuie datată în perioada imediat
următoare morţii regelui Iosia, adică pe la 609-608 î.Hr., deoarece starea
socială descrisă de Avacum este una critică şi se potriveşte cel mai bine cu cea
Curs
195
din timpul domniei lui Ioahaz şi de la începutul domniei lui Ioachim, fiind în
concordanţă cu cea prezentată de profetul Ieremia. Prin urmare, Avacum şi
Ieremia sunt contemporani.
Profeţia este structurată în 2 părţi:
Partea I –cap. 1 şi 2
Dialog dramatic între profet şi Iahve:
Profetul deplânge nelegiuirile interne şi face apel la ajutorul lui Iahve.
Iahve răspunde că îi va trimite pe chaldei, instrumentul judecăţii Sale.
Avacum este mirat şi înspăimântat de faptul că pedeapsa vine prin
aceşti inamici mult mai răi decât poporul său. Dumnezeu anunţă pierderea
celor îngâmfaţi şi mântuirea drepţilor. Profetul primeşte ordin să-şi scrie
profeţia.
Urmează 5 „vai”-uri îndreptate contra:
 crimelor capitale săvârşite de chaldei;
 însuşirii de bunuri străine;
 folosirii de mijloace necinstite şi a înşelăciunii;
 cruzimii şi turpitudinilor;
 idolatriei;
Partea a II-a –cap. 3
Cântarea lui Avacum:
Profetul îşi exprimă sentimentul de uimire la primirea descoperirilor
divine şi imploră realizarea lor.
Este înfăţişată manifestarea deosebită a puterii lui Iahve, Care vine
dinspre Sinai ca să mântuiască poporul Său. Se descrie manifestarea majestăţii
Curs
196
divine în sine, manifestarea lui Iahve în acţiunea Sa asupra forţelor şi
elementelor naturii şi, în special, în scopul mântuirii celor aleşi.
Răbdarea şi încrederea neclintită în Domnul sunt efectele acestor
manifestări asupra sufletului profetului.
Ideea fundamentală a acestei cărţi este următoarea: cel necredincios
va pieri, iar dreptul prin credinţă va fi viu (2, 4).
Cu aplicabilitate la situaţia de atunci, profeţia însemna că fărădelegile
chaldeilor vor fi pedepsite, iar Israel va ieşi cu bine din această încercare, cu
condiţia de a rămâne credincios lui Iahve.
Ideea exprimată de profetul Avacum are caracter de maximă
universală şi arată situaţia omenirii vizavi de dreptatea şi dragostea lui
Dumnezeu.
Limba acestei scrieri este ebraica clasică. Ca forma literară, profeţia
lui Avacum poate fi comparată cu cea a lui Naum. Profetul foloseşte imagini
şi comparaţii îndrăzneţe, datorită cărora stilul capătă vioiciune.
Poemul prezentat în cap. 3 este de o deosebită frumuseţe,
constituindu-se într-o aleasă producţie a poeziei ebraice.
Ideea pe care această profeţie o accentuează cu deosebită putere este
cea despre Providenţa lui Dumnezeu care guvernează toate popoarele.
Iahve este prezentat ca fiind Stăpânul întregii omeniri, al tuturor
popoarelor şi al forţelor şi elementelor naturii.
În opoziţie cu idolii lipsiţi de viaţă şi putere, Iahve este singurul
Dumnezeu adevărat, iar faţă de poporul Său El manifestă o providenţă
specială. Chaldeii sunt simple instrumente ale mâniei lui Dumnezeu, pe care
Curs
197
El îi va trimite pentru a pedepsi fărădelegile şi lipsa de pocăinţă a poporului
Său. În această privinţă Avacum se aseamănă cu Isaia care vedea în asirieni
varga mâniei lui Dumnezeu şi toiagul urgiei Sale.
Ideea centrală a profeţiei (2, 4) a fost citată de Sf. Ap. Pavel în 3 din
epistolele sale.
Profetul Sofonie
1. Numele cărţii
Numele Sofonie (eb. Ţefania) înseamnă „Iahve ocroteşte” sau
„scutul lui Iahve”.
Profetul Sofonie îşi indică în titlul cărţii ascendenţii până la gradul IV:
„Sofonie al lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Iezechia”.
Această precizare se pare că este menită să indice un strămoş cu importanţă
istorică, anume regele Iezechia (721-693 î.Hr.).
Prin urmare, profetul Sofonie ar fi de neam regesc, înrudit cu regele
Iosia, în timpul căruia şi-a desfăşurat activitatea profetică.
Nu se cunosc date despre momentul vocaţiei profetului, nici alte
amănunte din viaţa sa.
Curs
198
2. Timpul scrierii
Din titlul cărţii reiese că Sofonie ar fi primit puterea profeţiei în
timpul Iosia, regele lui Iuda (639-608 î.Hr.).
Abuzurile religios-morale descrise de Sofonie arată că regele Iosia
nu-şi începuse încă marea reformă religioasă, deci profeţia reflectă starea
anterioară anului 622 î.Hr.
Pe de altă parte, profetul anunţă invazii împotriva unor popoare din
Palestina şi distrugerea cetăţii Ninive, eveniment despre care ştim că a avut
loc în anul 612 î.Hr.
Având în vedere toate aceste date, se apreciază că epoca profetului
Sofonie ar corespunde cu începutul activităţii lui Ieremia (627-626 î.Hr.). Aşa
devin explicabile şi asemănările existente între cuvântările lui Ieremia, din
această perioadă, şi profeţia lui Sofonie.
Unele aluzii la evenimente externe (invazia sciţilor) pledează pentru
datarea profeţiei lui Sofonie ceva mai înainte de anul 625.
În concluzie, se consideră că Sofonie şi-a scris profeţia cândva între
630 şi 626 î.Hr.
Tema profeţiei lui Sofonie este „Ziua lui Iahve”, adică momentul
intervenţiei lui Iahve ca Judecător implacabil. Dreptatea divină va birui
nedreptăţile oamenilor, Dumnezeu va judeca şi va pedepsi popoarele şi regatul
Iuda. Sofonie vede „Ziua lui Iahve” manifestându-se sub forma unei
catastrofe imediate, va fi un război general şi poporul va fi nimicit.
Fiecare din cele 3 capitole ale profeţiei lui Sofonie rezumă o idee
principală:
Ziua lui Iahve -1, 1-18
Curs
199
Iahve va judeca întreg pământul şi, în mod special, regatul Iuda şi
cetatea Ierusalimului, care se fac vinovate de idolatrie şi corupţia moravurilor.
Judecata este iminentă, iar pedepsele vor lovi pe toţi cei vinovaţi, de la mic la
mare, indiferent de statutul social.
În această zi terifiantă Ierusalimul va fi cercetat în toate colţurile lui,
toate nedreptăţile şi abuzurile vor ieşi la lumină şi vor fi pedepsite după
dreptate, Ziua Judecăţii este una de mânie, de necaz şi groază, de negură şi
întuneric, o zi a pustiirii.
Profetul adresează un îndemn la căinţă şi recomandă îndeosebi celor
smeriţi să-L caute pe Iahve şi să lucreze dreptatea, cu speranţa că vor fi
izbăviţi în ziua mâniei lui Dumnezeu.
Ameninţări împotriva neamurilor -2, 1-15
Profetul anunţă distrugerea unor popoare păgâne: filistenii, moabiţii,
amoniţii, etiopienii şi asirienii. Idolatria va fi aspru pedepsită, zeii falşi vor fi
distruşi, iar Dumnezeul cel adevărat va fi pretutindeni adorat.
Mustrări şi promisiuni cu privire la regatul lui Iuda -3, 1-20
Locuitorii Ierusalimului sunt mustraţi pentru lipsa lor de căinţă.
Profetul evidenţiază toate aspectele negative ale societăţii din acea epocă:
principii, judecătorii, preoţii, profeţii mincinoşi, toţi zac în păcate şi
fărădelegi, de aceea şi Ierusalimul va fi judecat de Iahve.
Judecata va avea un caracter purificator şi va deschide o eră nouă, în
care toate popoarele Îl vor recunoaşte pe Iahve.
Purificat de elementele sale rele, Ierusalimul va fi locuit de un popor
smerit, care va face voia lui Iahve şi îşi va pune toată nădejdea în El. O nouă
ordine spirituală se va instaura, viaţa morală se va desăvârşi: „atunci nu vor
săvârşi nedreptate, nu vor grăi minciună, nu se va afla în ei vicleşug” (3, 13).
Curs
200
Omul va fi atât de sus ridicat pe scara sfinţeniei, încât „cu buze curate se va
ruga” (3, 19).
Profeţia lui Sofonie se încheie cu un imn de bucurie şi recunoştinţă în
care se preamăreşte mântuirea Noului Ierusalim, reîntoarcerea captivilor şi
binecuvântările erei mesianice.
4. Stilul cărţii
Privită sub aspect literar, cartea lui Sofonie este considerată inferioară
scrierilor profetice contemporane (Naum, Avacum, Ieremia).
Limba scrierii nu este ebraica pură, ci suferă multe influenţe
aramaice. Totuşi, profeţia are şi părţi valoroase pentru exemplificarea
literaturii profetice.
Sofonie practică un stil simplu, clar, vioi şi elocvent, uneori, chiar
patetic. Atunci când vorbeşte despre restaurarea mesianică o face într-un mod
entuziast şi vibrant. Cartea se remarcă printr-o unitate deosebită.
Profetul Sofonie subliniază importanţa Zilei lui Iahve, ziua
manifestării mâniei divine, moment în care dreptatea va triumfa asupra
nedreptăţii.
Concepţia lui Sofonie despre Judecata lui Dumnezeu este
caracteristică profeţilor din epoca anteexilică.
Ziua lui Iahve reprezintă momentul în care păgânii vor fi pedepsiţi,
Israelul va fi restaurat şi va intra într-o nouă eră. Totuşi, Iuda şi Ierusalimul
vor fi cercetate în primul rând, iar toţi cei găsiţi vinovaţi vor fi pedepsiţi.
Doar un rest va scăpa şi acesta va forma sâmburele unui nou popor, poporul
mesianic.
Curs
201
Prin urmare, Ziua lui Iahve este ziua Judecăţii universale, ea nu este
un moment al nimicirii totale, ci unul al purificării, iar dezastrul ce se va
abate asupra popoarelor va fi preludiul viitoarei restaurări, care se va deschide
prin convertirea păgânilor şi prin caracterul general al mântuirii.
Cartea profetului Sofonie este bogată în perspective şi idei mesianice.
Nu persoana lui Mesia, ci lucrarea mesianică apare în viziunea lui Sofonie şi
este redată în trăsăturile ei principale.
Autoritatea divină a profeţiei lui Sofonie nu a fost niciodată obiect de

discuţii. Atât Sinagoga, cât şi Biserica au primit-o, totdeauna, în rândul
cărţilor canonice.
Profetul Agheu

Numele Agheu (eb. Haggai) se traduce prin „sărbătoare”. În această
formă, numele nu mai este întâlnit în Vechiul Testament, însă găsim nume
înrudite, derivând de la aceeaşi rădăcină „hag”.
Fericitul Ieronim este de părere că profetului i-a fost dat acest nume în
vederea misiunii sale. Exegeţii moderni cred că Agheu a primit acest nume
datorită faptului că s-a născut într-o zi de sărbătoare.
Cu privire la familia, educaţia sau chemarea la misiune a profetului
Agheu nu se cunosc amănunte.
Deşi unii critici, bazaţi pe locul din Agheu 2, 3, consideră că Agheu
poate fi unul dintre supravieţuitorii templului lui Solomon, totuşi, pare mult
mai verosibilă părerea că Agheu s-a născut în Babilon şi s-a întors cu primul
lot de exilaţi, în urma decretului dat de Cirus, în anul 538 î.Hr.
Curs
202
Întrucât profetul menţionează în fiecare din cuvântările sale ziua şi
luna în care a fost ţinută, timpul scrierii profeţiei lui Agheu este cert. Profetul
şi-a rostit cuvântările în cel de al doilea an al domniei lui Darius I, fiul lui
Istaspe, adică în 520 î.Hr.
Obiectivul cuvântărilor lui Agheu este reluarea activităţii de
construcţie a templului, activitate întreruptă cu 17 ani în urmă, datorită
situaţiei economice precare şi, mai ales, datorită intrigilor samarinenilor.
Întreruptă în anul 537, construcţia celui de al doilea templu a fost
reluată în 520, ca urmare a predicilor profeţilor Agheu şi Zaharia, şi finalizată
în 515 î.Hr.
Din dorinţa de a scoate poporul din starea de inerţie şi de descurajare
în faţă piedicilor ce trebuiau depăşite, şi a-l determina să reia activitatea de
zidire a templului, profetul Agheu ţine 4 cuvântări, în perioada august-
decembrie a anului 520 î.Hr.
Prima cuvântare
Agheu se adresează guvernatorului Zorobabel şi arhiereului Iosua.
Profetul condamnă părerea care circula în popor, anume că nu a venit
încă vremea pentru a zidi casa Domnului, şi reproşează iudeilor, în numele lui
Iahve, că îşi zidesc case luxoase, în timp ce templul Domnului este lăsat în
ruină. Profetul spune că această atitudine egoistă, neglijenţa şi indiferenţa lor
a fost pedepsită de Dumnezeu cu secetă şi lipsă de recoltă. Însă Iahve se va
îndura şi va înceta pedeapsa, dacă poporul va relua lucrările la templu. La
scurt timp după cuvântarea lui Agheu, lucrările sunt, într-adevăr, reluate.
A doua cuvântare
Această cuvântare este adresată lui Zorobabel, lui Iosua şi poporului.
Curs
203
Ea se constituie într-un îndemn de a nu abandona lucrările şi a nu se
lăsa demoralizaţi de constatarea că templul cel nou nu va putea egala, în
strălucire şi măreţie, templul lui Solomon.
Cu această ocazie, Agheu face o importantă profeţie mesianică: acest
al doilea templu va fi, într-o zi, mult mai strălucitor decât a fost vreodată
templul lui Solomon.
A treia cuvântare
Are drept scop tot încurajarea lucrătorilor. Profetul face din nou
referire la suferinţele şi lipsurile îndurate de popor, dar îi asigură că situaţia se
va schimba, căci o dată cu demararea lucrărilor de construcţie, Dumnezeu îi
va binecuvânta şi vor avea iarăşi belşug. Neajunsurile poporului sunt
consecinţa faptului că au lăsat casa Domnului în ruină şi s-au ocupat de
afacerile personale.
A patra cuvântare
Ea îi este adresată principelui Zorobabel, ca moştenitor al tronului lui
David şi ca reprezentant al lui Mesia. Zorobabel este pus sub ocrotirea lui
Iahve.
Privită din perspectivă literară, profeţia lui Agheu nu se remarcă prin

originalitatea ideilor, nici printr-un colorit aparte. Ea este scrisă în proză, dar
este prezent şi un oarecare ritm caracteristic poeziei.
Desele repetări ale unor expresii conferă scrierii o anumită
monotonie. Limba este impregnată de aramaisme.
În ciuda acestor defecte, Agheu se exprimă cu claritate şi măsură şi
evidenţiază cu precizie scopul urmărit.
Curs
204
4. Valoarea doctrinară a profeţiei
Profetul subliniază faptul că Iahve este Stăpânul naturii şi al
oamenilor, iar El are drept de prioritate în ceea ce priveşte restaurarea casei
Sale. Exilul a reprezentat o perioadă de pedeapsă, ea trebuia ispăşită, dar
Dumnezeu este drept şi bun, El îi va binecuvânta pe cei care se hotărăsc să
împlinească voia Lui.
Agheu vorbeşte şi despre slava veşnică a viitorului templu.
Caracterele dinastiei mesianice, reprezentate prin Zorobabel, sunt specifice lui
Agheu.
Autenticitatea profeţiei lui Agheu este unanim recunoscută şi ea se

sprijină pe indicaţiile cronologice foarte precise.
Activitatea profetică a lui Agheu este afirmată şi de cartea lui Ezdra.
Profetul Zaharia

Numele Zaharia (eb. Zecharia) se traduce prin „Domnul îl aminteşte
pe el”.
Profetul Zaharia era fiul lui Berechia şi nepotul lui Ido. El face parte
dintr-o familie de preoţi şi se naşte, ca şi profetul Agheu, în captivitate,
revenind în ţară, după edictul lui Cirus, împreună cu familia sa.
Zaharia este chemat la misiune în tinereţe, iar despre viaţa sa nu se
ştie nimic sigur, cu excepţia profeţiilor sale.
Curs
205
Profetul şi-a desfăşurat activitatea în aceeaşi perioadă cu Agheu,
inaugurându-şi oficiul profetic tot în anul 520 î.Hr. Prima sa cuvântare a fost
rostită în luna a VIII-a, între a doua şi a treia cuvântare a lui Agheu. Ultimul
an consemnat într-o profeţie a lui Zaharia este anul 518 î.Hr., însă profetul îşi
va fi continuat activitatea şi după această dată.
Cadrul istoric în care îşi împlineşte chemarea profetică este acelaşi ca
şi pentru Agheu, Zaharia se adresează aceluiaşi auditoriu şi tratează cam
aceleaşi fapte legate de activitatea de construcţie a celui de al doilea templu.
Profetul Zaharia adoptă însă un punct de vedere diferit de cel al
contemporanului său Agheu, el abordează lucrurile dintr-o perspectivă mult
mai largă, cartea sa tratând despre restaurarea teocraţiei şi despre viitoarea
împărăţie mesianică.
Zaharia, spre deosebire de Agheu, are în vedere mai întâi împărăţia
mesianică şi, abia apoi, reconstruirea templului care este doar simbolul ei.
Profetul este preocupat de mijloacele la care cei repatriaţi trebuie să apeleze
pentru a fi vrednici de a dobândi promisiunile divine.
2. Cuprinsul profeţiei
Cartea lui Zaharia are 14 capitole ce pot fi împărţite în 3 părţi:
Partea I –Cap 1-6
Se arată chemarea lui Zaharia şi este indicat scopul profeţiei sale.
Se tratează despre întemeierea împărăţiei mesianice.
Această primă parte cuprinde 8 viziuni nocturne şi o faptă simbolică.
Cele 8 viziuni sunt exprimate cu claritate şi fiecare personaj din viziune este
încărcat de simboluri şi semnificaţii. Pentru înţelegerea viziunilor, profetul
Zaharia este ajutat de un înger.
Curs
206
1. În prima viziune, Zaharia vede un grup de călăreţi, despre care îngerul
îi spune că sunt soli ai lui Iahve. În acest moment, popoarele
pământului sunt liniştite şi în pace, dar, în curând, se va dezlănţui
mânia lui Iahve. Ierusalimul însă va fi mângâiat şi va afla prosperitate.
2. Cea de a doua viziune este despre 4 coarne şi 4 făurari. Coarnele sunt
simbolul a 4 popoare care au lovit Iuda, iar făurarii simbolizează
instrumentul justiţiei divine împotriva acestor popoare asupritoare.
3. Un om încearcă să măsoare cu o funie Ierusalimul viitor. El este oprit
de un trimis al lui Iahve, care îl anunţă că Ierusalimul cel nou nu va
avea limite, deci nu poate fi măsurat, întrucât cetatea mesianică va
cuprinde tot pământul.
4. A patra viziune simbolizează preoţia cea sfântă şi nouă. Este înfăţişată
scena unei judecăţi: arhiereul Iosua, purtând haine murdare, este supus
acuzaţiilor lui satan, înaintea tribunalului lui Iahve. Arhiereul este
absolvit de vină şi îmbrăcat în veşminte solemne, apoi îi sunt date
îndemnuri şi i se fac promisiuni, cu privire la venirea lui Mesia. În faţă
arhiereului Iosua este pusă o piatră spre care sunt îndreptaţi 7 ochi,
simbol al Providenţei divine.
5. Zaharia vede un candelabru de aur cu 7 lumini, aşezat între doi măslini.
Candelabrul este simbolul vigilenţei universale a lui Iahve, în timp ce
măslinii îi simbolizează pe cei doi unşi, Zorobabel şi Iosua, principele
şi arhiereul, exemple pentru marea restaurare mesianică.
6. Un sul de carte zboară prin văzduh, simbol al blestemului ce se
răspândeşte în întreaga ţară, vizându-i în chip deosebit pe cei ce jură
strâmb. Viziunea doreşte să arate că păcatul trebuie îndepărtat.
7. O femeie, simbolizând nelegiuirea, este închisă într-o efă şi
transportată, de alte două femei, în Babilon. Sensul profeţiei este că
Curs
207
toate obstacolele, ce se ridică în calea venirii împărăţiei Sale, sunt
înlăturate de Dumnezeu.
8. Profetul vede 4 care trase de cai de culori diferite cum ies dintre munţi
şi pornesc în direcţii diferite, pentru a străbate pământul. Viziunea
indică judecata ce se va face asupra păgânilor, iar carele sunt
instrumente ale mâniei divine.
Acţiunea simbolică: profetul pune pe capul arhiereului Iosua o cunună
de aur şi argint, act ce arată unirea puterii regale şi a puterii sacerdotale în
persoana lui Mesia.
Partea a II-a –Cap 7-8
Această parte cuprinde o cuvântare ce tratează despre pregătirea
poporului pentru primirea promisiunilor viitoare.
Profetul are acum ocazia de a sublinia faptul că Dumnezeu apreciază
în mod deosebit respectarea poruncilor Sale, aplicarea dreptăţii şi a iubirii, şi
nu este deloc impresionat de formalismul religios.
Urmează o serie de promisiuni cu privire la viitorul Ierusalimului,
promisiuni ce vizează binecuvântarea şi prosperitatea cetăţii.
Partea a III-a –Cap 9-14
Profetul Zaharia vesteşte judecata ce va veni asupra neamurilor, apoi
vorbeşte despre bunurile timpului mesianic.
Profetul face o întreită promisiune:
1. Un împărat drept, blând şi ocrotit de Iahve va restaura pacea şi îi va
elibera pe captivi;
2. Inamicii poporului vor fi biruiţi;
3. Recolte bogate pentru ce Îl cinstesc pe adevăratul Dumnezeu;
Înainte de a fi mântuită, lumea va fi îndreptată. Mântuirea lui Israel
din suferinţele provocate de duşmani se va produce în mod sigur, Ierusalimul
Curs
208
va avea parte de o glorie finală, o dată cu convertirea neamurilor. Cei răi vor fi
biruiţi şi distruşi. Popoarele vor merge contra Ierusalimului, îl vor cuceri şi
jumătate din locuitori vor fi duşi în captivitate, dar cei răi vor fi pedepsiţi,
Dumnezeu îi va mântui pe ai Săi şi va instaura împărăţia Sa.
Din Ierusalim va curge un râu al mântuirii, neamurile se vor converti
şi se vor închina adevăratului Dumnezeu.
3. Stilul cărţii
Din punct de vedere literar, Zaharia este superior contemporanului
său, Agheu. În descrierea diferitelor situaţii, Zaharia apelează la o varietate de
imagini, expresii şi comparaţii. Stilul este mai înălţător şi mai viu.
Totuşi, textul cărţii lui Zaharia suferă, pe alocuri, de o anumită
obscuritate.
Sub raport doctrinar, profeţia lui Zaharia prezintă unele particularităţi
interesante.
Viziunile profetului evidenţiază, în chip deosebit, Providenţa divină,
care conduce destinele omenirii şi în special ale poporului biblic.
Dumnezeu este transcendent, El se foloseşte de îngeri ca mijlocitori,
aceştia împlinesc voia Sa pe pământ şi îi împărtăşesc învăţături profetului.
Angelologia, care apare la profeţii din exil, Iezechiel şi Daniel, ocupă un loc
important în cartea lui Zaharia. Satan este prezentat ca adversar al lui Iahve,
dar puterea sa răufăcătoare este supusă puterii absolute a lui Dumnezeu.
Profetul Zaharia şi-a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea ideii
mesianice. Dacă în prima sa profeţie Mesia este numit „Odrasla” (3, 8), în
celelalte apare sub numele de preot, rege sau păstor (6, 12-13; 13, 7).
Curs
209
Într-o formă tipică, El se prezintă sub imaginea Bunului Păstor, care
primeşte pentru slujba Sa suma de 30 arginţi, valoarea unui sclav. Bunul
Păstor este ucis şi apoi plâns.
Regele mesianic este drept şi smerit, iar intrarea Lui triumfală în
Ierusalim va prilejui o mare bucurie pentru locuitorii cetăţii sfinte (9, 9).
Inspirat de Dumnezeu, Zaharia afirmă că trupul lui Mesia va fi străpuns (12,
10) şi că cei care i-au fost apropiaţi se vor lepăda de El, precum i se risipeşte
turma păstorului care este bătut (13, 17).
Autoritatea divină a cărţii lui Zaharia este confirmată prin mai multe
citări în Noul Testament.
Profetul Maleahi

Profeţia lui Maleahi încheie canonul scrierilor veterotestamentare.
Numele Maleahi (eb. Malahia) se traduce prin „îngerul lui Iahve” şi este unic
în Vechiul Testament.
Cu privire la persoana şi numele profetului au existat discuţii atât la
exegeţii vechi, cât şi la exegeţii noi.
Majoritatea exegeţilor înţeleg numele Maleahi ca fiind un nume
propriu, însă există şi voci care susţin că este un nume apelativ.
În antichitate numele era socotit un pseudonim, iar targumul lui
Ionatan îl consideră ca fiind denumirea pentru Ezdra.
Unii Sfinţi Părinţi au crezut chiar că este vorba despre un înger
întrupat.
Curs
210
Astăzi, majoritatea exegeţilor îl consideră pe Maleahi o persoană
istorică, autor al cărţii ce îi este atribuită.
Titlul cărţii nu oferă alte informaţii. Nici cuprinsul profeţiei nu dă
date precise despre timpul în care a trăit autorul.
Exegeţii sunt de acord cu plasarea profeţiei în perioada postexilică,
într-o vreme destul de îndepărtată de epoca profeţilor Agheu şi Zaharia.
Această apreciere se bazează pe indicaţiile interne ale profeţiei.
Trecuse suficient de mult timp, de la încheierea lucrărilor de
construcţie a celui de al doilea templu, pentru ca abuzurile să fie introduse în
celebrarea cultului şi zelul pentru cele sfinte să se răcească.
Starea religios-morală prezentată de Maleahi nu corespunde cu cea
existentă în vremea lui Agheu şi Zaharia, ci se aseamănă cu descrierile făcute
de Ezdra şi Neemia (458-433 î.Hr.).
Atât Maleahi, cât şi Neemia combat căsătoriile cu femei străine,
mustră sacrificiile şi zeciuielile insuficiente şi se ridică împotriva marilor
nedreptăţi sociale.
Unii exegeţi sunt de părere că Maleahi ar fi profeţit cu ceva timp
înainte de venirea lui Ezdra, adică înainte de 458 î.Hr., dat fiind că el nu
aminteşte nimic de reforma realizată de Ezdra şi Neemia.
Alţii opinează că profetul ar fi activat pe la 450-445 î.Hr., sau chiar
după 433 î.Hr.
Prin urmare, Maleahi şi-a scris profeţia cândva între 450-430 î.Hr.
Profeţia lui Maleahi poate fi împărţită în 2 părţi:
Partea I –Cap 1, 1-2, 16
Curs
211
Această parte cuprinde mustrări adresate poporului ales care a uitat
binefacerile divine şi s-a îndepărtat de Iahve.
Mustrările profetului se îndreaptă, în chip deosebit, către preoţi,
aceştia L-au ofensat pe Dumnezeu şi au profanat sacerdoţiul prin aducerea de
sacrificii necorespunzătoare şi prin dispreţul manifestat faţă de altar. Pentru
neglijarea obligaţiilor ce le revin, preoţii vor fi pedepsiţi negreşit de Iahve.
În opoziţie cu aceste sacrificii nedemne, profetul Maleahi anunţă un
sacrificiu curat, care va fi adus lui Dumnezeu de către toate popoarele şi în tot
locul: „De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu
între neamuri şi în tot locul jertfă se va aduce numelui Meu între neamuri”
Profetul îi îndeamnă pe preoţi la căinţă şi le aminteşte de legământul
cel vechi încheiat cu Iahve. Poporul este certat în chip deosebit pentru două
păcate: căsătoriile cu femei de alt neam şi repudierea soţiilor legitime, după
bunul plac.
Partea a II-a –Cap 2, 17-4, 6
Datorită fărădelegilor de care se face vinovat poporul ales, Dumnezeu
va trimite pe Solul legământului Său, spre a pregăti venirea Sa la judecată.
Manifestarea lui Iahve în calitate de Judecător va fi cumplită pentru păcătoşi,
ei vor fi mistuiţi precum paiele de foc. Însă cei ce se tem de Dumnezeu vor
avea parte de fericire.
După un ultim îndemn la respectarea poruncilor divine, profetul
Maleahi îşi încheie scrierea prin anunţarea profetului Ilie (Ioan Botezătorul),
ca precursor al lui Mesia, el va lucra pentru convertirea popoarelor.

Limba scrierii este destul de curată, dar se por întâlni şi unele expresii
neuzitate şi câteva aramaisme. În ceea ce priveşte stilul profetului, el este în
Curs
212
general prozaic, deşi se pot remarca şi anumite pasaje ce nu sunt lipsite de
eleganţă. Profetul se exprimă cu claritate, concizie şi vigoare, insă
spontaneitatea sa suferă din cauza imitării frecvente a profeţilor mai vechi.
Caracteristica lui Maleahi este folosirea didactică a dialogului.
Maleahi evidenţiază câteva aspecte deosebit de importante. Profetul
vorbeşte despre demnitatea de trebuie acordată funcţiilor liturgice şi despre
suveranitatea lui Dumnezeu cu privire la calitatea sacrificiilor ce Îi sunt aduse.
Cultul are valoare doar ca expresie a religiozităţii şi pietăţii adevărate.
Deşi condamnă formalismul religios, profetul accentuează şi importanţa
cultului extern, a împlinirii ritualurilor şi îndatoririlor de întreţinere a
templului.
Maleahi condamnă divorţul şi invocă dreptatea lui Dumnezeu asupra
păcătoşilor. Cu deosebită tărie profetul combate căsătoriile cu femei de neam
străin şi pune în lumină pericolul asumat prin astfel de căsătorii. Aceste uniri
favorizează slăbirea credinţei în Iahve şi a iubirii faţă de El, mergând până la
căderea în idolatrie.
Profeţia lui Maleahi este bogată în perspective mesianice şi
eshatologice. În legătură cu venirea lui Mesia, Maleahi aduce un element nou:
Acesta va avea un înaintemergător, care Îi va pregăti calea, el fiind anunţat
sub chipul proorocului Ilie.
Deosebit de preţioasă este profeţia lui Maleahi cu privire la sacrificiul
universal, viitor, pe care cei mai mulţi exegeţi îl identifică cu Jertfa
Euharistică.
Curs
213
Autoritatea divină a cărţii este confirmată de scriitori noutestamentari,
precum şi de primirea ei consecventă atât în canonul iudaic, cât şi în cel
creştin.
Cărţile canonice poetice
În Vechiul Testament, pe lângă scrierile istorice şi profetice, întâlnim

un alt grup de cărţi canonice, cunoscute sub denumirea de cărţi poetice. Din
acest grup fac parte: Psalmii, Proverbele lui Solomon, Cartea lui Iov,
Cântarea Cântărilor, Ecclesiastul şi Plângerile lui Ieremia. Cărţi poetice sunt
şi cărţile anaginoscomena: Înţelepciunea lui Solomon şi Înţelepciunea lui Isus
Sirah.
Aceste scrieri au în întregime o formă poetică, însă fragmente poetice
pot fi întâlnite şi în celelalte cărţi.
Astfel, în cărţile istorice găsim: cântări, binecuvântări, imn de laudă,
profeţii în formă poetică, cântări de biruinţă, elegii, cuvinte de despărţire,
cuvinte de mulţumire etc.
În cărţile profetice, după formă şi cuprins, fragmentele poetice sunt
următoarele: Naum 1 (Psalm alfabetic); Iona 2, 3-10 (rugăciunea lui Iona);
Avacum 3 (Cântarea lui Avacum); Isaia 5, 1 ş.u. (Cântarea viei lui Iahve); 12,
1-9 (Satira împotriva regelui Asiriei); 27, 3-5; 28, 33 ş.u. (diferite cântări); 38,
9-20 (Cântarea lui Iezechia); Daniel 3 (Rugăciunea lui Azaria şi a celor trei
tineri).
Evreii au practicat două genuri literare: liric şi didactic.
Curs
214
Pentru desemnarea genului liric, evreii foloseau termenul şir, care se
traduce în general prin cântare (o cântare fără acompaniere de instrumente
muzicale), poezie. Totuşi, termenul „cântare” nu redă toată bogăţia cuvântului
ebraic, căci poezia lirică dă multă libertate imaginaţiei poetului, în principal
pentru a-L lăuda pe Dumnezeu, a-I mulţumi pentru bunătatea şi binefacerile
Sale şi pentru a expune ataşamentul şi fericirea pe care o simte omul
credincios.
Genul didactic era desemnat prin cuvântul maşal, cuvânt ce se traduce
prin parabolă, proverb, maximă. Poeziile didactice cuprind, pe de o parte,
cele mai frumoase şi mai adânci cugetări izvorâte din inspiraţie divină, iar pe
de altă parte, sfaturi practice pentru viaţa cotidiană.
Genurile epic şi dramatic lipsesc la poporul biblic, deşi se poate vorbi
despre unele tendinţe epice în Cartea lui Iov şi unele tendinţe dramatice în
Cântarea Cântărilor. Poezia epică nu a fost cultivată deoarece acest gen
cuprinde naraţii fictive, fapt ce nu era în consonanţă cu spiritul autorilor
inspiraţi.
Poezia ebraică are o structură religioasă, prin excelenţă. Cuprinsul
său principal îl formează Dumnezeu, binefacerile dumnezeieşti şi raporturile
dintre Dumnezeu şi oameni. Poezia didactică sfântă are ca obiect principal
expunerea înţelepciunii, care stă în strânsă legătură cu revelaţia şi toate le
reduce la Dumnezeu ca principiu din care izvorăsc toate. Caracterul poeziei
didactice ebraice este stilul sentenţios, autorul exprimându-se prin ziceri
scurte şi pregnante (gnome).
Psalmii, Plângerile lui Ieremia şi Cântarea Cântărilor au un conţinut
liric, iar Proverbele lui Solomon, Cartea lui Iov şi Ecclesiastul au un conţinut
didactic.
Curs
215
Poezia ebraică are caracteristici specifice care o deosebesc de proză,
anume: ritm, fel şi dicţiune.
Ritm: Caracteristic poeziei ebraice este ritmul ideilor, al sentinţelor,
numit şi paralelismul membrelor. Iudeii au fost foarte preocupaţi de acest
aspect, astfel încât poezia lor a îmbrăcat o formă exterioară deosebită.
Vorbirea se mişcă într-un anumit ritm, astfel încât, după reguli
determinate, sunt legate silabe cu silabe, cuvinte cu cuvinte, fraze cu fraze,
putându-se vorbi despre o adevărată artă poetică.
Se poate afirma că poeţii evrei au un gen special, tehnica lor constând,
de regulă, în dedublarea expresiei aceleiaşi idei, rima cuvintelor rămânând
pentru ei cvasinecunoscută.
Cugetarea este dezvoltată, totdeauna, în două stihuri (membre)
paralele, acest paralelism reprezentând legea fundamentală a poeziei ebraice.
El se naşte prin asemănarea sentinţelor, o idee sau o sentinţă fiind exprimată,
de regulă, prin două, mai rar prin trei sau patru stihuri, care au aproximativ
aceeaşi lungime, cel de al doilea stih repetând ideea exprimată în primul, dar
cu alte cuvinte.
Aşadar, prin paralelismul membrelor înţelegem reproducerea ritmică,
în mai multe stihuri, a unei cugetări determinate.
Se pot distinge trei tipuri de paralelism poetic:

1. Paralelismul sinonimic
Aceeaşi idee este exprimată de două sau de trei ori cu expresii de
acelaşi înţeles, în aşa fel încât cel de al doilea stih corespunde aproape în
întregime primului.
Exemplu:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu,
Curs
216
şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 19/18, 1)
În cazul tristihului sau tetrastihului cugetarea este repetată,
amplificată şi clarificată prin adăugarea unor elemente noi.
2. Paralelismul antitetic (opus)

În acest tip de paralelism, cel de al doilea stih exprimă contrariul a
ceea ce este exprimat în primul stih. El este întrebuinţat mai ales în Proverbe.
Exemplu:
„Fiul înţelept îşi înveseleşte tatăl,
iar fiul nebun îşi întristează mama” (Proverbe 10, 1)
Evident, paralelismul antitetic nu poate avea decât formă de distih. În
multe cazuri paralelismul sinonimic se îmbină cu cel antitetic.
3. Paralelismul sintetic (progresiv)
Această tehnică constă în îmbinarea unor stihuri ce se aseamănă între
ele doar în ceea ce priveşte forma construcţiei sau proporţia lungimii. Cel de
al doilea stih dezvoltă ideea exprimată în primul stih. Paralelismul sintetic,
mai ales atunci când numără 3 sau 4 stihuri, se apropie de proză.
Exemplu:
„Legea Domnului e fără prihană:
întoarce suflete;
mărturia Domnului e de bună credinţă:
înţelepţeşte pruncii” (Ps. 19/18, 7)
Găsim multe situaţii în care paralelismul sintetic alternează cu cel
antitetic.
Pe lângă paralelismul membrelor, poezia ebraică folosea şi reguli de
accentuare şi de tonalitate, care confereau declamaţiei ritmicitate şi cadenţă.
Curs
217
Dicţiunea:
Vorbirea poetică este aleasă, politicoasă, remarcându-se prin
frumuseţe şi armonie, ca şi prin folosirea unor imagini şi figuri deosebite. De
exemplu, se întrebuinţează asonanţa sau reproducerea aceloraşi sunete,
alternarea sau repetarea aceloraşi silabe.
Cartea Psalmilor
1. Numele cărţii
Între cărţile poetice ale Vechiului Testament, Cartea Psalmilor ocupă
locul cel mai important, atât din punct de vedere al întinderii, cât şi din punct
de vedere al conţinutului ei, bogat în învăţături religioase şi moral-sociale.
Această carte reuneşte un număr de 150 cântări religioase şi este cunoscută şi
sub numele de Psaltire. Numirea creştină „Psaltire” provine din grecescul
Ψαλτήριον care a însemnat la început un instrument muzical cu coarde, apoi o
cântare acompaniată de un astfel de instrument. Psaltirea desemnează colecţia
Psalmilor. În Noul Testament găsim expresia Βίβλος ψαλμων, adică Cartea
Psalmilor (cf. FA 1, 20).
Evreii numesc aceasta carte Sefer Tehilim (tehila=laudă, cântare de
laudă), adică „Cartea Laudelor”.
2. Numărul, împărţirea şi colecţionarea psalmilor

Atât evreii cât şi creştinii au recunoscut totdeauna numărul de 150
psalmi cuprinşi în această carte. În Septuaginta avem 151 psalmi, însă ultimul,
deşi păstrat, a fost mereu considerat necanonic.
Curs
218
În ceea ce priveşte numerotarea psalmilor, există diferenţe între Textul
Masoretic şi Septuaginta. Astfel, dacă până la Psalmul 8 numerotarea este
identică, începând cu Psalmul 9 apare un decalaj dat de faptul că textul ebraic
desparte acest psalm în două, el devenind 9 şi 10, în mod identic procedând şi
cu Psalmul 113, care devine 114 şi 115, iar asemenea decalaje continuă.
Aceste diferenţe au creat unele dificultăţi de identificare a textelor citate din
Cartea Psalmilor.
Prin analogie cu Pentateuhul, Textul Masoretic împarte Psaltirea în
cinci cărţi, fiecare dintre ele terminându-se cu o doxologie.
Schematic împărţirea se prezintă astfel:
Cartea I: (Ps. 1-41), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui
Israel din veac şi până în veac. Amin. Amin”.
Cartea a II-a: (Ps. 42-72), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul,
Dumnezeul lui Israel, singurul Care face minuni. Şi binecuvântat este numele
slavei Lui în veac şi în veacul veacului. Şi se va umple de slava Lui tot
pământul. Amin. Amin”.
Cartea a III-a: (Ps. 73-89), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul în veci.
Amin. Amin”.
Cartea a IV-a: (Ps. 90-106), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul,
Dumnezeul lui Israel, din veac şi până în veac; tot poporul să zică: Amin.
Amin”.
Cartea a V-a, fără o doxologie, însă întreg Psalmul 150 poate fi socotit ca o
doxologie de încheiere.
Această împărţire aparţine vechilor evrei, după cum mărturiseşte Fer. Ieronim,
când scrie: ”În quique volumina Psalterium apud Hebraeos divisum est”.
Ea sugerează şi o cronologie aproximativă a psalmilor. Totuşi, este
sigur faptul că psalmii nu au fost aşezaţi în canon în ordine strict cronologică,
Curs
219
ci, aşa cum afirmă Sf. Atanasie cel Mare, au fost puşi în ordinea în care au
ajuns în mâinile colecţionarilor. Este de presupus că cel care a colecţionat a
unit, pe cât a fost posibil, psalmii compuşi de acelaşi autor, sau asemănători ca
formă externă, sau pe aceia care serveau pentru aceeaşi trebuinţă liturgică.
Timpul alcătuirii Psalmilor nu este acelaşi cu momentul apariţiei cărţii
în canon. Acest moment a fost precedat de o circulaţie sporadică şi limitată a
unor psalmi, respectiv a primilor psalmi, între credincioşii iudei şi mai ales
între leviţii care slujeau la locaşul sfânt din Ierusalim. Curând după aceea, s-a
procedat la colecţionarea psalmilor existenţi, spre a putea fi folosiţi mai uşor
în cult. În general, se acceptă ca perioadă de început a colecţionării psalmilor
epoca reorganizării cultului în Israel, care coincide cu redistribuirea preoţilor
şi a leviţilor la slujbă şi cu construirea templului, fapte petrecute în vremea
regilor David şi Solomon.
Până în acest moment, cultul avea un caracter preponderent
sacrificial, aşa cum rezultă din informaţiile pe care le deţinem din Pentateuhul
lui Moise şi din cărţile cu caracter istoric. Abia în timpul lui David cultul a
dobândit o nouă dimensiune şi anume cea doxologică.
Acest rege priceput în cântatul la harfă (cf. 1 Sam. 16, 18-23; 18, 10;
Amos 6, 5) şi dăruit cu harul poeziei a introdus cântarea Psalmilor la Cortul
Sfânt. În 1 Par. 16, 1-4, 6,7 citim: „Astfel au adus chivotul Domnului şi l-au
aşezat în mijlocul cortului pe care îl făcuse David pentru el şi au înălţat lui
Dumnezeu arderi de tot şi jertfe de pace... Apoi a pus David la slujbă înaintea
chivotului Domnului din leviţi, ca să preaslăvească, să mulţumească şi să
preaînalţe pe Domnul Dumnezeul lui Israel... A pus de asemenea pe
preoţi...să sune necontenit din trâmbiţe înaintea chivotului legământului lui
Dumnezeu. În această zi, David, pentru prima oară, a dat, prin Asaf şi fraţii
lui, următorul psalm de laudă Domnului: Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi
Curs
220
numele Lui…”. Cele relatate aici au în vedere tocmai momentul în care David
a procedat la reorganizarea cultului, aducând chivotul Legii în Ierusalim, noua
capitală a regatului său. Cu acest prilej a compus el primul psalm, pe care l-a
încredinţat apoi leviţilor să-l execute, acompaniat de harfă.
Cântarea Psalmilor la templu a fost permanent socotită o rânduială a
lui David (cf. Ezdra 3, 10-11).
Scrişi în timpuri diferite şi de către autori diferiţi, psalmii au fost
adunaţi în colecţii succesive şi păstraţi la Templul sfânt, unde erau cântaţi sau
recitaţi în cultul zilnic sau la sărbători.
Cea mai mare parte a psalmilor a fost scrisă şi colecţionată în epoca
pre-exilică.
Astfel se crede că psalmii din prima carte, care aparţin lui David, au
fost colecţionaţi de David însuşi, cu prilejul mutării chivotului Legii în Sion,
sau cel puţin din porunca sa.
Şi dintre psalmii cărţii a doua, o bună parte sunt davidici, restul
avându-i ca autori pe fiii lui Core. Probabil, această colecţie a fost făcută către
sfârşitul vieţii lui David. Unii exegeţi consideră, însă, că aceşti psalmi au fost
colecţionaţi în timpul regelui Iezechia (716-687 î.Hr.), dat fiind că oamenii
acestui rege s-au ocupat şi de încheierea colecţiei cărţii Proverbelor, aşa cum
rezultă din Prov. 25, 1 unde citim: „Şi acestea sunt pildele lui Solomon pe
care le-au adunat oamenii lui Iezechia, regele lui Iuda”. Un interes similar
trebuie să fi manifestat ei şi faţă de psalmi.
Aceiaşi oameni au început, probabil, să adune la un loc şi psalmii din
cea de a treia carte. Munca lor a fost apoi continuată de alţii fără ca această
carte să fi fost încheiată înainte de întoarcerea din exil.
Cartea a IV-a reuneşte câţiva psalmi mai vechi şi foarte mulţi psalmi
exilici şi post-exilici.
Curs
221
Ultima carte se compune din câţiva psalmi davidici, lăsaţi la o parte
de colecţionarii precedenţi, precum şi din alţi psalmi, în majoritate din epoca
celui de al doilea templu.
Nu se ştie cu exactitate cine şi când a adunat la un loc toate colecţiile.
Criticii au păreri diferite, dar, cel mai probabil, preotul Ezdra este cel care a
reconstituit şi a completat colecţia pre-exilică.
În orice caz, în forma în care o avem astăzi, Cartea Psalmilor exista
deja în sec. III-II î.Hr. deoarece o avem în întregime cuprinsă în Septuaginta,
traducerea alexandrină efectuându-se în aceste două secole. Traducătorii au
preluat-o astfel din textul ebraic cu adaosul, în final, al Psalmului 151,
necanonic şi absent în varianta ebraică. O altă dovadă în acest sens ne parvine
prin intermediul Introducerii la cartea necanonică a Înţelepciunii lui Isus, fiul
lui Sirah, care datează din sec. II î.Hr. şi care aminteşte Cartea Psalmilor,
alături de celelalte cărţi canonice ale Vechiului Testament, încadrând-o în
grupa „Chetubim”.
Ca gen literar, psalmii aparţin poeziei lirice, iar tehnica de versificaţie
folosită de autori este aceea a strofei şi antistrofei, adică a paralelismului care
opune nu atât un vers altui vers, cât, mai ales, un tablou altui tablou în acelaşi
poem. Astfel, Psalmul 1, spre exemplu, înfăţişează succesiv soarta dreptului şi
a păcătosului; Psalmul 21/22 prezintă la început suferinţa Robului lui
Dumnezeu, iar mai apoi îndurarea lui Dumnezeu faţă de El, etc.
3. Cuprinsul psalmilor
Psaltirea este produsul reflecţiei şi gândirii nutrite de viaţa trăită sub
îndrumarea Legii, precum şi de cunoştinţa lui Dumnezeu şi a ideilor despre
însuşirile Lui, dobândite prin frământările sufleteşti ale problemelor
superioare ale vieţii.
Curs
222
Pe cât de mare este numărul psalmilor, pe atât de variat este şi
cuprinsul lor.
Psalmii sunt cea mai aleasă mărturie despre înălţimea şi puterea
sentimentelor pioase, pe care le-au trăit fiii lui Israel în curs de atâtea veacuri.
Mulţi cercetători consideră ca subiectul acestor scurte dar
impresionante rugăciuni este Dumnezeu şi omul. Dumnezeu în toată măreţia
Sa, în toată bunătatea, milostivirea şi dreptatea Sa, iar omul cu toate
slăbiciunile, lipsurile, trebuinţele, păcatele şi fărădelegile sale.
Cartea Psalmilor reliefează, totodată, raportul viu care a existat şi
există între Fiinţa supremă şi făptura omenească, prin activitatea omului ca
fiinţă morală şi dezvoltarea sentimentelor sale religioase.
În Psaltire sunt înfăţişate dorinţele şi năzuinţele sufletului omenesc,
de a se ridica de la cele pământeşti către cele mai înalte sfere spirituale.
Psalmii ne fac cunoscute eforturile dreptului Vechiului Testament de a
îndeplini poruncile lui Dumnezeu şi de a-şi adapta conduita la voinţa Sa. Ei
sunt răsunetul influenţei Legii lui Dumnezeu asupra sufletelor credincioşilor,
ce pleacă de la inimă şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Trăirea religioasă este
aici redată după latura ei subiectivă. Ideile şi experienţele religioase pe care le
aflam expuse în această carte, pot fi şi individuale, dar şi tipice, redând ideile
şi sentimentele colectivităţii.
Toate marile teme religioase apar, rând pe rând, în psalmi: Dumnezeu
şi opera Lui, îngerii, universul, omul cu strălucirea şi slăbiciunile lui, soarta
lui de după moarte, Israelul şi Ierusalimul cu trecutul lor şi cu viitorul lor
glorios, Legea, sărbătorile, precum şi alte manifestări religioase.
Cuprinsul Psalmilor este, aşadar, extrem de variat, fiind imposibil a da
o clasificare logică riguroasă a Psalmilor după acest criteriu.
Curs
223
Totuşi, există diferite clasificări aproximative ale psalmilor, funcţie
de: sentimentele de care era stăpânit psalmistul, tema tratată, stil etc.
O împărţire frecvent utilizată este cea în 6 clase:

1) Psalmi de laudă
În aceşti psalmi se cântă slava, puterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor

Lui (Ps. 18 şi 20).
2) Psalmi de cerere, de rugăciune
Mulţi psalmi constituie adevărate rugăciuni de mulţumire, înălţate

către Dumnezeu pentru binefacerile revărsate cu îmbelşugare peste poporul
Său (Ps 45, 47, 65, 67, 75, 80, 97, 123, 125, 128, 149). Binefacerile divine şi acţiunea
proniatoare sunt evidenţiate, de asemenea, în psalmii: 22, 33, 35, 90, 102, 115,
144, 145. Psalmii 26, 46, 61, 70, 89, 90 sunt psalmi de încredinţare proniei divine.
Alţii aduc mulţumire pentru bogăţia roadelor pământului (Ps 64 şi 84).

Rugăciuni de mulţumire pentru scăparea din necazuri şi strâmtorări se
exprimă în psalmii: 9, 17, 20, 29, 74, 106, 117, 120, 137, 143. Marea îndurare
divină este lăudată în psalmul 102.
Foarte mulţi psalmi sunt, prin excelenţă, rugăciuni de cerere ce pot fi
folosite în orice împrejurare (Ps 3-5, 7, 16, 25, 27, 30, 34, 40, 43, 51, 53-55, 58, 59,
63, 69, 85, 108, 124, 128, 139, 141, 142). În psalmii 19, 60, 119, 120, 140 se cer haruri
speciale pentru felurite împrejurări ale vieţii.

Psalmul 11 este o rugăciune pentru scăparea din nevoi, iar psalmii: 12,
87, 101, 122, 142 sunt cereri ale unui suflet în restrişte.
3) Psalmi istorici
Expun evenimente din istoria poporului biblic şi descriu Providenţa

specială a lui Dumnezeu care l-a ocrotit. Aceşti psalmi sunt veritabile poeme
Curs
224
ce vizează etapele principale ale istoriei lui Israel, cu scopul de a se trage
concluzii de ordin moral.
În psalmul 77/78, Asaf descrie perioada eliberării evreilor din robia
egipteană şi a rătăcirii lor prin pustiul Sinaiului, cu arătarea tuturor dovezilor
de fidelitate din partea lui Dumnezeu faţă de poporul Său.
Şi psalmul 104 istoriseşte aceleaşi binefaceri revărsate asupra lui
Israel până la reaşezarea în Canaan. Psalmul 105 descrie, alternativ,
necredincioşia lui Israel şi marea milostivire a lui Dumnezeu, din aceeaşi
perioadă istorică.
Psalmul 136 este un psalm scris în timpul exilului babilonic, el
reflectând vremurile de strâmtorare pe care evreii le-au cunoscut în starea de
robie.
Alţi psalmi amintesc, mai mult sau mai puţin explicit, faptele istorice
cu ocazia cărora au fost compuşi. Astfel, psalmul 70/71 s-a scris în timpul
invaziei lui Nabucodonosor, iar psalmul 107 a fost scris după eliberarea din
captivitate.
4) Psalmi de pocăinţă (Ps 6, 50/51, 31/32, 37, 142) şi de blestem (Ps 35, 52, 55,
68, 139)
Este exprimată zdrobirea inimii pentru păcatele comise şi se imploră
iertarea de către Dumnezeu, în timp ce vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai
mântuirii li se doreşte pedeapsa.
Psalmi de pocăinţă:
Psalmul 50/51 este socotit primul act de pocăinţă al lui David, după ce
profetul Natan îi arată păcatele de care se făcea vinovat înaintea Domnului, iar
psalmul 31/32, compus după obţinerea iertării de la Dumnezeu, celebrează
bucuria nevinovăţiei recâştigate. În psalmul 6, scris în timpul revoltei lui
Abesalom, se cere eliberarea din necazurile pe care David le pune în legătură
Curs
225
cu păcatele sale anterioare. Prin psalmul 37, David se roagă din nou lui
Dumnezeu să-l scape din încercările ce l-au copleşit în ultimele sale zile, iar
în psalmul 142 se abandonează în faţa lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit.
Psalmul 101 este rugăciunea de pocăinţă a evreilor duşi în Babilon,
prin care cer Domnului eliberarea, în timp ce prin psalmul 129, scris după
întoarcerea din exil, ei se roagă lui Dumnezeu să-i trateze cu milostivire, nu
după faptele săvârşite.
Psalmi de blestem:
În ceea ce priveşte psalmii de blestem, trebuie spus că ei au constituit
un prilej pentru unii de a le pune la îndoială sfinţenia, de a le contesta
inspiraţia. Asta pentru că, spun ei, aceşti psalmi ar da expresie patimii, urii şi
dorinţei de răzbunare, deci ar contrazice doctrina Evangheliei.
Ca răspuns la această obiecţie, trebuie avut în vedere, mai întâi, faptul
că vrăjmaşii despre care vorbeşte psalmistul nu sunt vrăjmaşii săi personali, ci
ei sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu, cărora el nu face decât să le vestească
răzbunarea Domnului, care va veni, pentru necredinţa de care dau dovadă şi
pentru lepădarea Legii, asupra lor. Sfinţii Părinţi văd în aceste blesteme nişte
simple profeţii exprimate în această formă. În al doilea rând, blestemele
rostite aici nu izvorăsc din sentimentul unei răzbunări proprii, ci dintr-o râvnă
deosebită a psalmistului pentru cauza dreptăţii dumnezeieşti. Pe de altă parte,
pedepsele pe care psalmiştii le doreau pentru cei nelegiuiţi trebuie socotite şi
ca reprezentând un mijloc de îndreptare a celor vinovaţi, dar şi un avertisment
pentru ceilalţi, spre a se feri de exemplul celor păcătoşi.
De altfel, în gândirea celor vechi, ideile abstracte primesc o formă
concretă, păcatul concretizându-se în persoana păcătosului, ceea ce înseamnă
că blestemul se referă, în primul rând, la păcat în sine şi, abia apoi, la păcătos.
5) Psalmi didactici
Curs
226
Expun învăţături şi sfaturi practice.
6) Psalmi mesianici
Psalmii mesianici sunt cei care se raportează la Mesia, profeţind

despre viaţa, Patima şi slava Lui. Ei sunt, desigur, cei mai importanţi din
întreaga Psaltire. Caracterul lor mesianic este atestat de către Însuşi
Mântuitorul Hristos sau de către autorii noutestamentari.
Aceşti psalmi se împart în două categorii: psalmi direct şi indirect
(tipic) mesianici.
Din prima categorie fac parte psalmii 2, 16, 22, 45, 72 şi 110, psalmi ce
tratează direct despre Hristos şi împărăţia Sa, orice altă interpretare, în afară
de cea mesianică, fiind exclusă.
Psalmii tipic mesianici sunt în număr mult mai mare, printre ei
aflându-se şi psalmii 8, 8, 23, 34, 68, 69, 109, 132 etc . aceşti psalmi se numesc
indirect mesianici deoarece Îl prefigurează pe Mesia şi împărăţia Lui prin
persoanele şi evenimentele de care fac amintire.
Psalmii mesianici îmbogăţesc datele revelaţionale anterioare cu privire la
Persoana şi lucrarea lui Mesia, aducând în plus elemente cu totul noi.
Psalmii direct mesianici:
Psalmul 2
Până în vremea lui David se ştia despre Mesia că va fi un om investit
cu o înaltă forţă spirituală, care va ieşi din tribul lui Iuda şi va apărea într-o
epocă nedeterminată. Regele psalmist completează, cu date deosebit de
importante, tabloul referitor la persoana şi lucrarea lui Mesia. În acest sens, pe
lângă descendenţa umană, David indică şi obârşia divină a lui Mesia, acest
adevăr fiind dezvăluit chiar în Psalmul 2.
Astfel, psalmistul Îl prezintă pe Mesia, mai întâi, în calitatea Sa de
rege mesianic, aşezat de Însuşi Dumnezeu pe scaunul de domnie peste Sion:
Curs
227
“Ci Eu am pus pe regele Meu peste Sion, muntele Meu cel sfânt” (v. 6),
pentru ca, apoi, Dumnezeu să-L proclame, în chip solemn, Fiul Său pe care
L-a născut din eternitate: ”Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”(v. 7) şi
să-I promită neamurile drept moştenire şi drept stăpânire marginile
pământului (v. 8).
Acest psalm este citat în sens mesianic de autori noutestamentari
(Fapte 4, 25 ş.u.; 13, 33; Evr. 1, 5) şi el pune în lumină naşterea din veci a
Fiului lui Dumnezeu, Care, la „plinirea vremii”, va lua şi fire omenească.
Psalmul 15/16
Şi acest psalm, mai ales în partea sa finală, Îl are în vedere pe Mesia,
el fiind înţeles în Noul Testament (FA 2, 25-33; 13, 36) ca o profeţie despre
Învierea lui Hristos: „Că nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel
Sfânt al Tău sa vadă stricăciunea” (v. 10).
Psalmul 21/22
Acest psalm începe astfel: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce
M-ai părăsit?”. Conform Matei 27, 46 şi Marcu 15, 34, aceste cuvinte fac parte
din grupul celor 7 expresii rostite de Mântuitorul Iisus Hristos pe Cruce, însă
sub forma aramaică.
Aspectul de jertfă al lucrării mesianice este evidenţiat în multe locuri
din cartea Psalmilor. În aceasta privinţă găsim referiri, de o surprinzătoare
precizie, la unele momente ale activităţii lui Mesia, aşa cum este momentul
supremei Sale dăruiri pentru mântuirea tuturor.
Vorbind în numele lui Mesia, autorul acestui psalm spune: „Străpuns-
au mâinile Mele şi picioarele Mele ... Împărţit-au hainele Mele loruşi şi
pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”.
Psalmul 44/45
Curs
228
Psalmul Îl descrie pe Mesia ca pe un rege viteaz, împodobit cu cele
mai alese virtuţi, plin de har şi de strălucire (v. 3), Care va porni lupta pentru
adevăr şi dreptate (vv. 4, 5), şi al Cărui scaun de domnie este veşnic, sceptrul
împărăţiei Sale fiind sceptrul dreptăţii „Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul
veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi
ai urât fărădelegea; pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul
Tău cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”(vv.7, 8).
Aceste cuvinte sunt citate ca referindu-se la Hristos de către Sf. Ap.
Pavel în Epistola către Evrei 1, 9-10.
Psalmul reliefează atribute esenţiale ale împărăţiei mesianice:
adevărul, dreptatea, blândeţea, veşnicia.
Psalmul 71/72
Acest psalm pune în lumină demnitatea împărătească a lui Mesia
denumit aici „regele” şi „Fiul regelui” (v.1), precum şi universalitatea
împărăţiei mesianice.
Astfel, Mesia va întemeia o împărăţie universală, din care vor face
parte toate popoarele şi întreg pământul. Ideea despre universalitatea
împărăţiei mesianice este o premisa şi o condiţie a instaurării unei păci
permanente, pace despre care se vorbeşte îndeosebi în acest psalm.
Mesia va face dreptate celor smeriţi, va veni în ajutorul celor nevoiaşi
şi va zdrobi pe apăsător (v. 4), iar consecinţa acestei drepte guvernări, în
folosul celor mulţi şi oropsiţi, va fi pacea (v. 3).
În timpurile mesianice pacea va fi generală şi universală, ea va înflori
din belşug, ca urmare a dreptăţii şi nu va avea sfârşit (v. 7).
Ideile esenţiale ce se desprind din acest psalm sunt: guvernarea cea
dreaptă a lui Mesia va aduce pace în lume, toate neamurile Îl vor recunoaşte
drept Mântuitor al lor, iar împărăţia Lui fi nemărginită în timp şi în spaţiu,
Curs
229
asemenea şi pacea instaurată de El va fi plină de rod, ea va rodi aşa cum
rodeşte planta din pământ, ca urmare a dreptăţii, iar rodul păcii va fi
mântuirea: „Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna.
Şi va domni de la o mare până la alta şi de la un râu până la marginile
lumii... Şi va fi viu... şi se vor ruga Lui pururea; toată ziua Îl vor binecuvânta.
Fi-va belşug de pâine pe pământ până în vârful munţilor; înălţa-se-va mai
presus decât Libanul rodul său; şi vor înflori cei din cetate ca iarba
pământului. Fi-va numele Lui binecuvântat în veci; cât va fi soarele va
rămâne numele Lui şi se vor binecuvânta în el toate seminţiile pământului,
toate neamurile Îl vor ferici pe El...” (vv. 7-8, 15-17).
Psalmul 109/110
Acest psalm prezintă investirea lui Mesia cu demnitatea împărătească
(cf. Evrei 1, 13) şi cu demnitatea arhierească (cf. Evrei 6, 6; 7, 1).
Astfel, Iahve(Cel ce este) Se adresează lui Adonai (Domnul- Κυριος):
„Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe
vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Dacă psalmistul zice: „Domnului
meu”, o face pentru a specifica distanţă existentă între profet şi Domnul său,
deosebire care nu există între Iahve şi Adonai, aceştia fiind egali în virtutea
consubstanţialităţii.
Mântuitorul Hristos citează aceste cuvinte ca referindu-se la Sine (cf.
Matei 22, 41-46), la fel şi Sf. Ap. Petru care spune că sunt şi o profeţie despre
Nota caracteristică pe care acest psalm o aduce cu privire la Mesia
este aceea că El va fi în acelaşi timp şi împărat şi preot. Psalmistul spune:
„Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac după
rânduiala lui Melchisedec” (v. 4). Arhieria lui Hristos este arhierie veşnică, nu
după rânduiala aaronită, ci după rânduiala lui Melchisedec.
Curs
230
Aşa cum Melchisedec era, în acelaşi timp, în Ierusalim, şi rege şi
preot al Celui Prea Înalt (cf. Fac. 14, 18), tot aşa şi Mesia va întruni în
persoana Sa cele două demnităţi, împărătească şi arhierească, pentru veşnicie.
Psalmii tipic sau indirect mesianici:
Aceşti psalmi sunt în număr mai mare. În Noul Testament sunt
consideraţi psalmi indirect mesianici, psalmii 34, 68, 108, 117 etc. După
interpretarea ortodoxă, indirect se raportează la Hristos şi psalmii: 3, 4, 6, 9
ş.a. Unii psalmi tratează despre bărbatul cel drept în general, psalmii 8 şi 20,
însă, în sens indirect, ei se raportează la dreptul prin excelenţă, adică la
Hristos.
*******
O altă împărţire a psalmilor este cea în 8 clase:
1. Psalmi dogmatici sau de adorare
În general, aceşti psalmi sunt adevărate imne închinate lui Dumnezeu, cu
evidenţierea atributelor Sale.
Aşa, de pildă, avem psalmul 144 unde este celebrată veşnicia dumnezeiască:
„Împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam”.
Despre acelaşi lucru se tratează şi în psalmul 89: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi
sunt ca ziua de ieri ce a trecut şi ca straja de noapte”.
În psalmul 17 este pusă în lumină măreţia şi majestatea divină: „De strălucirea
feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc…”. În acelaşi sens
vorbesc şi psalmii: 28, 45-47, 49, 65, 67, 76, 92, 93, 96, 110, 113 etc.
Sfinţenia lui Dumnezeu este arătată în psalmii 23 şi 33, iar în psalmul 138 se
vorbeşte despre preştiinţa şi atotştiinţa divină, în timp ce bunătatea lui Dumnezeu este
evidenţiată în psalmii: 33, 47, 50, 99, 112, 144, iar dreptatea Sa în psalmii: 10, 17, 35, 49,
74, 75, 118.
Psalmul 8 tratează despre valoarea omului şi superioritatea lui în raport cu celelalte
creaturi.
Curs
231
Psalmul 18/19 ne prezintă un tablou restrâns al creaţiei, iar psalmul 103-104
prezintă dezvoltat acelaşi tablou. Aici este înfăţişată şi Providenţa divină.
Psalmii 80-81 şi 134-135 condamnă deşertăciunea închinării la idoli.
În general, psalmii dogmatici sunt „ecoul fidel al întregii revelaţii mozaice asupra
firii şi însuşirilor lui Dumnezeu; ei nu spun nimic care să nu fi fost deja explicit expus în
Pentateuh” (H. Lesètre). Ceea ce realizează aceşti psalmi este prezentarea mai corectă şi
mai penetrantă a doctrinei revelate.
2. Psalmi de cuprins moral

În cea de a doua parte a Psalmului 18 este expusă superioritatea Legii Domnului:
„Legea Domnului este fără prihană...”, ca şi în întregul poem alfabetic al Psalmului 118.
Portretul dreptului este descris în psalmii: 14/15, 23/24, 61/62, 111/112, 113, 121,
127, iar al hulitorului şi al păcătosului este conturat în psalmii: 1, 11/12, 13/14, 51, 57, în
timp ce psalmii: 5, 14, 26, 38, 48 şi 124 indică diferenţa de conduită a acestora.
Pedepsele şi răsplătirile divine sunt expuse în psalmii: 1, 9, 35, 51, 72/73, 80/81,
91/92.
Psalmul 49 insistă asupra necesităţii cultului intern.
3. Psalmi de mulţumire şi de cerere
4. Psalmi de pocăinţă
5. Psalmi istorici
6. Psalmi liturgici
Aceşti psalmi au fost compuşi în mod special pentru ceremoniile religioase sau
pentru serviciul de la Templu.
Astfel de psalmi sunt: psalmul 14 care aminteşte condiţiile cerute pentru a fi admis
la sanctuar; psalmul 23 era recitat în toate ocaziile când un cortegiu procesional se apropia
de Templu; psalmul 65 se citea la aducerea de jertfe, iar psalmul 67 la reîntoarcerea
chivotului Legii la Cortul sfânt după o victorie reputată împotriva năvălitorilor sau a
răufăcătorilor.
Cea mai mare parte a psalmilor din cărţile a IV-a şi a V-a au acest caracter liturgic.
De altfel, chiar dacă nu toţi psalmii au avut de la început o destinaţie liturgică, până la
urmă, atât în sinagogă cât şi în Biserică ei au căpătat o astfel de întrebuinţare.
Curs
232
Diferitele indicaţii pe care le găsim în titlurile unor psalmi dezvăluie caracterul lor
liturgic. Astfel:
La începutul unor psalmi se întâlneşte notat cuvântul „alamot”, care indică modalitatea
cântării lor pe o voce de tenor (ex: Psalmul 45).
În cazul altora, este notat cuvântul „haghitit”, care, după unii ar indica un instrument
muzical cu care era acompaniată cântarea acestor psalmi, iar după alţii ar arăta că psalmii
respectivi erau destinaţi a fi cântaţi cu prilejul terminării culesului viilor, ca mulţumire
adusă lui Dumnezeu (gat=teasc), (ex. Ps. 8, 80, 83).
Alţi psalmi au indicaţia „machalat”, cuvânt care se pare că însemna „fluier”, deci aceşti
psalmi trebuiau executaţi cu acompaniament de fluier (flaut) (ex. 52, 87).
Cuvântul „mictam” aflat la începutul unor psalmi indică genul cântării, adică o cântare
excelentă sau deosebită. Şase psalmi poartă această suprascriere.
Cuvântul „mizmor” se traduce prin „cântare ritmică” şi se afla în fruntea a 57 de psalmi.
Expresia „la menaţeah” este un indiciu pentru dirijorul de cor asupra felului în care trebuie
executată cântarea unor psalmi. Cincizeci şi cinci de psalmi au această indicaţie.
Cuvintele „nechiloth” şi „neghinoth” definesc alte două genuri de psalmi liturgici şi
anume, cei desemnaţi prin prima numire trebuiau a fi acompaniaţi de fluiere, ceilalţi de un
instrument cu coarde.
Psalmul 7 are drept indicaţie liturgică termenul „şigaion” ceea ce se traduce cu cântare
ditirambică.
Cuvântul „şir”, acolo unde este prezent, indică faptul că psalmul respectiv trebuie cântat,
nu recitat.
Cuvântul „şiminit” arată că psalmul trebuie executat în „octavă gravă”.
Suprascrierea „tehilah” se traduce cu „cântare de laudă”, iar cea de „tohad” cu cântare de
mulţumire (psalmii 29 şi 144).
Psalmii 106, 107, 111-119, 135, 148-150 au ca titlu „haleluiah” (aleluia)=„lăudaţi pe
Iahve !”, titlul având şi o semnificaţie liturgică, anume: el ar indica faptul că persoana care
citea psalmul era întreruptă după un verset sau jumătate de verset de către corul ce
răspundea: Aleluia.
7. Psalmi mesianici
8. Psalmii treptelor sau cântarea treptelor (şir ha maalot)
Curs
233
Cincisprezece psalmi, de la 119 la 133, poartă acest titlu.
După cea mai verosibilă explicaţie, aceşti psalmi erau cântaţi de pelerinii iudei
când se apropiau de Ierusalim, ţinta pelerinajului lor. Oraşul sfânt este într-adevăr aşezat pe
un loc mai înalt al Ţării Sfinte, anume în Munţii Iudeii, aşa încât toţi cei care se îndreptau
spre el spuneau obişnuit că „urcă la Ierusalim”.
Cuprinsul acestor psalmi este adecvat scopului pentru care au fost alcătuiţi. Astfel,
psalmul 120 îi asigură pe pelerini că Dumnezeu veghează asupra lor; psalmul 121 exprimă
bucuria sosirii în cetatea sfântă; prin psalmul 123 se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru
ocrotirea de pericole în călătoria săvârşită până la Ierusalim; psalmul 127 aminteşte
binecuvântările rezervate celor care Îl slujesc pe Iavhe; psalmul 128 este un imn de
preamărire a muntelui sfânt (Sion); psalmul 130 este o cântare de umilinţă; psalmul 132
exprimă bucuria pelerinilor de a se fi adunat la un loc cu fraţii lor de un sânge şi de o
credinţă; psalmul 133 este un îndemn din partea pelerinilor adresat preoţilor şi leviţilor de a
îndeplini cu toată conştiinciozitatea slujirea lor la Templu, ca unii ce privilegiul deosebit de
a fi permanent în casa Domnului.
Prin urmare, aceşti psalmi au fost destinaţi să acompanieze călătoria celor din
diaspora la Ierusalim.
*******
4. Titlurile psalmilor
Cei mai mulţi psalmi încep prin câteva cuvinte lămuritoare, cu privire
la destinaţia şi originea psalmilor, care se numesc titluri sau suprascrieri.
În Textul Masoretic, doar 34 psalmi nu au astfel de lămuriri.
Titlurile sunt de mai multe feluri:
1. de ordin muzical;
2. de ordin liturgic,
3. de ordin istoric;
4. de ordin poetic;
Curs
234
5. de ordin personal;
Cu privire la aceste titluri, trebuie precizat că cei mai mulţi exegeţi
cred că ele sunt adaosuri ulterioare epocii în care au fost scrişi psalmii.
Sfinţii Părinţi şi exegeţii mai vechi considerau că ele fac parte din
însuşi textul psalmilor, deci le atribuiau autorilor înşişi.
Având în vedere că la popoarele orientale exista obiceiul de a pune în
fruntea poemelor astfel de titluri, este destul de posibil ca unele dintre ele să fi
fost scrise chiar de autorii psalmilor.
Totuşi, nu se poate nega faptul că multe dintre titluri nu sunt
contemporane cu psalmii, cu certitudine putându-se spune doar că aceste
suprascrieri sunt foarte vechi, anterioare Septuagintei.
Cu toate acestea, titlurile psalmilor rămân mărturii valoroase despre
caracterul, timpul şi autorii lor.
5. Autorii psalmilor
Suprascrierile îl indică pe David drept autor al celor mai mulţi psalmi.
Rabinii atribuiau lui David întreaga Psaltire. Punctul lor de vedere a
fost împărtăşit şi de către unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Sf.
Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie, Fer. Augustin, Teodoret de Cir etc.
Alţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Sf. Ipolit, Sf. Ilarie,
Origen, Eusebiu, Sf. Atanasie, Fer. Ieronim etc., în baza informaţiilor oferite
de titlurile psalmilor, au afirmat existenţa mai mulţi autori de psalmi.
O lectură atentă a Cărţii Psalmilor ajută la înţelegerea faptului că, într-
adevăr, este vorba de mai mulţi autori. Spre aceeaşi constatare ne conduc şi
suprascrierile, care indică, pe lângă David, şi numele altor autori.
Se consideră că informaţiile cu privire la autorii psalmilor, pe care le
găsim în titlurile acestora, corespund adevărului în măsura în care sunt
confirmate prin autoritatea codicilor, a vechilor versiuni şi a Sf. Părinţi.
Curs
235
În ordine cronologică, primul psalmist este Moise, căruia i se atribuie
Psalmul 89/90.
Lui David, psalmistul prin excelenţă al lui Israel, textul ebraic şi
traducerile vechi, îi atribuie 69 psalmi. Pe lângă aceştia, Septuaginta îi
atribuie 11 psalmi anonimi, Vulgata 12, iar Peschitto 16. În lumina Noului
Testament, dintre psalmii anonimi, în textul ebraic mai trebuie să fie atribuiţi
lui David Psalmii 1 şi 2 (cf. FA 4, 25; 13, 33), precum şi Psalmul 93/94 (cf.
Evr 4, 7).
Aşadar, David a scris peste 81 psalmi. Aceştia sunt: 1-40; 50-71; 85,
90, 92-103; 107-109; 132; 137-144.
Regele Solomon este considerat autorul Psalmilor 71/72 şi 126.
Între autorii de psalmi întâlnim şi numele lui Asaf, un levit
contemporan cu David, maestru de cântare la Templu, căruia îi sunt atribuiţi
11 psalmi: 49/50, 72/73-82/83. De remarcat, că aceşti psalmi au un pronunţat
caracter naţional. Ei cuprind multe aluzii la istorie, la evenimentele mai
însemnate din epoca de glorie a poporului biblic. Stilul lor este autoritar, pe
alocuri chiar vehement. După opinia unor cercetători, sub numele de Asaf s-ar
ascunde, de fapt, o familie de leviţi a cărei activitate literară s-ar fi extins
asupra mai multor secole (aproximativ din perioada asiriană, până în perioada
babiloniană).
Un alt nume sub patronajul căruia sunt puşi mai mulţi psalmi este cel
al fiilor lui Core, cântăreţi şi portari la Templu (cf. 2 Par. 20, 19). Acestora le
sunt atribuiţi psalmii: 41-48, 83-87, apreciaţi ca fiind cele mai frumoase piese
ale Psaltirii, distingându-se prin simplitatea lor, prin forma studiată şi perfectă
din punct de vedere poetic, iar, sub aspectul sentimentelor, printr-o mare
iubire faţă de Templu şi faţă de Ierusalim.
Curs
236
Între autori, mai sunt menţionaţi şi Heman şi Etam Ezrahitul, ambii
fiind leviţi rânduiţi de David să conducă cântarea la Cortul Sfânt (date despre
aceştia – 3 Rg. 4, 31; 1 Par. 6, 33; 15, 17; 16, 41; 25, 1) . Fiecare din ei a scris câte un
psalm, primul –psalmul 87, iar al doilea –psalmul 88.

Şi numele profeţilor Agheu şi Zaharia apar menţionate între autorii de
psalmi. Lor li se recunoaşte paternitatea asupra psalmilor 145-148.
Unui anonim din vremea regelui Iezechia (sec. VIII î.Hr.) i se atribuie
psalmul 91, iar unui „necăjit”, care nu se ştie în ce timp a trăit, i se recunoaşte
autoritatea asupra psalmului 101. Tot un anonim va fi scris şi psalmii: 104-
106; 112-118; 134-136, 149, 150, al căror titlu e redat prin cuvântul „Aliluia”.
Despre psalmul 111 se ştie că a fost scris de un anonim din vremea lui
Neemia.
Un evreu sau chiar mai mulţi din diaspora au scris psalmii intitulaţi
„O cântare a treptelor”, adică psalmii 119-133.
6. Valoarea doctrinară a psalmilor

S-a afirmat, pe bună dreptate, că Psaltirea este prescurtarea întregii
Sfinte Scripturi sub cea mai ilustrativă şi mai strălucitoare formă. Însă
doctrina cuprinsă în Cartea Psalmilor nu este prezentată într-o formă
sistematică, motiv din care încercarea de a reda în sinteză principiile
doctrinare, care se degajă din ansamblul ei, este un lucru destul de dificil.
Totuşi, studiind Psalmii, anumite teme pot fi decelate şi cercetate. Psalmii
vorbesc despre Dumnezeu, despre om, despre Providenţă, despre îngeri,
despre Mesia.
*******
Dumnezeu
Curs
237
Cartea Psalmilor vorbeşte despre existenţa absolută şi despre însuşirile lui
Dumnezeu.
Întreaga creaţie proclamă existenţa şi măreţia lui Dumnezeu, iar psalmistul
sesizează mesajul pe care cerul şi pământul îl transmit despre Creatorul lor, îl înregistrează
şi îl vesteşte, la rândul său, cu aceeaşi solemnitate:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei
spune cuvântul şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror
glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele
lor” Ps. 18, 1-4
Psalmii pun în evidenţă, în mod pregnant, un adevăr esenţial despre Dumnezeu,
anume unicitatea Sa. Monoteismul se află înscris în nenumărate locuri din Psaltire:
„Cine este Dumnezeu în afară de Domnul? –se întreabă psalmistul –Şi cine este Dumnezeu
afară de Dumnezeul nostru? Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a pus fără de
prihană calea mea, Acela este singurul Dumnezeu” Ps. 17, 34-35.
Acest unic Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului:
„Dintru început Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale”
Ps. 101, 26.
Atotputernicia Creatorului este vădită în faptul că a adus toate la existenţă prin
simpla manifestare a voinţei Sale:
„El a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-au zidit” Ps. 32, 9.
Puterea creatoare a lui Iahve este dovada divinităţii Sale, zeii neamurilor nefiind
dumnezei adevăraţi, tocmai pentru că sunt lipsiţi de orice putere creatoare:
„Căci toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli, iar Domnul cerurile a făcut” Ps. 95, 5
Categoriile temporale şi spaţiale nu se pot aplica lui Dumnezeu deoarece:
„A Ta este ziua şi a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina şi soarele. Tu ai făcut toate
marginile pământului; vara şi primăvara Tu le-ai zidit” Ps. 73, 17-18.
Neschimbabilitatea şi veşnicia sunt însuşiri definitorii ale Fiinţei divine Celei mai presus de
timp şi spaţiu. În acest sens psalmistul scrie: „Împărăţia Ta este împărăţia tuturor
veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam” Ps. 144, 13
Dumnezeu nu este, însă, doar Creatorul lumii, ci şi Proniatorul ei. Ideea că
Dumnezeu poartă de grijă creaturilor Sale este familiară psalmilor. Psalmul 103, prin
Curs
238
excelenţă, înfăţişează creaţia şi providenţa ca două acţiuni ce se conjugă. Dumnezeu
creează pământul şi tot El îl întăreşte şi îl conduce prin legile Sale, încât acesta nu se va
clătina în veacul veacului (v.6). Dumnezeu adapă toate fiarele câmpului prin izvoarele pe
care le-a rânduit să iasă din mijlocul munţilor. El a făcut „să răsară iarbă dobitoacelor şi
verdeaţă spre slujba oamenilor”. Întreaga creaţie este destinatara proniei divine:
„Toate către Tine aşteaptă să le dai hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna;
deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se
vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul
Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” Ps. 103, 28-31.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se manifestă, mai ales, faţă de oameni şi, în
special, faţă de cei săraci şi în suferinţă. Astfel, Domnul este „scăparea săracului şi ajutor
la vreme potrivită celor aflaţi în necazuri” Ps. 9, 9. În Domnul se încrede săracul şi
orfanului El îi stă mereu în ajutor (Ps. 9, 34). Domnul se află, totdeauna, la dreapta celui
neprihănit, ca să nu se clatine (Ps. 15, 8). El are dragostea păstorului pentru oile sale:
„Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa
odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii... Că de voi
umbla şi prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti” 22, 1-4.
În orice împrejurare şi în orice loc, Dumnezeu este prezent cu purtarea Sa de grijă
faţă de fiecare om:
„Tu m-ai zidit şi ai pus mâna Ta peste Mine... Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la
faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad, Tu de
faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi
acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” Ps. 138, 5, 7-10.
Dumnezeu veghează fără încetare asupra comportării tuturor, fără excepţie:
„Din înălţimea cerului Domnul priveşte, îi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul Său, cel
gata dintotdeauna, priveşte spre toţi cei ce locuiesc pământul, El care a zidit îndeosebi
inimile lor şi Care pricepe toate lucrurile lor” Ps. 32, 13-15.
În ce chip îi îngrijeşte şi-i păzeşte un tată pe fiii săi, aşa face şi Dumnezeu pentru
cei ce se tem de El (Ps. 102, 13).
Dar, în aceeaşi măsură în care Dumnezeu este atotbun şi ocrotitor al tuturor
creaturilor Sale, El este şi drept. De aceea, Domnul va cere, la momentul potrivit, fiecăruia
Curs
239
socoteală pentru faptele sale şi întru dreptatea Sa îi va ridica pe unii şi îi va coborî pe alţii
(Ps. 74, 8). Dreptatea, ca însuşire dumnezeiască, nu este anulată de iubirea sau bunătatea
lui Dumnezeu şi nici nu anulează aceste însuşiri divine. Psalmistul declară sentenţios:
„Dumnezeu va judeca popoarele” Ps. 7, 8, căci El „A gătit scaunul Său de judecată şi va
judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” Ps. 9, 7-8.
Deşi se află într-o relaţie specială cu Israel, Dumnezeu voieşte, de asemenea,
binele şi pentru celelalte neamuri, cărora le poartă de grijă şi pe care le va aduce într-o zi în
situaţia de a recunoaşte împărăţia Sa:
„Şi îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului. Şi se vor
închina Lui toate seminţiile neamurilor. Că a Domnului este împărăţia şi El stăpâneşte
peste neamuri” Ps. 21, 31-33; „Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor
vesti. Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor istorisi... pomenirea
mulţimii bunătăţii Tale vor vesti şi de dreptatea Ta se vor bucura... Slava împărăţiei Tale
vor spune şi de puterea Ta vor grăi” Ps. 140, 4-7, 11-12.
Omul
O altă temă esenţiala care intră în alcătuirea doctrinei Psalmilor este antropologia.
După Dumnezeu şi Mesia, omul este prezenţa cea mai frecventă în cei 150 psalmi. Astfel,
„teologia” sau învăţătura despre Dumnezeu se îmbină strâns cu „antropologia” sau
învăţătura despre om.
Viziunea antropologică a autorilor de psalmi este cât se poate de elevată şi
echilibrată în acelaşi timp, omul fiind prezentat ca o creatură cu o demnitate deosebită, dar
şi ca o fiinţă a cărei existenţa terestră este limitată.
Impresionat de înalta poziţie hărăzită omului de către Dumnezeu, psalmistul
exclamă:
„Ce este omul că Îţi aminteşti de el şi fiul omului că îl cercetezi pe el? L-ai micşorat cu
puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat. L-ai pus pe dânsul peste lucrul
mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” Ps. 8, 5-8.
Ideea avansată în acest text este aceea a sacerdoţiului uman, a menirii cu totul aparte a
omului de a stăpâni şi a conduce, cu înţelepciune şi responsabilitate, întreaga creaţie către
destinul ei final.
Curs
240
Vorbind despre originea şi strălucirea naturii omeneşti, psalmistul aminteşte şi
despre nemurirea sufletului, mai mult indirect şi, mai ales, în legătură cu ideea de răsplată a
tuturor oamenilor, în funcţie de felul cum a înţeles fiecare să împlinească pe pământ legea
Domnului.
Dreptul Vechiului Testament, adică omul care îşi conformează viaţa cu voia lui
Dumnezeu, stând astfel în strânsa legătură cu El, are conştiinţa nemuririi sale:
„Că de voi umbla şi prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine
eşti” Ps. 22, 4.
În Cartea Psalmilor găsim şi texte ce dau glas resemnării psalmiştilor în faţă
caracterului efemer al existenţei umane terestre. Astfel, în Psalmul 143, 3-4 citim:
„Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socoteşti pe el?
Omul cu deşertăciunea se aseamănă. Zilele lui ca umbra trec”, iar în Psalmul 102, 15-16
întâlnim un loc similar: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului... Că vânt a trecut
peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte locul său”.
Trebuie spus că, nu este vorba, în aceste doua locuri, de pesimism sau de
descurajare în faţă vieţii, ci de o înţelegătoare privire asupra unor realităţi prea evidente
pentru oricine. De altfel, psalmistul nu rămâne mult timp sub imperiul unei astfel de
cugetări. Tocmai scurtimea vieţii omeneşti îl determină să părăsească starea de reverie şi să
se gândească la multiplele îndatoriri ce ne revin tuturor în această lume.
Un alt adevăr dogmatic, pe lângă înalta demnitate a omului şi nemurirea sufletului,
neomis de Psaltire, în legătură cu omul, este starea de păcătoşenie, moştenită de la
protopărinţi. Psalmul 50 exprimă în termeni foarte clari această stare:
„Că iată întru fărădelegi m-am zămislit –mărturiseşte psalmistul –şi în păcate m-a născut
maica mea” (v. 6). Însă psalmistul nu consideră această stare nici firească, nici definitivă,
evidenţiind faptul că cea mai arzătoare dorinţă a omului este tocmai eliberarea şi mântuirea
sa: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (v. 15).
Dumnezeu, „Cel ce păzeşte adevărul” Ps. 145, 6, nu a uitat planul Său veşnic în
legătură cu omul, potrivit căruia acesta trebuie să-şi ocupe locul firesc de profet, preot şi
conducător în sânul creaţiei şi de aceea „nu după păcatele noastre a făcut nouă ...ci, în ce
chip miluieşte tatăl pe fii, aşa ne-a miluit şi pe noi Domnul” Ps. 102, 10, 13, dându-ne
duhul înfierii şi făcându-ne moştenitori ai împărăţiei cerurilor.
Curs
241
Morala
Cartea Psalmilor evidenţiază ideea că Legea lui Dumnezeu este regula cea mai
importantă a vieţii, iar împlinirea ei reprezintă calea spre desăvârşirea morală, fiind,
totodată, garanţia fericirii.
Împlinirea poruncilor dumnezeieşti apare, aşadar, ca o datorie de prim ordin pentru
fiecare credincios. La aceasta el trebuie să caute „ziua şi noaptea” Ps. 1, 2. Conţinutul
acestor porunci se referă la obligaţia omului de a umbla fără prihană, de a face dreptate, de
a avea adevărul în inima sa, de a nu cleveti, de a nu face rău aproapelui (cf. Ps. 14, 2-3).
Iubirea de Dumnezeu premerge tuturor acestor porunci, iar Cartea Psalmilor
înfăţişează acest sentiment ca izvorând în chip firesc din sufletul omului: „Iubite-voi
Doamne, virtutea mea –mărturiseşte psalmistul –Domnul este întărirea mea şi scăparea
mea şi Izbăvitorul meu” Ps. 17, 1
În raport cu semenii, datoriile credinciosului se reunesc în ceea ce, cu un singur
cuvânt, numim dreptate faţă de aceştia. Chipul dreptului este chipul ideal de vieţuire pe
care îl avansează ca model vrednic de imitat Vechiul Testament, în general şi Cartea
Psalmilor, în special. Descris mai amănunţit, chipul dreptului este acela al credinciosului
care iubeşte pacea, cultivă dreptatea şi adevărul faţă de toţi oamenii şi, în ultimă instanţă,
faţă de întreaga creaţie, bineştiind că: „al Domnului este pământul şi toată plinătatea lui,
lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” Ps. 24, 1.
Psalmiştii subliniază importanţa şi necesitatea pietăţii interioare, combat
formalismul religios şi arată că jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este „inima curată” Ps.
50, 19. Păcatul este considerat o ofensă directă adusă lui Dumnezeu, motiv din care el
trebuie ispăşit printr-o căinţă sinceră şi profundă.
Îngerii
În multe locuri din Cartea Psalmilor se vorbeşte despre îngeri. Aceştia sunt
prezentaţi drept servitori ai lui Dumnezeu, care împlinesc poruncile Lui. Ei au relaţii cu
oamenii, însă doar ca trimişi ascultători ai lui Dumnezeu: „Căci îngerilor Săi le va porunci
pentru tine ca să te păzească în toate căile tale” Ps. 91, 11. Psalmiştii nu fac precizări
clare, cu referire la natura îngerilor.
Curs
242
Proverbele lui Solomon
1. Numele cărţii
Cartea Proverbele lui Solomon ocupă un loc important între scrierile
poetice ale Vechiului Testament.
Dacă, după formă, aparţine grupului de cărţi poetice, după conţinut ea
se integrează în genul didactic, fiind o colecţie de sentinţe sau maxime prin
care se urmăreşte instruirea cititorilor în însuşirea şi practicarea virtuţii.
În limba ebraică, Cartea Proverbelor poartă titlul de „Mişle Şelomo
ben David melech Israel”, prin care se arată atât forma poetică, cât şi autorul:
Solomon, fiul lui David, regele Israelului. Ebraicul „mişle” derivă de la
verbul „maşal” (=a compara, a asemăna). Prin această expresie s-a înţeles la
început o asemănare prin comparaţie, redată în forma poetică a paralelismului
membrelor, cu diferite nuanţe de sens.
În Vechiul Testament, expresia „maşal” se întâlneşte de 33 ori cu
sensul de: dicton sau proverb popular (1 Sam. 10, 12; Ezdra 12, 22), satiră (Is. 14,
4; Avac 2, 6; Mih 2, 4) , proverb al înţelepţilor (Prov 1, 1,6; Ecc 12, 9; 1 Rg 5, 12) ,
învăţătură (Iov 27, 1; 29, 1), alegorie (Ezdra 17, 2; 24, 3) şi oracol profetic (Num.
23, 7, 18).
Deşi expresia din titlu nu înseamnă propriu-zis proverb (proverbe),

totuşi cartea a primit acest nume datorită conţinutului ei, fiind o colecţie de
sentinţe, cugetări sau pilde cu caracter moral-instructiv, redate în formă
poetică. În acest sens maşalul ebraic se apropie foarte mult de grecescul
Curs
243
γνώμη, astfel că denumirea de poezie gnomică sau sentenţioasă ar fi mai
expresivă şi mai potrivită pentru cuprinsul cărţii.
Însă proverbele din această carte nu sunt doar simple maxime născute
din înţelepciunea curgătoare populară şi concretizate în proverbe anonime
propriu-zise, ci ele reprezintă ceva mult mai înalt şi mai judicios, o doctrină şi
o morală oferită cititorilor de către bărbaţi înţelepţi, inspiraţi de Duhul Sfânt.
Cartea Proverbelor este o colecţie de diferite genuri de poezii
didactice. În general, autorul întrebuinţează distihul, fie antitetic (10, 1, 20; 11,
1; 13, 24), fie sinonimic (2, 3, 8, 11), fie sintetic (2, 13; 13, 14).
Pornind de la cuprinsul acestei cărţi, Sfinţii Părinţi preferau să o

numească „Înţelepciunea a toată virtutea” sau „Înţelepciunea educativă”. În
această categorie a cărţilor pline de înţelepciune, ei aşezau şi alte scrieri ale
Vechiului Testament, anume: Ecclesiastul şi cărţile necanonice: Înţelepciunea
lui Isus, fiul lui Sirah şi aşa numita Înţelepciune a lui Solomon.
Cartea Proverbelor tratează despre adevărata înţelepciune a vieţii.
Învăţătura despre înţelepciune expusă în această carte este, pe de o parte,
produsul experienţei general umane şi personale, iar pe de altă parte, îşi are
originea în cercurile de gândire biblică.
Toate expunerile au o structură religioasă, aceasta formând baza
întregii cărţi. Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor învăţăturilor, iar
Legea Sa supremul criteriu normativ pentru conduită.
Regulile de conduită înţeleaptă înfăţişează viaţa omenească, atât după
latura ei naturală, că şi după latura ei supranaturală, în aşa fel încât latura
naturală este pusă în legătură cu cea supranaturală şi, totodată, este supusă
celei din urmă.
Curs
244
Înţelepciunea pe care autorul doreşte să-l înveţe pe om, este acea
înţelepciune practică a vieţii, acel principiu ce imprimă un sens anumit
întregii vieţi morale a omului şi care, după mărturia cărţii, izvorăşte din
„temerea de Dumnezeu” (1, 7). Această temere de Dumnezeu, concepută în
sens biblic, reprezintă recunoaşterea şi punerea în practică a raportului de
dependenţă a credinciosului faţă de Creatorul său, ea fiind cea care stă la
temelia religiei şi care constituie impulsul şi generatorul vieţii morale a
credincioşilor. Toate proverbele converg spre acelaşi scop, acela de a-l face pe
om înţelept, sădindu-i în suflet principiul temerii de Dumnezeu.
Din toate sentinţele cuprinse în Proverbele lui Solomon se desprinde
constatarea că în centrul vieţii credinciosului se află Dumnezeu de la care
pornesc toate şi spre care trebuie să se îndrepte omul în toată activitatea lui.
Înţelepciunea din Proverbe recomandă virtutea ca factor de fericire
atât în viaţa de aici, cât şi în cea de dincolo.
Analizând diferitele aspecte ale vieţii, autorul recomandă, în forma
scurtă a sentinţelor sau prin cuvântări oratorice (cap. 1-9), virtutea, combătând
păcatul şi accentuând răsplata ce urmează unei vieţi virtuoase.
Urmărind instruirea cititorilor în înţelepciunea practică a vieţii, cartea
Proverbelor nu se prezintă, însă, ca un tratat sistematic şi teoretic pentru acest
scop, ci doar ca un îndemn pentru practicarea virtuţii, săvârşirea binelui şi a
dreptăţii şi înlăturarea răului. Din acest motiv, viaţa omului este privită, sub
multiplele ei aspecte exterioare, ca o înşiruire de fapte ce sunt fie conforme cu
Legea, fie se abat de la ea. Funcţie de acest criteriu, oamenii fiind împărţiţi în
buni-răi, virtuoşi-păcătoşi, înţelepţi-nebuni, drepţi-nedrepţi etc. Autorul se
foloseşte, cu un bogat lux de amănunte, de contrastele ce există între diferitele
aspecte ale vieţii: înţelepciune-nebunie, dreptate-fărădelege, credinţă-
Curs
245
necredinţă, smerenie-mândrie, dragoste-ură, blândeţe-mânie, bogăţie-sărăcie,
muncă-lene, cinste-necinste etc.
Toate preceptele din proverbe, considerând omul în diferite situaţii în
care s-ar putea afla, îi pun în faţă datoriile religioase, morale şi sociale pe care
el le are. Autorul se adresează tuturor, indiferent de vârstă, sex sau situaţie
socială, accentuând raporturile ce trebuie să existe între om şi Dumnezeu şi
între oamenii ce alcătuiesc aceeaşi familie, aceeaşi societate: părinţi-copii,
soţ-soţie, slugă-stăpân, conducători-supuşi, prieten-duşman etc.
Autorul dă îndemnuri şi avertismente contra: desfâului, cruzimii,
incorectitudinii, avariţiei, făţărniciei, mâniei, nedreptăţii etc., recomandând
permanent: frica de Dumnezeu, prudenţa, discreţia, iubirea aproapelui,
binefacerea, modestia, iubirea de adevăr, moderaţia etc., şi accentuând legea
răsplătirii celei drepte: celui drept îi va merge bine, celui nelegiuit îi va merge
rău; binele va fi răsplătit, iar răul pedepsit.
Cartea Proverbelor elogiază înţelepciunea practică şi religioasă, dar
nu promovează înţelepciunea speculativă şi filozofică. Adevărată înţelepciune
se întemeiază pe frica de Dumnezeu şi luptă contra „prostiei”, adică a
imoralităţii şi impietăţii.
Cartea Proverbelor poate fi împărţită în următoarele secţiuni:
A. Cuvântări introductive –Cap. 1-9: se arată originea divină a
înţelepciunii, i se face elogiul şi este recomandată în general,

pentru folosul ei;
B. Prima colecţie de proverbe ale lui Solomon –Cap. 10, 1-22, 16,
cu două adaosuri, care conţin maximele unor înţelepţi

necunoscuţi;
Curs
246
C. A doua colecţie de proverbe ale lui Solomon –Cap. 25, 1-29, 27,
cu trei suplimente: Cuvintele lui Agur (cap. 30); sfaturile

adresate regelui Lemuel de către mama sa (31, 1-9); cântarea
alfabetică, în care se face elogiul femeii virtuoase (31, 10-31);
4. Scopul cărţii
Scopul acestei cărţi este precizat încă de la începutul ei: „Pentru a
cunoaşte înţelepciunea şi învăţătura, pentru a înţelege spusele adânci, pentru
a dezveli învăluirile cuvintelor, pentru a pricepe dreptatea, adevărul şi a-i
face judecăţii dreptar, pentru a le da celor simpli isteţime şi celor tineri
pricepere şi cugetare”.
Scopul urmărit de autor este, aşadar, să-i înveţe pe ascultătorii săi
înţelepciunea. El urmăreşte peste tot un scop practic: toate îndemnurile,
exemplele şi lecţiile urmăresc să-l facă pe om înţelept şi prin aceasta mai bun,
mai prudent şi mai fericit.
5. Originea şi timpul colecţionării

Din titlurile existente în diferitele părţi ale cărţii, precum şi din
poziţionarea diferită în textul ebraic faţă de cel grecesc, se desprinde
concluzia că această carte este o colecţie generală alcătuită din colecţii mai
mici.
Exegeţii patristici şi cei din Evul Mediu îi atribuiau lui Solomon
întreaga carte. Acest lucru se explică prin faptul ca Sfinţii Părinţi şi-au
formulat opinia în baza traducerii alexandrine, din care unele titluri lipsesc, iar
altele sunt atât de neclare, încât şi-au pierdut sensul original. La această
confuzie a contribuit şi traducerea defectuoasă a Fer. Ieronim asupra unor
Curs
247
nume proprii, aflate în titlu, Agur şi Iake, ca nume apelative, Agur –
adunătorul, Iake –cel pios.
Studiile realizate, începând cu sec. XVI, pe Septuaginta şi Textul
Masoretic, au evidenţiat faptul că, deşi cea mai mare parte a Proverbelor
aparţin lui Solomon, există şi unele părţi sau colecţii mai mici, care aparţin
altor autori.
Textul Masoretic îl indică, expres, pe Solomon drept autor al cap. 10-
22 şi 25-29. Aceluiaşi autor îi sunt atribuite şi cap. 1-9.
Pornind de la faptul ca în cap. 1-9 nu se găsesc proverbe propriu-zise,
ci ele tratează despre înţelepciune, pe care autorul o descrie sub cele două
aspecte, obiectiv şi subiectiv, şi îi face elogiul, numeroşi exegeţi au considerat
ca această parte ar aparţine unei epoci mai târzii. Unii opinează chiar că aceste
capitole datează din perioada post-exilică, şi consideră că există similitudini
între concepţia despre înţelepciune expusă aici şi concepţia despre
înţelepciune dezvoltată de filozofii greci. În realitate, această opinie este
nefondată, chokma descrisă în cap. 1-9 neavând nimic în comun cu sofia
grecească. Concepţia despre înţelepciune prezentată în Proverbe se află în
deplin acord cu concepţia generală din celelalte cărţi poetice ale Vechiului
Testament.
Deci, se poate afirma că Solomon este autorul principal al
Proverbelor. De altfel, tradiţia veche iudaică şi cea creştină învaţă că Solomon
a compus Proverbele, ea fiind confirmată de cele afirmate la 3 Regi 5, 12,
unde se spune că înţeleptul rege iudeu a rostit 3.000 de pilde şi a alcătuit 1005
cântări.
Cine şi când a terminat colecţia Proverbelor în forma actuală, nu se
poate preciza cu exactitate. Se poate doar presupune că acei oameni ai regelui
Iezechia (716-687 î.Hr.), care au adunat proverbele din cap. 25-29, aşa cum
Curs
248
rezultă Prov. 25, 1: „Şi acestea sunt pildele lui Solomon pe care le-au adunat
oamenii lui Iezechia, regele lui Iuda”, au încheiat şi colecţia generală. Este
posibil şi ca forma definitivă a cărţii să se fi realizat în timpul lui Ezdra şi
Neemia (sec. V î.Hr.).
Pe cât de greu este a cunoaşte timpul colecţionării, pe atât de greu este
a preciza timpul când Solomon şi-a scris proverbele sale. Tradiţia iudaică
susţine că Solomon a scris cele trei cărţi ale sale în diferite etape ale vieţii.
Astfel, Cântarea Cântărilor ar fi scris-o la tinereţe, când s-a numit pe sine
simplu Solomon, Cartea Proverbelor în perioada maturităţii, când se intitula
regele lui Israel, iar Ecclesiastul la bătrâneţe, când este numit regele din
Ierusalim.

Cartea Proverbelor este o colecţie de diferite genuri de poezii
didactice, legea paralelismului putând fi observată permanent.
Stilul cărţii este bogat în imagini şi comparaţii, viu în expresii şi
adânc în psihologia vieţii zugrăvite, plin de cugetări sublime şi variate.
Plecând, în comparaţiile sale, de la lucruri şi fapte naturale şi
cunoscute, pe care le îmbracă în forma poetică a paralelismului stihurilor
ebraice, autorul a dat naştere acelui stil concis dar sentenţios, figurat şi
parabolic, care imprimă operei sale un colorit cu totul particular.
Anumite pasaje, îndeosebi descrierile (tabloul leneşului şi al furnicii
-6, 6-11; portretul curtezanei -7, 6-23; personificarea înţelepciunii –cap. 8-9),
vădesc un autor cu un deosebit talent literar şi un fin spirit de observaţie.
Limba cărţii este destul de pură, aramaismele sunt rare.
Curs
249
Conform Talmudului, au existat unii rabini care au pus la îndoială
autoritatea divină a cărţii, pe temeiul unor aparente contradicţii între unele
proverbe, dar, mai ales, din cauza cap. 7, 10-22, unde este descrisă o
curtezană.
Controversele au încetat după sinodul de la Iamina, anul 90 d.Hr.
În fapt, inspiraţia cărţii nu a fost obiect al unor îndoieli serioase, atât
Sinagoga, cât şi Biserica creştină recunoscând totdeauna canonicitatea acestei
cărţi.
În epoca Mântuitorului, cartea se bucura de o mare apreciere. Sf.
Iacob, Sf. Ap. Petru şi Sf. Ap. Pavel fac referiri la ea, iar Părinţii apostolici
citează din ea.
Teodor de Mopsuestia nega caracterul inspirat al acestei cărţi, el fiind
condamnat de Sinodul V ecumenic.
*******
Concepţia despre înţelepciune în Proverbe
Proverbele au deschis şirul cărţilor despre înţelepciune, sau a literaturii despre

„chokma”, la poporul evreu. Ideea de „chokma” a existat la popoul evreu şi înainte de
apariţia literaturii didactice. Chiar în epoca lui Moise găsim această idee, cu sensul de
iscusinţă deosebită care judecă drept lucrurile şi alege cele mai bune mijloace pentru
atingerea scopului urmărit.
În VT se întâlnesc texte în care este vorba despre acest dar divin al iscusinţei. În
Ieşire (28, 3) găsim pe acei bărbaţi plini de „duhul înţelepciunii”, care primesc sarcina de a
confecţiona veşmintele preoţeşti pentru Aaron şi fiii lui. Alt exemplu, în acest sens, este cel
al maeştrilor Besaleel şi Oholiab, care au lucrat la Cortul Sfânt fiind înzestraţi de
Dumnezeu cu darul „înţelepciunii şi al priceperii” -„chokma utebuna” (Ieşire 35, 30-35;
Curs
250
36, 1). Ca „bărbat înţelept –iş chakam”, adică drept şi împlinitor al Legii, este caracterizat
Solomon de către David, pe patul de moarte (1 Rg. 2, 9).
În cartea Proverbelor, termenul de „chokma” se repetă de foarte multe ori.
Solomon prezintă chokma- înţelepciunea sub un dublu aspect:
a) ca persoană individuală, înţelepciunea obiectivă, care nu se comunică oamenilor;
b) ca dar supranatural împărtăşit oamenilor, înţelepciunea subiectivă, adică
înţelepciunea vieţii practice ca principiu al tuturor acţiunilor religios-morale ale
credinciosului;
Înţelepciunea obiectivă
Chokma ca înţelepciune obiectivă se deosebeşte de cea subiectivă prin origine,
esenţă şi acţiune, dar ea o completează şi o adânceşte pe cea subiectivă.
În Proverbe, înţelepciunea obiectivă este prezentată în cap. 1-9, autorul punând în
evidenţă originea, fiinţa şi rolul ei.
Chiar din primul capitol (vv. 22-23) autorul prezintă înţelepciunea obiectivă ca o
persoană care predică în locuri libere, pe uliţe, la răspântii de drumuri, îndemnând oamenii
să părăsească calea cea rea şi să o urmeze pe cea dreaptă.
În cap. 3 înţelepciunea apare mai evidentă, mai ales că în v. 19 ea este înfăţişată
drept o persoană distinctă, prin mijlocirea căreia a fost creat universul, fiind astfel
mărturisită participarea activă a înţelepciunii la crearea lumii, ceea ce presupune că
chokma nu este o persoană independentă de esenţa divină.
În cap. 8, vv. 22-31, autorul prezintă un tablou mai complet, în care găsim o
precizare a concepţiei despre chokma ca înţelepciune obiectivă. Astfel, autorul subliniază
aici două mari adevăruri:
1. că înţelepciunea obiectivă a existat înaintea creaturilor (fapt dovedit prin
existenţa ei veşnică la Dumnezeu);
2. participarea activă a înţelepciunii obiective la creaţie (v. 30);
Aşadar, dacă în cap. 1 înţelepciunea obiectivă este prezentată drept o persoană, în
cap. 3 i se adaugă calitatea de creatoare a tuturor, iar în cap. 8 este precizat raportul care
există între înţelepciunea obiectivă şi Dumnezeu. Ea există din veci, e născută din fiinţa
divină, este esenţă din esenţa divină şi lucrătoare activă cu Dumnezeu la crearea
universului.
Curs
251
Cu alte cuvinte concepţia autorului despre înţelepciunea obiectivă poate fi redată
astfel: chokma este persoană individuală, deosebită de Dumnezeu ca ipostas şi fiinţial
diferenţiată de creaturi. Ea s-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu El, de natură
transcendentă, creatoare a tuturor.
Se pregăteşte astfel calea Logosului din Evanghelia după Ioan, înţeleptul Solomon
fiind primul aghiograf al VT care denumeşte pe Mesia cu numele de Înţelepciune.
Înţelepciunea subiectivă
În această carte, chokma este prezentată şi ca dar divin, care se împărtăşeşte
oamenilor cu scopul de a-i îndruma spre o viaţă curată şi dreaptă. Acesta este aspectul
subiectiv al înţelepciunii, izvorât din bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu pentru om, cu
menirea de îndrumător după principiul că temerea de Dumnezeu este începutul acestui dar
divin (1, 7).
Aşadar, înţelepciunea subiectivă este călăuză pentru formarea morală a omului,
producând în cel ce o posedă o transformare radicală. Ea reuneşte în mod activ înţelegerea
cu voinţa, adevărata cunoaştere cu fapta, constituind acea iscusinţa a vieţii datorită căreia
omul va înfăptui totdeauna binele şi va evita răul. Ea îi oferă omului puterea de a lucra
binele şi de a iubi adevărul, dreptatea şi sinceritatea, şi a se apropia în acest fel, din ce în ce
mai mult, de desăvârşirea morala.
Sf. Vasile cel Mare defineşte astfel înţelepciunea din Proverbe: „o ştiinţă a
lucrurilor divine şi omeneşti, nu atât speculative, cât mai mult practice, de natură a conduce
pe credincios la practicarea tuturor virtuţilor şi prin aceasta de a-l pune în situaţia să ajungă
la fericirea deplină”.
Chokma, ca înţelepciune practică a vieţii, se împărtăşeşte credinciosului ca dar
oferit de Dumnezeu şi poate fi obţinută prin eforturi personale de însuşire (4, 7). Originea
ei se află la Dumnezeu: „Domnul dă înţelepciune şi din gura Lui izvorăşte ştiinţa şi
priceperea”(2, 6), de aceea, înţeleptul Solomon subliniază adevărul ca nu poate fi vorba
despre o înţelepciune înnăscută (2, 6-9). O dată obţinută şi însuşită, această înţelepciune
cere de la om o dăruire totală a fiinţei sale pe calea virtuţii. El trebuie să se confunde cu
chokma care devine în el o a doua viaţă, fiindcă „înţelepciunea este izvor de viaţă pentru
cel care o are” (16, 22).
Curs
252
Învăţături moral-sociale în Proverbe
Din cauza mai multor colecţionari ai Proverbelor în forma lor actuală, în

prezentarea învăţăturilor religios-morale nu se păstrează o ordine logic-sistematică, ele
fiind expuse în ordinea colecţionării, motiv din care este dificil a da o prezentare sintetică,
de ansamblu, asupra lor.
Privită în general, morala maximelor din Proverbe este o morală religioasă, având
ca substrat doctrina monoteismului biblic. Prin prisma Legii, a poruncilor divine, sunt
judecate toate acţiunile credinciosului. Funcţie de modul în care acesta îşi îndeplineşte cele
trei îndatoriri fundamentale ale sale: către Dumnezeu, către sine, şi către aproapele, este
judecat comportamentul său moral, exteriorizat în cele două forme: virtutea, acceptată,
lăudată şi recomandată; şi păcatul, combătut şi înfierat. Din această cauză cea mai înaltă
îndatorire a credinciosului este observarea şi împlinirea legii morale, călăuzitoarea
acţiunilor umane şi aducătoarea de fericire, iar pentru împlinirea ei credinciosul trebuie să
achiziţioneze înţelepciunea practică a vieţii (cf. 2, 3; 4, 7-8; 8, 4).
Izvorâtă din temerea de Dumnezeu, această înţelepciune îl conduce şi îl ajută pe
om în îndeplinirea datoriilor sale, cu aplicarea practică a dragostei şi a dreptăţii în întreaga
sa conduită.
Credinţa curată şi practicarea virtuţii, constituie idealul moral după Proverbe. Ca
omul să poată atinge acest ideal, trebuie ca faptele sale să pornească dintr-o inimă curată.
Faptele omului sunt o obiectivare a gândurilor şi intenţiilor sale, iar autorul evidenţiază
acest aspect, arătând ca omului îi sunt luate în considerare nu doar faptele în sine, ci şi
gândul, intenţia care stă la bază, chiar dacă fapta nu a fost săvârşită: „Cel care închide din
ochi urzeşte viclenii, cine îşi muşcă buzele a şi săvârşit răul” (16, 3). Pentru acest lucru i
se cere omului stăpânirea de sine: „Fereşte-ţi inima ta cu toată sârguinţa, căci din ea
ţâşnesc izvoarele vieţii. Depărtează din gura ta toată uneltirea şi de pe buzele tale dă în
lături viclenia... Nu te abate nici la stânga, nici la dreapta, ci fereşte picioarele tale de
rău” (4, 23-24, 27)
Dacă scopul vieţii morale este împlinirea voii divine prin practicarea virtuţii, omul
trebuie să depună toate eforturile în căutarea şi achiziţionarea înţelepciunii (2, 3; 4, 7-8; 7,
7), mai ales că ea se oferă tuturor celor care o caută (1, 20), îndemnul ei adresându-se
Curs
253
tuturor: „Cine este înţelept să între la mine... ca să umble pe calea cea dreaptă a
priceperii” (9, 4-6).
Pe de altă parte, fapta, de orice natură ar fi, presupune răsplata, iar morala
Proverbelor accentuează într-o formă destul de categorică legea dreptei răsplătiri:
„Domnul blestemă casa celui fărădelege şi binecuvântează locaşul celor drepţi” (3, 33).
Principiul aceste drepte răsplătiri este sintetizat de autor astfel:
„Pe calea dreptăţii se află viaţa, iar calea nebuniei duce la moarte” (12, 28).
Cel ce îşi conduce viaţa după legea morală, săvârşind dreptatea şi binele, se
învredniceşte de mărire, abundenţă de bunuri, de îndurare şi binefaceri divine, lungime de
zile, pace şi fericire, căci Dumnezeu este scutul celui drept şi sufletul lui se va mântui.
Prin contrast cu dreptul, cel păcătos va fi pedepsit, asupra sa se vor abate
nenorociri din care nu se va putea salva, zilele îi vor fi scurtate şi sufletul lui va fi
condamnat pieirii. Pentru păcătosul care refuză înţelepciunea practică a vieţii, sentinţa
biblică este aspră, dar dreaptă:
„Iar cel ce păcătuieşte împotriva mea –zice înţelepciunea –îşi păgubeşte viaţa lui. Toţi cei
ce mă urăsc pe mine iubesc moartea” (8, 36).
Toate preceptele morale din Cartea Proverbelor sunt prezentate în formă de
antiteză, punând în faţa cititorului, deodată, soarta dreptului şi a păcătosului, care trăiesc
alături în viaţa terestră, dar se despart în cea de dincolo.
Raportul dintre viaţa pământească şi cea de dincolo, deşi destul de obscur, totuşi
este accentuat de morala cărţii în maxima:
„La nimic nu foloseşte bogăţia în ziua judecăţii (mâniei), căci numai dreptatea mântuieşte
de moarte” (9, 4; 10, 2; 12, 28).
Datoriile fundamentale ale omului sunt faţă de:

a) Dumnezeu
Morala Proverbelor reliefează în mod special acele datorii ale credinciosului faţă
de Dumnezeu, care au un pronunţat aspect sufletesc. Adică, în obligaţiile omului faţă de
Creatorul său, accentul cade pe sentimentele care stăpânesc inima, nu pe împlinirea externă
şi formală a legii ceremoniale de cult.
Curs
254
Sinteza tuturor obligaţiilor omului faţă de Dumnezeu o formează „temerea de
Dumnezeu”, foarte des repetată în această carte, întrucât ea stă la temelia legăturii dintre
cele două fiinţe, Dumnezeu şi om, concretizând tot ceea ce poate face ultimul pentru
ajungerea la desăvârşire. Temerea de Dumnezeu nu trebuie înţeleasă ca un sentiment de
frică înspăimântătoare, ci ca un sentiment complex alcătuit din respect, devotament,
ascultare, supunere şi, mai ales, din iubire, un sentiment capabil să dea omului viaţa şi
puterea de a scăpa de lanţurile morţii spirituale (14, 27).
În strânsă legătură cu temerea de Dumnezeu stau dragostea şi deplina încredere în
El, care sunt de natură să-l apropie pe om de Dumnezeu şi să-l ajute să progreseze pe calea
desăvârşirii.
Niciodată Dumnezeu nu a cerut de la poporul Său practicarea unui cult formalist,
extern, sterp şi rigid, ci a unui cult deplin, intern şi extern, iar asupra acestui lucru insistă în
mod deosebit şi morala Proverbelor. În faţă lui Dumnezeu rugăciunea dreptului, împlinirea
dragostei şi a dreptăţii, sunt mai presus de toate jertfele ce s-ar putea arde pe altar (15, 8;
21, 27). Pentru Dumnezeu are mai mare valoare sărăcia însoţită de dragoste, decât bogăţia
împreunată cu ură (15, 17), „vieţuirea întru dreptate şi credinţă este mai de seamă în ochii
Domnului decât jertfa”(21, 3).
b) sine
Datoriile morale ale omului faţa de sine au la bază practicarea virtuţii, instruirea în
înţelepciunea practică a vieţii şi ferirea de rău (16, 17, 22).
Pentru a determina pe om la împlinirea acestora, autorul utilizează o metodă foarte
eficientă. În mod direct el îl îndeamnă pe om la săvârşirea virtuţii, indicându-i foloasele
deosebite ce rezultă din adoptarea acestei conduite, iar în mod indirect îi prezintă un tablou
în care creionează păcatul şi viciul împreună cu urmările dezastruoase pe care le aduc în
viaţă.
c) aproapele
În morala socială a Proverbelor, cu normele de conduită ale omului faţă de semenii
săi, faţă de conducătorii societăţii şi fată de familie, autorul foloseşte aceeaşi metodă. Prin
îndemnuri se urmăreşte cultivarea şi sporirea în virtute, iar prin prezentarea păcatelor şi a
consecinţelor grave pe care le au pentru societate se tinde la instaurarea unor raporturi
sociale drepte şi normale.
Curs
255
La temelia raporturilor sociale, Proverbele aşează dragostea şi dreptatea. Toate
îndemnurile moral-sociale au ca scop facerea de bine, ajutorul imediat şi dezinteresat,
purtarea cu dragoste, respectarea bunurilor aproapelui, ajutorarea săracilor, dragostea de
dreptate şi adevăr; sunt înfierate, totodată, minciuna, lăcomia, abuzul, necredincioşia,
făţărnicia, linguşirea etc.
Ecclesiastul
1. Numele cărţii
În textul ebraic această carte are următorul titlu: Dibre Kohelet ben
David, melech biruşalem –Cuvintele lui Kohelet, fiul lui David, rege în
Ierusalim.
Septuaginta traduce termenul Kohelet prin Έκκλησιαστής, termen
care, aşa cum explică Fer. Ieronim, denumeşte persoana ce întruneşte o
adunare (ecclesia), adică pe aceea care se adresează unui auditoriu foarte larg.
Ebraicul Kohelet derivă de la verbul kahal (=a aduna, adunare), şi lui
i-au fost date numeroase explicaţii, cea mai probabilă fiind cea de predicator
sau cuvântător.
Încă de la începutul cărţii, autorul formulează subiectul pe care doreşte
să-l dezbată: „Ce folos are omul din toată truda cu care se trudeşte sub
soare?”(1, 4), adică: merită oare viaţa sa fie trăită?
Aceasta este întrebarea căreia Ecclesiastul încearcă să-i dea un răspuns
cât mai pertinent, dezvoltând în acest scop două serii de cugetări.
Curs
256
Mai întâi, pornind de la învăţămintele extrase din propria experienţă
de viaţă, Ecclesiastul concluzionează cu amărăciune asupra zădărniciei tuturor
eforturilor omeneşti: „...toate sunt deşertăciuni” (1, 2), existenţa terestră a
omului fiind, inevitabil, marcată de suferinţe şi dezamăgiri, căci nici o fericire
pe care omul şi-o poate procura pe pământ nu-l poate mulţumi deplin, toate
lucrurile de sub soare fiind „deşertăciune şi vânare de vânt” (1, 14).
Deşi aceste constatări sunt cât se poate de triste şi deprimante, autorul
nu cade într-un pesimism absolut şi nici nu se manifestă contra lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, el pune nimicnicia şi zădărnicia lucrurilor pământeşti în antiteză
cu măreţia şi atotputernicia divină, arătându-se recunoscător lui Dumnezeu
pentru fericirea trecătoare şi relativă pe care o poate cunoaşte în această viaţă.
Ecclesiastul accentuează pregnant următorul aspect: cea mai înaltă
fericire, pe care o poate cunoaşte omul pe pământ, se cuprinde în frica de
Dumnezeu şi în respectarea poruncilor Lui, adică în adevărata pietate, precum
şi în folosirea moderată şi demnă a bunurilor pe care omul le primeşte de la
Proniatorul său.
Având în vedere că Ecclesiastul trăieşte în perioada Vechiului
Testament, epocă în care perspectiva vieţii spirituale nu era încă deplin
revelată, este explicabilă limitarea sa la viziunea unei fericiri pur terestre,
imperfectă prin chiar natura lucrurilor.
Tema pe care autorul şi-a propus să o trateze este abordată într-o
manieră orientală, deficitară sub raportul logicii severe.
Lipsa acestei ordini sistematice face ca o împărţire exactă a cărţii să
fie dificil de realizat.
Cea mai frecvent întâlnită împărţire a acestei cărţi este următoarea:
Curs
257
Partea I –Cap. 1, 2-6, 12
În această primă parte, Ecclesiastul pledează pentru deşertăciunea
tuturor lucrurilor omeneşti şi dă sfaturi de urmat pentru a gusta din fericirea la
care se poate ajunge în viaţa pământească. Autorul arată ca toate bunurile
pământeşti sunt pline de vanitate.
Astfel: viaţa şi truda omului sunt vanităţi, dacă prin ele se urmăreşte
dobândirea fericirii (1, 1-11); ştiinţa şi chiar înţelepciunea aduc şi ele, până la
urmă, omului necaz şi suferinţă (1, 12-18); deşi este cel mai mare bun pe care îl
poate poseda omul, înţelepciunea se arată şi ea la fel de neputincioasă şi
nefolositoare, ca şi celelalte bunuri, atunci când este vorba de moarte (2, 12-
17); toate bogăţiile şi toate desfătările lumii acesteia nu sunt altceva decât
zădărnicie, căci toate sunt urmate de suferinţă (2, 1-11); bogăţiile acumulate
pot fi moştenite de un nevrednic, de aceea, mai bine este pentru om să se
bucure şi să folosească judicios şi în frică de Dumnezeu, bunurile date prin
pronia divină (2, 18-3, 15); Dumnezeu va judeca toate faptele omului (3, 16-22);
omul are nevoie de ajutor pentru a se apăra de ceea e este rău în viaţa lui (4, 1-
11); soarta este nestatornică şi schimbătoare, aşa încât un om sărac poate
deveni conducător, iar un rege nechibzuit îşi poate pierde domnia (4, 15-16);
mai presus de toate, omul trebuie să se teamă de Dumnezeu, să se poarte
cuviincios la cultul divin şi să-şi respecte voturile făcute (4, 17-5, 8);
cumpătarea este un dar de la Dumnezeu, bogăţia şi zgârcenia sunt deşertăciuni
(5, 17-19); nici bucuria pe care o are omul, folosindu-se de bunurile primite, nu
este statornică, de aceea, el trebuie să se poarte în mod rezervat (6, 10-12).

Partea a II-a –Cap. 7, 1-12, 7
Credincioşii sunt îndemnaţi să se mulţumească cu soarta lor şi să se
folosească în chip înţelept de bunurile date de Dumnezeu, ferindu-se de a
cerceta tainele Providenţei, căci omul oricum nu poate schimba ordinea ei.
Curs
258
Ecclesiastul recomandă seriozitatea vieţii, răbdarea, calmul şi înţelepciunea,
arătând că adevărata înţelepciune constă în a păzi măsura în toate. Femeia este
văzută ca o cursă şi un laţ. Omul este neputincios, şi dreptul şi păcătosul au
aceeaşi soartă, adică nu pot ocoli moartea trupească, totuşi, fericirea este
rezervată celor ce se tem de Dumnezeu.
În concluzie, viaţa de aici nu poate oferi o fericire deplină, cel
înţelept este îndemnat să folosească cu măsură bunurile acestei lumi,
amintindu-şi mereu de Dumnezeu, Care îl va judeca, şi de efemeritatea vieţii
pământeşti.
Epilog –Cap 12, 8-14
În epilogul cărţii, autorul îşi expune întreaga învăţătura rezumativ:
„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile, că omul întreg aceasta este. Că
Dumnezeu va aduce fiecare faptă la judecată, în tot ascunzişul ei, fie că e
bună, fie că e rea”.
4. Scopul cărţii
Ecclesiastul vrea să-i înveţe pe ascultătorii săi cum trebuie întocmită
viaţă omului, pentru ca acesta să ajungă, în chip sigur, la acea fericire relativă
de care se poate bucura pe pământ.
Tradiţia iudaică, Fericitul Ieronim şi mulţi Sf. Părinţi şi scriitori
bisericeşti atribuie „Ecclesiastul” lui Solomon, opinia lor fiind întemeiată pe:
titlul cărţii: Cuvintele lui Kohelet, fiul lui David, rege în Ierusalim; textul din
cap. 1, 12 în care autorul spune despre sine: „Am devenit regele lui Israel în
Ierusalim”; alte texte din cuprinsul cărţii care oferă date ce sunt în
concordanţă cu personalitatea regelui Solomon, cunoscută din descrierile
Curs
259
existente în alte cărţi ale Vechiului Testament: înţelepciunea sa (1, 16), luxul
şi bogăţia (2, 7-8) etc.
Spre deosebire de aceştia, majoritatea exegeţilor moderni radicali şi
un mare număr de exegeţi romano-catolici îi tăgăduiesc lui Solomon originea
cărţii. Argumentele invocate de aceştia sunt legate se aspectele lingvistic
(aramaisme, neoebraisme, cuvinte persane, grecisme) şi gramatical (unele
particularităţi gramaticale, morfologice şi sintactice), care, spun ei, indică o
epocă anterioară lui Solomon, mai exact, epoca post-exilică, cartea
prezentând, din acest punct de vedere, asemănări cu cărţile Ezdra, Neemia şi
Estera. Aceşti exegeţi opinează că, adevăratul autor al cărţii ar fi atribuit
lucrarea lui Solomon, spre a conferi scrierii o mai mare importanţă şi
autoritate.
Trebuie spus că, întrucât stabilirea originii unei cărţi din punct de
vedere al autorului uman nu este o problemă dogmatică, chiar dacă s-ar
admite o dată mai târzie pentru compunerea cărţii, acest fapt nu este de natură
să atingă canonicitatea şi inspiraţia scrierii, care au fost confirmate de
Biserică.
6. Timpul scrierii
Întrucât Ecclesiastul, în expunerea sa, nu face referire la aspectele
social-politice ale unei epoci determinate, ci abordarea este făcută dintr-o
perspectivă generală, constatările şi reflecţiile sale fiind valabile pentru mai
multe veacuri, data compunerii cărţii devine foarte greu de precizat.
Acest fapt i-a determinat pe exegeţi să facă multiple presupuneri,
fiind luate în calcul, rând pe rând, toate epocile, de la Solomon la Irod cel
Mare.
Curs
260
În opinia majorităţii exegeţilor critici, cartea nu poate fi anterioară
exilului babilonic. Datele lingvistice, istorice şi doctrinare ale cărţii ar indica,
cel mai probabil, secolul III î.Hr.
7. Unitatea autorului
Unitatea autorului este susţinută de aproape toţi exegeţii moderni,
stilul şi limba cărţii fiind caracterizate de o remarcabilă unitate.
Există şi unele voci care sugerează admiterea mai multor autori la
compunerea cărţii, invocând faptul că ideile expuse ar fi prea discordante. În
realitate, dacă se are în vedere modul în care a fost redactată cartea, ea nefiind
un tratat sistematic, elaborat după un plan anterior riguros, ci mai degrabă o
adunare de cugetări notate la diferite intervale de timp, sub imperiul
inspiraţiei de moment, această opinie devine nefondată.
8. Canonicitatea cărţii
Această carte a fost totdeauna considerată inspirată şi admisă în canon
de Biserică, deşi, în sec. I d.Hr., sub pretext că ar conţine unele doctrine
contrare spiritului biblic, precum şi unele contradicţii interne, unii rabini s-au
îndoit de inspiraţia ei şi au propus excluderea din canon. Aceşti adversari ai
canonicităţii Ecclesiastului au fost condamnaţi de sinodul de la Iamina (90
d.Hr.).
Dintre creştini, Teodor de Mopsuestia a fost primul care a contestat
canonicitatea acestei cărţi, el fiind condamnat de Sinodul V ecumenic.
Cartea se află în canonul lui Meliton de Sardes şi al lui Clement
Alexandrinul. Deşi Ecclesiastul nu este citat în Noul Testament, mărturia
constantă a Sinagogii vechi şi a Bisericii îi atestă autoritatea divină.
9. Problema cărţii
Curs
261
Criticii moderni îl acuză pe autorul Ecclesiastului, rând pe rând, de
scepticism, pesimism, fatalism, epicureism şi concepţie greşită despre sufletul
omului.
Scepticism
Criticii care îl învinuiesc de scepticism afirmă fie că scepticismul
acestuia se manifestă cu privire la un număr restrâns de lucruri, fie
generalizează considerând întreaga carte ca fiind adevărată o cântare a
scepticismului. Autorul este acuzat că, atunci când vorbeşte despre vanitatea
ştiinţei şi a înţelepciunii omeneşti, pune la îndoială valoarea obiectivă a
cunoştinţelor umane.
În realitate, Ecclesiastul apreciază şi recunoaşte raţiunea umană la
adevărata ei valoare şi capacitate, mărturisind doar că aceasta este limitată
prin chiar natura ei, că ştiinţa omenească este mărginită, motiv din care nu
poate pătrunde deplin în esenţa lucrurilor şi nici nu poate satisface complet
năzuinţele spiritului uman şi, în consecinţă, nu-i poate oferi omului fericirea
spre care tinde.
Pesimism
Pesimist este Ecclesiastul în sensul că el priveşte existenţa prin prisma
laturii ei negative, sub unghiul defectuos al lucrurilor, din punctul de vedere al
creaturilor în raport cu Creatorul lor.
Admiţând un anumit pesimism al autorului, trebuie însă precizat că el
este unul relativ, practic, distinct de pesimismul absolut şi teoretic al
filozofilor moderni, întemeiat pe panteism.
În carte rămâne permanent un optimism bazat pe încrederea în
Dumnezeu, căci lumea şi omul sunt opera unei Fiinţe infinite şi bune, din care
izvorăşte tot binele. Spre deosebire de pesimiştii moderni, care văd viaţa ca
fiind prin excelenţă rea, legată de durere şi opera unei evoluţii oarbe,
Curs
262
Ecclesiastul nu cade în disperare, apatie şi nihilism, ci consideră că viaţa
terestră este capabilă să ofere bucurii însemnate şi recomandă folosirea
moderată a bunurilor permise de Dumnezeu.
Epicureism
Pornind de la afirmaţia Ecclesiastului că pentru om nu este alt bun sub
soare decât să mănânce, să bea şi să se desfăteze, s-a spus că el ar considera
plăcerea ca fiind singurul scop al vieţii, învăţând folosirea bunurilor
pământeşti doar pentru obţinerea ei.
În realitate, afirmaţia autorului trebuie înţeleasă în contextul în care ea
a fost făcută. El arată, cu claritate, că bunurile pământeşti sunt daruri ale lui
Dumnezeu, Care îngăduie folosirea lor doar cu moderaţie, căci pentru orice
abuzuri omul devine culpabil şi va fi judecat.
De altfel, plăcerile sunt toate apreciate de autor ca fiind deşertăciuni.
Plăcerea este subordonată ascultării de Legea divină, care este criteriul
suprem după care trebuie să-şi regleze conduita omul înţelept.
Concepţia Ecclesiastului despre valoarea bunurilor materiale devine
lămurită dacă avem în vedere că în perioada Vechiului Testament
perspectivele vieţii spirituale nu erau deplin revelate.
Fatalism
Autorul este acuzat de afirmaţia că soarta omului şi a lucrurilor ar fi
hotărâte de mai înainte.
Într-adevăr Ecclesiastul preamăreşte puterea nemărginită a lui
Dumnezeu, dar, prin aceasta, el nu neagă nicidecum libertatea omului, căci
ideile pe care le expune cu privire la bine şi rău, la datorie şi responsabilitate
sau la judecată, o presupun în chip necesar.
Fatalismul nu se împacă cu credinţa că omul va fi judecat, nici cu
glorificarea Providenţei divine.
Curs
263
Concepţia despre sufletul omului
Ecclesiastul ar învăţa că sufletul omului nu este nemuritor şi nu ar
face nici o diferenţă între moartea omului şi cea a animalelor (3, 19-21).
De fapt, în textul invocat, autorul face o paralelă între oameni şi
dobitoace, afirmând doar faptul că şi unii şi alţii sunt incapabili de a ocoli
moartea, însă destinul comun se opreşte la moartea fizică.
De altfel, Ecclesiastul afirmă categoric supravieţuirea sufletului
omenesc (9, 10, 12,7).
Cântarea Cântărilor
1. Numele şi unitatea cărţii
Curs
264
Cartea Cântarea Cântărilor are în limba ebraică titlul de Şir haşşirim,
care a fost tradus în greceşte prin Άσμα ασματων.
Potrivit regulilor limbii ebraice, Şir haşşirim exprimă un superlativ,
fiind vorba despre o cântare sublimă, desăvârşită, superioară oricărei alte
cântări.
Aşa cum reiese chiar din titlul pe care îl poartă, Cântarea Cântărilor
cuprinde un singur poem, aspect evidenţiat şi de caracterul intern al scrierii.
Totuşi, unii exegeţi raţionalişti sunt de părere că această carte ar fi o
colecţie de cântece populare caracteristice serbărilor nupţiale la evrei.
Această părere se arată nefondată, dat fiind că în întreaga compoziţie
revin aceleaşi imagini, acelaşi fel de a vorbi, aceleaşi asociaţii şi personaje,
acelaşi mire care se compară cu Solomon sau cu regele, aceeaşi mireasă şi
acelaşi cor al fecioarelor din Ierusalim.
În ceea ce priveşte unitatea cărţii ea este caracteristică stilului
oriental, existând mai cu seamă în ideea generală, decât în desfăşurarea ei în
părţile speciale. Aşadar, putem vorbi despre o unitate deosebită a cărţii, axată
pe o idee generală ce străbate ca un fir roşu întreaga compoziţie şi din care se
desprind ideile secundare.
Ideea generală a scrierii, anume iubirea dintre mire şi mireasă, este
încărcată de un puternic simbolism, reprezentând iubirea dintre Iahve şi
poporul Său.
2. Interpretarea cărţii
Cântarea Cântărilor este o carte cu un caracter cu totul special, motiv
din care interpretarea corectă necesită o foarte mare atenţie, fiind destul de
dificilă. De altfel, datorită aparenţelor înşelătoare, la evrei, până în sec. I
d.Hr., tinerilor le era interzisă citirea acestei cărţi.
Curs
265
Pentru interpretarea Cântării Cântărilor au fost propuse trei metode de
interpretare: literară, mistică sau tipică şi alegorică.
Interpretarea literară
Acest tip de interpretare este susţinut de exegeţii raţionalişti şi
presupune considerarea sensului propriu literar al poemului.
Astfel, acest poem ar cânta o iubire omenească, unii opinând că ar fi
vorba despre căsătoria lui Solomon cu fiica faraonului sau cu Sulamita, în
timp ce alţii văd aici iubirea dintre un păstor şi o păstoriţă.
Se mai spune că poezia reprezintă un elogiu adus iubirii adevărate,
sincere, depăşind stadiul iubirii senzuale. Poetul ar cânta fidelitatea conjugală
sau monogamia.
Alţi adepţi ai acestei metode de interpretare consideră cartea ca fiind
o colecţie de cântece nupţiale.
Şamai şi ucenicii săi sunt cei mai vechi susţinători ai interpretării
literare, ei tăgăduiau caracterul inspirat al cărţii şi cereau excluderea ei din
canon. Deoarece această părere era în contradicţie cu tradiţia generală iudaică,
ea a fost condamnată la sinodul de la Iamina (90 d.Hr.).
Teodor de Mopsuestia a fost şi el adept al interpretării literare,
înţelegând această carte ca pe un epitalam compus în cinstea celebrării
căsătoriei lui Solomon cu fiica faraonului şi aşezând-o în rândul cântecelor
erotice profane. Opinia sa a fost condamnată de Sinodul V ecumenic.
În realitate, interpretarea literară a acestei cărţi este greşită, poemul
fiind considerat inspirat şi admis în canon atât de evrei, cât şi de creştini.
Caracterul inspirat al cărţii exclude orice încercare de interpretare literară,
căci este inadmisibil a cugeta că Dumnezeu a inspirat o lucrare cu conţinut
pur profan.
Curs
266
De altfel, explicată în sens propriu literar, cartea îşi pierde cu totul
coerenţa.
Interpretarea tipică (mistică)

Conform acestei interpretări, poemul ar avea un dublu sens:
a) propriu literar –celebrează căsătoria lui Solomon cu fiica
faraonului sau cu Sulamita;
b) tipic –iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său, sau
iubirea lui Hristos pentru Biserică;
Interpretarea tipică contravine tradiţiei, care afirmă, în unanimitate,
caracterul alegoric al poemului.
Adoptarea acestui tip de interpretare aduce dificultăţi legate, pe de o
parte, de faptul că nu se păstrează suficient caracterul sacru al cărţii, iar pe de
altă parte, sensul tipic trebuie să se sprijine în mod necesar pe sensul literar,
care aici nu există. S-a spus că, căsătoria lui Solomon ar fi aici tipul logodirii
lui Hristos cu Biserica (Bossuet), însă un tip biblic nu se presupune, ci el
trebuie dovedit prin Sf. Scriptură sau prin Sf. Tradiţie, iar căsătoria lui
Solomon nu este, în nici unul din cele doua izvoare ale revelaţiei divine,
prezentată ca un act tipic.
Interpretarea alegorică
Atât tradiţia iudaică, cât şi cea creştina, consideră că pentru stabilirea
sensului real al acestei scrieri trebuie folosită interpretarea alegorică.
Conţinutul poemului este esoteric, adică ascunde o învăţătură
superioara sub o formă comună, învăţătură accesibilă doar celor iniţiaţi.
Dacă această carte ar fi fost interpretată în sens propriu literar, este
exclus ca iudeii să o fi primit în canon.
Curs
267
Exegeza iudaică arată că, sub simbolul căsătoriei lui Solomon,
poemul cântă unirea tainică a lui Iahve cu poporul Său. Această interpretare
simbolică apare şi în cărţile apocrife, în Talmud şi în Targum. Şcoala lui Hilel
susţinea această explicare alegorică, ea fiind oficială şi în Sinagogă.
Tradiţia patristică este şi ea favorabilă acestui tip de interpretare.
Simbolul uniunii conjugale este consacrat în Vechiul Testament pentru
a înfăţişa raportul lui Iahve cu poporul Său. În multe locuri din cărţile
profetice regăsim metafora fundamentală a acestui poem, locuri în care
comunitatea teocratică este prezentată ca logodnică a lui Iahve, iar păcatul
idolatriei este numit adulter sau desfrânare.
Dacă interpretarea alegorică tradiţională rabinică se bazează pe sensul
literar metaforic (alegoric): simbolul căsătoriei însemnând iubirea lui Iahve
pentru Israel, interpretarea alegorică creştină, bazându-se pe sensul mistic al
cuvintelor, vede în mire pe Hristos, iar în mireasă Biserica Sa.
Prin urmare, Cântarea Cântărilor în sens literar metaforic celebrează
unirea lui Iahve cu poporul Său, iar în sens tainic, spiritual, unirea lui
Hristos cu Biserica Sa.
În explicarea alegorică a acestei cărţi trebuie avute în vedere regulile
poetice caracteristice alegoriei, deoarece nu toate cuvintele mirelui şi ale
miresei se aplică direct şi imediat la Hristos şi Biserică, după cum nu trebuie
să se înţeleagă nici că în fiecare cuvânt se ascund mistere.
Cartea cuprinde dialoguri şi descrieri lirice, unite prin ideea
fundamentală: unirea lui Dumnezeu şi a poporului Israel ca umbră şi chip
pentru unirea mai înaltă a lui Hristos cu Biserica.
Curs
268
Din punct de vedere al genului literar, cartea prezintă şi elemente
dramatice şi elemente lirice, dar ea nu poate fi considerata o dramă, nici o
colecţie de cântece lirice în sensul strict al cuvântului.
Titlul cărţii şi exegeţii iudaici atribuie cartea lui Solomon. De altfel, şi
conţinutul cărţii reflectă personalitatea lui Solomon.
Tradiţia creştină veche atribuie şi ea cartea lui Solomon.
Plângerile lui Ieremia
1. Numele cărţii
Evreii numesc această carte cu primul cuvânt al textului ei, „Eca” –
„vai cum”, în timp ce Septuaginta, Peschitto şi Vulgata o numesc după
cuprinsul ei.
Termenul „Plângeri” este corespondentul grecescului θρηνοι, care
înseamnă poezie elegiacă, o elegie asupra unei nenorociri publice sau private.
În Vechiul Testament pentru elegie este folosit termenul „quina”, care
derivă de la verbul „quana” = a compune o poezie elegiacă.
2. Cuprinsul
Cartea are cinci capitole ce corespund unui număr de cinci poezii
elegiace, foarte asemănătoare între ele, prin care este deplânsă ultima cădere a
Ierusalimului, a templului şi a regatului Iuda.
Prima elegie –cap. 1

Ieremia descrie nenorocirile Sionului şi starea deplorabilă a cetăţii
distruse, pe care o aseamănă cu o mireasă văduvă şi redusă la starea de
sclavie.
Curs
269
Printr-o personificare, Ierusalimul îşi înfăţişează, apoi, el însuşi starea
tristă în care se găseşte, singurătatea şi pustiirea, făcând apel la mila lumii şi a
lui Dumnezeu.
A doua elegie –cap. 2
Autorul arată rolul lui Dumnezeu în pedepsirea Ierusalimului. Cetatea
este devastată, frumuseţea şi puterea ei sunt simple amintiri, iar Domnul este
prezentat ca autor direct al calamităţii, arătându-se ca un duşman ce înghite pe
Israel. Poetul spune că Ierusalimul este vinovat, deoarece s-a încrezut în
pseudo-profeţi şi în duşmanii săi, care şi-au bătut joc de el.
Poezia se termină un îndemn adresat cetăţii pentru a se ruga spre a
dobândi îndurare de la Dumnezeu.
A treia elegie –cap. 3
Această poezie exprimă, prin metafore variate şi foarte expresive,
suferinţele personale ale lui Ieremia, ele reflectând suferinţele conaţionalilor
săi, sentimentele colective trăite de popor.
Profetul este profund îndurerat pentru pedeapsa cumplită ce a venit
asupra poporului din cauza păcatelor de care s-a făcut vinovat şi se roagă
pentru ca Iahve să aibă milă de el şi de popor.
A patra elegie –cap. 4
Sunt descrise aspectele vizibile ale dezastrului şi sunt trecute în
revistă diferitele clase ale populaţiei: copiii şi sugarii, mamele, bogaţii,
căpeteniile, toţi fiind pradă foamei, mizeriei şi dispreţului.
Se arată că cetatea a căzut din cauza păcatelor profeţilor falşi şi ale
preoţilor care au vărsat sângele celor drepţi.
Însă, spune profetul, Edomul care acum se bucură de nenorocirea
Sionului va fi pedepsit, iar Sionul va sfârşi prin a fi mângâiat.
A cincea elegie –cap. 5
Curs
270
Această poezie este o mişcătoare şi fierbinte rugăciune făcută de
profet în numele poporului. După ce expune în faţă lui Dumnezeu încă o dată
dezastrul venit peste popor ca pedeapsă pentru păcatele sale, Ieremia Îl roagă
să nu se mânie şi să înceteze pedepsirea poporului Său.
3. Autorul scrierii
Tradiţia veche a Sinagogii şi a Bisericii afirmă ca autorul cărţii este
profetul Ieremia. Aceluiaşi autor îi atribuie cartea şi Iosif Flaviu, Targumul lui
Ionatan şi Talmudul.
În această privinţă, tradiţia iudaică este mai veche decât traducerea
alexandrină şi reproduce convingerea cercurilor palestiniene, care a trecut
apoi la Părinţii din epoca creştină: Sf. Epifanie, Fer. Ieronim, Origen etc. Ei
mărturisesc că, pe timpul lor, „Plângerile” şi profeţia lui Ieremia formau o
singură carte.
De altfel, între „Plângeri” şi cartea lui Ieremia există şi asemănări de
ordin literar. Scrierile se aseamănă în felul de a cita Vechiul Testament, în
zugrăvirea metaforelor, în modul de a raporta nenorocirile poporului la
aceleaşi cauze, în identitatea de sentimente, de expresii şi chiar în repetări etc.
Pe de altă parte, Plângerile îl arate autorul lor ca fiind martor ocular al
evenimentelor descrise.
Totuşi, majoritatea exegeţilor raţionalişti şi unii exegeţii romano-
catolici sunt de părere că autorul acestei cărţi nu este profetul Ieremia, şi
consideră cele cinci elegii ca fiind poeme anonime ce aparţin unor epoci
diferite.
4. Autenticitatea şi canonicitatea cărţii
Curs
271
Cartea a fost totdeauna socotită canonică, fiind citată de unii Sf.
Părinţi şi cuprinsă în can. 60 al sinodului din Laodiceea (360 d.Hr), care
stabilea canonul Sf. Scripturi.
Având în vedere că „Plângerile” şi profeţia lui Ieremia au format la
început o singură carte, devine explicabil faptul că în unele consemnări ale
cărţilor canonice se omit „Plângerile”.

Sub raport literar, cartea s-a bucurat mereu de aprecieri, datorită
stilului literar de o bogăţie adâncă, plin de viaţă, de emoţie sinceră şi
profundă, imaginilor strălucitoare.
Evreii din exil citeau Plângerile, ele exprimau sentimentele captivilor,
iar în epoca post-exilică se postea o zi anual şi cartea era citită în sinagogi,
comemorându-se astfel dărâmarea Ierusalimului şi a templului.
Cartea cultivă sentimentele de smerenie, de căinţă şi de încredere în
Dumnezeu.
Curs
272
Curs

SVT-curs 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SVT-curs 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiul Vechiului Testament

1. Despre Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură este o colecţie de cărţi considerate sfinte şi canonice

Catalogul cărţilor canonice ale Vechiului Testament: Facerea sau Geneza,

 adevăruri religioase, descoperite de Dumnezeu oamenilor, cu privire la

Împărţirea cărţilor Sfintei Scripturi

Cea mai generală şi mai cunoscută împărţire a Sfintei Scripturi o

Ezdra, Neemia, Estera;

Cântărilor, Ecclesiastul, Plângerile;

Astăzi, a fost adoptată împărţirea în 3 clase:

2. Studiul Introducerii în Sfânta Scriptură

Studierea textului Sfintei Scripturi necesită o parte introductivă,

Canonul cărţilor Vechiului Testament

2. Originea canonului iudaic

înfiinţat o bibliotecă în care a adunat toate cărţile regilor

3. Canonul Vechiului Testament în Biserica creştină

4. Istoria canonului Vechiului Testament în timpurile noastre

Inspiraţia Sfintei Scripturi

1. Caracterul inspirat al Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură este sfântă şi canonică, adică normativă şi infailibilă

acţiunea divină asupra autorilor sfinţi, aceştia mărturisind că au scris

Testament. Însuşi Mântuitorul Hristos afirmă nu doar caracterul profetic

Sfânta Scriptură este rezultatul colaborării a două cauze: Dumnezeu şi

c. asistenţa divină sau ferirea de greşeli până la atingerea scopului;

A. s-a susţinut inspiraţia verbală conform căreia acţiunea divină asupra

autorului sfânt merge atât de departe, încât Dumnezeu îi dictează

aspecte doctrinare, dogmatice şi de credinţă;

4. Adevărul Sfintei Scripturi

Adevărul Sfintei Scripturi reiese din chiar caracterul ei inspirat, ea

Istoria textului biblic

Întrebarea care se pune este: textul biblic s-a păstrat integral? În

b. formală, critică sau verbală;

Păstrarea integrităţii dogmatice nu implică cu necesitate şi păstrarea

2. Limba originală a cărţilor Vechiului Testament

Cărţile canonice ale Vechiului Testament au fost scrise în ebraica

3. Istoria şi autoritatea critică a textului ebraic

Autografele cărţilor sfinte s-au pierdut, astăzi existând doar copii ce

Conţin textul Pentateuhului sau al părţilor şi cărţilor care se citeau la cult. Ei

4. Traduceri vechi ale Vechiului Testament

b. Traducerea lui Achilla

c. Traducerea lui Simmah

d. Traducerea lui Teodotion

B. Targumele sau parafrazele aramaice

Targumele sunt traduceri libere care s-au născut dintr-o necesitate

b. Targumul lui Ionatan ben Uziel

Targumele, cu excepţia targumului Onkelos, nu au valoare sub

E. Traduceri copte sau egiptene

J. Traduceri în limba română

Cărţile canonice istorice

2. Ieşirea sau Exodul

6. Originea mozaică a Torei

interne, că Pentateuhul este opera lui Moise;

Orice problemă de autenticitate este, în general, una istorică, căci

7. Profeţii mesianice în Pentateuh

În cărţile Vechiului Testament, toate textele care vorbesc despre

Binecuvântarea lui Noe

Făgăduinţa făcută lui Avraam

Profeţia lui Iacob

Steaua lui Iacob

Cartea lui Iosua Navi

Textul acestei cărţi îl avem astăzi în două recenzii: cea masoretică şi

Cartea Rut este de dimensiuni reduse, are doar 4 capitole, şi îşi

Cărţile lui Samuel

Cărţile 1-2 Paralipomena