Dumitru S.

Popa

DANIEL
Un studiu
al interpretărilor profetice
cuprinse în cartea profetului Daniel
Toate drepturile rezervate Casei de Editură „Viaţă și Sănătate”

ISBN
 CUPRINS

Cuvânt înainte ................................................................................... 7

Prefaţă ..................................................................................................... 11
Introducere ............................................................................................ 13
Titlul, autorul și data scrierii cărţii lui Daniel ................................ 17
Curente care neagă autenticitatea cărţii lui Daniel ......................... 23
Cartea lui Daniel oglindită în alte lucrări literare ........................... 34
Sisteme moderne de interpretare ....................................................... 37
Schiţa cărţii lui Daniel ............................................................ 41

Capitolul 1 ................................................................................................. 43
Introducere ............................................................................................... 43
Tripla caracteristică a profeţiilor lui Daniel .................................... 45
Daniel 1 – captivitatea lui Daniel ...................................................... 47
Versetele 1-2 ..................................................................................... 47
Versetele 3-7 ..................................................................................... 51
Versetele 8-16 ................................................................................... 54
Versetele 18-21 ................................................................................. 58
Solia capitolului 1 ..................................................................................... 60
1. Preocuparea, interesul lui Dumnezeu pentru poporul evreu ..... 60
2. Preocuparea, interesul lui Dumnezeu pentru „ispășire” ........... 62
3. Preocuparea lui Dumnezeu pentru Templul Său ...................... 63
4. Interesul lui Dumnezeu faţă de tineri ......................................... 63
5. Interesul lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi ..................... 64
Răspunsuri la câteva probleme care se desprind din Daniel, capitolul 1 ...... 65
1. Ce materii a studiat Daniel la curtea lui Nebucadneţar? .......... 65
2. A fost dieta vegetariană a lui Daniel potrivită? .......................... 66
3. Nebucadneţar a fost oare menţionat în vechile scrieri,
în afară de Biblie? ........................................................................ 66
Capitolul 2 ....................................................................................... 69
Introducere ............................................................................................... 69
Daniel 2 – Chipul cel mare din visul lui Nebucadneţar ................. 73
Versetele 2-12 ................................................................................... 75
Versetele 13-16 ................................................................................. 79
Versetele 17-23 ................................................................................. 81
Versetele 24-25 ................................................................................. 83
Versetele 26-30 ................................................................................. 84
Versetele 31-35 ................................................................................. 86
Versetele 46-49 ............................................................................... 106
Răspunsuri la câteva dintre problemele ce se desprind din capitolul 2 ...... 111
1. Au vreo însemnătate metalele din care era făcut chipul? ........ 111
2. Există vreo problemă de neconcordanţă în Daniel 2,1? .......... 111

Capitolul 3 ...................................................................................... 117

Introducere ............................................................................................. 117
Daniel 3 – cei trei tovarăși ai lui Daniel în cuptorul aprins ........ 120
Versetele 2-3 ................................................................................... 122
Versetele 4-7 ................................................................................... 124
Versetele 8-12 ................................................................................. 125
Versetele 13-18 ............................................................................... 127
Versetele 19-25 ............................................................................... 129
Versetele 26-30 ............................................................................... 132
Răspunsuri la câteva dintre problemele ce se desprind din capitolul 3 ...... 137
1. A fost oare în adevăr cuptorul încins de șapte ori mai mult? . 137
2. Unde s-a aflat oare Daniel? ....................................................... 137
3. Care sunt instrumentele muzicale din acest capitol? .............. 138

Capitolul 4 ...................................................................................... 141

Introducere ............................................................................................. 141
Capitolul 4 – Visul lui Nebucadneţar – copacul cel mare .......... 147
Versetele 1-3 ................................................................................... 147
 Versetele 4-9 ................................................................................... 150
Versetele 10-12 ............................................................................... 152
Versetele 13-18 ............................................................................... 154
Versetele 19-27 ............................................................................... 160
Versetele 28-33 ............................................................................... 164
Versetele 34-37 ............................................................................... 169
Solia care se desprinde din capitolul 4 al cărţii lui Daniel ............... 172
1. Dumnezeu este mândria noastră ............................................... 172
2. Respectul lui Dumnezeu pentru conducere .............................. 173
3. Dumnezeu este generos atunci când cheamă profeţi ............... 174
Răspunsuri la câteva dintre problemele ce se desprind din Daniel 4 .......... 175
1. Cât de mare era Babilonul? ....................................................... 175
2. Legăturile de fier și aramă aveau vreun simbol, vreo
însemnătate? .............................................................................. 175
3. Cine sunt străjerii? ..................................................................... 176
4. Tăbliţele de lut susţin Daniel, capitolul 4? .............................. 177

Capitolul 5 ...................................................................................... 181

Introducere ............................................................................................. 181
Daniel 5 – Mene, Mene, Tekel, Upfarsin ........................................... 190
Versetele 1-4 ................................................................................... 190
Versetele 5-9 ................................................................................... 195
Versetele 10-16 ............................................................................... 196
Versetele 17-23 ............................................................................... 199
Versetele 24-28 ............................................................................... 201
Versetele 29-31 ............................................................................... 203
Solia ce se desprinde din Daniel, capitolul 5 ..................................... 209
1. Dumnezeu și căderea Babilonului ............................................ 209
2. Dumnezeu și judecarea lui Belșaţar .......................................... 213
Răspunsuri la câteva dintre problemele ce se desprind din Daniel 5 .......... 215
1. A fost Nebucadneţar în adevăr tatăl lui Belșaţar? ................... 215
2. A fost cu adevărat Belșaţar împărat al Babilonului? ............... 216
Capitolul 6 ...................................................................................... 219
Introducere ............................................................................................. 219
Daniel 6 – În groapa leilor .................................................................. 225
Versetele 1-9 ................................................................................... 225
Versetele 10-14 ............................................................................... 230
Versetele 15-17 ............................................................................... 233
Versetele 18-20 ............................................................................... 235
Versetele 21-22 ............................................................................... 236
Versetele 23-28 ............................................................................... 237
Solia ce se desprinde din Daniel 6 ............................................................ 240
1. Dumnezeu este alături de cei bătrâni!! ..................................... 240
2. Daniel mulţumește lui Dumnezeu ............................................ 243
Răspuns la o problemă ce se desprinde din capitolul 6 ............................. 246
1. Cine a fost Dariu medul? ........................................................... 246

Postfaţa la partea întâi a cărţii lui Daniel ................................... 251

Note ........................................................................................................ 254
Indexul textelor biblice ............................................................................ 256
 CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de faţă a fost concepută ca un material pentru Seminarul

Teologic. Cum problematica interpretării profetice a acestei cărţi
escatologice a Bibliei a fost și rămâne de o deosebită actualitate și îi
interesează deopotrivă pe slujitorii Cuvântului sacru, ca și pe
cercetătorii oracolelor sfinte din biserică și din afara ei, am încredinţat
tiparului manuscrisul cu dorinţa ca, tipărit, să fie de un real folos
celor dornici să cunoască aceste descoperiri sfinte.
Autorul nu reclamă dreptul de originalitate asupra lucrării. Din
contră, n-am făcut altceva decât să cercetez, să strâng și să redau –
din multele izvoare – cele ce se cuprind în paginile acestei cărţi.
Izvoarele cercetate și citate le-am așezat în subsolul paginii sau în
bibliografia de la sfârșitul fiecărui capitol.
De aceea, avizez pe toţi cei care vor privi cartea cu un ochi „mai
critic”, că nu doresc să mă prezint ca un interpret al profeţiilor lui
Daniel. Rolul meu este mai modest. N-am făcut altceva decât să
strâng într-un volum interpretările principale ale profeţiilor lui Daniel,
păstrând, bineînţeles, linia interpretării istoriciste a Bisericii Creștine
Adventiste de Ziua a Șaptea.
Am făcut aceasta pentru beneficiul celor ce doresc să adâncească
mai mult aceste solii cerești, după cuvântul marelui apostol Petru,
care ne spune:
„Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceţi
că luaţi aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos,
până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile
voastre” (2 Petru 1,19).
Aduc mulţumirile mele celor doi lectori ai manuscrisului – Deac
Gligor și Faluvegi Dezideriu –, fiindu-le recunoscător pentru sugestiile
date, cum și doamnei Nadia Safta pentru migăloasa lucrare de
dactilografiere a manuscrisului.
D. Popa
 DANIEL
PARTEA ÎNTÂI – PARTEA ISTORICÃ
CAPITOLELE 1 – 6
 PREFAÞÃ

Consider studiul ce se referă la cartea profetică a lui Daniel deosebit

de interesant și important, prin aceea că aduce argumente și materiale
noi, ce contribuie la actualizarea interpretării.
Lucrarea începe cu istoria inspirată a cărţii lui Daniel, profetul laic
exilat în Babilon în timpul adolescenţei, care și-a petrecut anii de
maturitate ca om de stat, membru activ al conducerii celui mai vast
imperiu al antichităţii; această istorie a lui Daniel este deosebit de
interesantă, deoarece, prin funcţiile deţinute, Daniel s-a aflat în centrul
problemelor internaţionale ale timpului său, fapt ce a conferit scrierilor
sale un puternic spirit practic.
Prezenta lucrare a fost scrisă cu convingerea profundă că unica soluţie
a tuturor problemelor noastre este Domnul Isus Hristos, Cel despre care
vorbește Cartea Sfântă, Carte care, într-un sens unic și suprem, este
mesajul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc azi, în era spaţială, la fel
cum a fost în urmă cu două mii cinci sute de ani.
Biblia nu este o carte de ghicit, nici un oracol, ci este „Cartea adevărului”
ce abordează problemele vieţii prezente, arătându-ne ce trebuie să credem
și ce trebuie să facem spre a fi pregătiţi pentru lumea viitoare, care există
ca o realitate apropiată.
Este de remarcat faptul că scriitorii inspiraţi ai Cărţii Sfinte au
profetizat cu o exactitate incomparabilă cursul istoriei lumii noastre din
toate secolele, până în vremurile moderne.
Ei ne-au anunţat starea de lucruri care va marca tranziţia între o
lume tulburată, așa cum o cunoaștem azi, și pacea pe care Tatăl nostru
ceresc o rezervă copiilor Săi.
O prefaţă înseamnă până la urmă o invitaţie la lectură, la studiu.
Invitaţia adresată trebuie să fie argumentată, lucru ce nu este greu, dacă
ţinem seama de datele, de materialul nou și valoros pe care le aduce
lucrarea și de competenţa autorului.
Am citit cu o deosebită atenţie și cu o reală plăcere lucrarea fratelui
D. Popa. Străbătând rândurile dense ale lucrării, de pe poziţia de pastor
12 DANIEL
al Evangheliei, apreciez competenţa profesională care abordează cu
onestitate materialul.
Având în vedere conţinutul lucrării, de valoare incontestabilă,
literatura teologică creștină adventistă de ziua a șaptea din ţara noastră
se îmbogăţește cu un studiu nou și de mult așteptat de pastorii și
angajaţii Bisericii și de credincioși.
Este rezultatul eforturilor și al experienţei acumulate de-a lungul
multor ani de slujire în diferitele răspunderi încredinţate de către biserică,
ce se adaugă altor cărţi scrise și publicate de autor.
În ceea ce mă privește, problemele și modul în care au fost abordate
m-au pasionat, cu atât mai mult cu cât se integrează în aria propriilor
mele preocupări, și adresez cu multă plăcere invitaţia la studierea acestei
cărţi deoarece este vorba despre o lucrare în care se dezbate, se
interpretează o problemă de importanţă majoră.
Dacă cei chemaţi să citească, să studieze paginile acestei lucrări o
vor face rugându-se ca Duhul Sfânt, care a inspirat scrierea Cărţii
Sfinte, să-i călăuzească, pot fi siguri că vor afla răspuns la atâtea
întrebări pe care existenţa noastră le pune și, în special, la cele legate de
viitorul nostru și al lumii noastre.
„Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceţi
că luaţi aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos,
până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile
voastre” (2 Petru 1,19).

Pastor Gl. Deac

 INTRODUCERE

Lucrarea de faţă este de o deosebită importanţă pentru înţelegerea

desfășurării în timp și spaţiu a Planului de Mântuire, precum și pentru
a ne întări convingerea în Cuvântul Celui Atotputernic, care a spus
ca un legământ: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și
descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3,7).
Am putea spune, pe bună dreptate, că întreaga escatologie a Noului
Testament se bazează și a fost fundamentată pe cartea lui Daniel. Predica de
pe Muntele Măslinilor (așa cum este prezentată în Matei 24, Marcu 13 și
Luca 21), pasajul profetic din 2 Tesaloniceni 2, aluzia la Antihrist pe care
Ioan o face în epistolele sale, întreaga carte a Apocalipsei – toate își trag
substanţa primară din cartea lui Daniel. Daniel poate fi considerat ca „loc de
însămânţare” a escatologiei, Predica de pe Muntele Măslinilor și 2 Tesaloniceni
2, ca fiind „un fir verde” și „spic”, iar cartea Apocalipsei, ca fiind „grâu deplin
în spic” (Marcu 4,28).1
Cartea profeţiilor lui Daniel ne arată faptul că, printre umbrele
vieţii, stă Veșnicul Veghetor nevăzut.
Dumnezeu, în a Cărui mână stă suflarea noastră și Căruia Îi aparţin
toate căile noastre, este gata totdeauna să mângâie și să îmbrace pe cei
exilaţi, să izbăvească pe cei asupriţi, să lumineze pe cei ignoranţi, să umilească
pe cei mândri, să mustre pe cei profani și să aibă milă de cei ce se pocăiesc.
Noi nu suntem lăsaţi să ducem singuri luptele vieţii și să fim zdrobiţi de
nebucadneţarii ei, să fim înghiţiţi de leii ei sau arși în cuptoarele ei încinse.2
În cartea lui Daniel, găsim o serie de făgăduinţe minunate pe care
Dumnezeul cerului și al pământului le-a făcut celor ce Îl caută în
profunzimea ei pe… Hristos. El a făgăduit să pună stavilă păcatului,
să pună capăt domniei păcatului, să facă ispășire pentru nelegiuirea
făptuită, să aducă în viaţa celor credincioși neprihănirea Lui cea
veșnică, să împlinească viziunile profetice date servilor Săi proroci și

1. Desmond Ford, Daniel, 1978 (S.P.A.), pag. 13.

2. Desmond Ford, Daniel, pag. 13.
14 DANIEL
să sfinţească locul întâlnirii lui Dumnezeu cu omul (Dan. 9,24). Toate
aceste făgăduinţe s-au împlinit, de fapt, prin darul nespus de scump
al jertfei Domnului Isus Hristos pe Golgota, „pentru ca oricine crede
în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3,16). Și ele se vor
consuma în curând, când făgăduinţa de veacuri a lui Dumnezeu,
făgăduinţa revenirii Domnului Hristos, va pune în posesia veșniciei
pe toţi cei mântuiţi.
Trăim un timp în care filozofia existenţialistă1 este îmbrăţișată de
minţile iscoditoare ale omului secolului XXI, un timp în care oamenii
sunt confruntaţi cu natura problematică a vieţii, căutând soluţii prac-
tice pentru păstrarea vieţii și civilizaţiei, mărturisind adesea neputinţa
aflării unui răspuns viabil. Ca oameni ai credinţei, avem tăria și
responsabilitatea de a declara că numai acela care Îl vede pe
Dumnezeu ca Origine și Creator al tuturor lucrurilor, al celor văzute
și al celor nevăzute, cărora El le-a dat viaţă la început de fiinţă, de
când pentru noi, pământenii, a început scurgerea timpului, numai
acela care-L primește ca Judecător al tuturor la încheierea vremurilor
și ca Răscumpărător al tuturor celor ce cred în El ca Mântuitor per-
sonal, numai acela poate savura scopul și esenţa existenţei sale sub
raportul mântuirii.
Făgăduinţele lui Dumnezeu își au originea în iubirea Sa. Ucenicul
iubirii, Ioan, ne asigură de faptul că „Dumnezeu este dragoste”
(1 Ioan 4,8). Iar apostolul Petru, din proprie experienţă, ne spune
prin inspiraţie divină: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre,
căci El Însuși îngrijește de voi” (1 Petru 5,7). „Acesta este mesajul
sau solia întregii Scripturi. Acesta este mesajul celor două cărţi
profetice, Daniel și Apocalipsa – Dumnezeu poartă de grijă.”2
Când deschidem cartea lui Daniel și parcurgem paginile ei cu
interes, vom găsi asigurarea că Dumnezeul iubirii și al mântuirii
noastre ne poate feri, ne poate ocroti de primejdii, dacă este după
voia Lui și spre mântuirea noastră (Daniel 3,17).
1. Existenţialism – curent filozofic idealist contemporan, reprezentat printr-o
ramură religioasă (G. Marcel, K. Jaspers, M. Buber) și una ateistă (M. Heidegger,
J. P. Sartre, A. Camus). Acest curent filozofic propagă o concepţie tragică asupra
existenţei, preconizând dobândirea „libertăţii” și a fiinţării „autentice”. (Mic dicţionar
enciclopedic, 1972, pag. 359).
2. Mervyn C. Maxwell, God Cares, vol. 2, p.V. VI (P.P.P.A), 1981.
 INTRODUCERE 15
El ne asigură de faptul că „toţi oamenii care vor fi găsiţi scriși în
carte… vor fi mântuiţi și vor învia în ziua cea mare a Domnului”
(Daniel 12,1.2).
Daniel ne încredinţează că Dumnezeu este Acela care conduce
istoria lumii și a Planului de Mântuire. El ridică și El răstoarnă
împărăţiile lumii (Daniel 2,21).
Daniel ne arată în mod clar că „este în ceruri un Dumnezeu care
descoperă tainele” trecutului, prezentului și viitorului (Daniel 2,28).
Cartea lui Daniel a fost scrisă cu aproximativ 2.500 de ani în
urmă; ea ne prezintă „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă”
(Dan. 2,28). Vedeniile ce i-au fost date „privesc vremea sfârșitului”
(Dan. 8,17).
Este vrednic de reţinut faptul că, în predica Sa despre evenimentele
sfârșitului (Mat. 24,15; Marcu 13,14), Domnul Isus Hristos îl citează
pe Daniel, spunând: „De aceea, când veţi vedea ’urâciunea pustiirii’,
despre care a vorbit proorocul Daniel, așezată în Locul sfânt, cine
citește să înţeleagă…”, cartea lui Daniel fiind astfel singura carte a
Scripturilor asupra căreia Domnul Isus Hristos Își pune degetul,
adresând îndemnul la studierea și înţelegerea ei. De aici, concluzia
ce se impune, și anume că, pentru a fi pregătiţi pentru evenimentele
finale ale Planului de Mântuire, pentru a le pricepe și a le da valoarea
pe care o au în planul lui Dumnezeu, pastorul, ca și membrii bisericii,
trebuie să studieze și să înţeleagă cartea apocaliptică a Vechiului
Testament, cartea lui Daniel.
De mai bine de optzeci de ori, Domnul Hristos Se numește pe
Sine „Fiul omului”, făcând astfel referire la figura principală din
viziunile iniţiale ale lui Daniel. Profetul spune: „M-am uitat în timpul
vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca
un fiu al omului...” (Dan. 7,13). Mai târziu, cu trecerea veacurilor, la
împlinirea profeţiei lui Daniel (Daniel 9), Domnul Hristos avea să
rostească: „De acum încolo, Fiul omului va ședea la dreapta puterii
lui Dumnezeu” (Luca 22,69).
Serva Domnului ne atrage atenţia asupra faptului că
lumina pe care Daniel a primit-o direct de la Dumnezeu a fost dată în mod
special pentru aceste zile de pe urmă. Viziunile pe care el le-a avut pe când se
16 DANIEL
afla pe malurile râurilor Ulai și Hidechel, marile râuri ale Șinearului, sunt acum
în procesul împlinirii lor și tot ce a fost profetizat se va împlini curând. 1
Prin inspiraţie profetică, serva Domnului îi invită pe toţi la o atentă
studiere a cărţii lui Daniel.2 Ea scoate în evidenţă faptul că Domnul
Hristos a vestit Evanghelia mântuirii, bazat pe profeţiile lui Daniel.3
El a atras cu insistenţă atenţia ucenicilor asupra importanţei studierii
cărţii lui Daniel.4 Ellen White scoate în evidenţă faptul că cele cuprinse
în paginile cărţii profetice ale lui Daniel cer o atenţie deosebită și un
studiu profund.5 Este nevoie ca această carte să fie bine studiată și
corect înţeleasă.6

Ca o concluzie a celor de mai sus, putem fi în totul de acord cu

Ernst Kasemann, care afirma că „Apocalipsa acestei cărţi a Vechiului
Testament este mama teologiei creștine.”7

„CINE CITEȘTE… SĂ ÎNŢELEAGĂ!”

Bibliografie

- C.B.A.Z.Ș., vol. 7, pag. 1166-1174; 949; 743-753

- Desmond Ford, Daniel, 1978, S.P.A., pag. 11-23
- E.G. White, GW, 148; Ev., 196; DA, 233; PK, 547; 2 SM, 102
- Uriah Smith, Daniel and Revelation, 1944, R.H. pag. 15-17
- St. N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 5-12

1. E.G. White, Scrisoarea 57, 1896 (C.B.A.Z.Ș., vol. 5, pag. 1166)

2. E.G. White, GW, 148; Ev., 196
3. E.G. White, DA, 233.
4. Idem, 234.
5. E.G. White, PK, 547; 2 SM, 102.
6. C.B.A.Z.Ș., vol. 7, p. 949.
7. D. Ford, Daniel, pag. 23
 TITLUL, AUTORUL ªI DATA SCRIERII CÃRÞII LUI DANIEL

TITLUL CĂRŢII
Apocalipsa Vechiului Testament, cum este numită cartea lui Daniel,
și-a luat numele după personajul principal al cărţii – Daniel. Practica
de a denumi cărţile Vechiului Testament după eroul principal al
acestora era obișnuită în acele timpuri și se demonstrează prin numele
altor cărţi ale Scripturilor Vechiului Testament, ca de exemplu: Iosua,
Samuel, Iov, Estera, Isaia, Ieremia și așa mai departe. O astfel de
practică nu impune neapărat ca numele respective să fie și numele
autorilor, deși nu poate fi exclus, după cum este cazul cu această
carte profetică – Daniel.
Cartea lui Daniel, ca și Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament,
este o carte profetică cu caracter escatologic (în limba greacă
„eschaton” – „sfârșit”), având o deosebită valoare pentru cunoașterea
timpului profetic în care trăim și lucrăm, cum și pentru a urmări
prezenţa și acţiunile directe ale lui Dumnezeu în realizarea Planului
de Mântuire sau în desfășurarea, în timp și spaţiu, a planurilor Sale.

AUTORUL ȘI DATA SCRIERII CĂRŢII

Numele DANIEL (Ezech. 14,14.20; 28,3), care înseamnă
„Dumnezeu este Judecătorul meu” sau „Dumnezeu judecă”, „Dum-
nezeu va judeca”, dar nicidecum „judecata lui Dumnezeu”, îl găsim
dat unuia dintre fiii lui David, avut cu soţia sa, Abigail din Carmel
(1 Cron. 3,1), unui levit de pe timpul lui Ezra, unuia dintre fiii lui
Itamar, care s-a suit cu Ezra din Babilon la Ierusalim (Ezra 8,2;
Neemia 10,6), și profetului a cărui viaţă și a cărui activitate sunt
descrise în cartea care-i poartă numele.
Daniel a fost realmente un profet, deși n-a ocupat funcţia de profet,
așa cum a fost cazul lui Isaia, Ieremia, Ezechiel și alţii. Cu toate
acestea, el a posedat darul profetic. Dacă Daniel n-a avut „MUNUS
18 DANIEL
PROPHETICUM”, el a posedat „DONUM PROPHETICUM”. Dacă
Isaia, Ieremia, Ezechiel și alţii și-au consacrat viaţa, învăţând și
predicând, deci ca profeţi slujitori ai lui Dumnezeu, am putea fi de
acord cu Mervyn Maxwell care-l numea pe Daniel „profet laic”.1 Nu
poate fi nici o îndoială că Daniel a fost proroc, căci înainte cu câteva
zile de crucificarea Sa, Domnul Isus Hristos, vorbind ucenicilor Săi
despre evenimentele sfârșitului, spunea în cuvântarea Sa de pe
Muntele Măslinilor: „De aceea, când veţi vedea ’urâciunea pustiirii’
despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul sfânt, cine citește
să înţeleagă…” (Mat. 24,15).
Cartea lui Daniel se împarte în două părţi egale:
a) Capitolele 1-6; în care sunt relatate incidentele petrecute în
viaţa lui Daniel și a tovarășilor săi.
b) Capitolele 7-12, în care sunt înfăţișate patru viziuni, pe care
Daniel le-a avut la o vârstă mai înaintată.
În legătură cu această împărţire, C. F. Keil, spunea:
Cartea a fost împărţită în două, fiecare parte cuprinzând câte șase capitole.
Primele șase capitole sunt numite „cartea istoriei”, iar celelalte șase „cartea
viziunilor”. Dar această împărţire nu corespunde nici conţinutului și nici formei
cărţii. De exemplu, dacă luăm în consideraţie primul capitol și relaţia lui cu
cele spuse mai înainte, nu putem discerne motivele de a privi visul lui
Nebucadneţar, despre chipul ce reprezenta monarhiile lumii (cap. 2), ca fiind
o narare istorică, iar viziunea lui Daniel cu privire la cele patru puteri mondiale
reprezentate prin fiarele respective, cu interpretarea pe care profetul Daniel o
primește din partea îngerului, ca o viziune, deoarece conţinutul ambelor capitole
este identic… din cele de mai sus, ajungem la concluzia ce se impune, și
anume, cartea lui Daniel formează un tot organic, așa cum, în general, se
recunoaște astăzi, și ea a fost scrisă de un profet, după un plan ce se baza pe
o iluminare de sus.2
Deși cartea este un tot unitar, marea majoritate a comentatorilor,
printre care și Comentariile Biblice A.Z.Ș., împart cartea lui Daniel
în două secţiuni distincte, așa cum am arătat mai sus.
1. Mervyn Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 11.
2. C. F. Keil și F. Delitzsch, Commentary on the Old Testament, Ezekiel and Daniel,
1978, vol. 9, pag. 15-19.
 INTRODUCERE 19
În ce privește însă autenticitatea cărţii lui Daniel și data scrierii
ei, în ciuda nenumăratelor discuţii și feluritelor opinii, noi rămânem
acolo unde Domnul Hristos și scriitorii Noului Testament au stat,
recunoscând autenticitatea cărţii și istoricitatea profetului Daniel,
cum și inspiraţia cărţii ce-i poartă numele și care a fost scrisă în
secolul VI î.Hr.

LIMBA ÎN CARE A FOST SCRISĂ CARTEA LUI DANIEL

Un specific al cărţii lui Daniel este acela că pentru scrierea ei s-au

folosit două limbi diferite. Cartea începe în limba ebraică, până la
capitolul 2,4, și continuă în limba aramaică, până la sfârșitul capitolului
7, după care este folosită până la sfârșit limba ebraică. Aramaica,
„inima cărţii”, unește astfel cele două părţi ebraice ale cărţii, sugerând
unitatea ei.
Este foarte dificil de spus de ce au fost folosite ambele limbi. S-au
dat multe soluţii. Se pare însă că cea mai acceptabilă ar fi aceea că
limba aramaică, fiind la data aceea limba lumii politice, a fost folosită
în acele porţiuni ale cărţii care creionau viitoarea istorie a imperiilor
lumii și relaţia lor cu poporul lui Dumnezeu, limba ebraică fiind folosită
în acele porţiuni care interpretau, pentru iudei, însemnătatea
viziunilor privind imperiile lumii.
Oricum, chiar dacă nu ne propunem să discutăm problemele
lingvistice ale cărţii lui Daniel, specialiștii în materie sunt de acord că
limba ebraică folosită este în mare măsură asemănătoare limbii
folosite de Ezechiel, un alt mare profet al exilului. În ceea ce privește
limba aramaică, nu există nimic care să demonstreze că lucrarea,
cartea lui Daniel, n-ar fi fost scrisă de acesta în Babilon.
Nu încape nici o îndoială că această carte profetică a fost scrisă
de Daniel, persoana al cărei nume îl poartă. Prorocul Ezechiel, con-
temporan cu Daniel, depune mărturie prin inspiraţie profetică de
credincioșia și neprihănirea acestuia, așezându-l alături de Noe și
Iov. El spune: „Și dacă ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel și Iov, pe viaţa
Mea, zice Domnul Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci
numai ei și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ez. 14,20).
Înţelepciunea lui Daniel era binecunoscută, încât același profet
20 DANIEL
Ezechiel, o ia ca termen de comparaţie când spune: „Iată că ești mai
înţelept decât Daniel, nici o taină nu este ascunsă de tine” (Ez. 28,3).
În sprijinul atribuirii cărţii lui Daniel, autorul ei, mai ţinem seama
și de următoarele date:1
1. În partea a doua a cărţii, Daniel este numit ca fiind cel care
primește descoperirile, vorbind la persoana întâia (Dan. 7,2.4.6.28;
8,1.15; 9,2; 10,2; 12,5-8). Daniel primește porunca să păstreze cartea
în care au fost scrise cele descoperite (Dan. 12,4).
2. Întreaga carte este în mod clar lucrarea unui singur scriitor, iar
dacă Daniel este numit ca unul care primește anumite descoperiri,
atunci el trebuie să fie autorul întregii cărţi. Faptul că această carte pro-
fetică este o lucrare unitară poate fi în mod clar văzut din faptul că:
a) Prima parte este o pregătire pentru prezentarea celei de a doua,
iar a doua parte privește spre prima. În acest fel, capitolul 7
dezvoltă mai mult cele prezentate în capitolul 2, așa cum face
și capitolul 9. Dar nici capitolul 7 și nici capitolul 8 nu pot fi
deplin înţelese fără capitolul 2. Acesta pregătește, de asemenea,
calea pentru descoperirile din capitolele 9, 10 , 11 și 12, iar
toate acestea se bazează pe descoperirile anterioare din capi-
tolul 2 (Compară de asemenea, capitolul 2,28 și 4,2.7.10 cu
capitolul 7,1.2.15).
b) De asemenea, mai multe secţiuni ale aceleiași părţi se află într-
o mutuală legătură. Să comparăm, de exemplu, Daniel 3,12 și
2,49; luarea vaselor sfinte (capitolul 1,1) pregătește înţelegerea
ospăţului lui Belșaţar din capitolul 5. Capitolul 9,21 trebuie
comparat cu capitolele 8,15; 10,12 cu 9,23 etc. Dacă se va citi
cu multă atenţie, cu interes și rugăciune, se va observa modul
minunat în care diferitele părţi se îmbină, stând într-o interde-
pendenţă plină de semnificaţii.
c) Desfășurarea și reprezentarea evenimentelor istorice au scopul
de a descoperi modul în care Dumnezeul lui Israel este glorificat
mai presus de naţiunile păgâne și închinarea lor idolatră.
d) În toată cartea, caracterul lui Daniel este prezentat în același
fel. Un singur Daniel apare în toată cartea.
e) Unitatea literară a cărţii a fost în mod larg recunoscută de
teologi aparţinând diverselor școli de gândire și interpretare.
1. E. Young The Prophecy of Daniel, Eerdmann, Grand Rapids 1978, pag. 19-10
 INTRODUCERE 21
3. Domnul Isus Hristos vorbește în mod explicit despre profetul
Daniel ca fiind cel care a profetizat despre „urâciunea pustiirii” (Mat.
24,15). În alte pasaje, Dumnezeu Se referă de asemenea, la profeţiile
lui Daniel și în acest fel, în mod indirect, Își pune aprobarea asupra
autenticităţii lor (Mat. 10,23; 16,27; 19,28; 24,30; 25,31; 26,64).
4. Traducerea greacă a Pentateucului, din secolul III î.Hr., prezintă
influenţa cărţii lui Daniel. Cartea apocrifă a Macabeilor face referire
la un episod din viaţa lui Daniel și a celor trei tovarăși ai săi.
5. Cartea prezintă date cu privire la cele două imperii – babilonian
și persan. Obiecţiunile istorice prezentate nu sunt suficiente pentru
a infirma acest fapt.
Cartea lui Daniel prezintă o serie de descoperiri divine, privitoare la
anumite evenimente istorice din timpul profetului, cât și cu referire la
evenimentele viitoare cuprinse în istoria răscumpărării neamului omenesc.
Daniel și tovarășii lui se aflau în robia babiloniană. Aceasta datorită
atitudinii de neascultare și împotrivire făţișă a poporului ales, Israel.
Exilul babilonian în care se afla era consecinţa atitudinii sale, îngerul
Gabriel numea această perioadă ca fiind perioada „mâniei” sau
indignării lui Dumnezeu (Dan. 8,19). Isaia spunea: „Vai de asirian –
zice Domnul – nuiaua mâniei Mele care poartă în mână toiagul urgiei
Mele” (Is. 10.5). Iar versetul 25 spune: „Dar, peste puţină vreme,
pedeapsa va înceta, și mânia Mea se va întoarce împotriva lui, ca să-l
nimicească”. Exilul lor era deci manifestarea mâniei lui Dumnezeu.
Daniel arată foarte clar de ce Și-a manifestat Dumnezeu mânia Sa:
„Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici,
ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale. N-am ascultat pe
robii Tăi, proorocii care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noștri,
căpeteniilor noastre, părinţilor noștri și către tot poporul ţării. Tu,
Doamne, ești drept, iar nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de rușine,
nouă, tuturor oamenilor din Iuda, locuitorilor Ierusalimului și întregului
Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din
pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi în faţa Ta! Doamne,
nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de rușine, da, nouă, împăraţilor
noștri, căpeteniilor noastre și părinţilor noștri, pentru că am păcătuit
împotriva Ta! La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea și
iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! N-am ascultat glasul
22 DANIEL
Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui, pe care ni le
pusese înainte prin robii Săi proorocii; ci tot Israelul a călcat Legea Ta
și s-a abătut astfel ca să nu asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au lovit
blestemele și jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu,
pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. El a împlinit astfel
cuvintele pe care le rostise împotriva noastră și împotriva căpeteniilor
noastre, care ne-au cârmuit. Și a adus peste noi o mare nenorocire,
așa cum niciodată și nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire
ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului. După cum este scris
în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; și noi
n-am rugat pe Domnul, Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la
nelegiuirile noastre și n-am luat aminte la adevărul Tău. De aceea, și
Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci Domnul,
Dumnezeul nostru, este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar
noi n-am ascultat glasul Lui” (Dan. 9,5-14).
În ciuda avertizărilor solemne care i-au fost adresate (Deut. 31,17;
32,8-44), poporul Israel a fost totdeauna răzvrătit împotriva
Domnului Dumnezeu. Cartea Judecătorilor aruncă lumină asupra
stării poporului Israel după intrarea lui în Canaan. Este un tablou
tragic. Și trebuie să subliniem aici că apostazia copiilor lui Israel apare
mai gravă atunci când ne gândim la chemarea lor ca popor ales.
Exilul babilonian constituie a treia mare pagină de minuni din
istoria mântuirii lui Israel. Sunt patru asemenea perioade:
1. perioada exodului;
2. perioada lui Ilie și Elisei;
3. perioada exilului;
4. perioada apostolică.
Două dintre aceste perioade sunt timpuri de stabilire și întemeiere.
Există legătură între perioada exilului și stabilirea naţiunii ca popor
al lui Dumnezeu și timpul Domnului Hristos și al apostolilor, când a
avut loc stabilirea primei biserici creștine. Celelalte două perioade
sunt de conflict cu puterile păgâne. În timpul lui Ilie și Elisei, religia
poporului lui Israel a venit în conflict cu închinarea idolatră la Baal,
cult introdus de Izabela, iar perioada exilului a opus închinarea la
viul și adevăratul Dumnezeu, închinării idolatre a Babilonului și
închinării la zeităţile perșilor.
 INTRODUCERE 23

CURENTE CARE NEAGÃ

AUTENTICITATEA CÃRÞII LUI DANIEL

În ceea ce privește faptul că Daniel e autorul cărţii trebuie să reţinem

că aceasta a fost poziţia primei biserici creștine și a sinagogii. Primul
care a aruncat îndoială asupra acestui punct de vedere a fost Porfiriu.1
În toată antichitatea nimeni n-a pus la îndoială autenticitatea cărţii
lui Daniel cu excepţia binecunoscutului Porfiriu. Lui i s-au opus Euse-
biu de Cezarea și alţi părinţi ai bisericii. Pentru prima dată în veacul
trecut, apariţia deismului, a naturalismului și raţionalismului a avut
ca urmare lepădarea descoperirilor supranaturale din partea lui
1. Porfiriu (232 sau 233 d.Hr.), după toate datele, din Tir (Fenicia), căci se numește
pe sine fenician. Alţi scriitori îl prezintă ca fiind din Batania, regiunea Hauran. El a
primit o educaţie aleasă și vorbea ebraica, era cunoscător al misterelor caldeene,
persane și egiptene. Ca tânăr, l-a întâlnit pe Origen, despre care spunea că, deși era
creștin, „în opiniile și poziţia sa faţă de Dumnezeu și lucrurile materiale, se comporta
ca un grec”. Porfiriu condamnă metoda interpretării alegorice a lui Origen. La
Atena, el a fost captivat de filozoful Longinus, care i-a și dat numele de Porfiriu,
înainte el numindu-se Malchus, după tatăl său. De la Atena, Porfiriu merge la
Roma și studiază cu filozoful neoplatonist Plotinus, care avea să exercite o mare
influenţă asupra lui. Lucrarea lui de bază, „Împotriva creștinilor”, cuprinde
aproximativ cincisprezece cărţi și a fost scrisă în Sicilia, pe când Porfiriu avea în jur
de patruzeci de ani. Lucrarea a fost condamnată de Constantin, dar copii ale ei mai
existau încă, pentru că, pe la 488, împăratul Teodosiu al II-lea cum și Valentin au
emis decrete pentru interzicerea și distrugerea ei. Critica cea mai puternică a lui
Portfiriu asupra Vechiului Testament este îndreptată împotriva cărţii lui Daniel,
cuprinsă în cea de-a douăsprezecea carte a lucrării „Împotriva creștinilor”. El
susţine că nu Daniel a scris cartea, ci un anonim din Iudea, de pe timpul lui Antioh
Epifanul; în consecinţă, spunea Porfiriu, tot ceea ce este prezentat până la Antioh
Epifanul este realmente istorie; tot ceea ce este după această dată nu reprezintă
decât legende, povești, pentru că autorul nu putea cunoaște viitorul. Pe baza celor
susţinute de Porfiriu, că această carte profetică – Daniel – este un produs al
secolului II î.Hr., mulţi teologi moderni au acceptat această concluzie. Dar să nu
uităm că această datare „modernă” a cărţii lui Daniel a fost avansată de unul a
cărui inimă și al cărui suflet erau ostile supranaturalului creștin (E. J. Young, The
Prophecy of Daniel, 317-320).
24 DANIEL
Dumnezeu și deci atacul împotriva autenticităţii cărţii… Argumentele
prin care împotrivitorii autenticităţii cărţii caută să justifice în mod
știinţific opinia lor sunt deduse – în parte – din poziţia cărţii în canonul
Sfintelor Scripturi, iar pe de altă parte, din împrejurările exterioare,
dar în principal, din conţinutul cărţii.
De asemenea, Uriel Acosta (1590-1647), un raţionalist iudeu,
considera cartea lui Daniel un fals, pentru a favoriza doctrina învierii
trupului. Mai viguros a fost atacul deistului englez Anthony Collins,
care, în apendicele lucrării sale Scheme of Literal Prophecy Considerent
(1717), ataca integritatea profeţiilor cărţii lui Daniel. Deci, contrar
cu poziţia larg răspândită și conservatoare, care susţine autenticitatea
cărţii lui Daniel și privește cu veneraţie pe bătrânul profet din secolul
VI î.Hr. ca autor al cărţii, critica modernă naturalistă, ce izvorăște
din antipatia faţă de minunile Bibliei, susţine că profetul n-a existat
niciodată, ci viaţa și activitatea sa, așa cum sunt înfăţișate în această
carte, sunt numai invenţii de pe timpul Macabeilor, care atribuie
aceste ficţiuni lui Daniel, probabil vreun erou necunoscut din mitica
antichitate (Bleek von Lengerke, Hitzig) sau din exilul asirian (Ewald).
Așa cum am mai amintit, atitudinea negativă cu privire la
autenticitatea cărţii lui Daniel își are originea în atmosfera anticreștină
și a fost susţinută de bărbaţi care sunt cunoscuţi pentru împotrivirea
lor faţă de supranaturalul creștin.
O altă teorie cu privire la cartea lui Daniel este aceea a lui Gustav
Hölscher.1 Acesta susţine că lucrarea a fost scrisă de cineva din
vremea Macabeilor. Acesta a scris capitolele 8-12. Capitolul 1,2 –
capitolul 7 n-au fost scrise de el, deoarece cuprind lucruri dinaintea
acestei perioade. Dar autorul a luat o veche colecţie de povestiri
(cap. 2-6), cărora le-a făcut o introducere (cap. 1), a introdus capitolul
7 și a plasat acest material înaintea lucrării sale, aducând la existenţă
cartea, așa cum o avem astăzi.

1. G. Hölscher, Die Entstehung des Buches Daniel, in TSK XCII, 1919, pag. 113-138.
 INTRODUCERE 25
ARGUMENTE EXTERIOARE
1. Printre argumentele exterioare se pune un mare accent pe locul
pe care cartea lui Daniel îl ocupă în canonul ebraic. Aici, cartea
profetului Daniel nu-și are locul printre cărţile profetice (NEBIYIM),
ci în Hagiografa (KETHUBIM), între cărţile Estera și Ezra, fapt ce
nu poate fi explicat altfel, spun susţinătorii acestei teorii, decât prin
presupunerea că, la data formării cărţii profetice (NEBIYIM), adică
pe timpul lui Neemia, cartea lui Daniel era necunoscută și deci, susţin
aceștia, se dovedește inexistenţa ei la data aceea.
Deși unii teologi spun pe bună dreptate (Kranischfeld) că, deoarece
profeţii dinainte de exil făceau legătura între începutul eliberării
mesianice și sfârșitul exilului, în timp ce cartea lui Daniel profetiza o
perioadă de opresiune ce se întinde dincolo de perioada exilului, acest
fapt ar fi putut fi în contradicţie cu conţinutul cărţii. De aici, ezitarea
de a încorpora cartea în colecţia de cărţi profetice… Dar trebuie
spus că locul pe care cartea lui Daniel îl ocupă în canonul ebraic
corespunde perfect cu locul pe care Daniel l-a avut în teocraţia iudaică.
Daniel n-a lucrat asemenea profeţilor ale căror scrieri au fost cuprinse
în cărţile profetice, ca un profet al comunităţii lui Israel, ci a fost un
slujbaș de stat sub împăraţii Babilonului și Medo-Persiei. Deși
asemenea lui David și Solomon, avea darul profetic și deci a fost
numit profet, Daniel n-a avut funcţia oficială de profet ca Isaia, Ieremia
și alţii. De aceea și cartea lui diferă în conţinut și formă de scrierile
cuprinse în NEBIYIM. Pe drept deci, cartea lui Daniel, în canonul
ebraic, este încorporată în KETHUBIM, în rândul scrierilor acelora
care nu aveau slujba de profet în poporul Israel.
2. Un alt argument – deși minor – este acela al tăcerii pe care o
păstrează Isus Sirach, în lucrarea sa, Umnos Pateron, cu privire la
Daniel. Acest fapt însă nu poate fi concludent, pentru că Isus Sirach
nu face referire nici la alţi bărbaţi ai antichităţii, cum ar fi Iov, bunul
rege Iosafat și chiar Ezra, preotul și cărturarul care a făcut mult
pentru restaurarea autorităţii Legii.
Dar se pare că în lucrarea lui Isus, fiul lui Sirach, existenţa mai
dinainte a cărţii lui Daniel este de presupus, căci ideea din capitolul 7,14,
că Dumnezeu a dat poporului Său un înger sau îndrumător (tr. Gala
Galaction), face referire la Daniel 10,13.20; 11,1; 12,1. Căci, dacă Sirach
26 DANIEL
și-a format la început această idee din LXX (traducerea textului din
Deuteronom 32,8.9), atunci Septuaginta îl introduce din cartea lui
Daniel în Deuteronom 32,8. Astfel că Daniel este autorul de la care
pornește această idee. Iar cartea care era cunoscută traducătorilor
alexandrini ai Pentateucului nu putea rămâne necunoscută celor siriaci.
3. Și mai slab se pare că este argumentul tăcerii (argumentum e
silentio) și anume că la profeţii de după exil – Hagai, Maleahi și în
mod deosebit Zaharia (cap. 1-8) – nu există nici o urmă de folosire a
cărţii lui Daniel și deci ea n-a avut nici o influenţă asupra reprezentării
mesianice a profeţilor mai târzii. Kranischfeld a arătat deja slăbiciunea
acestui argument, răspunzând că Bleek tace cu privire la legătura
dintre rugăciunea lui Daniel (cap. 9,3-19), Ezra 9 și Neemia 9, având
în vedere că dependenţa lui Ezra și Neemia de cartea lui Daniel nu
poate fi negată. Mai mult chiar, și alţii au arătat (Hoffmann, Zündel)
că Zaharia pornește de la profeţia lui Daniel cu privire la cele patru
monarhii, având în vedere că nu numai viziunea celor patru coarne și
a celor patru fierari (Zah. 2,1-4; 1,18-21) se bazează pe Daniel 7,7.8;
8,3-9, ci și reprezentarea naţiunilor și împărăţiilor prin coarne își are
originea în aceste pasaje. Ceea ce Ezechiel spune despre Daniel (cap.
14,14; 28,3) se potrivește perfect cu Daniel al acestei cărţi.
Așa stau lucrurile cu argumentele externe împotriva autenticităţii
cărţii lui Daniel.
Locul ei în canonul ebraic printre KETHUBIM corespunde cu
locul pe care Daniel l-a ocupat în Împărăţia lui Dumnezeu în
dispensaţiunea Vechiului Testament; presupusa omisiune de referiri
la cartea lui Daniel în Zaharia și Isus Sirach sunt – după o atentă
cercetare – neconcludente. Nu numai că Isus Sirach și Zaharia au
cunoscut și înţeles profeţiile lui Daniel, dar Ezechiel este acela care îl
numește pe Daniel ca exemplu strălucit de neprihănire și înţelepciune.

ARGUMENTE INTERNE
Să ne îndreptăm acum atenţia spre unele argumente interne folosite
de cei ce se împotrivesc autenticităţii cărţii lui Daniel.
În lista instrumentelor muzicale folosite la inaugurarea chipului
de aur al lui Nebucadneţar din câmpia Dura, trei nume se găsesc în
 INTRODUCERE 27
originalul grecesc: kitaris, simphonie și psalterium (Dan. 3,5.7.10.15)
acestora li s-a mai adăugat sambuke, care n-are nici un corespondent
în limba greacă. Celelalte trei au o origine greacă. Se susţine că aceste
instrumente nu puteau să se afle atunci la curtea lui Nebucadneţar.
Dar, în vremea sa, nu numai că erau legături strânse între locuitorii din
Asia de Nord și ionienii din Asia Mică, așa cum susţin unii, ci, conform
cu Strabo (XIII 2,3), în armata lui Nebucadneţar se afla Antimenidas,
fratele poetului Alceus, luptând biruitor pentru babilonieni. După
Abydenus, citat de Eusebiu, soldaţi greci l-au urmat pe asirianul
Esarhaddon (Axerdis) în marșul său prin Asia. Dar după Berosus,
Sennacherib condusese deja un război împotriva marii armate grecești
care invadase Cilicia, biruind-o. Recentele excavaţii de la Ninive confir-
mă din ce în ce mai mult faptul că existau relaţii intense între locuitorii
Asiei de Nord și ai Greciei, relaţii ce se întind pe o perioadă mai lungă
de timp, înainte de Daniel, astfel că importul și folosirea instrumentelor
grecești nu mai erau lucruri stranii. Faţă de susţinerile unui critic, că
expresiile „psalterium” și „simphonie” au fost folosite de scriitorii greci
pe la 150 î.Hr., se poate răspunde simplu că în monumentul lui
Sennacherib s-a descoperit figura unui psalterium. Faptul acesta
vorbește de la sine. Deci, dacă datorită comerţului antic, care era dus
în principal de către fenicieni, instrumentele grecești au fost aduse în
Asia de Nord, nu este de mirare ca numele lor grecești să se găsească
în cel de-al treilea capitol al lui Daniel, deoarece – așa cum îndeobște
se știe – obiectele importate își păstrau denumirea străină.
Dar mai importante apar improbabilităţile și erorile care, așa cum
se susţine, s-ar găsi în cartea lui Daniel. Acestea sunt:
Asediul Ierusalimului în al treilea an al domniei lui Ioiachim
Este criticată lipsa armoniei între descrierea incursiunii lui
Nebucadneţar împotriva lui Iuda, care se găsește în Ieremia 25,1 și
46,2, și declaraţia lui Daniel (cap. 1,1) că acesta a venit împotriva
Ierusalimului în al treilea an al lui Ioiachim, a asediat cetatea și a dus
captivi în Babilon pe Daniel și alţi tineri evrei.
S. R. Driver, citat de J. Baldwin1, admite că declaraţia lui Daniel
de la începutul cărţii sale nu poate fi – în sensul strict al cuvântului –
1. Joyce G. Baldwin, Daniel, Inter-Varsity Press 1978, pag. 19-20.
28 DANIEL
dezaprobată, dar foarte improbabilă. Nu numai că în cartea Regilor
nu găsim nici o referire la acest eveniment, dar Ieremia, în anul
următor (cap. 25), vorbește despre caldeeni într-un fel care implică
în mod clar faptul că armatele lor nu au fost văzute în Iuda.
Este drept că nu există nici o menţiune referitoare la asediul Ierusa-
limului la data aceasta în 2 Regi, deși se spune că pe vremea lui Ioiachim,
„Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a pornit cu război. Ioiachim
i-a fost supus trei ani” (2 Regi 24,1). Iar cartea Cronicilor adaugă:
„Nebucadneţar, împăratul Babilonului, s-a suit împotriva lui și l-a
legat în lanţuri de aramă, ca să-l ducă la Babilon” (2 Cron. 36,6).
Deci prezenţa lui Nebucadneţar la Ierusalim este atestată de două
ori, înainte de asediul orașului în 597 î.Hr., care a avut loc în cel
de-al șaptea an al lui Nebucadneţar, chiar după moartea lui Ioiachim,
în cel de-al unsprezecelea an al domniei lui (2 Regi 24,6-10).
Publicarea de către Muzeul Britanic1 a Cronicilor babiloniene ne
pune la dispoziţie o sursă precisă de informaţii cu privire la suirea pe
tron al lui Nebucadneţar. Iată următoarele evenimente ale anului
605 î.Hr.:

ianuarie-februarie – armata se întoarce la Babilon dintr-o
campanie militară;

aprilie-august sau mai-iunie – lupta de la Carchemis, după care
Nebucadneţar îi urmărește pe egipteni și cucerește toată ţara Hatti
(Siria – Palestina);

15 august – moartea lui Nabopolasar, tatăl lui Nebucadneţar;

7 septembire – înscăunarea lui Nebucadneţar.
Ioiachim (Eliachim) a fost înălţat la tron de împăratul Neco al
Egiptului (2 Regi 23,34). Când Nebucadneţar a luat tot ceea ce
aparţinea Egiptului (2 Regi 24,7), se înţelege prin aceasta că a inclus
și regatul lui Iuda. Aceasta este ocazia amintită în 2 Cronici 36,6
când Ioiachim a fost pus în lanţuri ca să fie dus la Babilon. Nu se știe
dacă a făcut sau nu această călătorie. Biblia ne spune că Nebucadneţar
a asediat Ierusalimul. Situaţia Babilonului îi îngăduia acest lucru. Dar
moartea tatălui său, Nabopolasar, face ca prezenţa lui să fie necesară
1. D. J. Weissman, Chronicles of Chaldean Kings (626-556), B.C. Londra, 1956;
J. G. Baldwin, Daniel, pag. 19.
 INTRODUCERE 29
la Babilon. El lasă în seama generalilor armata și tot ceea ce luase și,
pe cel mai scurt drum și foarte repede, ajunge în Babilon la timp, căci
mai erau și alţi pretendenţi la domnie.1
O altă problemă care se ridică în Daniel 1,1 este faptul că Daniel
datează intervenţia lui Nebucadneţar în al treilea an al domniei lui
Ioiachim, iar Ieremia 46,2 ne dă ca dată al patrulea an al lui Ioiachim,
când a avut loc lupta de la Carchemis. Ieremia 25,1 ne spune că al
patrulea an al domniei lui Ioiachim este primul an al domniei lui
Nebucadneţar.
Astăzi este binecunoscut faptul că în anticul Orient Apropiat erau
două metode de numărare a anilor unei domnii. Cea mai obișnuită în
istoria cărţilor Vechiului Testament este socotirea lunilor de la
urcarea pe tron și până la anul nou ca fiind un an întreg. Pe când în
Babilon, aceste luni se numesc anul urcării pe tron și se începe
numărarea anilor de la primul an nou. Data din Daniel se pare că
vine din surse luate din Babilon, iar în Ieremia, din izvoare palestiniene.
Deci nu există o dificultate în înţelegerea acestei probleme.
Dacă invazia lui Nebucadneţar a avut loc în al treilea an al lui
Ioiachim depinde de perioada anului în care se sărbătorea anul nou,
cum și de timpul când a venit la tron. După sistemul „anului urcării
pe tron” și al începerii anului nou toamna, primul lui an de domnie ar
începe în septembrie 608 și s-ar termina în septembrie 607; al doilea
an – 607-606 și al treilea an – 606-605. Acest lucru s-ar armoniza cu
cele spuse în Daniel 1,1.
Împăratul Belșaţar
Trei capitole din cartea lui Daniel sunt datate datorită referirii la
acest împărat și, cu toate acestea, numele lui nu există pe nici o listă
a împăraţilor din perioada neobabiloniană. BEL-SAR-USUR, așa
cum apare numele său transliterat din scrierea cuneiformă, era fiul
cel mai mare al lui Nabonid, și numele lui apare foarte des pe tăbliţele
din perioada respectivă, deoarece, ca prinţ regent, el acţiona ca împă-
rat în absenţa tatălui său. Nabonid se afla de mai bine de zece ani în
Arabia, unde purta campanii militare, sau, după alţi istorici, se ocupa
cu înfiinţarea unei noi religii și nu s-a întors la Babilon decât târziu.

1. Josefus, Against Apion, Grand Rapids, pag. 612-613.

30 DANIEL
De aceea, Belșaţar a fost împărat în mod efectiv mai bine de jumătate
din perioada de șaptesprezece ani cât a ţinut domnia tatălui său.
Nabonid l-a asociat la tron. Și de aceea numele lui Balșaţar apare
alături de cel al împăratului în formula de jurământ a acelei împărăţii.
Deoarece acest lucru nu s-a mai întâmplat nici unui alt fiu de împărat
în toată istoria Babilonului, Belșaţar este prezentat ca fiind împărat,
fără a avea numele sau titlul de împărat. Sunt mărturii că el exercita
prerogativele imperiale și primea cele cuvenite unui împărat, dar, în
rapoartele oficiale, nu putea purta numele de împărat, pentru că tatăl
său trăia. El nu putea îndeplini, cu ocazia sărbătoririi Anului Nou,
ritualul prinderii de mâini a zeului Bel, un act care putea fi adus la
îndeplinire numai de către împărat.
În Daniel 5,7.16.29, ni se spune că printre onorurile acordate lui
Daniel după citirea misterioasei scrieri de pe peretele sălii de ospăţ a
fost și numirea ca cel de-al treilea om puternic al imperiului. Scriitorul
știa bine că primul era Nabonid, împăratul-tată, al doilea era Belșaţar,
asociat la tron, deci împăratul-fiu, și Daniel cel de-al treilea.
O altă obiecţiune ce se ridică în legătură cu istoricitatea lui Belșaţar
este și problema genealogiei sale. În capitolul 5, de cinci ori
Nebucadneţar este numit tată, iar Belșaţar fiul său (Dan. 5,22). S-a
spus cu răutate că autorul cărţii lui Daniel era atât de necunoscător
al perioadei respective, încât gândea că Belșaţar era fiul lui Nebucad-
neţar, în timp ce el era de fapt fiul lui Nabonid, fiul unui nobil
babilonian pe nume Nabu-balaţsu-iqbi. Nu trebuie să uităm că
termenii „tată” și „fiu” sunt folosiţi în mod curent în Vechiul Testa-
ment în mod figurat. Elisei îl numea pe Ilie „tatăl meu” (în trad. rom.
„Părinte”) (2 Regi 2,12); „fiii proorocilor” erau ucenicii acestora și
sunt mărturii că împăraţii de prestigiu au dat numele lor unor succe-
sori, care nu făceau parte din dinastia respectivă. Repetarea constantă
a temei „tată-fiu” în Daniel 5 se pare că implică mai mult, având în
vedere faptul că legitimitatea împăratului era supusă atacurilor.
Într-o lucrare de specialitate 1, R. P. Dougherty arată că este po-
sibil ca Nabonid să fi fost căsătorit cu o fată a lui Nebucadneţar,
iar Belșaţar să fi fost nepotul marelui împărat. Dar după dovezi mai
1. R. P. Dougherty, Nabonidus and Belshazzar, pag. 36-38; citat de J. Baldwin în
Daniel, pag. 23.
 INTRODUCERE 31
recente, Neriglissar s-a căsătorit cu Kassa, fata lui Nebucadneţar, iar
Neriglissar era și el de stirpe împărătească. Fiul acestora, Labashi-
Marduk, după câteva luni de domnie, a fost îndepărtat de la tron în
favoarea lui Nabonid, datorită puternicei și dominantei sale mame,
Adad-Guppi, a cărei origine (genealogie) nu se cunoaște. Insistenţa
vizibilă în cartea lui Daniel „împăratul Nebucadneţar – tatăl (bunicul)
nostru”, poate fi adevărată.
Dariu Medul
După asasinarea lui Belșaţar și căderea Imperiului Babilonian,
autorul cărţii lui Daniel spune că Dariu Medul a luat împărăţia (Dan.
5,30.31), iar din Daniel 6,28 se trage concluzia că sub acest Dariu și
sub Cir Persanul, care se presupune că i-a urmat pe tron, Daniel a
dus-o bine. Știind că Cirus este un personaj binecunoscut din Biblie
ca fiind eliberatorul lui Israel din robia babiloniană, afirmaţia de mai
sus ar fi o mare greșeală (2 Cron. 36,22-23; Ezra 1,18; 3,7; 4,5; 5,13-
16; Is. 45,1). Deoarece între anii 522-486, a fost un Dariu pe tronul
Persiei, Darius I Hystaspe, s-a considerat că autorul cărţii Daniel era
așa de confuz în ceea ce privește istoria, încât a putut gândi că Dariu
l-a precedat pe Cir (împăratul Babilonului – 539-530).
Ce se spune despre Dariu în cartea lui Daniel? În primul rând, este
numit „Dariu Medul” (Dan. 5,31), poate pentru a-l deosebi de Darius
Hystaspe. Se mai precizează că avea șaizeci și doi de ani. Dacă am
judeca după numărul anilor în care a domnit (36 de ani) atunci am
înclina să credem că Darius Hystaspe nu avea șaizeci și doi de ani când
s-a urcat pe tron. În capitolul 6, Darius este numit împărat de 28 de
ori, apoi, la sugestia satrapilor săi, dă un decret pe care nu-l mai poate
revoca și capitolul se încheie cu declaraţia că „Daniel a dus-o bine sub
domnia lui Dariu și sub domnia lui Cir persanul”.
În Daniel 1,21, se spune că „așa a dus-o Daniel până în anul
dintâi al împăratului Cir”, iar Daniel 9,1 ne dă niște informaţii
specifice: „Dariu, fiul lui Ahașveroș, după naștere din neamul mezilor,
care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor”.
După toate aceste informaţii, nu mai putem spune că autorul era
chiar așa de necunoscător cu privire la acest împărat. De fapt, el ne
32 DANIEL
dă cele mai multe informaţii despre Dariu, mai multe decât despre
Belșaţar sau Nebucadneţar. A spune că Dariu Medul n-a existat ar
însemna să se repete greșeala făcută cu Belșaţar. Textele istorice
cuneiforme care ne-au relevat autenticitatea istorică a existenţei lui
Belșaţar aruncă, de asemenea, lumină și asupra căderii Imperiul
Babilonian la anul 539 î.Hr. Două nume necunoscute mai înainte
sunt prezentate în tabloul căderii Babilonului: Ubaru, care a murit
trei săptămâni mai târziu, și Gubaru, care este menţionat în diferite
texte ca guvernator al Babilonului și al ţinutului de peste Râu.
Este adevărat că numele de Dariu Medul nu se găsește nicăieri în
literatura cuneiformă. Dar nu este corect a spune (asemenea lui
Rowley) că cele declarate în cartea lui Daniel sunt simple tradiţii
vechi și confuze. Unii ca aceștia n-au putut face distincţie între Ubaru
și Gubaru (gr. Gobryas), guvernatori succesivi ai Babilonului. În
legătură cu poziţia lui Gubaru sau Gobryas se spune: „În comportarea
sa cu supușii babilonieni, Cir era ’împărat al Babilonului și al
ţinuturilor…’. Dar Gobryas era satrapul care reprezenta autoritatea
regală după ce împăratul pleca din cetate. Peste vasta întindere de
pământ fertil (Babilonul și ţinutul de dincolo de râu), Gobryas
conducea ca un monarh independent.” Unii teologi evanghelici
(Whitcomb) susţin că Dariu era un alt nume pentru Gubaru. Alţii
susţin că Dariu este un alt nume al lui Cir și că ultimul verset al
capitolului 6 ar trebui citit astfel: „Daniel a dus-o bine sub domnia lui
Darius, chiar a lui Cir persanul”. Cir n-a rămas mult timp în Babilon,
dar suficient de mult ca să dispună întoarcerea celor exilaţi în ţările
lor, în mod deosebit a iudeilor. După câteva luni s-a întors la Ecbatana,
lăsându-l pe Gobryas să-l reprezinte. Un punct de vedere mai vechi
susţine că Dariu era unul și același cu Cyaxares I, fiul lui Astyage și
socrul lui Cir.
Nu credem că problema poate fi pe deplin și în mod satisfăcător
rezolvată acum. Dar, având în vedere cazul lui Belșaţar cândva
necunoscut, însă acum autentificat, ar fi neînţelept să considerăm
cartea lui Daniel un fals. Obișnuinţa orientalilor de a da câte două
nume unei singur persoane poate oferi o explicaţie.
Cu toate problemele pe care le ridică, pentru un creștin credincios
cartea lui Daniel este plină de autoritate, ca o lucrare inspirată,
 INTRODUCERE 33
indiferent de data scrierii ei (Dan. 1,1). Daniel a fost luat în Babilon
la 605 î.Hr. și a trăit cam până în anul 537 (Dan. 10,1), dată când
avea peste 80 de ani. Deși anul 537 este ultima dată din carte, nu este
ultimul eveniment raportat, căci profeţiile acoperă secolele IV-II.
În ceea ce privește unitatea cărţii, toate dovezile ne vorbesc despre
ea. Un singur autor este răspunzător pentru scrierea întregii cărţi.
Împreună cu R.H. Pfeiffer, putem spune și noi:
Nu există nici un motiv pentru a pune sub semnul întrebării unitatea cărţii.
Când sunt luaţi în consideraţie toţi factorii, inclusiv argumentele unităţii cărţii,
secolele VI și V se armonizează cel mai bine cu data scrierii ei.1
Scriitorul mărturisește sincer, că, în ciuda faptului că a citit multă literatură
cu privire la acest subiect, literatură produsă în ultima sută de ani, sunt totuși
multe compartimente care cer încă un plus de informaţii, dar a aștepta să
vină o asigurare, atunci când este vorba de un adevăr deosebit, a aștepta
până când orice obiecţiune se lămurește și orice suport posibil este materializat
ar fi o aventură nepractică. Și în această problemă, ca și în altele, să stăm de
partea aceea unde atârnă mai mult dovezile prezentate. Și făcând astfel, să
nu uităm să stăm acolo unde Domnul Hristos și scriitorii Noului Testament
stau, și anume să recunoaștem istoricitatea cărţii profetului Daniel, cum și
inspiraţia ei, carte scrisă în secolul VI î.Hr. 2
Dacă, în adevăr, cartea lui Daniel ar fi fost un fals, atunci Isus
Hristos, Veșnicul Adevăr, n-ar fi privit profeţiile prorocului Daniel
ca fiind autentice și nu le-ar fi recomandat atenţiei, studierii și
înţelegerii ucenicilor și urmașilor Săi (Mat. 24,16; Marcu 13,14).
Această mărturie a Domnului Hristos, fixată pe dovezile interne și
externe, dovedește autenticitatea cărţii lui Daniel. Cartea poartă sigiliul
confirmării divine.

1. J. G. Baldwin, Daniel, pag. 46.

2. D. Ford, Daniel, pag. 41.
34 DANIEL

CARTEA LUI DANIEL

OGLINDITÃ ÎN ALTE LUCRÃRI LITERARE
Iosif Flaviu vorbește despre Daniel în termeni foarte categorici
ca fiind unul dintre „cei mai mari profeţi… căci el nu numai că a
profetizat evenimente viitoare, așa cum au făcut de fapt și alţi profeţi,
ci a determinat și timpul lor”. Iosif Flaviu a interpretat cea de-a patra
împărăţie ca fiind Roma.

În Talmud, Daniel este prezentat ca fiind „mai cu greutate decât
toţi înţelepţii” (Yoma 77/a).

Opinia iudaică medievală se pare că era mai puţin favorabilă lui
Daniel, aceasta datorită deosebirii cărţii lui de cărţile celorlalţi profeţi.
Maimonides (m. 1204) și Kimhi (m. 1240) fac distincţie între profeţie
și Duhul Sfânt. Kimhi notează faptul că Daniel a fost inferior lui
Isaia, Ezechiel și altora ca ei, care aveau slujba de profet.

Toţi marii interpreţi și comentatori iudei au interpretat cartea lui
Daniel: Saadia (892-941); Japhet (cca. 1000); Rashi , Solomon ben
Isaac (m. 1105); Aben Ezra, Abraham ben Meir, ben Ezra; Isaac
Abrabanel (m. 1508) – prima ediţie 1497; Iosif ben Yahya (1559).
Dintre aceștia, Issac Abrabanel contrazice în comentariul său atât
exegeza creștină, cât și pe cea a raţionalismului iudaic… În opoziţie cu
Talmudul și cu întreaga tradiţie rabinică de mai târziu, el îl consideră
pe Daniel ca fiind un profet, numărându-l printre profeţi. Aceasta
datorită faptului că Daniel furnizează baza teoriei lui mesianice.
În biserica creștină, primul comentator al cărţii lui Daniel a fost
Hipolit din Roma, în lucrarea sa Cu privire la Daniel, scrisă în 202
d.Hr.; lucrarea sa este valoroasă. Comentariul lui Origen s-a pierdut,
în afară de câteva note. Tradiţia greacă a fost continuată de Chrisostom,
într-o formă omiletică. A mai fost Policronius, fratele lui Teodor
de Mopsuestia și Theodoret. Lucrarea lui Policronius din care se
păstrează numai fragmente, și care, din punct de vedere obiectiv și
istoric, este cea mai fascinantă dintre lucrările patristice referitoare
la Daniel.
 INTRODUCERE 35

Biserica siriacă (de limbă siriacă) este prezentă în lucrările cu
privire la Daniel prin marele ei părinte, Efraim din sec. IV, al cărui
comentariu cu privire la Daniel este apreciat. Comentariul lui Teodor
de Mopsuestia s-a pierdut (a fost tradus în siriacă).

Jerome scrie o lucrare apologetică împotriva lui Porfiriu, care,
în lucrarea sa, atacă istoricitatea cărţii lui Daniel. Prin aceasta, Jerome
păstrează argumentele lui Porfiriu aproape în formă originală, din
care prezintă și citate. El este dependent de tradiţia rabinică, pe care
a studiat-o și lucrarea sa este un monument al exegezei iudaice primare.

Dintre lucrările medievale, le reţinem pe cele ale lui Albertus
Magnus și Nicolas de Lyra. Dintre toate comentariile romano-catolice
de după Reformaţiune, reţinem lucrarea lui Pole Synopsis Criticorum,
unde sunt citaţi mai mulţi comentatori, de exemplu Pereira, Maldonat,
pentru secolele XVII și XVIII, Sancticus, Cornelius à Lapide și
Calmet. Dintre lucrările catolice mai recente, le enumerăm pe cele
ale lui D’Envieu (1888-1891) și Kanabenbauer (1891).

Reformaţiunea protestantă a dat la iveală o mulţime de lucrări
cu privire la Daniel. Pe lângă Luther, a cărui principală contribuţie a
fost traducerea Bibliei, au existat Calvin, S. Münster, Geier, ilustrul
Grotius (dintr-un punct de vedere, părintele interpretării moderne a
lui Daniel). Pentru secolul XVIII pot fi amintiţi: I. D. Michaelis,
Lowth și Venema.

Paralel cu aceste lucrări, în secolele XVII și XVIII, a început
activitatea interpretării radicale, care nega în totul sau în parte
autenticitatea cărţii. Critica parţială a lui Spinoza și a lui Sir Isaac
Newton a fost dezvoltată de Marsham, Collins, Corrodi și alţii în
secolul XVIII, dezvoltând caracterul pseudoepigrafic al întregii cărţi,
prezentat de Eichhorn, părintele Introducerii moderne a Bibliei, cum
și Bertholdt (1806), primul comentator al acestei lucrări. Bertholdt
a fost urmat de Rosenmüller (1832), von Lengerke (1835), Maurer
(1838), Hitzig (1850), Ewald (1868).
Această poziţie radicală a fost contestată de Hengstenberg (1831),
C. H. Auberlen (1854), Pusey (1864), Havernick (1832), Stuart de
Andover (1850), primul comentariu filozofic american cu privire la
Daniel, Keil (1867), Kliefoth, Kranichfeld (1868), Zöckler (1870),
un comentariu sănătos.
36 DANIEL
În perioada 1880, un nou stimulent pentru studierea cărţii lui
Daniel a fost apariţia gramaticii lui Kautzsch, cum și aspectul
arheologic al descoperirilor asiriologice. Dar majoritatea comentato-
rilor acceptă poziţia radicală: Meinhold (1899), Bevan (1892), ame-
ricanul Prince (1899), Driver (1900), Marti (1901) și alţii.
Arheologia a inspirat o reînviorare a apărării autenticităţii cărţii
lui Daniel, cu multe monografii extensive, ca acelea ale lui Wright,
Wilson și Boutflower.
DANIEL, PRIN OCHII CONTEMPORANILOR
Prorocul Ezechiel îl menţionează pe Daniel ca pe un exemplu
strălucit de neprihănire, punând numele său alături de cele ale lui
Noe și Iov (Ezech. 14,14.20). El vorbește despre Daniel ca despre
un om cu o inteligenţă deosebită (cap. 3,8).
Iosif Flaviu, istoric evreu care se referă la talentul lui arhitectural,
ne vorbește pe larg despre el.
 INTRODUCERE 37

SISTEME MODERNE DE INTERPRETARE

Marele număr de comentatori, ce folosesc un sistem acceptabil

pentru capacitatea lor intelectuală sau pentru alte motive, pot fi
categorisiţi după abordarea exegetică specifică lor. Aceste sisteme
ale interpretării sunt:
PRETERIST
Acest sistem vede profeţiile apocaliptice ca având o împlinire
contemporană sau apropiată contemporaneităţii. Cei care consideră
cartea lui Daniel ca fiind scrisă în secolul II î.Hr. sunt în mod clar
preteriști în interpretarea cărţii. Astfel, marea majoritate a comenta-
riilor moderne intră în această categorie.
Nu toţi preteriștii sunt și antisupranaturaliști. Unii acceptă o dată
mai târzie pentru cartea lui Daniel și totuși cred că ea este o carte
inspirată. Ei susţin că Dumnezeul Vechiului Testament, în timp ce
folosește un stil apocaliptic cu privire la trecut, ca și când ar fi în
viitor, descoperă de asemenea, prin puterea Sa divină, cele ce se vor
întâmpla în viitor. Majoritatea comentatorilor cărţii Apocalipsei, care
sunt preteriști, cred că, în principal, profeţiile cărţii s-au împlinit în
primul secol al erei noastre.
Imperiile din Daniel 2 și 7 sunt în general înţelese de preteriști ca
fiind Babilonul, Media, Persia și Grecia. Cornul cel mic din Daniel 7 și
cel din capitolul 8 se crede că sunt identice și își găsesc împlinirea într-o
singură persoană, și anume Antioh Epifanul. Chiar profeţia cu privire la
cele șaptezeci de săptămâni este calculată să se termine în zilele acestui
Antihrist sirian. Interpretul preterist, pentru a-l înţelege pe Daniel, privește
totdeauna spre trecut, spre zilele de dinainte și din timpul lui Antioh IV.
FUTURIST
Așa cum arată și numele, acest sistem de interpretare este practic
reversul preterismului. El proiectează în viitor fie totul, fie importante
părţi ale profeţiei, pe baza faptului că astfel de cărţi, ca Daniel și
38 DANIEL
Apocalipsa cuprind evenimente finale. De aceea, au o vastă lacună
în prezentarea evenimentelor din decursul veacurilor.
Mulţi futuriști spun, de exemplu, că simbolurile folosite de istori-
ciști, ca aplicându-se papalităţii, își au adevărata lor împlinire și
aplicabilitate la un Antihrist viitor. Acești interpreţi cred că toate
marile lanţuri profetice din Daniel, inclusiv cele șaptezeci de săptă-
mâni, se termină la cruce și reîncep înfăţișând sfârșitul veacurilor. În
felul acesta, în Daniel și Apocalipsa nu se va găsi nici un mare semn
profetic pentru călăuzirea bisericii în timpul dispensaţiunii creștine,
prin care cei credincioși să știe unde anume se află în cursul istoriei și
dacă se apropie sau nu de marele deznodământ.
Apariţia sistemului futurist de interpretare a profeţiilor coincide
cu sublinierea de către Reformaţiune a interpretării istoriciste a
profeţiilor. Începând înainte de Reformaţiune, cu astfel de grupări
ca valdenzii, și continuând de-a lungul veacurilor, ceea ce avea să se
numească sistemul protestant sau istoricist de interpretare a profeţiilor
sublinia că papa e Antihristul prezentat de Scriptură, că „marea
strâmtorare” sau necazul amintit în paginile Scripturilor sfinte, era
lunga perioadă a supremaţiei papale. Ca o reacţie împotriva acestui
sistem de interpretare, doi învăţaţi iezuiţi, Alcazar și Ribera, au
formulat sistemele preterist și futurist de interpretare a profeţiei.1
IDEALIST
Această școală de interpretare taie nodul gordian al problemei
găsirii evenimentelor profetice în împlinirea profeţiilor. Se susţine că
scopul profeţiei nu este acela de a informa biserica cu privire la
evenimentele viitoare, ci că trebuie înţeleasă ca fiind o simplă formă
simbolică a învăţăturii cu privire la adevărurile veșnice despre bine și
rău. Majoritatea idealiștilor sunt preteriști.
1. În 1590, Ribera a publicat un comentariu la Apocalipsa ca o contrainterpretare
la interpretarea care era predominantă printre protestanţi și care identifica
papalitatea cu Antihrist. Ribera aplica toată Apocalipsa, afară de primele capitole,
mai degrabă la timpul sfârșitului, decât la istoria bisericii; Antihrist va fi o singură
persoană, nespus de rea, care va fi acceptată de iudei, va reclădi Ierusalimul, va
desfiinţa creștinismul, va lepăda pe Hristos, va persecuta biserica și va conduce
lumea trei ani și jumătate (G. E. Ladd, The Blessed Hope, Grand Rapids, Eerdmann,
P. C., 1956, pag. 37, 38; D. Ford, Daniel, pag. 70).
 INTRODUCERE 39
ISTORICIST
Acest sistem de interpretare profetică, cunoscut și ca sistemul
protestant de interpretare, pentru că a fost aplicat în perioada dinainte
și de după Reformaţiune, subliniază faptul că profeţia are ca o
caracteristică principală continuitatea și deci, profeţiile din cartea lui
Daniel și din Apocalipsa trebuie interpretate ca simbolizând eveni-
mente începând din timpul profeţiei și continuând de-a lungul
veacurilor, până la vremea sfârșitului. Astfel, în Daniel 2, profeţia cu
privire la chipul cel mare începe cu Babilon și continuă cu Medo-
Persia, Grecia și Roma, apoi împărţirea Imperiului Roman, așa cum
este Europa de astăzi și, în final, revenirea Domnului.

Comentatorul Alford scria:

Interpreţii istoriciști… susţin că profeţia (descoperirea) îmbrăţișează
întreaga istorie a bisericii și a vrăjmașilor ei, din timpul scrierii ei până la
sfârșitul veacurilor…
Apoi adaugă:
Îmi pare indiscutabil faptul că această carte vorbește despre lucrurile
trecute, prezente și viitoare; că unele dintre profeţiile ei sunt deja împlinite,
altele se împlinesc acum, iar altele așteaptă să se împlinească.” 1
Una dintre cele mai simple căi pentru ca cineva să se asigure de
adevărul prezentat de școala istoricistă de interpretare a profeţiei
este aceea de a citi Apocalipsa 12, care se ocupă în mod clar de
începutul Bisericii creștine, cu istoria ei de mai târziu, cum și cu
lupta ei finală cu puterile răului. Studierea unor pasaje ca Daniel 7
aduce o convingere asemănătoare.
Un alt argument în favoarea sistemului istoricist de interpretare
profetică este acela că cei care-l susţin și-l aplică cred că el este în
armonie cu cuvintele Domnului Hristos despre profeţie. „V-am spus
aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când
se vor întâmpla, să credeţi” (Ioan 14,29; 13,19; 16,4). Aici, Domnul

1. H. Alford, The New Testament for English Readers, Cambridge, 1872, pag. 348,
351, citat de D. Ford, Daniel, pag. 71.
40 DANIEL
Hristos ne spune în mod categoric că scopul principal al profeţiei nu
este acela de a ne face profeţi, ci de a ne fixa bine în credinţă atunci
când evenimentele care au loc sunt recunoscute ca fiind o împlinire a
celor profetizate. Ceea ce a caracterizat școala istoricistă de
interpretare a fost conceptul tot mai larg al adevărului care s-a
dezvoltat o dată cu trecerea veacurilor și actuala împlinire a eveni-
mentelor-cheie, care au fost profetizate de mult timp. Astfel, o
înţelegere amănunţită și definitivă a profeţiilor specifice totdeauna a
urmat și niciodată n-a precedat împlinirea lor. Adevărul profetic este
un sul nedeschis. Această părere cu privire la profeţii, sugerată de
cuvintele Domnului Hristos, înlătură extremele preteriste, futuriste
și idealiste.1

Bibliografie

- C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 39-78; 743-752.

- Desmond Ford, Daniel pag. 11-17.
- J. Montgomery, Commentary on the Book of Daniel, pag. 1-109.
- R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Book, pag. 13-40.
- E. J. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 15-29.
- J. G. Baldwin, Daniel, pag. 13-72.
- U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 15-17
- M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 11-18
- Keil-Delitzch, Commentary on the Old Testament, vol. 9, Ezekiel-Daniel,
pag. 1-57.

1. D. Ford, Daniel, pag. 65-72.

 INTRODUCERE 41

SCHIÞA CÃRÞII LUI DANIEL

I. PARTEA ISTORICĂ: Daniel 1,1 – 6.28

A. EDUCAŢIA LUI DANIEL ȘI A TOVARĂȘILOR SĂI – cap. 1,1-21

1. Călătoria prinșilor de război din Iuda la Babilon: cap. 1,1.2
2. Daniel și tovarășii săi aleși pentru slujbă la împărat: cap. 1,3-7
3. Daniel primește aprobarea să nu mănânce din bucatele necurate:
cap. 1,8-16
4. Rezultatul bun al educaţiei lor și intrarea în slujba împăratului:
cap. 1,17-21
B. CHIPUL CEL MARE DIN VISUL LUI NEBUCADNEŢAR – cap. 2,1-49
1. Nebucadneţar tulburat de un vis: cap. 2,1-11
2. Nimicirea înţelepţilor poruncită și contramandarea poruncii:
cap. 2,12-16
3. Daniel primește descoperire și mulţumește Cerului: cap. 2,17-23
4. Daniel face cunoscut visul împăratului: cap. 2,24-35
5. Daniel interpretează visul: cap. 2,36-45
6. Nebucadneţar recunoaște măreţia lui Dumnezeu: cap. 2,46-49
C. TOVARĂȘII LUI DANIEL ÎN CUPTORUL APRINS – cap. 3,1-30
1. Nebucadneţar înalţă în câmpia Dura un chip și cere închinarea
tuturor: cap. 3,1-7
2. Cei trei tineri credincioși refuză să se închine: cap. 3,8-18
3. Eliberarea lor prin intervenţie divină: cap. 3,19-25
4. Mărturisirea și decretul lui Nebucadneţar; promovarea
tinerilor evrei: cap. 3,26-30
42 DANIEL
D. AL DOILEA VIS AL LUI NEBUCADNEŢAR, UMILIREA ȘI REABILITAREA
LUI – cap. 4,1-37
1. Mărturisirea lui Nebucadneţar în legătură cu puterea și atotștiinţa
lui Dumnezeu: cap. 4,1-9
2. Descrierea visului: cap. 4,10-18
3. Interpretarea visului de către Daniel: cap. 4,19-27
4. Căderea și refacerea lui Nebucadneţar: cap. 4,28-36
5. Nebucadneţar aduce laudă Dumnezeului cerului: cap. 4,37
E. BANCHETUL LUI BELȘAŢAR ȘI PRĂBUȘIREA IMPERIULUI – cap. 5,1-31
1. Pângărirea de către Belșaţar a vaselor de la templu: cap. 5,1-4
2. Scrierea misterioasă de pe zid: cap. 5,5-12
3. Daniel interpretează scrierea: cap. 5,13-28
4. Daniel primește cinste și onoare: cap. 5,20-31
F. DANIEL ÎN GROAPA CU LEI – cap. 6,1-28.
1. Înălţarea lui Daniel în slujbă și gelozia colegilor: cap. 6,1-5
2. Decretul lui Dariu de restrângere a închinării: cap. 6,6-9
3. Încălcarea decretului de către Daniel, condamnarea sa: cap. 6,10-17
4. Eliberarea lui Daniel și pedepsirea acuzatorilor: cap. 6,18-24
5. Recunoașterea publică a atotputernicului Dumnezeu: cap. 6,25-28

*
 CAPITOLUL 1

INTRODUCERE
Cu acest capitol, începem să descifrăm și să înţelegem profeţiile
minunatei cărţi a lui Daniel. Pe măsură ce vom înainta mai mult și tot
mai mult în cunoașterea ei, vom primi puteri noi, pentru a face faţă
problemelor vieţii de fiecare zi, o mai mare credinţă în călăuzirea
personală a lui Dumnezeu și o încredere deplină, pentru a face faţă
evenimentelor care stau să vină.
De-a lungul veacurilor, mulţi au fost aceia care au căutat să
înţeleagă aceste profeţii și au fost cercetători zeloși ai scrierilor
profetice cuprinse în cărţile lui Daniel și Ioan (Apocalipsa). Sir Isaac
Newton, renumitul savant și matematician, Cristofor Columb, primul
descope-ritor al Americii, se află printre cei care s-au ocupat cu
înţelegerea profeţiilor lui Daniel.
Deși Domnul Hristos a recomandat studierea întregii Biblii (Ioan
5,39), singura carte a Bibliei pe care a menţionat-o în mod deosebit,
punând-o în atenţie pentru a fi studiată și înţeleasă, a fost cartea
lui Daniel: „Când veţi vedea ’urâciunea pustiirii’, despre care a vorbit
prorocul Daniel, așezată în Locul prea sfânt – cine citește să înţe-
leagă…” (Mat. 24,15). Deci, putem spune că Domnul Isus Hristos,
a recomandat cartea lui Daniel ca fiind izvorul cel mai autorizat
pentru înţelegerea evenimentelor viitoare.
„Tu, însă, Daniele, ţine aceste cuvinte și pecetluiește cartea, până
la vremea sfârșitului. Atunci mulţi o vor citi, și cunoștinţa va crește”
(Dan. 12,4).
„El a răspuns: ’Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse
și pecetluite până la vremea sfârșitului’” (Dan. 12,9).
„Iar tu, du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula
iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (Dan. 12,13).
44 DANIEL
Cartea lui Daniel conţine șapte istorisiri și șapte profeţii. Istorisirile
înfăţișează în mod grafic caracterul calităţilor necesare pentru a putea
sta în criza care este în faţa noastră, în timp ce profeţiile descoperă
natura, timpul și mărimea crizei. Astfel, cartea lui Daniel a fost scrisă
în mod special pentru a ne pregăti pe noi toţi, care trăim în ultima
oră a istoriei acestui pământ, a omenirii, pentru glorioasa revenire a
lui Isus Hristos.
Istoria lui Daniel începe cu o profeţie împlinită. Cu ani de zile
înainte, profeţii Domnului au vorbit despre timpul când Ierusalimul
avea să fie nimicit de către oștile Babilonului, dacă israeliţii nu aveau
să pună capăt răzvrătirii lor împotriva Celui Prea Înalt.
Iată profeţia: „Eu am făcut pământul, pe oameni și pe dobitoacele
care sunt pe pământ, cu puterea Mea cea mare și cu braţul Meu întins, și
dau pământul cui Îmi place. Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului
Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar și fiarele
câmpului ca să-i fie supuse. Toate neamurile vor fi supuse lui, fiului său
și fiului fiului său, până va veni și vremea ţării lui, și o vor supune neamuri
puternice și împăraţi mari” (Ier. 27,5-7).
Răspunsul: „S-a răsculat chiar împotriva împăratului Nebucadneţar,
care-l pusese să jure pe Numele lui Dumnezeu. Și-a înţepenit grumazul și
și-a învârtoșat inima, până acolo încât nu s-a întors la Domnul,
Dumnezeul lui Israel. Toate căpeteniile preoţilor și poporul au înmulţit și
ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor; și au pângărit Casa
Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim. Domnul Dumnezeul
părinţilor lor a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiinţeze,
căci voia să cruţe pe poporul Său și locașul Său. Dar ei și-au bătut joc
de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii
Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără
leac” (2 Cron. 36,13-16).
Rezultatul: „Nebucadneţar a dus la Babilon toate uneltele din Casa
Domnului, mari și mici, vistieriile Casei Domnului și vistieriile împă-
ratului și ale căpeteniilor lui… ca să se împlinească Cuvântul
Domnului, rostit prin gura lui Ieremia; până ce ţara și-a ţinut Sabatele
ei și s-a odihnit tot timpul cât a fost pustiită, până la împlinirea celor
șaptezeci de ani” (2 Cron. 36,18.21).
 CAPITOLUL 1 45

TRIPLA CARACTERISTICĂ A PROFEŢIILOR LUI DANIEL

Sunt trei caracteristici de bază ale multiplelor profeţii ale lui
Daniel, care se vor desprinde din studiul cărţii:
a) Continuitatea profeţiilor – Profeţiile cărţii lui Daniel se întind
din timpul lui Daniel până la sfârșitul veacurilor, până la așezarea
Împărăţiei lui Dumnezeu, care este mai presus de orice împărăţie
omenească și care este a poporului Său pentru totdeauna. Nu există
nici o întrerupere în acest lanţ continuu.
b) Vastitatea atotcuprinzătoare a profeţiilor – Ele ne oferă o privire
de ansamblu asupra istoriei din punct de vedere divin, a succesiunii
naţiunilor, în măsura în care ele afectează poporul sau biserica lui
Dumnezeu, în legătură cu desfășurarea conflictului dintre Hristos și
Antihrist și stabilirea finală pe pământ, a veșnicei Împărăţii a lui Hristos.
c) Repetarea profeţiilor – Ele merg înapoi și acoperă același mare
contur în perioade succesive de timp (cap. 2, 7, 8, 11), din zilele lui
Daniel până în cele ale sfârșitului, repetând, pentru a sublinia și ampli-
fica, aceleași mari semne de hotar pe magistrala timpului, scoţând în
evidenţă primul aspect și apoi altul. În decursul evenimentelor, ele
arată mâna lui Dumnezeu în istorie, pentru ca omul din toate
veacurilor să-și poată recunoaște locul în planul divin și să înţeleagă
– în liniile lor generale – evenimentelor majore ce stau să vină.
Acestea sunt cele trei caracteristici ale profeţiilor cărţii lui Daniel.
Capitolul inaugural sau prologul cărţii lui Daniel conţine seminţele
întregii cărţi. Am putea spune că toate temele majore ale cărţii sunt
conţinute în embrion, în acest prim capitol al cărţii.
Pentru a exemplifica acest lucru, Desmond Ford spune:
Despre Biblie se spune adesea că prezintă „istoria a două orașe”, Ierusalim
și Babilon, ambele fiind menţionate în Genesa (14,18; 11,9) și adesea în
Apocalipsa (3,12; 21,10; 14,8; 18,19; 17,5). Primul verset al cărţii lui Daniel
numește ambele orașe ca o cheie a conflictului dintre adevăr și minciună,
dintre adevărata și falsa închinare.1
1. D. Ford, Daniel, pag. 75-77.
46 DANIEL
Istoria acestui pământ începe și se sfârșește cu un conflict religios
(Gen. 4; Apoc. 16,13.14). Atât cartea lui Daniel, cât și Apocalipsa
lui Ioan ne dezvăluie că evenimentele crizei finale se vor desfășura în
jurul problemei religioase (Gen. 4; Apoc. 16,13.14) a supunerii faţă
de Dumnezeu și a închinării în duh și adevăr. Acest lucru este scos în
evidenţă și de întreita solie îngerească din Apocalipsa 14,6-12, în
opoziţie cu cele descrise în Apocalipsa 13,11-15 în legătură cu
pretenţia „fiarei” ca toţi să i se închine.
Desmond Ford arată în mod îndreptăţit că primele șase capitole
din cartea lui Daniel se referă la închinare.1

Capitolul 1 descoperă faptul că aceia care se închină la idoli sunt
mai prejos decât cei care se închină viului și adevăratului
Dumnezeu.

Capitolul 2 descrie cum numai un adevărat închinător poate
înţelege tainele viitorului. Numai Daniel a putut inter-
preta visul împăratului despre „zilele finale” („vremu-
rile de pe urmă”).

Capitolul 3 arată cum poate elibera Dumnezeu din încercări cum-
plite pe cei care refuză să se închine la idoli.

Capitolul 4 demonstrează superioritatea cârmuirii divine faţă de
stăpânirea celui mai mare potentat al antichităţii. Eul
lui Nebucadneţar a trebuit să sucombe în faţa Marelui
„Eu Sunt”.

Capitolul 5 ne învaţă că sacrilegiul (batjocorirea lucrurilor sfinte)
își primește răsplata. Istoria profanării de către Belșaţar
a vaselor sfinte a avut ca urmare scrierea de către acel
cap de mână pe zidul sălii de ospăţ a sentinţei judecăţii
lui Dumnezeu. Închinarea impusă de om are ca rezultat
moartea.

Capitolul 6 ilustrează cum Dătătorul divin al Legii Morale poate
să înfrângă planul de persecuţie al făcătorului de legi
omenești. Daniel iese nevătămat din groapa cu lei, în
pofida planurilor și a încercărilor omenești de a-l ucide.

1. D. Ford, Daniel, pag. 75-77.

 CAPITOLUL 1 47

DANIEL 1 – CAPTIVITATEA LUI DANIEL

Daniel și tovarășii săi sunt luaţi în robie de către Nebucadneţar la

anul 605 î.Hr. și duși la Babilon. Din viaţa simplă și patriarhală a căminului
lor din Iudea, în cea mai mare și mai strălucită, dar și cea mai depravată
metropolă a antichităţii – Babilon. Deși sunt aleși spre a fi pregătiţi în
vederea slujirii în administraţia împărătească, Daniel reușește să obţină
încuviinţarea celui pus să-i supravegheze ca să respecte principiile de
viaţă stabilite de Cel Atotputernic. La rândul Său, Dumnezeu îi onorează
cu sănătate, putere și o deosebită capacitate intelectuală.
Versetele 1-2
Vers. 1. „În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui
Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit
împotriva Ierusalimului și l-a împresurat.
Vers. 2. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui
Iuda, și o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadne-
ţar a dus vasele în ţara Șinear, în casa dumnezeului său,
le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.”
Dacă acest capitol cuprinde în el temele întregii cărţi a lui Daniel,
tot astfel putem spune că aceste două versete, de la începutul acestei
cărţi, cuprind întreg capitolul 1 – lupta dintre sistemul adevărat și cel
fals de închinare. De asemenea, mai reţinem faptul că Dumnezeu
este Acela care conduce destinele indivizilor și ale naţiunilor.
„Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda.”
De aici se impune concluzia că Dumnezeu a fost Acela care a dat
monarhului babilonean izbânda. Nu lui Nebucadneţar, ci a lui
Dumnezeu să fie slava, pentru că mâna Sa este la cârma vieţii indivi-
zilor și naţiunilor pământului.
Din cauza apostaziei poporului Israel, armatele lui Nebucadneţar
s-au aflat sub zidurile Ierusalimului (2 Cron. 36,14-21). Din cauza
aceasta, judecăţile lui Dumnezeu s-au abătut pline de mânie asupra
celor ce au respins chemarea divină. Din cauza nesfinţirii Sabatului
s-au abătut asupra lor nenorociri.
48 DANIEL
Despre această expediţie a lui Nebucadneţar împotriva Ierusa-
limului se relatează în 2 Regi 24,1: „Pe vremea sa, Nebucadneţar,
împăratul Babilonului, a pornit cu război. Ioiachim i-a fost supus trei
ani; dar s-a răsculat din nou împotriva lui”. În 2 Cronici 36,6, citim
de asemenea: „Nebucadneţar, împăratul Babilonului, s-a suit
împotriva lui și l-a legat cu lanţuri de aramă ca să-l ducă la Babilon”.
O primă problemă
În „al treilea an al domniei lui Ioiachim” (Dan. 1,1). „Cuvântul
care a fost spus lui Ieremia, despre tot poporul lui Iuda, în al patrulea
an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda – acesta era cel
dintâi an al lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului” (Ier. 25,1).
S-a scris mult despre această aparentă contradicţie dintre cele
două afirmaţii. Ioiachim s-a urcat pe tronul Iudeii după înfrângerea
și moartea lui Iosia, în lupta de la Meghido, în anul 609 î.Hr. După
socotirea anilor de domnie conform sistemului palestinian și egiptean,
anul 605 î.Hr. ar fi al patrulea an de domnie al împăratului (Ier.
25,1.9; 46,2). Dar după sistemul babilonian ar fi al treilea an, după
sistemul antic al „anului suirii pe tron”, așa cum am arătat în
introducerea acestei lucrări. Astfel, în anticul Orient Apropiat, erau
două metode de socotire a anilor unei domnii. Una socotește lunile
de la urcarea pe tron până la anul nou ca fiind un an întreg (Palestina,
Egipt). În Babilon, însă, acele luni – de la urcarea pe tron la anul nou
– se numesc „anul urcării pe tron”, care nu intră în calcul, ci se începe
numărarea anilor de la primul an nou. Deci, data din Daniel provine
din surse babiloniene, iar data din Ieremia, din izvoarele palestiniene.

„Nebucadneţar… a venit împotriva Ierusalimului și l-a împresurat.”

– Prima invazie a lui Nebucadneţar a avut loc în anul 605 î.Hr.,

în timpul împăratului Ioiachim. Acesta, deși legat în lanţuri de aramă
ca să fie dus la Babilon, s-a umilit și i s-a îngăduit să rămână mai
departe conducător în Ierusalim, trebuind însă să plătească un tribut
greu. Cu această ocazie, Daniel și tovarășii săi, care sunt menţionaţi
pe nume, au fost luaţi și duși captivi împreună cu alţii în Babilon.
 CAPITOLUL 1 49
– A doua invazie a avut loc la anul 597 î.Hr., pe timpul lui Ioiachin,
fiul lui Ioiachim, ocazie cu care au fost luate toate vasele de la templu,
cum și cei mai de seamă locuitori ai ţării. Printre aceștia se afla și un
tânăr preot, Ezechiel, care va scrie mai târziu cartea care-i poartă
numele (2 Regi 24,13).
– A treia invazie a avut loc în anul 586, pe timpul împăratului
Zedechia, când cea mai mare parte a populaţiei a fost dusă în robie
(2 Regi 25,8-15). În timpul asediului, cei din Ierusalim, au îndurat o
foamete cumplită. Împăratul și garnizoana au încercat să fugă, dar
au fost prinși. Fiii împăratului au fost uciși în faţa lui, iar lui Zedechia
i-au scos ochii și l-au dus în robie, după cuvântul prorocului Ezechiel:
„Îl voi duce la Babilon, în ţara Haldeilor, dar nu-i va vedea și va muri
acolo” (Ezech. 12,13). Orașul și templul au fost distruse, așa cum
profetizase Isaia cu aproape un secol înainte (Is. 36,6).
Dacă iudeii ar fi fost credincioși lui Dumnezeu și ar fi păzit
Sabatele Sale, Ierusalimul ar fi rămas veșnic în picioare (Ier. 17,24-
27). Dar ei s-au depărtat de Dumnezeu și El i-a părăsit. Pentru că ei
au profanat templul și vasele sfinte, aducând idoli în templu,
Dumnezeu a îngăduit ca vasele să fie profanate mai departe,
încuviinţând să fie luate și duse în templele păgânești. După unii
comentatori1, armata lui Nebucadneţar ar fi cucerit atunci numai
partea orașului în care se afla templul.
A doua problemă
Cu privire la aceste versete s-a mai spus că numele lui Nebucadneţar
nu este scris corect și, de asemenea, că este numit „împăratul Babilo-
nului”, deși abia după moartea tatălui său a devenit realmente împărat.
Este drept că forma corectă a numelui este Nabu-Kudurri-Ușur,
ceea ce înseamnă „zeul Nabu să ocrotească pe fiu”. Forma Nebu-
kadnesșar (Nebucadnezzar) se întâlnește mai des decât scrierea mai
corectă (Nebucadre’sșar, Nebucadrezzar), așa cum în ebraică găsim
în Ezechiel 26,7. În Ieremia 21,2 este folosit numele alternând cu
„n”. Izvoarele grecești arată aceeași schimbare, alternând între „n”
și „r”. Septuaginta îl redă asemenea lui Cornilescu, Nabucodonosor.

1. Thompson, pag. 9; Desmond Ford, Daniel, pag. 79.

50 DANIEL
Istoricul Strabo îl scrie Nabocodrosoros și ca o variantă în Iosif
Flaviu. Comentatori ca P. R. Berger și alţii consideră că scrierea nu-
melui cu „n” nu este improprie pentru evrei. Însă alţii (Porteaus și
Montgomery) consideră corectă scrierea cu „r” și sunt de părere că
scrierea cu „n” este incorectă.1
Prezenţa lui Nebucadneţar în Palestina la începutul verii anului
605 î.Hr., așa cum arată Daniel 1,1, este confirmată de două docu-
mente babiloniene:
1. O lucrare a istoricului Berosus, care s-a pierdut, dar care este
citată de Iosif Flaviu în cartea sa Împotriva lui Apion (1,19).
2. O porţiune a unei cronici babiloniene necunoscute până acum
– Cronica împăraţilor caldeeni – publicată în 1956 de D. J. Weissman,
care acoperă întreaga perioadă a domniei lui Nabopolasar și
unsprezece ani din domnia fiului său, Nebucadneţar.
După istoricul Berosus, citat de I. Flaviu2, după biruinţa de la
Carchemis, asupra Egiptului, Nebucadneţar a fost nevoit să se întoarcă
în grabă la Babilon, din cauza morţi lui Nabopolasar. Berosus ne
spune că Nebucadneţar a lăsat convoiul de captivi și captura cu
generalii săi și a pornit spre Babilon.
„Domnul a dat pe Ioiachim în mâinile lui…”. Domnul (Adonai).
Acest nume al lui Dumnezeu „un plural al maiestăţii”, Îl înfăţișează
ca Cel Înălţat, Atotputernic, răspunzător pentru tot ceea ce se
întâmplă cu poporul Său, în Care să te încrezi chiar când treci prin
necazuri și încercări grele (Is. 43,2). Sau, cum spunea Pavel, „eu…
cel întemniţat pentru Domnul” (Ef. 4,1).
„Ţara Șinear” – un arhaism pentru „Babilon”. Vechiul Testament
se referă la Șinear ca fiind Babilon. Șinear este locul unde a fost
înălţat turnul Babel (Gen. 11,1-9; 10,10) și este sinonim cu „opoziţie
faţă de Dumnezeu”, locul în care nelegiuirea era la ea acasă (Zah.
5,11). Deci Șinearul menţionat de Daniel este Babilonul.
„Casa visteriei dumnezeului său” – Principalul zeu al babiloni-
enilor era Marduk, care, de mai bine de o mie de ori, era numit „Bel”
(domn). Templul său se numea Esagila. Aici se afla și tezaurul
babilonian. În documentele cuneiforme babiloniene se menţionează
1. J. Baldwin, Daniel, pag. 78.
2. Iosif Flaviu, Against Apion, pag. 19.
 CAPITOLUL 1 51
în mod frecvent tezaurele din Esagila, marele templu al lui Marduk.
Aici au fost depuse vasele de la templul din Ierusalim. În curtea
marelui templu se afla turnul templului, numit Etemenanki, care se
situa în inima cetăţii Babilonului.
Versetele 3-7
Vers. 3. „Împăratul a dat poruncă lui Așpenaz, căpetenia
famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câţiva dintre copiii
lui Israel de neam împărătesc și de viţă boierească,
Vers. 4 niște tineri fără vreun cusur trupesc, frumoși la chip,
înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a știinţei, cu
minte ageră și pricepere, în stare să slujească în casa
împăratului și pe care să-i înveţe scrierea și limba
haldeilor.
Vers. 5. Împăratul le-a rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la
masa lui și din vinul de care bea el, vrând să-i crească timp
de trei ani, după care aveau să fie în slujba împăratului.
Vers. 6. Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania,
Mișael și Azaria.
Vers. 7. Căpetenia famenilor dregători le-a pus însă alte nume, și
anume: lui Daniel i-a pus numele Beltșaţar, lui Hanania,
Șadrac, lui Mișael, Meșac și lui Azaria, Abed-Nego.
Era un obicei al acelor timpuri ca monarhii să-și împodobească
curţile cu cele mai frumoase trofee omenești luate din ţările cucerite.
Când Daniel și tovarășii săi au fost făcuţi robi și duși în Babilon,
faptul acesta n-a surprins pe cercetătorul sulurilor sfinte, ci a văzut
în acesta o împlinire a profeţiei lui Isaia, făcute cu mai bine de o sută
de ani înainte (Is. 39,5-7). În textele din Isaia se spunea: „Și vor lua
din fiii tăi… ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului”
(vers. 7). Au fost făcuţi ei oare eunuci? Deși unii sunt de părere că
așa stau lucrurile, nu se poate răspunde afirmativ în mod categoric la
această întrebare. Expresia tradusă cu „eunuc”, poate fi folosită într-un
sens mai larg, cum era cazul lui Potifar care era căsătorit (Gen. 37,36).
De aceea, nu este necesar să susţinem, împreună cu Iosif Flaviu, că
52 DANIEL
tinerii iudei luaţi robi au fost făcuţi eunuci sub aspect fizic. Expresia
originală sarâs denumește uneori orice persoană care era în slujba
împăratului. Deși nu se poate da un răspuns clar la această problemă,
unele reprezentări picturale ale curţii regale asiriene înfăţișează printre
cei de la curte persoane cu barbă și persoane fără barbă, ceea ce
demonstrează că împăratul era înconjurat de slujitori, dintre care
unii erau făcuţi eunuci (castraţi), și alţii nu. Așa cum observă R. H.
Charles, dorinţa împăratului de a avea în slujba sa tineri „fără vreun
cusur trupesc”, ne dă posibilitatea să tragem concluzia că Daniel și
tovarășii săi nu au fost făcuţi eunuci. Pasajul din Isaia probabil că
trebuie înţeles într-un sens general de „curtean”.
„Copiii lui Israel…” expresia nu trebuie să fie restrânsă numai la
regatul din sud, cum nu trebuie luată ca referindu-se la cele zece
triburi din nord. Mai degrabă, ea este folosită aici ca un nume teocratic
pentru poporul ales, deși, la nimicirea Samariei și desfiinţarea rega-
tului celor zece triburi din nord (723-722 î.Hr.), regatul lui Iuda mai
rămăsese pentru un timp. Deci, în timpul exilului și după exil, expresia
desemna reprezentaţi ai regatului din sud (Ezech. 14,1; 17,2; Ezra
3,1.11).
Vârsta lui Daniel și a tovarășilor săi trebuie să fi fost între 16 și 18
ani. Iosif era la vârsta de 18 ani când a trecut printr-o experienţă
cumva asemănătoare.1 Xenofon spune, cu referire la perioada respec-
tivă, că nici un tânăr nu putea intra în serviciul împăratului Persiei
înainte de a împlini vârsta de 17 ani.2
Trebuia ca tinerii să fie sănătoși din punct de vedere fizic și frumoși
la chip.
Sănătatea corporală și o formă atrăgătoare a fizicului erau indispensabile
pentru anticii orientali atunci când era vorba de alegerea celor care urmau să
slujească.3
De aceea, înclin a crede că Charles era corect atunci când spunea
că o asemenea perfecţiune nu putea fi atinsă de eunuci. Deci, Daniel
și tovarășii lui nu se încadrau între adevăraţii eunuci.
„Haldeii-caldei”. Daniel folosește expresia în două sensuri:
1. Gen. 37,2; E.G. White, 4 T., 570.
2. Xenofon, Cyropaedia i, 2; citat în 4/C.B.A.Z.Ș. pag. 758.
3. Zoecker, citat de E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 40.
 CAPITOLUL 1 53
a) Din punct de vedere etnic, îi denumește pe membrii unui trib
aramaic, care provine din Mesopotamia de Sud, și care a ajuns la putere
în Babilon când Nabopolasar a înfiinţat dinastia neobabiloniană.
b) Din punct de vedere profesional, el o aplică unui grup de preoţi,
savanţi, astronomi, matematicieni, deși în preocupările lor se mai
includeau și astrologia și magia.
Această a doua folosire a numelui, ce nu apare în nici o inscripţie
veche, se află totuși în lucrările unor scriitori greci, cum ar fi Herodot
și Strabo.
Tinerii trebuiau să înveţe limba și cultura, știinţa haldeilor, cum și
limbile clasice și scrierea cuneiformă; deși nu era o lucrare ușoară,
era totuși necesară.
Printre cei luaţi la curtea împărătească se aflau și Daniel, Hanania,
Mișael și Azaria. Ei proveneau din familia regală și din nobilime. Iosif
Flaviu ne asigură că Daniel era din familia lui Zedechia, unul dintre
succesorii lui Ioiachim. Dar autorul cărţii lui Daniel se referă la sine ca
autor, numai ca fiind „dintre copiii lui Iuda” (vers. 6). Faptul că au fost
credincioși faţă de Dumnezeul părinţilor lor le-a adus ca răsplată onoare
pământească și binecuvântări spirituale (Dan. 2,49; 3,30; 6,2; 10,11).
Schimbarea numelor poate fi interpretată astăzi ca o acţiune
primitivă de spălare a creierului. Numele acestor patru tineri sunt
tipice pentru iudeii pioși și pentru ceea ce însemnau pentru copiii
lor, mai ales în timpurile de criză în care se găseau. Daniel, așa cum
am mai consemnat în introducerea acestei lucrări, însemna „Dumnezeu
este Judecătorul meu”, „Dumnezeu este judecător”. Hanania
însemna „Iehova este binevoitor”, un nume obișnuit, care se găsește
de mai bine de 14 ori în Vechiul Testament. Numele se mai află și în
acadiană, transliterat Hananyama, numele unui iudeu care trăia în
Nipur, în secolul V. Mișael însemna „Cel care aparţine lui Dumnezeu”.
Numele a fost purtat de mai multe persoane din Biblie, atât înainte,
cât și după exil (Exod 6,22; Neem. 8,4). Azaria înseamnă „Yahveh
ajută”. Numele acesta este frecvent în Biblie.
Obiceiul schimbării numelui simboliza adoptarea de către curtea
babiloniană. Acest lucru se obișnuia și în Egipt, atunci când o persoană
intra în serviciul public, când persoana în cauză era dintr-o ţară străină
(Gen. 41,45). Beltșaţar însemna Balatusu-usur („ocrotește viaţa”,
54 DANIEL
„Bel să ocrotească viaţa regelui”). Șadrac nu se poate explica în limba
babiloniană. Unii teologi au considerat ca fiind o pervertire inten-
ţionată a numelui lui Marduk, zeul babilonienilor. Meșac, de aseme-
nea, nu și-a găsit o explicaţie mulţumitoare. Nu este un nume babi-
lonian, ca și Șadrac. În general, se consideră că numele Abed-Nego
stă pentru Ebed-Nego, „slujitor al zeului Nabu”, nume atestat de un
papirus aramaic găsit în Egipt.1
În toate cazurile, scopul schimbării numelui a fost acela de a stinge
cu desăvârșire numele adevăratului Dumnezeu. Calvin este corect
atunci când spune că planul împăratului a fost acela de a face ca
acești tineri să adopte obiceiurile haldeene, ca să nu mai aibă nimic
comun cu poporul ales al lui Dumnezeu.
Iudeii de la curtea babiloniană erau confruntaţi cu trei probleme
legate de păgânism:
a. educaţie ca neamurile;
b. nume ale neamurilor;
c. obiceiurile neamurilor – ca acela al consumării cărnii folosite
la jertfele lor idolatre.
Primele două nu duceau în mod necesar la un conflict cu convinge-
rile lor religioase. Al treilea, însă, devenea o problemă inevitabilă.
Versetele 8-16
Vers. 8. „Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale
împăratului și cu vinul pe care-l bea împăratul și a rugat
pe căpetenia famenilor dregători să nu-i silească să se
spurce.
Vers. 9. Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă și
trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători.
Vers. 10. Căpetenia famenilor a zis lui Daniel: ’Mă tem numai de
domnul meu, împăratul, care a hotărât ce trebuie să
mâncaţi și să beţi, ca nu cumva să vadă feţele voastre
mai triste decât ale celorlalţi tineri de vârsta voastră și
să-mi puneţi astfel capul în primejdie înaintea împăratului’.
vers. 11. Atunci Daniel a zis îngrijitorului, căruia îi încredinţase
căpetenia famenilor privegherea asupra lui Daniel,
Hanania, Mișael și Azaria:
1. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 760.
 CAPITOLUL 1 55
vers. 12 ’Încearcă pe robii tăi zece zile și să ni se dea de mâncat
zarzavaturi și apă de băut;
Vers. 13 să te uiţi apoi la faţa noastră și la a celorlalţi tineri care
mănâncă din bucatele împăratului și să faci cu robii tăi
după cele ce vei vedea’.
Vers. 14 El i-a ascultat în privinţa aceasta și i-a încercat zece
zile.
Vers. 15. După cele zece zile, ei erau mai bine la faţă și mai grași
decât toţi tinerii care mâncau din bucatele împăratului.
Vers. 16 Îngrijitorul lua bucatele și vinul care le erau rânduite și le
dădea zarzavaturi.”
Un israelit credincios și educat din acest punct de vedere trebuia
să evite o astfel de mâncare gătită condimentat, bogată în grăsimi,
pentru că:
a) el era în primul rând proprietatea lui Dumnezeu și de aceea nu
trebuia să-și pângărească trupul sau să-i scadă în vreun fel oarecare
vigoarea;
b) babilonienii, ca și alte popoare păgâne, mâncau carne necurată 1;
c) animale nu erau tăiate cu respectarea legii levitice – koșer (Lev.
17,14.15);
d) carnea animalelor sau o parte din ea era închinată zeilor; mân-
carea și băutura erau cuprinse astfel într-un act de închinare înaintea
idolilor (Fapte 15,29);
e) folosirea unei mâncări nesănătoase sau a unei băuturi vătămă-
toare era contrară principiilor cumpătării;
f) Daniel și tovarășii lui doreau să evite mâncarea de carne într-o
împrejurare ca aceasta2. Ei erau hotărâţi să nu facă nimic care le-ar fi
slăbit dezvoltarea fizică și spirituală.
Dieta preferată de Daniel era cuprinsă în expresia ebraică zoro’im,
tradusă aici cu „pulse”, din aceeași rădăcină cu „sămânţă”, din raportul
1. C.D. 30.
2. Se va vedea de asemenea: CD/28.154; CE/43; CG/166; CH/50,65; CT/478,496;
Ed/54; FE/78.86.227; ML/75.120; MH/276; SL/19; TE/35.101.151.189.129.217; 4T/
515.570; 5T/448; 9T/157,165
56 DANIEL
Genesei (cap. 1,29), când spune: „V-am dat orice iarbă care face să-
mânţă… și orice pom care are în el rod cu sămânţă”. Iar dacă ţinem
seama și de Genesa 9,3, care pune, în dieta de după potop, și „iarba
verde”, am putea concluziona că meniul cerut de Daniel cuprindea
cereale, legume, fructe, nuci și vegetale, împreună cu băutura
universală pentru om și animale, și anume apa.1
De reţinut faptul că, luând această poziţie, Daniel n-a manifestat
nici fanatism, și nici comportare nepoliticoasă, ci a dat pe faţă o ati-
tudine smerită, dar demnă. El n-a călcat în picioare principiul, dar
nici n-a făcut din acesta o mantie pentru fanatism și purtare nedemnă,
arogantă. Și Dumnezeu lucrează cu acela care conlucrează cu El.
El a făcut ca Daniel să capete trecere înaintea mai marilor, ca aceștia
să fie de acord cu cererea făcută. Dumnezeu onorează totdeauna
mărturia sinceră a credincioșilor Săi slujitori.
Cornilescu, în versetul 11, spune: „Atunci Daniel a zis îngrijito-
rului…”, și nu „atunci Daniel a zis lui Melzar”, cum redau alte
traduceri acest text. După toate datele, Cornilescu a redat corect
„Melzar” cu „îngrijitor” sau „gardian”. Expresia „Melzar” (ebr.
Melșar), se întâlnește numai aici. Expresia derivă din acadianul
„masșaru”, care înseamnă păzitor. Deși unele versiuni vechi o consideră
un nume propriu, Saadia o consideră ca un apelativ. Deci expresia
trebuie privită așa cum o redă Cornilescu, ca fiind titlul unui funcţionar
care se afla sub conducerea lui Așpenaz. Calvin îl considera un steward.
În faţa refuzului lui Așpenaz, Daniel s-a adresat aceluia care era pus
să-l aibă în pază, acestui steward. Calvin emite ideea că Daniel intervine
direct la acest îngrijitor al său în urma unei descoperiri divine și se
adresează acestuia în acord cu această descoperire.2
Este adevărat că zece zile reprezintă o perioadă foarte scurtă
pentru a se putea vedea rezultatele unei diete deosebite. Dar putem
spune că puterea divină a conlucrat cu eforturile omului, iar rezultatele
au fost realmente remarcabile.3 Binecuvântarea lui Dumnezeu a
însoţit nobila hotărâre a tinerilor de a nu se spurca cu bucatele de la
masa împăratului. Hotărârea lor n-a fost de circumstanţă, ci rezultatul
1. U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 24,25.
2. E. G. White, PP., p.214.
3. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 45,46.
 CAPITOLUL 1 57
educaţiei lor din copilărie. Ei cunoșteau efectele degenerative ale
unei diete în care stimulentele jucau un rol principal și s-au hotărât
să rămână la cele simple, dar sănătoase. După trecerea acestei perioa-
de de zece zile, Daniel și tovarășii săi arătau mai bine ca fizic și intelect
decât ceilalţi. În acest fel a început Dumnezeu să-Și manifeste puterea
printre babilonieni. Ca urmare a acestei convingătoare demonstraţii,
în toată perioada școlarizării lor, supraveghetorul și îngrijitorul le-au
luat bucatele care veneau de la masa împăratului, probabil că le
foloseau ei, iar lui Daniel și tovarășilor lui le serveau o masă vegeta-
riană mult cuprinzătoare.
„Dumnezeu a dat acestor patru tineri știinţă și pricepere pentru tot
felul de scrieri și înţelepciune; mai ales însă, a făcut pe Daniel priceput
în toate vedeniile și toate visele.”
Să nu uităm că știinţa caldeană era însoţită de practici idolatre și
păgâne. Vrăjitoria era amestecată cu știinţa și învăţătura cu superstiţia.
Dar tinerii evrei s-au ţinut departe de toate acestea. Nu ni se spune
cum au rezolvat conflictele ce în mod natural au izbucnit ca urmare
a hotărârii lor, dar ei s-au ţinut aproape de Dumnezeu. Au învăţat
știinţa și priceperea caldeenilor, fără să adopte elementele idolatre și
păgâne care erau prezente.
Dumnezeu i-a binecuvântat cu înţelepciune și pricepere. Printre
motivele care au determinat păstrarea credinţei lor notăm:
1) Hotărârea lor fermă de a rămâne credincioși lui Dumnezeu
(SC/48).
2) Dependenţa lor de puterea lui Dumnezeu. Deși apreciau valoarea
capacităţii umane și recunoșteau necesitatea eforturilor omenești,
erau convinși că toate acestea nu puteau să le asigure succesul. Ei
recunoșteau că, pe lângă acestea, trebuiau să fie într-o totală depen-
denţă de Dumnezeu și să se sprijine pe El (CD/154).
3) Refuzul lor de a-și slăbi puterea morală și fizică prin satisfacerea
apetitului (CD/155).
4) O viaţă de rugăciune. Daniel și tovarășii lui și-au dat seama de
faptul că rugăciunea era o necesitate, în mod deosebit și datorită
mediului, condiţiilor în care trăiau (SC/20).
Dacă tovarășilor lui Daniel Dumnezeu le-a dat înţelepciune, lui
Daniel i-a dat darul special al profeţiei, care nu are nimic de-a face
58 DANIEL
cu vrăjitoria. El (Daniel) a fost ales ca sol al lui Dumnezeu. Unii co-
mentatori au căutat să-l identifice pe Daniel cu vrăjitorii Babilonului,
ca învăţând arta haldeană de interpretare a viselor. Dar Daniel nu
aparţinea unui asemenea tip de interpreţi ai viselor. Darul său profetic
nu era consecinţa studiilor făcute în Babilon, a cunoașterii tainelor
magicienilor babilonieni. El a fost chemat de Dumnezeu să facă o
lucrare specială și a devenit primitorul celor mai importante profeţii
din toate timpurile.
Darul acesta deosebit al visurilor și viziunilor și al interpretării lor
avea să-l facă pe Daniel nu numai principalul sfătuitor al lui Nebucad-
neţar, ci și un canal al descoperirilor, așa cum vom vedea în capitolul 2.
Sunt și comentatorii care consideră că specialitatea lui Daniel în viziuni și
vise nu aparţine acelei înalte clase a descoperirii, și anume a profeţiei; profeţii
muriseră demult (1 Macabei 4), iar preocuparea de seamă a învăţaţilor iudei
era aceea de interpretare a acestor oracole.1
Dar nu trebuie să uităm că legătura profetică n-a fost niciodată
întreruptă între cer și pământ. Mâna nevăzută a lui Dumnezeu a
dirijat întregul mers al evenimentelor. Iar Dumnezeu a lăsat să se
cunoască faptul că El nu face nimic „fără să descopere taina Sa
slujitorilor Săi proroci” (Amos 3,7). Și, așa cum am mai amintit, acest
dar special acordat lui Daniel i-a fost oferit pentru a-l face nu numai
un sfătuitor de încredere al lui Nebucadneţar, ci și un canal al
descoperirilor pe care Dumnezeu era gata să le dea.
Versetul 17 ne pregătește pentru capitolele 7 și 12, unde ne sunt
prezentate unele vise ale lui Daniel. El ne pregătește pentru capitolele
2, 4, și 5, unde îl găsim pe Daniel în rolul unui interpret.
Versetele 18-21
Vers. 18 „La vremea sorocită de împărat ca să-i aducă la el, căpe-
tenia famenilor i-a dus înaintea lui Nebucadneţar.
Vers. 19 Împăratul a stat de vorbă cu ei: dar între toţi tinerii aceia,
nu s-a găsit nici unul ca Daniel, Hanania, Mișael și
Azaria. De aceea, ei au fost primiţi în slujba împăratului.
Vers. 20 În toate lucrurile care cereau înţelepciune și pricepere și
despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai
1. J. A. Montogomery, Commentary on the Book of Daniel, pag. 132.
 CAPITOLUL 1 59
destoinici decât toţi vrăjitorii și cititorii în stele, care erau
în toată împărăţia lui.
Vers. 21 Așa a dus-o Daniel până în anul dintâi al împăratului Cir”.
Versetele 18-20 ne înfăţișează tabloul terminării perioadei de studii
și momentul examinării, al absolvirii studiilor universitare de la curtea
lui Nebucadneţar, împăratul însuși fiind examinatorul. Referitor la acest
moment, serva Domnului spune că „în frumuseţe și tărie fizică (sănătate),
în capacitate intelectuală și cunoștinţe literare, ei nu aveau rivali”.1
Examinarea a fost orală, deși nu se știe în ce a constat. Dacă se au
în vedere cele spuse de mama lui Belșaţar (cap. 5,12), s-ar putea de-
duce că întrebările examinatorii care le-au fost puse vizau priceperea
și putinţa de dezlegare a unor întrebări grele, tâlcuirea viselor, probleme
de matematică, de astronomie, în care babilonienii erau maeștri, sau li
s-a cerut să demonstreze cunoașterea scrierii și citirii dificilei scrieri
cuneiforme.
Faptul că ei erau de zece ori mai destoinici decât ceilalţi (vrăjitori
și cititori în stele care erau în toată împărăţia, iudei sau tineri nobili
din alte naţiuni cucerite) nu s-a datorat unei minuni sau intervenţii
supranaturale. Nu! Tinerii au muncit cu seriozitate și Dumnezeu a
binecuvântat eforturile lor. Succesul se asigură atunci când eforturile
omenești se combină cu cele divine.
Încântat de modul în care ei s-au prezentat, Nebucadneţar i-a primit în
slujba sa. „Și așa a dus-o Daniel până în anul dintâi al împăratului Cir”.
Unii comentatori susţin că între declaraţia din versetul 21 și cea
din Daniel 10,1, există o contradicţie. În versetul 21 se spune că „așa
a dus-o Daniel până în anul dintâi al împăratului Cir”, iar în Daniel
10,1 se spune că „în al treilea an al lui Cir, împăratul Persiei, s-a
descoperit un cuvânt lui Daniel”. S-au dat diferite soluţii pentru
armonizarea acestei aparente contradicţii. Unii au susţinut că unele
cuvinte au fost lăsate la o parte de scribi și textul ar spune: „Astfel
Daniel a fost la curtea împăratului până în primul an al împăratului
Cir” (Ewald). Alţii au redat gândul astfel: „El a rămas în viaţă”, dar
această soluţie este în directă contradicţie cu realitatea faptului că
Daniel a avut descoperiri în al treilea an al lui Cir. Ezra a sugerat
ideea că „el a rămas în slujba împăratului…”. Se pare că Haevernick
a dat soluţia cea mai bună, mai aproape de adevăr. El a spus că Daniel
1. E.G. White, Profeţi și regi, pag. 485.
60 DANIEL
a continuat până în primul an al lui Cir. Această folosire a verbului
se mai găsește în Ieremia 1,3 și Rut 1,2. Ideea este că Daniel a
continuat până în timpul lui Cir și mai departe.1 Atunci de ce amintește
de primul an? Răspunsul este că data aceasta este deosebită, marcând
un eveniment. Pentru iudei era un început de eră nouă (Is. 44,28;
45,1). Era anul eliberării lor. La acest eveniment deosebit a fost martor
și Daniel după șaptezeci de ani de la luarea sa în captivitate (2 Cron.
36,22; Ezra 1,1; 6,3). Declaraţia vrea să ne spună că Daniel a trăit în
tot timpul exilului lor (PER TOTUM EXSILII TEMPUS), de la
anul 605 la 537 î.Hr. Se mai poate trage concluzia că primul capitol
al cărţii lui Daniel, cum și alte capitole, n-au fost scrise până în anul
dintâi al lui Cir.
Primul an al lui Cir (2 Cron. 36,22; Ezra 1,1; 6,3) este data sfârșitului
exilului babilonian, iar precizarea lui Daniel din versetul 21, „până
în anul dintâi al împăratului Cir” stă în strânsă legătură cu cele din
versetul 1, luarea de către Nebucadneţar a Ierusalimului și începutul
exilului babilonian. Deci declaraţia lui Daniel din versetul 21 arată
că el a trăit în întreaga perioadă a exilului babilonian, fără să facă
referire la faptul că lucrarea sa a continuat și după terminarea acestuia.
La încheierea acestui prim capitol al cărţii lui Daniel, un capitol
introductiv, dar care poartă în matricea lui întreaga carte a lui Daniel,
să reţinem cele ce urmează:

1. E. J. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 51.

 CAPITOLUL 1 61

SOLIA CAPITOLULUI 1 DIN DANIEL

1. Preocuparea, interesul lui Dumnezeu pentru poporul evreu
În timpurile biblice, expresia „profet” nu definea numai o persoană
care spunea ceea ce avea să se întâmple în viitor. Profeţii vesteau
lucruri viitoare și specialitatea lui Daniel era aceea de a profetiza;
dar expresia „profet” înseamnă și „o persoană care vorbește pentru
cineva”. Profeţii Bibliei au vorbit pentru Dumnezeu. Au fost
portavocea lui Dumnezeu. Ei au transmis orice solie pe care le-a dat-o
Dumnezeu prin inspiraţia Duhului Său Sfânt. Astfel, soliile cărţii lui
Daniel și ale Apocalipsei nu sunt totdeauna predictive (nu spun
totdeauna ce se va întâmpla în viitor), dar totdeauna sunt de folos.
Primul gând pe care să-l reţinem din capitolul 1 din Daniel este
acela al interesului pe care Dumnezeu îl avea faţă de poporul Israel.
Când a adăugat – prin cucerire – regatul lui Iuda la imperiul tatălui
său, Nebucadneţar a afirmat că această victorie a fost obţinută datorită
puterii, bogăţiei și înţelepciunii lui (Dan. 4,30). Dar nimic nu este
mai greșit decât această poziţie. Sfânta Scriptură ne spune că „Domnul
a dat în mâinile lui pe Ioiachim” (Dan. 1,2). Cum a fost posibil și de
ce a făcut Dumnezeu acest lucru?
Deuteronom 32,9 ne spune că din perioada exodului (1445 î.Hr.),
Dumnezeu i-a ales pe israeliţi ca, într-un sens deosebit, să fie „poporul
Său”. Fapte 13,47.48 ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu
a făcut acest lucru cu scopul de a aduce mântuire și fericire pentru
toate popoarele. Deci au fost aleși cu un scop, pentru o lucrare – „să
fie lumina neamurilor” să fie o mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu
și despre înţelepciunea legilor Sale.
Această favoare a lui Dumnezeu cerea o credincioșie deosebită.
Dar, pentru a fi o mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu, israeliţii
trebuiau să trăiască în armonie cu legile Sale și să reflecte caracterul
curat și desăvârșit al lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu obligă. El
lasă la libera alegere. „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu și dacă veţi
păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele… Îmi veţi fi
o împărăţie de preoţi și un neam sfânt” (Exod 19,5.6).
Din nefericire însă, în decursul istoriei, marea majoritate a israeliţilor
a ales să nu asculte de Dumnezeu. Asemeni multor creștini de astăzi,
62 DANIEL
ei au refuzat să mai rămână cu toţii la un loc. Cam pe la anul 931 î.Hr.,
după moartea lui Solomon, se împart în două regate: regatul lui Iuda,
în sud, și regatul lui Israel, în nord (sau regatul lui Efraim).
Incredibil, dar adevărat, regatul din nord, Israel sau Efraim, adoptă
în mod oficial un fel de păgânism (1 Regi 12,25-33). Dumnezeu
nu-i leapădă și nu-i nimicește imediat. Trimite la ei profeţi: Ilie, Amos,
Osea și alţii, care timp de două veacuri lucrează cu ei, le oferă iertare
dacă se pocăiesc.
Între timp, Imperiul Asirian se ridică la orizontul istoriei, cucerind
naţiune după naţiune. Dacă israeliţii s-ar fi pocăit, Dumnezeu i-ar fi
ocrotit și faptul acesta ar fi făcut ca și alte popoare să-L recunoască
pe Dumnezeu și să vină la pocăinţă. Dar israeliţii au mers pe drumul
lor și Dumnezeu n-a avut de ales, deși făcea acest lucru cu mare
strângere de inimă (Osea 11,8).
În anul 722 î.Hr., Dumnezeu a dat pe Israel în mâinile asirienilor.
Nici regatul lui Iuda nu era departe, deși au fost și momente când
iudeii s-au pocăit de faptele lor (2 Regi 18,19). Dumnezeu ar fi putut
face același lucru și pe timpul lui Ioiachim. Dar poporul era afundat
până peste cap în păcate: necinste, nedreptate faţă de cei săraci, ucidere,
călcare a Sabatului, prigonire a profeţilor, închinare la idoli, la Baali
(Ier. 9,14; 17,19-27; 22,1.5.22). Închinarea la Baali cuprindea o serie
de practici sexuale – legături sexuale înainte de căsătorie, în afara
căsătoriei, homosexualitatea și bestialitatea. Acestea subminau adevărul
despre curăţia și sfinţenia caracterului lui Dumnezeu. Apelul Său, prin
profeţi, a căzut în urechi surde (Is. 58,1; Ezech. 33,11). Mica, Isaia,
Habacuc, Ţefania, Ieremia și alţi profeţi au vestit iertarea cu condiţia
pocăinţei (2 Cron. 36,15-17). Când „a dat” pe Ioiachim și regatul lui
Iuda în mâinile vrăjmașului, Dumnezeu a făcut acest lucru după ce a
încercat prin orice mijloace să-i salveze, să-i determine să se pocăiască.
Făcând astfel, El S-a îngrijit de ei. Dar ei n-au vrut.
2. Preocuparea, interesul lui Dumnezeu pentru „ispășire”
Când Dumnezeu „dă” o persoană sau o acţiune, o leapădă, se
produce o despărţire dureroasă. Dumnezeu este despărţit de poporul
Său. De fapt, nu Dumnezeu Se separă de noi, ci noi Îl părăsim pe
Dumnezeu (Is. 59,2).
Chiar dacă i-a dat pe iudei în mâinile vrăjmașilor, Dumnezeu le-a
oferit și o șansă. El le-a făgăduit că, după șaptezeci de ani de exil
 CAPITOLUL 1 63
babilonian, îi va aduce înapoi (Ier. 25,11.12; 29,1). A făgăduit să le
schimbe inimile (Ezech. 36,24-28).
Datorită păcatului, oamenii sunt înstrăinaţi de Dumnezeu și unul
de altul. Însă, prin profeţi și prin Fiul Său, Dumnezeu a pus în mișcare
un proces de reconciliere, de împăcare, atât cu El, cât și între oameni.
Acest proces se numește ISPĂȘIRE. Este dovada supremă că
Dumnezeu este preocupat, este interesat de viaţa și de existenţa
noastră prezentă și veșnică.
3. Preocuparea lui Dumnezeu pentru templul Său
Clădirile sacre – temple, sanctuare, biserici, moschei –, pe care
închinătorii le dedică dumnezeului lor, sunt considerate simboluri
ale prezenţei divinităţilor respective. Când a luat vasele sfinte din
„casa lui Dumnezeu” din Ierusalim și le-a așezat (după toate
probabilităţile) în Esagila, templul lui Marduk, zeul Babilonului,
Nebucadneţar a considerat că Marduk a fost biruitor asupra
Dumnezeului lui Israel. Dar Dumnezeu a fost Acela care „a dat
regatul lui Iuda în mâinile lui Nebucadneţar” și cu el și vasele de la
templu, pentru aceleași motive (Dan. 1,2).
Studiind Daniel și Apocalipsa, să avem în atenţie Sanctuarul și
lucrurile din el. În ceea ce privește vasele de la templu, Nebucadneţar
a mai făcut alte două incursiuni la Ierusalim, până a strâns și a luat nu
mai puţin de 5669 piese. Dar faptul că le-a luat n-a adus nici un bine
babilonienilor (Dan. 5; Ezra 1,9-11). Când vom studia Apocalipsa,
vasele de la Sanctuar vor reapărea cu o deosebit de mare importanţă.
În Daniel și Apocalipsa, Templul este tratat ca un simbol. În Daniel
8,14, unul dintre marile texte ale Bibliei, suntem informaţi că „Sfântul
Locaș va fi curăţit”. În Apocalipsa 11,9 ni se spune că la sfârșitul lucru-
rilor se va deschide Templul lui Dumnezeu din ceruri și acolo se va
vedea chivotul legământului. Dumnezeu este interesat de Templul Său,
și noi, cei de astăzi, ar trebui să-i acordăm interesul nostru deosebit.
4. Interesul lui Dumnezeu faţă de tineri
Chiar la începutul exilului său, Daniel a fost găsit ca având „înţelep-
ciune în orice ramură a știinţei, cu minte ageră și pricepere” (Dan. 1,4).
Cu certitudine, el primise o educaţie aleasă acasă, în Iuda. Dar poporul lui
Iuda era așa de stricat, că te întrebi cum a fost posibil ca Daniel să-și facă
o bună educaţie și totuși să rămână credincios și temător de Dumnezeu.
64 DANIEL
„Cum își va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cu-
vântul Tău” (Ps. 119,9).
Daniel a studiat Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l avea atunci. A
învăţat să facă deosebire între ceea ce este sfânt și ceea ce este nesfânt,
între Dumnezeul cel adevărat și Baalii și zeii închinătorilor la idoli.
El a știut să aleagă hrana curată (Deut. 14). A văzut o primej-
die pentru ei în a bea vin (Lev. 10,1-11). El a știut ce înseamnă a fi
cinstit în lucrurile mici (Dan. 6,4) și a știut cum să se roage (Dan.
2,17-23).
Domnul Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi cum să-și crească copiii
(Deut. 6,4-7; 29,29).
Să reţinem că, pe când Daniel era un copil, Ieremia profetiza în
Ierusalim. Nu este exclus ca Ieremia să fi contribuit la clădirea solidă
a caracterului lui Daniel. El poate – și nu este exclus – să-i fi prezentat
profeţia făcută de Isaia cu mai bine de o sută de ani înainte (aprox.
700 î.Hr.), profeţie pe care o găsim raportată în Isaia 39,6.7.
Iar Daniel, când se afla în lungul său drum spre Babilon, s-a hotărât
să fie credincios numai Domnului, Dumnezeului părinţilor săi.
5. Interesul lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi
Deși „a dat regatul lui Iuda”, Domnul a fost alături de Daniel și
nu l-a părăsit. El a făcut acest lucru chiar dacă Daniel făcea parte
dintr-o naţiune cucerită, o minoritate etnică și chiar dacă era numai
un tânăr.
„Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă și trecere”
(Dan. 1,9). „Dumnezeu a dat acestor patru tineri știinţă și pricepere”
(vers. 17). Dumnezeu era cu ei. Aceasta ilustrează un alt mesaj al
cărţii lui Daniel (Dan. 2,44; 7,27).
Capitolul 1 din Daniel este scurt. Dar, în cuprinsul său, Dumnezeu
Își arată interesul faţă de naţiuni și persoane, faţă de tineri și faţă de
Templul Său, precum și dorinţa Sa de reconciliere între El și păcătos
și între păcătos și păcătos. Acestea sunt temele pe care le găsim în
cartea lui Daniel și, de asemenea, în cartea Apocalipsei.
Daniel 1 ne demonstrează faptul că Dumnezeu este interesat și
capabil. Ceea ce făgăduiește, împlinește (Rom. 4,21).
 CAPITOLUL 1 65

RĂSPUNSURI LA CÂTEVA PROBLEME CARE SE DESPRIND

DIN CAPITOLUL 1
1. Ce materii a studiat Daniel la curtea lui Nebucadneţar?
Babilonienii ajunseseră la o civilizaţie destul de avansată în multe
domenii. Matematicile erau specialitatea lor. Cu mai bine de o mie
de ani înainte de Daniel, ei rezolvau ecuaţii de gradul doi, foloseau
tabele ale valorilor inverse, numere la pătrat, extrăgeau rădăcina
pătrată, rădăcina cubică, ridicau un număr la puterea a treia. Foloseau
sistemul decimal și pe cel sexagesimal. Au împărţit ora în 60 de minute
și cercul în 360 de grade, unităţi valabile și astăzi. Cea mai mare
contribuţie a lor în matematică1 a fost dezvoltarea unui sistem atât
de important în matematica de astăzi, în care, de exemplu, 57 nu este
5 + 7 = 12, ci (5x10) + (7x1) = 57.
Deși cea mai strălucită perioadă a lor în astronomie avea să fie
peste câteva secole, în timpul lui Daniel, babilonienii înregistrau
eclipsele (începând din 747 î.Hr.) și uneori prevedeau aceste eclipse,
și aceasta atât de exact, încât datele acestea sunt și astăzi de o mare
valoare pentru astronomi și arheologi.
Arhitecţii lor foloseau construcţia arcului de cărămizi, foarte im-
portant pentru construirea clădirilor publice, dar lipseau piatra și
oţelul. Au făcut canale de irigaţii și străzi drepte. Oamenii lor de
afaceri erau adepţii notelor de plată, ai chitanţelor, ai scrisorilor de
credit și ai unui sistem de cecuri scrise.
În partea întunecată a problemei, babilonienii se mai ocupau și cu
magia, vrăjitoria, o formă a astrologiei și cu mitologia păgână.
Deci putem spune că Daniel a ajuns – mai mult sau mai puţin – cu-
noscător al tuturor acestor știinţe. Biblia ne spune că el era priceput „în
tot felul de scrieri și înţelepciune”. Aceasta înseamnă că el cunoștea
scrierea și limba acadiană, limba naţională a Babilonului, sumeriana,
limba tradiţiei religioase, și aramaica, limba comerţului internaţional și
a diplomaţiei, a politicii. Copil fiind, el a învăţat să scrie și să citească în
1. O. Neugebauer, The Exact Science in Antiquity, New York, 1960.
66 DANIEL
aramaică și ebraică. Deci cunoștea cel puţin patru limbi de care se fo-
losea. Bineînţeles și scrierea cuneiformă care se folosea pe tăbliţele de lut.
2. A fost dieta vegetariană a lui Daniel potrivită?
Așa cum am arătat în contextul capitolului, dieta pe care Daniel o
cerea era cuprinsă în expresia „zero’im” din limba ebraică și avea în
componenţă vegetale, cereale, legume și fructe cu seminţe, smochine.
În Deuteronom 14, Dumnezeu face deosebire între „curat” și
„necurat”. Probabil că în cursul vieţii, după terminarea pregătirii
sale, Daniel și-a lărgit gama alimentelor, folosind și lapte, ouă,
brânză, deci un regim lacto-ovo-vegetarian, care este și astăzi o
dietă superioară altora.
3. Nebucadneţar a fost oare menţionat în vechile scrieri, în afară de
Biblie?
Numele lui Nebucadneţar este imprimat pe miile de cărămizi
folosite la construcţii în timpul vieţii sale. De fapt, nimeni nu se
obosește să le numere. Numele lui apare în multe documente. Berosus,
(300-250 î.Hr.), un preot al templului lui Bel, din Babilon, a scris
cărţi de astronomie și astrologie, cum și despre istoria Babilonului.
În primul secol al erei noastre, renumitul istoric iudeu Iosif Flaviu a
citat în lucrările lui din Berosus. Iată câteva rânduri din istoria lui
Berosus cu privire la biruinţa de la Carchemis a lui Nebucadneţar,
cum și despre goana lui peste deșert pentru a ajunge în timp util la
Babilon, în vederea urcării pe tronul tatălui său:
Tatăl său, Nabopolasar, auzind depre răzvrătirea satrapului care avea
răspunderea peste Egipt, Coele-Siria, și Fenicia, și fiind neînstare să ducă o
campanie militară din cauza suferinţei, a încredinţat o parte a armatei sale
fiului său, Nebucadneţar, care era în floarea vârstei, și l-a trimis împotriva
rebelilor. Nebucadneţar a angajat lupta cu aceștia și i-a biruit în lupta de la
Carchemis, a pus satrapia (regiunea) sub conducerea babiloniană. Între
timp, așa s-a întâmplat, tatăl său, care era bolnav, a murit în cetatea Babilo-
nului… fiind informat imediat de moartea tatălui său, Nebucadneţar a pus
la punct problemele existente în Egipt și în alte ţări; prizonierii – iudei, fenicieni,
sirieni și cei de naţionalitate egipteană – au fost daţi în grija unora dintre
prietenii săi cu porunca de a fi aduși în Babilon, împreună cu restul trupei și cu
 CAPITOLUL 1 67
prada luată, în timp ce el, cu o mică escortă, a pornit în goană peste deșert,
spre Babilon.1
Iată câteva rânduri de pe o tăbliţă cuneiformă, o cronică egipteană
păstrată la British Museum (B.M. 21946) și care înregistrează aceleași
evenimente:
Nebucadneţar… prinţul moștenitor comanda (armata babiloniană)
și mărșăluia spre Carchemis, care se află pe malul Eufratului, trecând
fluviul pentru a merge împotriva armatei egiptene, care se afla la
Carchemis… el a realizat înfrângerea lor… La data aceea, Nebucadneţar
a cucerit întreaga regiune a ţării Hatti (Siria și Palestina). Timp de douăzeci
și unu de ani, Nabopolasar a fost împăratul Babilonului. Pe data de 8 a
lunii Ab (august 15, 605 î.Hr.) el a murit; în luna Elul (septembrie),
Nebucadneţar s-a întors la Babilon, în prima zi a acestei luni (7 septembrie),
și s-a suit pe tronul împărătesc al Babilonului.2

Bibliografie

- C.B.A.Z.Ș. vol. 7, pag. 754-764.

- D. Ford, Daniel, pag. 75-83
- J. Montgomery, Commentary on the Book of Daniel, pag. 113-139.
- E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 35-53.
- J. Baldwin, Daniel, pag. 77-85.
- C. F. Keil, F. Delitzsch, Commentary on the Old Testament, vol. 9, pag. 58-84.
- C. M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 15-29.
- R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Prophecy, pag. 22-40.
- U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 18-29.
- E. G. White, v. 1: Ed. 54,55; FE/ 77-81; PK/479-490; v. 1-4: PK/428; v. 2: PK/
422,479; Ed./354; v. 3: PK/480; v. 3-4: PK/480; v.3-6: SL/18; v. 4-5: Te/271; v.
5: CD/29; PK/481; 4T/570;v. 6: PK/480; v. 7: PK/481; v. 8: CD/28,30,54; CE/
43; CG/166; CH/50,65; CT/478,496; Ed/54; FE/78,86,227; ML/
75,120,147,254; MM/276; SL/19; Te/35,101,151,189,237,271; 4T/515,570;
5T/448; 9T/157,165; v. 8-12: CH/64; PK/483; v. 9: PK/546; v. 10: SL/21; v.

1. Iosif Flaviu, Against Apion, 1, pag. 134-137.

2. D. J. Weissman, Chronicles of Chaldean Kings (625-556 î.Hr.); C.M: Max-
well, God Cares, vol. 1, pag. 29.
12: CD/31; FE/79; v. 12-20: SL/22; v. 15-17: PK/484; v. 15-20: CD/31,154;
CH/50,65; COL/357; CT/456; FE/87,225,247,339,358; MM/89; v. 17-20: FE/
193; v. 18-20: CH/65; v. 19: CD/32; Te/271; v. 19-20: Ed/55; ML/147; MYP/
241; PK/485; v. 20: CH/50; FE/247,358,374; MM/276; FE/191; CT/220.
 CAPITOLUL 2

INTRODUCERE
Profeţia din Daniel 2,24.25 a fost totdeauna considerată ca fiind
baza escatologică a structurii cărţii. Ea poate fi considerată de
asemenea ABC-ul profeţiei Bibliei, o privire de ansamblu asupra
istoriei din această perioadă.
Capitolul 2 este scris în ebraică și aramaică. Conţine descrierea
unor evenimente și a unor profeţii. Ne vorbește despre punerea la
probă a poporului lui Dumnezeu de către păgâni, dar ne înfăţișează
și providenţiala testare a spiritului neamurilor. Rezultatul acestui
dublu test este înălţarea sfinţilor și înfrângerea celor idolatri. Toate
temele care vor fi dezvoltate mai târziu în cartea lui Daniel se găsesc
aici, în acest capitol. Pe lângă profeţia privind cele patru mari împărăţii
mondiale, mai găsim următoarele teme:
- providenţa și suveranitatea lui Dumnezeu;
- decadenţa și deficienţa idolatriei;
- natura idolatră a opresorilor lui Israel;
- cruzimea opresorilor lui Israel, cruzime care se intensifică în
timpul celei de a patra împărăţii;
- triumful final al Împărăţiei lui Dumnezeu;
- judecata cerului, care îi nimicește pe nimicitori și înalţă Israelul
oprimat;
- pământul, templu sfânt pentru veșnicie; Mesia va fi cu poporul
Său;
- neprihănirea veșnică va lua locul idolatriei, opresiunii și a tot ce
este rău.
Într-un vis, lui Nebucadneţar i-a fost arătat un chip mare. Dar împă-
ratul era tulburat pentru că uitase visul. Nu și-l mai amintea. Deși
ameninţaţi cu moartea, înţelepţii Babilonului nu-i puteau spune ceea
ce visase și deci nici interpretarea visului. În acest moment de criză,
Dumnezeu îi descoperă lui Daniel visul și tâlcuirea lui. Acest vis aco-
peră 2.500 de ani de istorie, de la Daniel până în zilele noastre.
70 DANIEL
În acest capitol, ca și în capitolele 7, 8, 11, 12, se acordă o deosebită
atenţie momentului escatologic care formează, de fapt, punctul de
apogeu al capitolului. Conform cu cele scrise în Daniel 8,27; 12,4.9,
partea escatologică a cărţii a fost aceea care a rămas pecetluită până
la vremea sfârșitului.
Principalele profeţii escatologice cuprind Daniel 2,44.45;
7,13.14. 26.27; 8,14; 9,24; 12,1-3. Pasajul central (cap. 8,14)
conţine și cheia cărţii: „Apoi sfântul locaș va fi curăţit”. Tot cea
ce este înainte și după Daniel 8,14, nu face decât să contribuie la
explicaţia și înţelegerea ei.
După cum „piatra și muntele” încheie simbolismul capitolului 2
și „sanctuarul” pe cel din capitolul 7, tot astfel „Fiul omului” pe cel al
capitolului 7. Evreii erau familiarizaţi cu expresii ca: PIATRA
(IEBEN), FIU (BEN), FII (BANÂM) și A CONSTRUI (BANAH).
Matthew Black spunea: „Expresia IEBEN-BEN este unul dintre cele
mai vechi și mai cunoscute cuvinte ale Vechiului Testament.1
Dr. Philip Carington arată că „în Daniel, piatra substituia expresia
pentru Fiu. Ea este o criptogramă pentru Israel și corespunde expresiei
’Fiul omului’ din cap. 7”. Matthew Black dă mai multe exemple din
izvoare rabinice în sprijinul recunoașterii relaţiei dintre „piatră” și
„fiu”, trăgând concluzia că, în literatura rabinică,
hristologica piatră presupune o tradiţie exegetică, interpretând Daniel
2,34.35; 7,13 ca fiind Fiul – Fiul omului, care fusese astfel interpretat mai
înainte în iudaismul precreștin.2
Deci, în înfăţișarea simbolică a statornicirii Împărăţiei lui
Dumnezeu, Daniel 2 are un profund caracter mesianic, așa cum este
și viziunea de mai târziu, care se termină cu venirea Aceluia a cărui
înfăţișare este asemenea „Fiului omului”. Distrugerea chipului de
către „piatra” care se desprinde din munte, fără ajutorul cuiva este
un alt mod de a înfăţișa judecata din Daniel 7,9-13, care merge paralel
cu textul din Daniel 8,14.
Diferiţi comentatori mai înfăţișează și un alt simbol al chipului
din Daniel 2, în afară de acela al celor patru mari imperii universale.
1. Matthew Black, The Christological Use of the Old Testament in New Testament.
2. D. Ford, Daniel, pag. 85-87.
 CAPITOLUL 2 71
Expresia folosită pentru „chip” este aceeași din capitolul următor
pentru „idol”. Deci capitolele 8, 9, 11, și 12 se preocupă cu „urâciunea
pustiirii” care face necesară „curăţirea sanctuarului”. „Urâciunea”
(abomination) e termenul obișnuit pentru „idol” în Vechiul Testa-
ment. De aici, legătura dintre Daniel 2 și 3 și una dintre temele cărţii
lui Daniel „urâciunea pustiirii”.1
În acest capitol ne reţine atenţia faptul că marele despot Nebucad-
neţar nu mai împarte favoruri. În loc de a face acest lucru, el apare
ca o fiinţă omenească supusă necazurilor și tulburat peste măsură de
propria sa slăbiciune – uitarea. Era convins că visul avut, dar care
pierise din mintea sa, era de o importanţă capitală și acest lucru îl
frământa. Această frământare imperială a dat ocazie lui Daniel să
intre în rolul pe care Dumnezeu i l-a desemnat și pentru care fusese
adus aici, în Babilon. Poporul iudeu trebuia să fie „lumina neamu-
rilor”, să ducă lumii întregi solia mântuirii și închinării numai înaintea
viului Dumnezeu. Dar ei s-au claustrat în graniţele regatelor și între
zidurile caselor lor. Și Dumnezeu a fost nevoit să-i împrăștie în toată
lumea, pentru ca astfel lumea să ajungă la cunoașterea de Dumnezeu.

1. D. Ford, Daniel, pag. 85-87.

72 DANIEL

DANIEL 2 – CHIPUL CEL MARE DIN VISUL LUI NEBUCADNEŢAR

Versetul 1 „În al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, Nebucad-
neţar a avut niște visuri. Duhul îi era tulburat și i-a pierit
somnul.”
Unii comentatori văd în declaraţia lui Daniel în legătură cu faptul că
Nebucadneţar a avut acest vis în cel de-al doilea an al domniei sale –
aceasta vizavi de cei trei ani ai școlarizării lui Daniel și a tovarășilor lui –
o neconcordanţă și, deci, un argument împotriva autenticităţii cărţii.
Cum a fost posibil ca evenimentele cuprinse în capitolul 2 din Daniel să
aibă loc în cel de-al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, când Daniel
și tovarășii lui au petrecut trei ani în universităţile babiloniene?
S-au dat diferite explicaţii și s-au propus diferite soluţii. Iosif Flaviu1
vorbea despre această dată ca fiind al doilea an după zdrobirea Egiptului.
Textul este clar și nu permite o astfel de interpretare. El spune: „În al
doilea an al domniei lui Nebucadneţar”. Unii comentatori evrei au
considerat că această dată se referă la cel de-al doilea an după cucerirea
Ierusalimului (Rashi, Ibn Ezra). Alţii au ajuns la concluzia că visurile
au început în cel de-al doilea an al său ca împărat (Zäckler).
Dar, așa cum am văzut și în capitolul precedent, trebuie avută în
vedere uzanţa numărării lunilor de urcare pe tron ca fiind „anul urcării
pe tron”, primul an al domniei numărându-se de la prima zi a noului
an după urcarea la tron. Deci, cei trei ani de studii n-au fost ani
compleţi (36 de luni), ci fracţiuni de ani. Astfel ni se spune (2 Regi
18,9.10) că Samaria a fost împresurată din cel de-al patrulea an al lui
Ezechia până la al șaselea an al său și ni se mai spune că a fost luată
în trei ani, iar în Ieremia 34,14, „la sfârșitul celor șapte ani”, ceea ce
înseamnă de fapt începutul celui de-al șaptelea an. Deci este în totul
posibil ca al treilea an al școlarizării lor să fie al doilea an al domniei
lui Nebucadneţar. Deci,
- primul an = anul urcării pe tron (Elul 1/7 septembrie 605);
- al doilea an = primul an de domnie (604);
1. Iosif Flaviu, Antichităţi X, 10,3.
 CAPITOLUL 2 73
- al treilea an = al doilea an de domnie (603).
Deci primul și al treilea an nu sunt compleţi, ci sunt fracţiuni
dintr-un an calendaristic.
Putem, deci, pe baza recentei descoperiri a metodei datării anului
urcării pe tron, practicată în Babilon, să eliminăm această aparentă
contradicţie.
Nebucadneţar a avut niște vise
În versetele 3, 4 și 5, se folosește singularul atunci când se face
referire la cele văzute de Nebucadneţar. În capitolele 4, 2 și 7,1 și
bineînţeles 2,1 se folosește pluralul. Se pare, după unii comentatori
(Barnes), că este foarte probabil ca aici să fie o obișnuită folosire a
cuvintelor. Pluralul este indefinit, face referire la condiţia psihică în
care se afla împăratul și care i-a prilejuit visul. „Am putea parafraza.
Nebucadneţar era într-o așa stare psihică, încât a avut un vis.”1 Ce-l
tulbura oare atât de tare pe împărat încât să-l facă să aibă visul de care
ne ocupăm? Înţeleptul ne spune că „visurile se nasc din mulţimea grijilor”
(Ecl. 5,3). În fiecare an, de la începutul domniei sale, forţele
expediţionare ale lui Nebucadneţar erau îndreptate spre marginile
imperiului pentru a asigura încasarea tributului de la naţiunile cucerite
și a zdrobi orice revoltă. În anul 604, Askalon s-a răzvrătit împotriva
lui Nebucadneţar și a fost nimicit. În anul 603, o mare armată babiloniană
era prezentă la fruntariile imperiului pentru păstrarea dominaţiei și
prestigiului imperial. Și Nebucadneţar nu era liniștit. Dumnezeu a folosit
această stare de lucruri pentru a-i arăta lui Nebucadneţar că mersul
istoric al naţiunilor este în mâna Celui Atotputernic. De asemenea,
Dumnezeu dorea ca, arătându-i împăratului locul pe care-l ocupa în
planurile Sale, acesta să fie dispus să coopereze cu Cerul. El dorea de
asemenea ca lecţia aceasta s-o înveţe toţi potentaţii lumii și toate
naţiunile, până la încheierea timpului de har.
Cu un singur cuvânt, împăratul putea pune pe picior de război o întreagă
armată. El putea porunci unui număr imens de servi, slujitori și robi, dar nu
putea decreta să aibă o singură oră de somn. Și cei mai mari oameni… sunt
oameni. Atunci de ce oare această ţărână animată este așa de mândră? 2

1. E. J. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 56.

2. D. Ford, Daniel, pag. 89.
74 DANIEL
Versetele 2-12
Vers. 2. „Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii
în stele, pe descântători și pe haldei, ca să-i spună visurile.
Ei au venit și s-au înfăţișat înaintea împăratului.
Vers. 3 Împăratul le-a zis: ’Am visat un vis; duhul îmi este tulburat
și aș vrea să știu visul acela’.
Vers. 4 Haldeii au răspuns împăratului în limba aramaică:
’Veșnic să trăiești, împărate! Spune robilor tăi visul și-ţi
vom arăta tâlcuirea lui’.
Vers. 5. Împăratul a luat iarăși cuvântul și a zis haldeilor: ’Mi-a
scăpat din minte lucrul acela: dacă nu-mi veţi face cu-
noscut visul și tâlcuirea lui, veţi fi făcuţi bucăţi, și casele
voastre vor fi prefăcute într-un morman de murdării.
Vers. 6 Dar dacă-mi veţi spune visul și tâlcuirea lui, veţi primi de
la mine daruri și răsplătiri și mare cinste. De aceea,
spuneţi-mi visul și tâlmăcirea lui’.
Vers. 7. Ei au răspuns a doua oară: ’Să spună împăratul robilor
săi visul, și i-l vom tâlmăci!’
Vers. 8 Împăratul a luat iarăși cuvântul și a zis: ’Văd, cu adevă-
rat, că voiţi să câștigaţi vreme, pentru că vedeţi că lucrul
mi-a scăpat din minte.
Vers. 9 Dacă deci nu-mi veţi spune visul, vă așteaptă pe toţi
aceeași soartă, fiindcă vreţi să vă înţelegeţi ca să-mi
spuneţi minciuni și neadevăruri, până se vor schimba
vremurile. De aceea, spuneţi-mi visul, ca să știu dacă
sunteţi în stare să mi-l și tâlcuiţi!’
Vers. 10 Haldeii au răspuns împăratului: ’Nu este nimeni pe
pământ care să poată spune ce cere împăratul; de aceea,
niciodată nici un împărat, oricât de mare și puternic ar fi
fost, n-a cerut așa ceva de la nici un vrăjitor, cititor în
stele sau haldeu!
Vers. 11 Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună
lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă
nu este printre muritori!’
 CAPITOLUL 2 75
Vers. 12 La auzul acestor cuvinte, împăratul s-a mâniat și s-a supărat
foarte tare. A poruncit să piardă pe toţi înţelepţii Babilonului.”
La curtea marelui Nebucadneţar se afla o întreagă armată de
„înţelepţi” (vers. 12), care aveau menirea să dezlege împăratului
„tainele cerului și ale pământului”. Era o castă privilegiată și substanţial
plătită și răsplătită. Daniel enumeră printre acești „înţelepţi” pe
vrăjitori, cititori în stele (astrologi), descântători și haldei. Era numai
drept ca acești „înţelepţi” să-i dea stăpânului lor un răspuns la pro-
blema sa și, de fapt, nu-și făceau decât datoria, căci pentru aceasta
erau plătiţi. Dar să vedem care era specialitatea acestor „înţelepţi”.
1. Vrăjitori (magicieni). Dicţionarul enciclopedic al limbii române
(Ed. 1978) spune în dreptul acestor două cuvinte: vrăjitor = persoană
care face vrăji, farmece; farmec = acţiunea de a fermeca și rezultatul
ei; mijloace și formule magice, folosite… pentru transformarea
miraculoasă a lucrurilor, pentru lecuire; vrajă, descântec; magician
= persoană care se ocupă cu magia; vrăjitor; magie = un ansamblu
de practici superstiţioase menite să imprime fenomenelor un curs
miraculos, contrar naturii, și să silească faptele supranaturale să
acţioneze în favoarea cuiva (magia albă); magia neagră = invocarea
demonilor spre a face rău cuiva. Expresia vine din limba egipteană.1
Această preocupare este condamnată de Vechiul Testament (Deut.
18,10). Expresia nu se referă la cei ce prepară ierburi cu puteri
magice, ci la aceia care, invocând spiritele demonilor, recită incantaţii.
Expresia mai este tradusă (Prince) și prin „recitaluri de incantaţii”.
2. Cititori în stele (astrologi); astrolog = persoană care practică
astrologia; astrologie = pseudo-știinţă, a cărei preocupare constă în
a prevedea destinul oamenilor după poziţia astrelor sau prin alte feno-
mene cerești2, prin citirea stelelor, expresie de origine acadiană.3
3. Descântători – descântare = faptul de a descânta; vrajă; farmec;
a vrăji.
4. Haldei – Termenul este folosit aici într-un sens restrâns și nu
etnic. El înfăţișează o clasă de învăţaţi din Babilon care era, în cea
1. 4/C.B.A.Z.Ș. pag. 767.
2. Mic dicţionar enciclopedic, pag. 69.
3. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 767.
76 DANIEL
mai mare parte, formată din astrologi. Aceștia erau specialiști și în
știinţe exacte, cum ar fi matematicile, deși în activitatea lor se
cuprindeau magia și astrologia. Prima folosire extrabiblică a acestui
termen pentru a denumi o castă se întâlnește în Herodot (aprox.
440-450 î.Hr.), apoi apare și la alţi scriitori greci.1
Iată pasajele din Daniel unde se face referire la aceste nume:
- Daniel 2,10: vrăjitor, cititor în stele (astrolog), haldeu;
- Daniel 2,27: cititori în stele (astrologi), vrăjitori, ghicitori;
- Daniel 4,7: vrăjitori, cititori în stele, haldei, ghicitori;
- Daniel 5,7: cititori în stele, haldei, ghicitori;
- Daniel 5,11: vrăjitori, cititori în stele, haldei, ghicitori;
- Daniel 5,15: cititori în stele.
Termenul „înţelepţi”, se întâlnește în Daniel 2,12.13.14.18.24.48;
4,6.18; 5,7.8. expresia „haldei” se întâlnește în Daniel 1,4; 2,4.5.10; 3,8.
Aceia care, asemenea „înţelepţilor” din Babilon, n-au nici un loc
în gândirea lor pentru viul și adevăratul Dumnezeu nu pot interpreta
în mod corect nici o descoperire dată de Dumnezeu.
Versetele 3-12 ne înfăţișează tabloul unei lupte disperate între
„înţelepţii” Babilonului și marele Nebucadneţar. Primii, conștienţi
de primejdia în care se găseau, căutau o cale de scăpare. Împăratul,
nerăbdător să afle visul și interpretarea lui, era neînduplecat și începea
să-și dea seama că „înţelepţii” lui, care erau ţinuţi din bugetul ţării,
erau neputincioși și nu erau în stare să-i dea împăratului ceea ce
acesta dorea atât de mult.
Începând cu versetul 4, autorul scrie în limba aramaică. Daniel
folosește acum limba care se vorbea în mod curent în imperiul lui
Nebucadneţar și va continua s-o folosească până la capitolul 7. Această
parte a cărţii lui Daniel, care pune accentul pe imperiile acestei lumi și
pe aceia care le conduc, este scrisă în limba politicii acelui timp,
aramaica, în timp ce acele părţi ale cărţii care ne vorbesc despre
experienţa poporului lui Dumnezeu sunt scrise în limba ebraică.
Asistăm, în versetele de mai sus, la o tensiune care crește din ce
în ce mai mult. Trustul creierului marelui Imperiu Babilonian din
anul de graţie 603 a intrat în derută. Nebucadneţar devenea din ce
1. E. Young, The Prophecy of Daniel, cap. „The Chaldeans”, pag. 271-273.
 CAPITOLUL 2 77
în ce mai nestăpânit. Cei din acest „trust al creierului” se străduiau
să scoată de la împărat ce puteau pentru a lega ceva care să le scape
viaţa și poziţia în imperiu. Dar împăratul tăcea. Fie că în capul lui totul
era „tabula rasa”, fie că frânturile de care-și mai aducea aminte le ţinea
pentru el, pentru a-i pune la încercare pe cei ce se dădeau mari maeștri
în a spune și descoperi tainele. Împăratul era convins că „înţelepţii” lui
căutau să câștige timp și acest lucru îl irita și mai rău. Mulţi au spus că
Nebucadneţar a fost prea aspru în hotărârea lui. Să nu uităm că, pe
atunci, împăraţii aveau putere de viaţă și de moarte asupra supușilor
lor. Dar oare nu acești „înţelepţi” se făleau că pot aduce la lumină lu-
cruri ascunse, că pot povesti evenimente viitoare, că pot face cunoscut
taine, pe care muritorului de rând nu-i este dat să le poată ști, și că fac
toate acestea cu puteri supranaturale? De fapt și de drept, cererea îm-
păratului se cuprindea în ceea ce ei aveau scris pe cărţile lor de vizită.
În final, ei au fost forţaţi să recunoască faptul că numai Cel a
cărui locuinţă nu este printre muritori, numai El poate să descopere
această taină. Au fost nevoiţi să recunoască astfel neputinţa lor și
faptul că, în ciuda pretenţiilor lor, nu aveau nici o legătură cu cei ce
locuiesc în locurile înalte. Nebucadneţar a trebuit să recunoască faptul
că el și poporul său erau victime ale unei înșelătorii de proporţii. Deși
nu putem recunoaște ca fiind dreaptă și bună hotărârea lui despotică,
nu putem avea decât cuvinte de împreună simţire cu cel care a trebuit
– cunoscând adevărul – să condamne o clasă de impostori.
De reţinut faptul că, atunci când „haldeii” l-au asigurat pe împărat
că, dacă le va spune visul, ei vor spune tâlcuirea lui, Calvin spune că ei
nu numai că au trădat semeţia și nesocotinţa lor, dar au devenit și mai
impostori, pretinzând că sunt cunoscători ai unei știinţe despre care nu știau
nimic, ca și când ar fi putut prezice prin interpretarea lor dubioasă visul
împăratului. 1
În versetul 5, Cornilescu redă astfel cele spuse de Nebucadneţar:
„Mi-a scăpat din minte”, referindu-se la visul pe care l-a avut în minte.
Expresia, spun specialiștii, este foarte dificilă și se găsește numai aici
și în versetul 8. Ea a dat loc la diferite interpretări, așa cum arată și
Comentariul Biblic A.Z.Ș. Grecii considerau expresia ca fiind un
1. Calvin, citat de E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 58.
78 DANIEL
verb și au redat-o prin „mi-a scăpat”, de unde a luat ideea și Cornilescu.
Studii recente de limbă persană au arătat că expresia înseamnă „sigur”,
„cu certitudine”. Împăratul vrea să spună că hotărârea lui era categorică.
El era interesat și hotărât să cunoască visul, de nu, să pedepsească pe
impostori.
Versetele 13-16
Vers. 13 „Hotărârea ieșise, înţelepţii începuseră să fie omorâţi,
și căutau și pe Daniel și pe tovarășii lui, ca să-i piardă.
Vers. 14 Atunci Daniel a vorbit cu minte și cu judecată lui Arioc,
căpetenia străjerilor împăratului, care ieșise să omoare
pe înţelepţii Babilonului.
Vers. 15 A luat cuvântul și a zis lui Arioc, căpitanul împăratului:
’Pentru ce a dat împăratul o poruncă atât de aspră?’
Arioc a spus lui Daniel cum stau lucrurile.
Vers. 16 Și Daniel s-a dus la împărat și l-a rugat să-i dea vreme
ca să dea împăratului tâlcuirea.”
De ce Daniel și tovarășii săi n-au fost chemaţi la împărat o dată cu
ceilalţi înţelepţi ai Babilonului? Unii au emis ideea că n-au fost chemaţi
pentru că nu isprăviseră timpul școlarizării lor. Dar acest lucru nu
poate fi corect, pentru că textul este foarte clar. La terminarea
perioadei de pregătire, ei au fost aduși înaintea lui Nebucadneţar,
care i-a cercetat și i-a găsit de zece ori mai înţelepţi decât ceilalţi; și
textul ne spune că „au fost primiţi în slujba împăratului” (cap. 1,20).
Cum am văzut mai înainte, luată la modul general, expresia „înţe-
lepţii” Babilonului îi cuprindea pe vrăjitori, cititori în stele, descântă-
tori și așa mai departe. Daniel și tovarășii săi, deși erau socotiţi printre
înţelepţi, nu aparţineau nici uneia dintre aceste clase. Nu găsim nici
un indiciu în Sfânta Scriptură din care să tragem concluzia că Daniel
a fost numit printre înţelepţi. El a fost numit să stea înaintea
împăratului și nicidecum să fie preot sau să îndeplinească vreo
îndatorire religioasă. Daniel nu putea face un astfel de compromis.
El și tovarășii lui au fost căutaţi ca să fie omorâţi pentru că fuseseră
pregătiţi de către „înţelepţii” Babilonului și erau socotiţi ca aparţinând
acestei clase de oameni.
 CAPITOLUL 2 79
Faptul că numai de curând absolviseră cursul de pregătire a făcut
ca ei să nu fie chemaţi împreună cu cei ce aveau de acum un renume la
curtea lui Nebucadneţar. Monarhul a chemat numai elita înţelepţilor.
Este – ca în toate lucrurile – mâna lui Dumnezeu în a da ocazie monar-
hului îngâmfat să facă deosebire între așa-zișii „înţelepţi” și slujitorul
Dumnezeului Celui Atotputernic. Prezentarea evenimentelor este
făcută de așa manieră, încât să evidenţieze atotputernicia lui Dumnezeu
și înţelepciunea celor care-L slujesc cu credincioșie.
Daniel a vorbit cu mult tact cu căpetenia străjerilor împăratului, cu
Arioc (Gen. 14,1.9). În mod discret și cu bun simţ, el a căutat să afle
ce anume l-a determinat pe împărat să ia o asemenea hotărâre extremă.
Luând cunoștinţă de cele întâmplate, Daniel a cerut să meargă la
împărat. Textul ne spune că Daniel a mers la împărat. Ca și Estera, era
nevoie de curaj pentru a cere și a încerca să apari în faţa împăratului
dacă nu erai chemat. Daniel a avut nevoie de curaj pentru a merge la
împărat. Oamenii care au o credinţă profundă și o încredere deplină în
călăuzirea Duhului Sfânt, sunt plini de o sfântă și respectuoasă
îndrăzneală. Desigur că el a ajuns înaintea împăratului printr-o
intervenţie mijlocită oficial, după toate probabilităţile, de Arioc. Acesta,
ca un slujitor credincios al împăratului, era interesat ca stăpânul lui să
aibă un răspuns la problema sa. N-a fost greu ca Nebucadneţar, care
era tulburat peste măsură și dornic să cunoască visul și interpretarea
lui, să fie de acord a-l primi pe Daniel care, cu ocazia examinării, la
terminarea școlarizării, făcuse o impresie profundă asupra lui.
Versetele 16 și 25 fac ca problemele să rămână încă sub o
incertitudine în legătură cu declaraţia că Daniel „s-a dus la împărat”.
Poate că trebuie să vedem în versetul 16 faptul că iniţiativa mergerii
la împărat îi aparţine lui Daniel, iniţiativă adusă la îndeplinire pe
căile care i s-au deschis atunci, iar în versetul 25 iniţiativa i-a aparţinut
lui Arioc, atât pentru a da împăratului răspunsul la problema care-l
frământa, cât și pentru a se evidenţia înaintea lui prin grija sa faţă de
problemele împăratului și deci pentru a obţine mai departe bunăvoinţa
și favoarea acestuia.
Cu umilinţă, Daniel a venit înaintea împăratului. El n-a cerut să
i se spună visul. A cerut numai un scurt timp de răgaz și a promis că
va spune împăratului visul și tâlcuirea lui. Câtă încredere în
80 DANIEL
Dumnezeu, încredere care izvora dintr-o continuă comuniune și
ascultare de Cel Atotputernic!

Prin prudenţă și rugăciune, acest închinător al viului Dumnezeu

nădăjduia să facă de rușine pe sfătuitorii împăratului și să se folosească
de catastrofa care ameninţa să vină, ca de un mijloc de a aduce slavă
Împăratului cerului.1

Capacitatea de a-ţi păstra calmul într-un moment de criză, de

apăsare și primejdie, de a gândi rapid și a exercita credinţa în ocazii
critice, acestea sunt aspecte ale caracterului lui Daniel, manifestate
cu această ocazie (Fil. 4,7).
Sosise timpul ca Daniel să-și facă intrarea pe scena istoriei, ca
un instrument folosit de Dumnezeu pentru a Se face cunoscut ca
singurul Dumnezeu adevărat. Și nimeni și nimic nu puteau să
împiedice acest lucru. Căci nici un muritor nu poate opri un adevăr
sau un eveniment căruia i-a venit ceasul în cadrul planului lui
Dumnezeu.
Versetele 17-23
Vers. 17 „Apoi Daniel s-a dus în casa lui și a spus despre lucrul
acesta tovarășilor săi, Hanania, Mișael și Azaria,
Vers. 18 rugându-i să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor
pentru această taină, ca să nu piară Daniel și tovarășii
săi o dată cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului.
Vers. 19 După aceea, i s-a descoperit lui Daniel taina într-o
vedenie, în timpul nopţii. Și Daniel a binecuvântat pe
Dumnezeul cerurilor.
Vers. 20 Daniel a luat cuvântul și a zis: ’Binecuvântat să fie Numele
lui Dumnezeu, din veșnicie în veșnicie! A Lui este
înţelepciunea și puterea.

1. D. Ford, Daniel, pag. 91.

 CAPITOLUL 2 81
Vers. 21 El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și
pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor și
pricepere celor pricepuţi!
Vers. 22 El descoperă ce este adânc și ascuns; El știe ce este în
întuneric și la El locuiește lumina.
Vers. 23 Pe Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc și Te laud
că mi-ai dat înţelepciune și putere și mi-ai făcut cunoscut
ce Ţi-am cerut noi; căci ne-ai descoperit taina
împăratului!’”
Împăratul i-a acordat un timp și Daniel s-a grăbit să meargă acasă,
unde se pare că până la data aceasta locuiau cu toţi laolaltă. Le-a istorisit
totul și le-a cerut să mijlocească în rugăciune înaintea lui Dumnezeu
pentru ca Acesta să intervină. Ei aveau toată încrederea în Dumnezeu.
Erau conștienţi de situaţia creată, dar plini de încredere în Dumnezeul
părinţilor lor, a Cărui voinţă ei o păstrau cu sfinţenie (1 Ioan 3,22),
fiind încredinţaţi că se află acolo unde Dumnezeu dorea ca ei să fie și
că făceau lucrarea la care fuseseră chemaţi de către Cer.
Această adunare de rugăciune a avut un subiect precis. Știau pentru
ce se roagă. Și cererea lor precisă a primit un răspuns tot atât de
precis, de categoric.
Ori de câte ori ne îndreptăm spre Dumnezeu, ca El să răspundă nevoilor
noastre, ochii noștri și toate simţămintele noastre trebuie să fie îndreptate
spre mila Sa, căci numai această bunăvoinţă a Lui ne împacă cu El.1
Daniel și tovarășii lui erau conștienţi de dependenţa lor de
Dumnezeu. Și ei s-au îndreptat spre El. Dumnezeu a onorat credinţa
și încrederea lor. El a răspuns cererilor lor. Dumnezeu i-a arătat lui
Daniel visul pe care-l visase împăratul și interpretarea acestuia
într-o viziune de noapte. De reţinut că, în acest context, Daniel n-a
folosit noile nume babiloniene pentru el și tovarășii lui, ci pe cele
evreiești. Era mai potrivit a face acest lucru. Ceea ce a fost ascuns
„înţelepţilor” Babilonului a fost descoperit lui Daniel, un tânăr.
Primul gând al lui Daniel, trezindu-se dimineaţa, a fost acela de
a aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru promptitudinea răspunsului
1. Calvin, citat de E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 65.
82 DANIEL
Său. Acest imn, acest psalm al lui Daniel, este o exclamaţie de laudă
la adresa lui Dumnezeu și, în același timp, ne descoperă tema
descoperirii primite. Aceasta are de-a face cu controlul divin asupra
vremurilor și împrejurărilor și asupra împăraţilor acestei lumi. De
observat că Daniel Îi mulţumește lui Dumnezeu pentru aceste
descoperiri înainte de a avea confirmarea din partea lui Nebucadneţar
că acesta era visul pe care îl avusese. Deplină încredere!
Acest mic psalm poate fi un model de mulţumire. Nici un cuvânt
nu se repetă. Fiecare rând înalţă măreţia lui Dumnezeu, dar nici unul
nu face referire la experienţa lui Daniel. Ultimele rânduri exprimă
uimirea sa faţă de privilegiul de a fi părtaș la înţelepciunea și puterea
lui Dumnezeu. Simetria și frumuseţea acestui psalm fac să fie ele
însele o contribuţie la slava lui Dumnezeu. Limbajul este asemănător
cu cel din Psalmul 41,13 și a fost folosit de leviţi (Neem. 9,5).
Atitudinea lui Daniel este unică. SOLO DEO GLORIA. Istoria lumii
se află în mâna lui Dumnezeu, și Daniel recunoaște acest lucru.
„Oamenii nu au altă înţelepciune decât aceea care izvorăște din și de la
Dumnezeu” (Calvin).
Să reţinem faptul că, deși Dumnezeu îi descoperă lui Daniel visul,
acesta nu-și asumă această cinste, ci îi consideră pe toţi ceilalţi ca
fiind în mod egal cauza răspunsului divin. Din toate acestea se degajă
caracterul nobil al acestui mare bărbat al credinţei și al slujirii lui
Dumnezeu, caracterul acestui mare profet.
Versetele 24-25
Vers. 24 „După aceea, Daniel s-a dus la Arioc, căruia îi poruncise
împăratul să piardă pe înţelepţii Babilonului; s-a dus și
i-a vorbit așa: ’Nu pierde pe înţelepţii Babilonului!
Du-mă înaintea împăratului și voi da împăratului tâlcuirea’.
Vers. 25 Arioc a dus degrabă pe Daniel înaintea împăratului și i-a
vorbit așa: ’Am găsit între prinșii de război ai lui Iuda un
om care va da împăratului tâlcuirea’!”
Observăm faptul că Daniel era preocupat în primul rând de viaţa
înţelepţilor Babilonului. Aceștia nu făcuseră nimic care să merite
această milostivire, dar viaţa le-a fost cruţată, pentru că în mijlocul
 CAPITOLUL 2 83
lor se afla un om neprihănit. Viaţa celor de pe vas a fost salvată, pentru
că Pavel se afla printre ei (Fapte 27,24). Pământul continuă să fie
binecuvântat, pentru că poporul lui Dumnezeu se află aici. Regretabil
că cei nelegiuiţi nu realizează cât le datorează celor neprihăniţi, ci caută
numai răul și nimicirea lor. De aceea, păcatul lor este agravat.
Așa cum am amintit, Arioc făcea totul ca să-și atragă răsplata
tuturor. A mers în grabă ca să scape viaţa înţelepţilor și să-și atragă
favoarea lor și la împărat pentru a-i aduce vestea cea mare că ceea
ce-l frământă și-a găsit rezolvarea. El prezintă lucrurile în așa fel ca
și când totul i s-ar datora lui. „Ceea ce este din carne este carne și ceea
ce este Duh este duh. Nu te mira că ţi-am spus că trebuie să te naști din
nou” (Ioan 3,6).
Modul în care Arioc l-a introdus pe Daniel înaintea lui Nebucadne-
ţar nu arată că împăratul nu-l cunoștea pe Daniel sau că acesta n-a
mai fost la împărat, dar era o etichetă pe care Arioc trebuia s-o
respecte. Cu siguranţă că Nebucadneţar și-a amintit de acest tânăr
care solicitase un timp pentru a-i putea aduce împăratului visul și
tâlcuirea lui și acum era nerăbdător să asculte.
Versetele 26-30
Vers. 26 „Împăratul a luat cuvântul și a zis lui Daniel, care se
numea Beltșaţar: ’Ești tu în stare să-mi spui visul pe care
l-am visat și tâlcuirea lui?’
Vers. 27 Daniel a răspuns înaintea împăratului și a zis: ’Ce cere
împăratul este o taină pe care înţelepţii, cititorii în stele,
vrăjitorii și ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere
împăratului.
Vers. 28 Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descoperă tainele și
care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va
întâmpla în vremurile de pe urmă. Iată visul tău și vedeniile
pe care le-ai avut în patul tău.
Vers. 29 În patul tău, împărate, ţi-au venit în minte gânduri cu
privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; și Cel ce
descoperă tainele ţi-a făcut cunoscut ce se va întâmpla.
84 DANIEL
Vers. 30 Însă, dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă
că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor
celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei și
să afli ce-ţi dorește inima să știi.’”
Dezamăgit și înrăit de neputinţa bătrânilor lui sfetnici de a spune
ceva despre visul avut, tinereţea lui Daniel l-a făcut pe împărat să se
îndoiască de capacitatea acestuia de a-i spune ceea ce „oamenii lui de
știinţă” n-au putut spune. De aici, întrebarea împăratului: „Ești tu în
stare să-mi spui?” Pentru Daniel era ocazia de a îndrepta atenţia
monarhului îngâmfat spre Dumnezeul Cel Atotputernic, singurul în
stare să-l facă a vedea și a înţelege faptul că El conduce istoria omenirii.
Daniel ne face să înţelegem că Nebucadneţar – spre deosebire de
alţi monarhi – se preocupa nu numai de prezent, ci și de viitor. El
dorea să cunoască ce anume se va întâmpla și evenimentele care
urmau să se desfășoare. Și Dumnezeu a răspuns preocupărilor acestui
monarh.
Daniel nu a reţinut pentru el nici un merit, ci toate le-a îndreptat
spre Domnul Hristos. „Există un Dumnezeu în ceruri”. Viaţa își are
sensul numai dacă o mână conduce și călăuzește. Cât de minunat
lucrează Dumnezeu! Prin acest act al descoperirii visului, El i-a făcut
cunoscut împăratului lucrurile pe care acesta dorea să le știe; a scăpat
viaţa slujitorilor Săi care s-au încrezut în El; a adus înaintea acestui
monarh mândru și a sfetnicilor săi faptul că, mai presus de zeii lor
neputincioși, există un Dumnezeu care cunoaște viitorul și-l dirijează.
Este un Dumnezeu în ceruri, care descoperă tainele, și El a intervenit
în cursul istoriei spre a-i oferi omului descoperiri și mântuire.
Expresia „vremurile de pe urmă” înseamnă perioada de încheiere
a viitorului, atât cât le-a fost îngăduit profeţilor să vadă. Când a fost
folosită expresia pentru prima dată (Gen. 49,1), se referea la timpul
când avea să vină Mesia. „Expresia aparţine escatologiei și conţine
nota unei finalităţi epocale.”1
Expresia din versetul 28 se poate aplica foarte bine atât la timpul Noului
Testament, ca un tot, când Domnul Hristos a venit, anunţând Împărăţia lui
Dumnezeu, cât și la sfârșitul tuturor lucrurilor, când va fi stabilită Împărăţia
1. E. J. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 93.
 CAPITOLUL 2 85
slavei… Intenţia lui Dumnezeu este de a ne îndrepta spre ultimele elemente
ale acestui vis, în mod deosebit la acelea ce au legătură cu „vremea sfârșitului”.
Nu trebuie să pierdem vremea numărând turnurile sau templele Babilonului,
ci să ne luăm timp mai mult pentru analiza celui de-al patrulea imperiu, cum
și a împărăţiei celei veșnice a lui Dumnezeu, care-i va lua locul.1

Versetele 31-35
Vers. 31 „Tu, împărate, te uitai, și iată că ai văzut un chip mare.
Chipul acesta era foarte mare și de o strălucire nemaipo-
menită. Stătea în picioare înaintea ta, și înfăţișarea lui
era înfricoșătoare.
Vers. 32 Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul și bra-
ţele îi erau de argint; pântecele și coapsele îi erau de
aramă;
Vers. 33 fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier și parte
de lut.
Vers. 34 Tu te uitai la el, și s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei
mâini, a izbit picioarele de fier și de lut ale chipului și
le-a făcut bucăţi.
Vers. 35 Atunci fierul, lutul, arama, argintul și aurul s-au sfărâmat
împreună și s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat
vântul și nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra
care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare și a umplut
tot pământul.”
A doua zi, în loc să stea în faţa călăului, Daniel se afla în faţa
împăratului. Într-o poziţie dreaptă, demnă, el desfășura mesajul divin
care a schimbat întreaga atmosferă. Un astfel de vis nu putea să
nu-l impresioneze pe Nebucadneţar. Un colos plin de strălucire ce
domina totul. Dar, privit mai de aproape, se vedea că acest colos
stătea, la baza sa, pe picioare de lut.
În contrast cu acest colos, el a observat o piatră neînsemnată
care, dezlipindu-se din munte fără să fie nevoie de mâna cuiva, a lovit
1. D. Ford, Daniel, pag. 93.
86 DANIEL
chipul la baza lui și l-a spulberat. Până și metalele preţioase s-au
făcut pulbere, care a fost luată de vânt. Piatra care a lovit colosul a
început să crească în mărime, până când a umplut întreg pământul.
Dumnezeu a dorit să arate împăratului – prin simbolul chipului –
deșertăciunea pompei și gloriei pământești. Totul se face praf. SIC
TRANSIT GLORIA MUNDI – spuneau pe bună dreptate latinii.
De la aurul strălucitor al capului și până la lutul picioarelor, totul se
deteriorează progresiv. Aur fin, argint, bronz, fier și lut. De fapt,
numai capul prezintă o unitate categorică. Restul este mai puţin
unitar. Lovitura a fost atât de puternică și larg cuprinzătoare în efectele
ei, încât totul s-a pulverizat.
Împăratul era uimit. Totul corespundea exact cu ceea ce văzuse
în vis. Ce simboliza acest chip? Stratificările de diferite metale
corespund unor anumite părţi ale corpului – au ele vreo însemnătate?
Acest tânăr învăţat, în vârstă de doar douăzeci și unu de ani, îl uimea
pe împărat. În aproximativ două sute de cuvinte, Daniel descrie cursul
istoriei și însemnătatea ei mai bine decât toţi istorii acestui pământ.

„SIC TRANSIT GLORIA MUNDI”

DE LA AURUL STRĂLUCITOR AL CAPULUI DE AUR,

ȘI PÂNĂ LA LUTUL PICIOARELOR,

TOTUL SE DETERIOREAZĂ PROGRESIV.

Versetele 36-45
Vers. 36 „Iată visul. Acum îi vom spune și tâlcuirea înaintea
împăratului.
Vers. 37 Tu, împărate, ești împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul
cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie și slavă.
 CAPITOLUL 2 87
Vers. 38 El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oame-
nilor, fiarele câmpului și păsările cerului și te-a făcut
stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur!
Vers. 39 După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată
decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă și
care va stăpâni peste tot pământul.
Vers. 40 Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul
sfărâmă și rupe totul, și ea va sfărâma și va rupe totul,
ca fierul care face totul bucăţi.
Vers. 41 Și după cum ai văzut picioarele și degetele picioarelor
parte de lut de olar și parte de fier, tot așa și împărăţia
aceasta va fi împărţită; dar va rămâne în ea ceva din
tăria fierului, tocmai așa cum ai văzut fierul amestecat
cu lutul.
Vers. 42 Și după cum degetele de la picioare erau parte de fier și
parte de lut, tot așa și împărăţia va fi în parte tare și în
parte plăpândă.
Vers. 43 Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă să se
vor amesteca prin legături omenești de căsătorie, dar nu
vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni
cu lutul.
Vers. 44 Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va
ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată și care
nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma
și va nimici toate acele împărăţii și ea însăși va dăinui
veșnic.
Vers. 45 Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipin-
du-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini și care a
sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul și aurul. Dumnezeul
cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se
întâmple după aceasta. Visul este adevărat, și tâlcuirea
lui este temeinică.”
88 DANIEL

NE AFLĂM ÎN INIMA ACESTUI CAPITOL,

ÎN PLINĂ DESFĂȘURARE PROFETICĂ
TU EȘTI CAPUL DE AUR
Aici, Nebucadneţar este amintit ca reprezentând întreg imperiul.
Sub el, Babilonul ajunge la apogeul puterii și măreţiei lui. Istoria
Babilonului este foarte veche. Cetatea Babilonului era o parte a
împărăţiei întemeiate de Nimrod (Gen. 10,8-10), strănepotul lui Noe.
În valea Tigrului și Eufratului exista un număr de cetăţi-state din care,
cu timpul, s-au format mai multe state sumeriene. După prima perioadă
a dominaţiei Sumerului, urmează Regatul Acadian cu marii lui împăraţi
Sargon și Naram-Sin. Acești semiţi au fost și ei înlocuiţi de diferite
neamuri, cum ar fi guti, elamiţi, sumerieni. La rândul lor, și aceștia au
trebuit să lase locul la semiţii care au fondat vechiul Imperiu Babilonian,
care era înfloritor pe timpul patriarhilor de mai târziu. Acest Imperiu
Amonit, al cărui cel mai important împărat a fost Hamurabi, cuprindea
Mesopotamia, întinzându-se până în Siria, ca și Imperiul Acadian al
lui Saragon. Mai târziu, Mesopotamia a fost luată de huriani și kasiţi,
devenind mai puţin importantă. Apoi, în nordul Mesopotamiei se ri-
dică o altă putere, Imperiul Asirian care unește Mesopotamia și Asia
de Vest. După o perioadă a dominaţiei asiriene, Babilonul devine
independent sub conducerea caldeană și preia conducerea lumii.
Napopolasar (625-605 î.Hr.) a fost întemeietorul Imperiului Caldean
sau neobabilonian, care și-a avut apogeul în timpul lui Nebucadneţar
(605-562 î.Hr.), imperiu care durează până la cucerirea lui de către
mezi și perși (Medo-Persia), la anul 539 î.Hr.
În Babilon, aurul curgea neîntrerupt. Imensul tezaur strâns de David
și Solomon a fost adus în Babilon. Uriașe cantităţi de aur și bronz au
făcut din Babilon cetatea cea mai bogată din lumea timpului ei.
Când a vizitat Babilonul, la un secol după moartea lui Nebucad-
neţar, Herodot încă a mai găsit abundenţă de aur. Templele, altarele,
toate erau placate cu aur. Ieremia spunea: „Babilonul era în mâna
Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul. Neamurile au băut
 CAPITOLUL 2 89
din vinul lui; de acea au fost neamurile ca într-o nebunie” (Ier. 51,7).
Isaia vorbea de asemenea despre Babilon ca „podoaba împăraţilor,
falnica mândrie a haldeilor” (Is. 13,19). Dr. W. Keller spune că
Babilonul, puterea și slava lui antică nu aveau egal în întreaga
antichitate.1 Pliniu descrie robele preoţilor lui Marduk ca fiind ţesute
cu aur.
Ierusalimul a fost luat de Nebucadneţar în primul an al domniei
sale și în cel de-al treilea an al lui Ioiachim, împăratul lui Iuda (Dan.
1,1), anul 605 î.Hr. Nebucadneţar a domnit împreună cu Nabopolasar,
tatăl său. Nebucadneţar moare în august-septembrie 562 și este urmat
la tron de fiul său, Amal-Marduc (562-560 î.Hr.), pe care Ieremia îl
numește Evil-Merodac. Nici unul dintre urmașii lui Nebucadneţar
nu a fost la înălţimea sa.
Caracterul Imperiului Babilonian este arătat prin capul de aur. A fost o
împărăţie de aur a unei epoci de aur. Babilonul, metropola imperiului, s-a ri-
dicat la un nivel la care n-a mai ajuns nici una dintre cetăţile care au urmat-o.
Situată în Grădina Răsăritului, așezată într-un pătrat perfect despre care se
spune că avea șaizeci de mile ca perimetru, cincisprezece mile pe fiecare la-
tură, era înconjurată de un zid socotit a avea între 60 și 90 metri înălţime și
aproximativ 28 metri lăţime, cu un șanţ de jur împrejur de o capacitate cubică
egală cu zidul. Cetatea era împărţită în pătrate de multele ei străzi, fiecare
fiind lată de aproximativ 35 de metri, care se intersectau în unghiuri drepte,
fiecare stradă fiind dreaptă, iar toate având aproximativ două sute douăzeci
și cinci de mile pătrate ca suprafaţă; cetatea era plină de grădini luxuriante și
lacuri plăcute, intercalate cu locuinţe magnifice, cu cele 60 de mile de șanţ,
60 de mile de ziduri exterioare, cu cele 30 de mile de apă ce curgea prin mijlo-
cul cetăţii, cu porţile ei solide de aramă, cu grădinile ei suspendate, ridicate în
terase succesive până ce ajungeau la înălţimea zidului, cu templele lui Bel
având, unul 3 mile în circumferinţă, iar celălalt, 8 mile, cu un tunel subteran
pe sub râul Eufrat, ce făcea legătură între aceste două palate, cu aranjamentul
desăvârșit pentru locuit, ornamentaţie și apărare, cu resursele ei nelimitate,
acest oraș-cetate, conţinea între zidurile lui multe minuni ale lumii, el însuși
fiind o altă minune. Acolo, având tot pământul la picioarele ei, asemenea
unei regine de o grandoare unică, stătea această cetate, capitala potrivită a
acelui imperiu care era reprezentat prin capul de aur al acelui colosal chip
istoric.2

1. W. Keller, The Bible as History, pag. 289.

2. Uriah Smith, Daniel and Revelation, pag. 42-43.
90 DANIEL
Așa cum am amintit, Nebucadneţar a fost mai presus de împăraţii
din antichitate. El a lăsat urmașilor săi un imperiu mare și prosper,
fapt ce reiese din următoarele inscripţii:
De la Marea de Sus la Marea de Jos… pe care Marduk, domnul meu, mi
l-a încredinţat, eu am făcut… cetatea Babilonului mai presus de toate celelalte
din toate ţările și mai presus de orice așezare omenească; numele lui (l-am
făcut sau înălţat) să fie (cel mai vrednic) de laudă printre cetăţile sfinte…
Sanctuarele domnilor mei Nebo și Marduk (asemenea unui) înţelept
(conducător… totdeauna).
În acel timp Libanul (La-ba-ua-a-nu) muntele (de cedru), pădurea
luxuriantă a lui Marduk, al cărei parfum este plăcut, cedrii cei înalţi al căror
(produs) un alt zeu (n-a dorit și pe care) nici un alt împărat n-a că(zut)…
Marduk, nâbuu-l meu (a dorit) ca o podoabă potrivită pentru palatul
conducătorului cerului și al pământului (acest Liban), peste care o ţară străină
domnea și o jefuia (de) bogăţiile ei – poporul ei fiind împrăștiat și fugit într-o
(regiune) îndepărtată.
Încrezându-mă în puterea domnilor mei Nebo și Marduk, mi-am organizat
armata pentru o expediţie în Liban. Am făcut fericită acea ţară, prin nimicirea
vrăjmașilor ei oriunde (literar, jos-sus). Toţi locuitorii ei, ce erau împrăștiaţi,
i-am adus înapoi la locurile lor (adunaţi și reașezaţi). Ceea ce n-a făcut
împăratul de mai înainte (am făcut eu). Am tăiat drum prin munţi, am
desfăcut stânci, am deschis treceri și (astfel) am construit un drum drept
pentru (transportul) cedrilor. Am făcut Arahtu să curgă (în jos) și să ducă lui
Marduk, regele meu, stejarii puternici, înalţi și zdraveni, de o frumuseţe
deosebită și de excelentă calitate neagră, din abundenţa oferită de Liban, așa
cum (ca și când ar fi) trestii (purtate de râu). În Babilon (am adunat) lemn
roșu. Am făcut pe locuitorii Libanului să trăiască în siguranţă laolaltă, așa ca
nimeni să nu le facă nici un rău (lor). Am ridicat acolo o stelă (înfăţișân-
du-mă) pe mine (ca) un împărat veșnic.1
Desmond Ford consemna în legătură cu Babilonul:
Harta viitorului este legată de poporul lui Dumnezeu și de revelaţia lui
Dumnezeu făcută iniţial neamului teocratic de oameni al căror cămin este
Palestina. Scopul acestei solii a cerului este acela de a arăta că toate
evenimentele dintre înfrângerea de către Nebucadneţar a poporului ales și
finala reașezare a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ sunt în mâna lui

1. Ancient Near Eastern Texts, pag. 307; citat de 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 772.
 CAPITOLUL 2 91
Dumnezeu. El a voit ca cele patru imperii mari să păstreze o anumită ordine
pe pământ (Rom. 13,1-7), în mod deosebit în acea parte a lumii unde
adevărata religie are puterea cea mai mare. Babilonul și împărăţiile care i-au
urmat, toate au avut în graniţele lor Palestina și ţările din jur. Faptul că
graniţele exterioare ale acestor patru mari imperii au variat a fost de puţină
importanţă, atâta vreme cât Palestina, care forma inima, se cuprindea în ele.
Din Palestina avea să vină Mesia, iar Evanghelia urma să fie proclamată mai
întâi pornind de la această bază. După pedepsirea poporului din Palestina, în
catastrofa anului 70 d.Hr., din cauza lepădării lui Mesia, profeţia nu se mai
ocupă cu ţara sau naţiunea aleasă.1
Cel de-al patrulea imperiu cuprindea în graniţele lui aproape tot teritoriul
influenţat de Evanghelia creștină, timp de aproape un mileniu și jumătate.
Astfel, cele patru mari imperii au o legătură deosebită cu poporul lui
Dumnezeu și cu istoria mântuirii. Cartea Apocalipsei adoptă mai târziu
simbolismul celui de-al patrulea imperiu pentru a înfăţișa toate naţiunile
pământului din ultimele zile, dar nu aceasta este ceea ce se subliniază în
cartea lui Daniel.
Confirmarea unei astfel de abordări se află în faptul că, de la începutul
cărţii lui Daniel și până la ultimul capitol al cărţii Apocalipsei, singurele imperii
amintite pe nume sunt acelea ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei și Romei
(Dan. 7,1; 8,20.21; Luca 2,1; Matei 22,17.21; Ioan 11,48; 19,12; Fapte
25,10).2

1. D. Ford, Daniel, pag. 95-100.

2. Una dintre cele mai valoroase relicve antice pe care le posedăm este SYNTAXIS sau
ALMAGEST a lui Ptolomeu, un astronom și cronolog care a trăit în timpul distrugerii
Ierusalimului de către Hadrian. Acest scriitor corect raportează în canonul său (în legătură
cu datele astronomice verificate de observaţiile moderne și găsite absolut exacte) numele și
datele a cincizeci și cinci de domnii succesive, a căror durată se întinde pe o perioadă de 907 ani;
de la Nabopolasar, primul împărat al Babilonului (747 î.Hr.), până la Antonius Pius, împăratul
Romei, în zilele căruia a scris Ptolomeu. El urmărește astfel succesiunea celor mai mari
monarhi ai lumii, înainte de vremea lui Daniel și până în vremea sa, o perioadă de nouă
veacuri, prezentând într-o linie neîntreruptă conducerea imperială, așa cum a fost ea
administrată de diferite dinastii de monarhi, a diferitelor centre de guvernământ din Asia,
Africa și Europa. Acest canon al lui Ptolomeu are o autoritate ce nu poate fi pusă la îndoială,
atât ca istorie, cât și din punct de vedere cronologic. El nu era nici evreu, nici creștin și
probabil că nu avea nici o cunoștinţă despre profeţiile lui Daniel. Cum i se înfăţișa istoria
lumii pe parcursul celor nouă secole? El o împarte în patru părţi succesive și enumeră
douăzeci de împăraţi babilonieni, zece persani (formând cu Alexandru cel Mare unsprezece
în total); doisprezece greci și sfârșește cu doisprezece împăraţi romani, aducând astfel lista
până la timpul său, care era perioada de început a imperiului roman. – H. G. Guiness, The
Divine Programme of the World’s History, 300-301; D. Ford, Daniel, 101.
92 DANIEL
Mai multe caracteristici ale simbolismului oferă un ghid pentru
interpretarea noastră:
a) Sublinierea deteriorării – imaginea scade în valoare, greutate,
unitate și strălucire, ca și în situaţiile respective ale părţilor.
b) Se pune accentul pe creșterea puterii. Metalele cresc în capaci-
tatea lor de rezistenţă, sugerând astfel un paradox atunci când sunt
văzute astfel, paralel cu sublinierea deteriorării menţionate deja.
c) În al treilea rând, contrastul dintre metalele căutate și preţuite
de om și dezlipirea pietrei fără ajutorul cuiva. Această implică o
tranziţie de la efortul oamenilor la lucrarea creativă a lui Dumnezeu.
d) Simbolurile învaţă în mod clar adevăruri despre natura tranzitorie
a împărăţiilor pământești, comparate cu Împărăţia lui Dumnezeu, și
despre certitudinea judecăţii de nimicire a tuturor puterilor care se opun
voinţei divine. Judecata este solia clară a pietrei ce s-a desprins, tot așa
cum „pleava” este o emblemă cunoscută a rezultatului judecăţii (Ps.
14,5). Singura interpretare ce poate suna drept prin acest simbolism
este acea care subliniază natura lineară a timpului, mai degrabă decât
concepţia păgână ciclică, care subliniază de asemenea că dorita
„UTOPIE”, poate fi realizată numai printr-o intervenţie supranaturală,
cuprinzând judecata ca pe o cerinţă care precede gloria.
e) Piatra și muntele au implicaţii mesianice cunoscute de mult
(vezi prefaţa la Daniel 2).
f) Întrucât aceste simboluri sunt paralele în mai multe puncte cu
simbolismul capitolului 7, orice interpretare potrivită pentru capito-
lul 2 trebuie să fie consistentă cu cerinţele din capitolul 7. Să com-
parăm de exemplu folosirea numărului 4, menţionarea specifică a
împăraţilor, folosirea „fierului” pentru cea de-a patra parte a chipului,
de asemenea, pentru cea de-a patra fiară etc.
g) În al șaptelea rând, folosirea capului pentru a reprezenta Babilonul
implică faptul că principiile acelei naţiuni vor continua să controleze
imperiile succesive, așa după cum capul conduce și controlează trupul.
Expresia dominantă în propoziţia de la început a descrierii poate fi
tradusă mai corect prin „un singur mare trup” (nu o mare imagine),
cele patru imperii constituind o unitate. Ele reprezintă lumea în ceea
ce privește conducerea, în contrast cu conducerea Cerului. Prima
opoziţie pe plan naţional împotriva lui Dumnezeu, raportată în Biblie,
 CAPITOLUL 2 93
a fost acea a Babilonului sau Babelului (Gen. 11). Necredinţa, neascul-
tarea și mânia au fost manifestate, caracterizând toate naţiunile care
au urmat, în mod deosebit cele patru imperii care l-au afectat atât de
strâns pe Israel.
Ultima carte a Sfintelor Scripturi numește cel de-al patrulea imperiu
„Babilon” în armonie cu modul în care Daniel înfăţișează atacul Romei
și al oștirii ei asupra sanctuarului, ca un duplicat al distrugerii templului
de către Nebucadneţar, cu veacuri înainte. Daniel 11 folosește în mod
asemănător termenul descriptiv de „Babilon”, „regele din nord”, pentru
ultimul împotrivitor al sfinţilor „la timpul sfârșitului” (vers. 40). În
acest fel, simbolismul, implicit cel al capului chipului, ne asigură că,
din multe puncte de vedere, întreaga imagine este babiloniană.
Declaraţia „Tu ești capul de aur” îl vizează pe Nebucadneţar, ca întruchi-
pând întreg imperiul. Acest lucru era în totul natural, având în vedere că
durata domniei sale a fost mai mult decât jumătatea perioadei de supremaţie
a imperiului. Babilonul nu este numai primul imperiu din istorie, ci în el se află
chiar concepţia ideii de imperiu mondial.1
Așa cum s-a menţionat deja, practic, Babilonul ne întâmpină chiar de la
începutul istoriei Bibliei. Istoria Babilonului este istoria unei mari controverse
între Hristos și Satana, controversă începută în cer, continuată pe pământ și
care se va sfârși numai atunci când piatra dezlipită din stâncă fără ajutorul
vreunei mâini omenești va umple pământul.2
Babilonul se pare că a fost făcut ca să contrafacă paradisul lui Dumnezeu.
Și el avea un râu puternic, ce curgea prin mijlocul lui, și era înfrumuseţat cu
grădini ornamentale. Conducerea era o monarhie absolută, în faţa căreia
trebuia să se plece orice genunchi. Descrierea prezentată de Daniel, înfăţișân-
du-l pe împărat, ne reamintește de stăpânirea încredinţată omului la început
(Gen. 1,28). Aurul era în mod deosebit potrivit pentru a reprezenta Imperiul
Babilonian al lui Nebucadneţar chiar mai mult decât ar fi putut înţelege un
scriitor de pe timpul macabeilor. În armonie cu acestea, trebuia ca zidurile
încăperii (templului) lui Marduk să fie făcute „să strălucească asemenea
soarelui”, sălile templului său să fie placate cu aur strălucitor, lapislazuli și
alabastru; iar capela domnului său, pe care un fost împărat a făcut-o din
argint, Nebucadneţar declară că a placat-o cu aur strălucitor. Acoperișul lui
1. Pusey, pag. 19; D. Ford, Daniel, pag. 96.
2. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 28.
94 DANIEL
E-Kna, încăperea lui Marduk, este de asemenea placat cu aur strălucitor, iar
camera lui Nebo din Borsippa este făcută la fel.1

DUPĂ TINE SE VA RIDICA O ALTĂ ÎMPĂRĂŢIE

După cum argintul este mai puţin valoros decât aurul, tot așa, cea
de-a doua împărăţie – MEDO-PERSIA – avea să fie inferioară
Babilonului. Medo-Pesia nu avea să fie inferioară în ceea ce privește
întinderea ţinuturilor stăpânite sau durata existenţei ei. Altceva trebuia
să fie cauza inferiorităţii ei. De fapt, după cum braţele și corpul sunt
mai mari decât capul, tot astfel Împărăţia Medo-Persană avea să-și
extindă graniţele dincolo de fruntariile Babilonului. Totuși, profeţia
subliniază faptul că argintul este inferior aurului. „Inferioritatea”,
spune Desmond Ford, „constă într-o mai fragilă unitate internă”.
Monarhia medo-persană avea mult din absolutismul babilonian, dar,
dacă este să dăm crezare lui Herodot, erau în ea prinţi de coroană și
peste ei erau satrapi, cu poziţia lor aproape independentă, în raport
cu puterea centrală. Supremaţia Medo-Persiei este, în general,
cuprinsă de istorici între anii 538(9)-331 î.Hr. Medo-Persia nu avea
grandoarea și strălucirea Babilonului. După cucerirea Babilonului,
mezii și perșii au adoptat cultura complexei civilizaţii babiloniene, a
lor nefiind atât de dezvoltată.
Acest al doilea imperiu din profeţia lui Daniel este numit Împeriul
Medo-persan, pentru că a început printr-o combinaţie între mezi și
perși. El includea vechiul Imperiu Med și noua achiziţie a cuceritorului
persan Cir. Media a fost cucerită de Cir înainte de căderea Babilonului.
Originea mezilor și perșilor nu este clară, dar se consideră că, în
jurul anului 2000 î.Hr., un număr de triburi ariane, conduse de madai
(mezi), au început să emigreze din partea de sud a Rusiei de astăzi și
au mers în ceea ce mai târziu a devenit Persia de Nord, unde au
apărut pentru prima dată în istorie prin secolul IX.2 Printre aceste
triburi de aryans se aflau de asemenea și perși, care s-au așezat în
Munţii Zagros, la graniţa Elamului, spre sfârșitul secolului IX. Pe la
675, conducătorul lor s-a declarat rege al cetăţii Anshan. Acolo, el și
1. D. Ford, Daniel pag. 97-98, citat din Boutflower, pag. 24.
2. Gen. 10,2; 3/C.B.A.Z.Ș., pag. 50-83.
 CAPITOLUL 2 95
descendenţi lui au condus fără a fi cunoscuţi. Pe la începutul secolului
VI, erau vasali ai regelui mezilor, conducând un mic regat din marele
Imperiu Med, care se întindea din sudul Asiei Mici, în jurul Imperiului
Babilonian de nord și est.
În anul 553 sau 550 î.Hr., Cir (Cirus), care devenise împărat al
Persiei, dar era vasal al Imperiului Med, îl înfrânge pe Astyages al mezilor.
În acest fel, fostul vasal persan devine puterea dominantă în fostul
imperiu al mezilor. Deoarece Persia a devenit, începând cu Cir, puterea
dominantă, se face referire de la data acea înainte la imperiul persan.
Dar vechiul prestigiu al mezilor era reflectat în expresia „mezi și perși”,
uzitată în timpul lui Daniel și chiar mai târziu (Estera 1,19). Poziţia
onorabilă a lui Dariu Medul după cucerirea Babilonului demonstrează
atitudinea lui Cir faţă de mezi chiar și după ce el a luat puterea.1
Privit din punct de vedere biblic, principalul eveniment sub Imperiul
Babilonian a fost captivitatea copiilor lui Israel; sub cel Medo-Persan a fost
reîntoarcerea israeliţilor în ţara lor. Când a luat Babilonul, Cir, ca un act de
curtoazie, a dat primul loc în împărăţia sa unchiului său, Dariu. Dar, după doi
ani, Dariu a murit, lăsându-l pe Cir ca unic monarh al imperiului. În acest an,
cu care se încheie cei șaptezeci de ani ai robiei lui Israel, Cir dă faimosul decret
pentru întoarcerea iudeilor și rezidirea templului. Acesta a fost primul decret
pentru rezidirea Ierusalimului (Ezra 6,14), care s-a completat în cel de-al șaptea
an al lui Artaxerxe (457), o dată importantă în cronologia profetică. După o
domnie de șapte ani, Cir lasă împărăţia fiului său, Cambise, care a domnit
șapte ani și cinci luni (522 î.Hr.). Opt monarhi au domnit între 522-336 î.Hr.

1. Cu mulţi ani înainte, profetul Isaia, prin inspiraţie profetică, a descris lucrarea
lui Cir (Is. 45,1). Cuceritorul mezilor înfrânge și triburile din jur și stăpânește de la
Ararat, în nord, la Babilon și Golful Persic, în sud-est. Îl înfrânge pe fabulosul
Cresus al Lidiei (în 547 î.Hr.) și cucerește Babilonul în 539 î.Hr. Cir recunoaște că
Dumnezeu i-a dat toate aceste împărăţii (2 Cron. 36,23; Ezra 1,2). Expresia „o altă
împărăţie, mai neînsemnată” înseamnă un grad mai scăzut de demnitate (Mont-
gomery); „inferior din punct de vedere moral” (Zöckler): „lipsită de unitate”
(Keil); în decursul timpului s-au sugerat diferite identificări ale celei de-a doua
împărăţii: Goetsberger – „Belșaţar”, Lacunza – „imperiul grec”, ca fiind Imperiul
mezilor – Efraim din Siria, Maurer, Delitzsch, Bevan, Prince, Hitzig, Priver, Haller,
M. Charles, Rowley. Dar în general se face referire la Imperiul Medo-persan de
către părinţii bisericii – Jerome, Porfiriu, Luther, Calvin, Stuart, Rosenmueller,
Pusey, Keil, Haevernick etc.; „inferior în bogăţie, lux, grandoare” (U. Smith).
96 DANIEL
Anul 335 este primul an al lui Dariu III Codomanul, ultimul împărat persan. El
avea să-l înfrunte pe Alexandru Macedon și să piară în luptă, căci timpul profetic
pentru cea de-a treia împărăţie sosise.1

APOI, O A TREIA ÎMPĂRĂŢIE, CARE VA FI DE ARAMĂ (331-168/146 î.Hr.

După imperiul Medo-Persan a urmat Grecia, cel de-al treilea
imperiu universal, imperiul lui Alexandru cel Mare și al succesorilor
săi. Cuvântul ebraic pentru greci este YAVAN, care este numele
unuia dintre fiii lui Iafet. Iavan este menţionat în genealogie imediat
după Madai, progenitura mezilor (Gen. 10,2). Cam în timpul când
israeliţii se instalau în Canaan, triburile indo-europene ce s-au numit
mai târziu greci au migrat în valuri succesive în regiunea Mării Egee
(Grecia continentală, insulele și coastele vestice ale Asiei Mici),
cucerind popoarele autohtone. Aceste migrări au fost legate de mișca-
rea popoarelor mării (inclusiv filistenii) înspre partea Mediteranei
de est. Grecii ionieni se aflau în Egipt, pe timpul lui Psamtik I (663-
610 î.Hr), și în Babilon, în timpul lui Nebucadneţar (605-562 î.Hr.),
fapt atestat de documente.
Grecia era împărţită în mici state-cetăţi, având o limbă comună,
dar acţiuni nu prea uniforme. Când ne gândim la Grecia antică, ne
gândim în principal la epoca de aur a civilizaţiei grecești, sub conducerea
Atenei, în sec. V î.Hr. Această înflorire a culturii grecești a fost urmată
de o perioadă de cea mai mare unitate și efort comun ale statelor grecești
divizate, de a apăra Grecia de Persia, cam pe timpul reginei Estera.
Grecia din capitolul 8,21 nu se referă la statele grecești divizate, ci
mai degrabă la Imperiul Macedonean, o naţiune înrudită din nordul
Greciei, care a cucerit cetăţile grecești și le-a încorporat pentru prima
dată într-un stat unitar și puternic. Alexandru cel Mare a moștenit de la
tatăl său împărăţia greco-macedoneană, cum și cultura greacă și a cucerit
Imperiul Persan. Profeţia înfăţișează regatul Greciei ca urmând Impe-
riului Persan, pentru că Grecia niciodată n-a fost un imperiu unit până
la formarea Imperiului Macedonean, care a urmat Imperiului Persan.
Ultimul rege persan a fost Dariu III Codomanul, care a fost
înfrânt de Alexandru Macedon în bătăliile de la Granicus (334 î.Hr),
de la Issos (333 î.Hr), de la Arbela și Gaugamela (331).
1. U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 51-52.
 CAPITOLUL 2 97
Ostașii greci erau cunoscuţi pentru armura lor de aramă (bronz).
Căștile, scuturile și armele erau făcute din aramă. Herodot ne spune
că Psamtik I al Egiptului a văzut în piraţii greci invadatori o împlinire
a unui oracol care prezicea că „oamenii ai bronzului vor veni de pe
mare” (Herodot, I, 152,154).
Grecia era și ea, la rându-i, inferioară Babilonului și Persiei. Cea
de-a treia împărăţie, cea elenistă, avea monarhia restrânsă (limitată), nu
numai de către numeroși egali, după cum regele din Antiohia era întărit
de către regii din Alexandria și Pergam, ca să nu mai vorbim de monarhii
din Parţia, cum și de cetăţile autonome, care aveau un fel de libertate.1
Au fost și mai sunt comentatori, și nu puţini, care consideră Grecia
ca fiind de aur și nu Babilonul, datorită culturii ei, poeţilor, sculpto-
rilor, oratorilor, filozofilor, istoricilor și oamenilor de stat. Dar
Dumnezeu înfăţișează Grecia ca perioada de aramă (bronz), un veac
de strălucire izbitoare, dar cu foarte puţin merit adevărat și îi rezervă
numai un mic loc în canonul sfânt. Pavel, vorbind în Atena, amintea
despre zilele în care grecii se mândreau cu cunoștinţa și cultura lor
ca fiind „niște vremuri de neștiinţă” (Fapte 17.15-34).2
Iosif Flaviu, atunci când vorbește despre cea de-a treia împărăţie,
„care va fi de aramă”, notează: „Un alt împărat care va veni de la apus,
înarmat cu aramă, va nimici acea împărăţie”.3 Când Herodot, părintele
istoricilor, descrie echipamentul militar al diferitelor naţionalităţi din
armata lui Xerxe, în mai multe locuri vorbește despre aceia care „purtau
armură grecească” sau care „erau echipaţi după moda grecească”.4
Armura de aramă era aceea care îi deosebea pe luptătorii celui de-al
treilea imperiu. Armatele dinainte erau îmbrăcate în costume moi.
Când Ezechiel (cap. 27,13) înșiră lista mărfurilor aduse de diverse
naţiuni pe piaţa Tirului, amintește de Yavan (greci ionieni) ca negustori
ce vindeau „vase de aramă”. Expresia ebraică tradusă aici „vase” se
aplică la orice obiect făcut din metal, inclusiv armura de bronz (aramă).5
1. Thompson, pag. 70; citat de D. Ford în Daniel, pag. 96-97.
2. Bunch, pag. 28; Idem.
3. Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, X, 10,4.
4. Herodot, VII, 74, pag. 89-95; citat de D. Ford, Daniel, pag. 98.
5. A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, Brown, S. Driver și C. Biggs;
citat de D. Ford în Daniel, pag. 96.
98 DANIEL
CARE VA STĂPÂNI PESTE TOT PĂMÂNTUL
Sub Alexandru Macedon, făuritorul lui, Imperiul Greco-macedonean
se întindea asupra Macedoniei, Greciei, Imperiului Persan, care
cuprindea Egiptul și India. Referirea la faptul că va stăpâni „tot pământul”
se înţelege în sensul că nici o putere de pe pământ nu se putea compara
cu ea și nu că ar fi ocupat toată lumea. Cir se intitula „împărat al lumii”.
Xerxe se numea „marele împărat , împărat al împăraţilor… împărat al
acestui mare și întins pământ”.1 La vârsta de douăzeci și cinci de ani,
Alexandru avea lumea la picioare. Dar viaţa lui de necumpătare, beţiile
și orgiile pe care le făcea, au dus ca, la treizeci și doi de ani, în urma unei
asemenea beţii, când a băut în faţa generalilor săi „cupa lui Hercule”,
având aproximativ 12,84 litri de vin, și aceasta după un șir de beţii, la 13
iunie 323 î.Hr. să moară în braţele soţiei sale, lăsând imperiul său „celui
mai tare dintre generali”. După moartea sa, Imperiul Greco-macedonean
s-a afundat într-o stare de dezordine și război civil, care a durat mai bine
de treizeci de ani. Imperiul s-a dezintegrat și s-a prăbușit sub atacurile
puterii romane care apărea pe scena istoriei.
VA FI O A PATRA ÎMPĂRĂŢIE
Un nou imperiu cucerește imperiul împărţit al lui Alexandru Macedon.
Acest nou imperiu este pe bună dreptate numit de istoricul Gibon
„monarhia de fier” a Romei, deși nu era o monarhie atunci când s-a
impus ca putere mondială pe arena istoriei lumii. Începuturile Romei ca
așezare datează cu mult timp înainte de data oficială, 753 î.Hr., când
triburile latine au venit în Italia în valuri succesive, cam în același timp cu
transmutaţiile triburilor indo-europene, care s-au stabilit în Grecia.
Începând din sec. VIII până în sec. V î.Hr., statul-cetate latin era condus
de către regii etrusci, care au venit și s-au așezat în Italia în veacul X
î.Hr., spre deosebire de greci, care au venit două veacuri mai târziu.
Cam pe la anul 500 î.Hr., statul-cetate al Romei devine republică
și rămâne așa aproape cinci secole. Pe la anul 265 î.Hr., întreaga
Italie se află sub controlul roman. Pe la anul 200 î.Hr., Roma iese
biruitoare din lupta pe viaţă și pe moarte cu puternicul său rival din
nordul Africii, Cartagina (la origine o colonie feniciană). De atunci,
1. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 774.
 CAPITOLUL 2 99
după războaiele punice, Roma devine regina Mediteranei de vest și
cea mai mare putere din est, deși nu ajunsese să domine totul. De
acum înainte, Roma va domina la început, apoi va absorbi cele trei
imperii care mai rămăseseră din marele imperiu al lui Alexandru cel
Mare, devenind astfel cea mai mare putere mondială după acesta.
Acest al patrulea imperiu a avut cea mai lungă existenţă, mai lungă
decât celelalte trei dinaintea lui, și se întindea (în sec. II d.Hr.) din
Insulele Britanice până la Eufrat. (Amănunte și detalii la toate cele
patru imperii mai târziu, după capitolul 6 al cărţii lui Daniel).
Trecând de la imperiul al treilea la cel de-al patrulea, trecem de la
epoca bronzului, la cea a fierului. Pentru poeţii romani, armele de
bronz vorbeau despre timpurile de demult.1 Deși fierul a fost folosit
cu mult timp înainte de romani, la începutul înfiripării imperiului, a
început să fie folosit pe scară largă. Lucreţiu arăta că schimbarea
aceasta a mers paralel cu dezvoltarea Romei.
Bătălia de la Pidna din 22 iunie 168 î.Hr. marchează momentul în
care patria lui Alexandru se prăbușește înaintea romanilor. Astfel,
imperiul lui Alexandru, care începuse deja să se clatine în faţa presiunii
romanilor, a fost zdrobit bucată cu bucată până când Roma a ajuns
să domnie lumea mediteraneană și dincolo de ea, până în nordul
Britaniei.
DUPĂ CUM FIERUL SFĂRÂMĂ TOTUL ȘI EA VA SFĂRÂMA… TOTUL
Timp de mai bine de cinci sute de ani, romanii au părut aproape
invincibili. Steagurile lor fluturau din Insulele Britanice până în Golful
Arabic, din Marea Nordului până în deșertul Sahariei, de la Atlantic
la Eufrat. Cezarii ei erau adoraţi ca zei și, prin voinţa ei neînfrântă,
ea transforma fiecare ţară de sub influenţa ei într-o închisoare
pentru aceia care i se opuneau. Istoricul Gibon consemna: „A-i rezista
era fatal și era imposibil să zbori”.2 Schlegel spune că trei cincimi
din populaţia Romei era alcătuită din sclavi.3 Ei erau vite (animale)

1. Boutflower, pag. 31; citat de D. Ford, Daniel, pag. 98.

2. Gibon, The Decline and Fall of the Roman Empire, vol. 1, pag. 190.
3. Schlegel, Philosophy of History, pag. 261; citat de R. A. Anderson, Unfolding
Daniel’s Prophecies, pag. 50.
100 DANIEL
cu grai. Era ca și când gheata de fier a zeului războiului bătătorea
globul; la fiecare pas, curgea un nou râu de sânge. Era un regim de
forţă și tărie brutală, dar Dumnezeu poate face ca omul să-L laude
„chiar și în mânia lui” (Ps. 76,10).
În decursul timpului, au fost și comentatori care au considerat că
cel de-al patrulea imperiu este, de exemplu, Nabonid și Belșaţar
(Eerdmann); mahomedanismul (Ibn Ezra); puterile Europei
(Lacunza); Efraim de Siria, von Lengerke, Maurer, Hitzig, Delitzsch,
Bevan, Prince, Driver, Haller, M. Charles, Stuart, Zöckler considerau
a fi imperiul lui Alexandru. Dar foarte mulţi sunt de acord cu inter-
pretarea tradiţională că cel de-al patrulea imperiu este Roma. Aceștia
sunt: Iosif Flaviu, părinţii bisericii, Chrisostom Jerome, Augustin,
Ibn Ali, Luther, Calvin, Bellarmine, H. Haevernick, Caspari, Keil,
Pusey, Auberden, Kliefath, Fuller, Wright, Boutflower etc.
În ultimul timp și-a făcut apariţia o nouă interpretare, cunoscută
în mod general ca dispensaţionalism. Ea susţine că cea de-a patra
împărăţie reprezintă nu numai Roma istorică (imperiul), ci și un Im-
periu Roman care va reînvia și care se va sfârși printr-o catastrofă
surprinzătoare, ca o judecată, după care va veni Împărăţia lui Dumnezeu.1
Cele patru metale diferite trebuie să simbolizeze patru naţiuni diferite; și,
după cum aurul îi simbolizează pe babilonieni, argintul pe persani și arama
pe macedoneni, tot astfel fierul nu îi poate simboliza tot pe macedoneni, ci în
mod necesar trebuie să simbolizeze o altă naţiune; și noi îndrăznim că spunem
că nu este nici o altă naţiune căreia să-i fie aplicată această descriere decât
naţiunea Romei.2
Armatele republicii, uneori învingătoare în bătălii, totdeauna victorioase
în război, au înaintat cu rapiditate, pas cu pas, spre Eufrat, Dunăre, Rin și
ocean; și reprezentările de aur, argint, aramă, care pot servi ca să întruchipeze
naţiunile și pe împăraţii lor, au fost sfărâmate una după alta de monarhia de
fier a Romei.3

1. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 75.

2. Thomas Newton, Disertation on the Prophecies, vol. 1, pag. 240, citat de U. Smith,
Daniel and Revelation, pag. 53.
3. E. Gibon, The Decline and Fall of the Roman Empire, vol. 3, citat de U. Smith,
Daniel, pag. 55-56.
 CAPITOLUL 2 101
ȘI DUPĂ CUM AI VĂZUT PICIOARELE ȘI DEGETELE PICIOARELOR
PARTE DE LUT DE OLAR ȘI PARTE DE FIER
„Monarhia de fier al Romei”, ca să folosim expresia istoricului Gibon,
a fost fărâmiţată de triburile barbare și imperiul, împărţit după numărul
degetelor de la picioare. Astfel că, la anul 476 d. Hr., a fost sfărâmat și în
urma lui au apărut zece naţiuni principale (vezi și Daniel 7,7). Elementul
slăbiciunii, simbolizat prin lutul olarului, aparţine în mod nemijlocit
picioarelor și degetelor de la picioare. Roma a pierdut tenacitatea și
tăria fierului care au caracterizat-o timp de secole. Luxul și decăderea
morală, degenerarea care au distrus naţiuni și indivizi, au început să
roadă, pregătind terenul pentru dezintegrarea Imperiului Roman în zece
regate sau naţiuni. Picioarele de fier ale chipului se termină cu degetele
de la picioare, parte de fier și parte de lut. În adevăr, aceasta este o
curioasă amestecătură aceea pe care o vedem în partea de jos a chipului
din Daniel 2. Fierul nu se poate contopi, combina cu lutul. Care este
simbolistica acestei prezentări? De obicei, se face referire la căsătoriile
practicate între aceste naţiuni pentru a realiza o unitate. Dar totul a fost
zadarnic. La începutul secolului XX se putea spune că orice casă
domnitoare din Europa era legată prin legături de căsătorie cu familia
regală engleză. Dar primul război mondial a demonstrat zădărnicia acestei
situaţii. Între primul și al doilea război mondial s-a continuat această
politică, la care s-au adăugat alianţele politice sigilate (pecetluite) prin
tratate internaţionale. Între 10 mai 1920 și 19 mai 1939 la fosta Ligă a
Naţiunilor s-au înregistrat aproximativ 4.568 tratate și înţelegeri
internaţionale, supuse acestui forum mondial tocmai pentru prevenirea
războiului și ca un semn al unităţii și alianţelor. Dar totul s-a făcut scrum
în holocaustul celui de-al doilea război mondial.
Simbolismul acesta, al amestecului dintre lut și fier, pare să arate
spre ceva neobișnuit, cum ar fi amestecurile incompatibile dintre
care unele erau interzise în Vechiul Testament. Un comentator spunea
pe bună dreptate:
Figura aceasta a amestecului arată spre tot felul de mijloace întrebuinţate
de către conducători spre a combina diferite naţionalităţi, printre care
connubium (căsătoria), despre care s-a vorbit ca fiind mijlocul cel mai
important și mai plin de succes.1

1. Keil, 189, citat de D. Ford, Daniel, pag. 89.

102 DANIEL
Dar din această figură de stil, din acest simbolism, mai putem extrage
și o altă învăţătură. Cea mai folosită metodă de integrare pașnică a
diferitelor părţi ale fostului imperiu a fost și aceea a cimentării religioase.
Unirea dintre biserică și stat a avut ca urmare continuitatea imperiului
roman în papalitatea Evului Mediu. E.G. White spunea în legătură cu
aceasta că „amestecul puterii bisericii cu aceea a statului este prezentat
prin fierul și lutul”, picioarelor și degetelor de la picioare.1
Profeţia lui Daniel a trecut cu succes proba timpului. Unele puteri
ale lumii au fost tari, altele slabe. Încercări de a uni rămășiţele
ultimului imperiu universal și a crea un altul au dat greș. Să ne
gândim numai la Carol cel Mare, Carol al V-lea, Ludovic al XIV-
lea, Napoleon, împăratul Wilhelm al II-lea și ultimul, de tristă
amintire, A. Hitler – toţi au încercat și s-au prăbușit. Opt cuvinte
profetice s-au interpus între ei și succesul acţiunilor lor: „dar nu vor
fi lipiţi unul de altul”. Profeţia nu vrea să spună că nu vor fi înţelegeri
și uniri temporare între diferitele elemente, prin forţa armelor sau
prin dominaţie politică temporară. Succesul trecător al unuia sau
altuia nu poate eticheta profeţia lui Daniel ca fiind un eșec, un fals.
Dar un astfel de succes va fi de scurtă durată și elementele care s-au
unit se vor întoarce unele împotriva altora. Nu va mai fi o a cincea
împărăţie universală.2
De cele zece regate izvorâte din imperiul roman, după numărul
degetelor de la picioare, ne vom ocupa mai în amănunt atunci când
vom descifra capitolul 7 al cărţii lui Daniel. Este vorba de zece triburi
barbare care au sfărâmat Imperiul Roman și au dat naștere la zece
principale naţiuni europene. Acestea sunt: lombarzii, alemanii, anglo-
saxonii, ostrogoţii, burgunzii, francii, suevii, vandalii, vizigoţii și herulii.
Aceste triburi barbare au dat naștere principalelor naţiuni moderne
ale Europei, unele mai puternicie, iar altele mai slabe, așa cum sunt
simbolizate prin fierul amestecat cu lutul olarului. Dacă cercetăm
comentariul lui U. Smith, vom vedea că el consideră că hunii făceau
parte din aceste zece triburi barbare, lăsându-i afară pe alemani.
1. E.G. White, MS/83, 1899; citat de C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 1162.
2. Au fost comentatori care au considerat că împărţirea împărăţiei se va face în
două (parte de fier și parte de lut). Driver se referă la ptolemei și seleucizi; alţii
împart Imperiul Roman în acela de răsărit și acela de apus. Ibn Ali îl vede împărţit
între romani și arabi.
 CAPITOLUL 2 103
Asupra acestei probleme au fost discuţii aprinse între partizanii hunilor
și cei ai alemanilor. Dar asupra ei vom reveni la capitolul 7.
„Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerului va ridica o
împărăţie care nu va fi nimicită niciodată… Aceasta înseamnă piatra
pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei
mâini…”
Piatra care a căzut de sus este a doua venire a Domnului Isus Hristos,
venirea Sa cu mare putere și slavă.1
Această împărăţie, puternică asemenea fierului, este sfărâmată
de ceva cu mult mai puternic decât fierul, puterea lui Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu va triumfa, iar împărăţia oamenilor va fi
nimicită. Au fost și comentatori care au vrut să aplice această parte
a profeţiei la prima venire a Domnului Hristos sau la evanghelizarea
lumii, cucerirea lumii de către doctrina creștină sau la nașterea din
fecioară a Domnului Hristos (Jerome, Justin Martirul, Tertulian,
Irineu și Efraim de Siria).
De fapt, aici ajungem al ţinta profeţiei, la punctul ei culminant,
stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Când are loc acest eveniment?
Când se va desprinde această piatră din stâncă? Biblia ne spune în
mod clar că Împărăţia lui Dumnezeu era încă în viitor atunci când
Domnul Isus Hristos a luat parte pentru ultima dată la sărbătoarea
Paștelui (Mat. 26,29). Domnul Hristos n-a așezat Împărăţia Sa înainte
de înviere (Fapte 1,6). El spune, de asemenea, că nu pot carnea și
sângele să moștenească Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 15,20). Pentru
apostoli, ea se afla încă cuprinsă în făgăduinţa Sa (Iacov 2,5). Ea este
o făgăduinţă a viitorului, făgăduinţă făcută turmei celei mici (Luca
12,32). Prin multe necazuri și strâmtorări vor intra sfinţii în Împărăţia
lui Dumnezeu ce stă să vină (Fapte 14,22). Ea se va așeza atunci
când Domnul Hristos îi va judeca pe vii și pe morţi (2 Tim. 4,1),
când El va veni în slavă, cu toţi sfinţii Săi îngeri (Mat. 25,31-34).
„În vremea acestor împăraţi” – De multe veacuri pământul acesta
trăiește în vremea acestor împăraţi. Din punct de vedere profetic,
următorul eveniment este așezarea veșnicei Împărăţii a lui Dumnezeu.
Piatra dezlipită din stâncă fără ajutorul vreunei mâini, cel mai
important simbol, este pentru acest vis ceea ce este venirea unuia
1. Goebelein, citat de E. J. Young, în cartea The Prophecy of Daniel, pag. 76
104 DANIEL
„ca un fiu al omului” (Dan. 7,13) pentru viziunea din capitolul 7.
Ambele simboluri arată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul
Hristos personal vorbește despre „Împărăţia cerului”. „Împărăţia lui
Dumnezeu”, termeni luaţi din acest pasaj al lui Daniel.
Binecuvântatul nostru Domn, adoptând această expresie de la profetul
Daniel, dă o aprobare tacită interpretării care a fost dată acestei profeţii și
care predomina în biserica iudaică din timpul Său. Întreabă pe iudei ce înţeleg
ei prin piatră. Și îţi vor spune într-un glas: MESIA. Mergi la chipul ce a fost lovit
de piatră la picioare și răspunsul unanim va fi: „Imperiul Roman”. Continuă și
fă cercetări în legătură cu Împărăţia Stâncii de unde s-a dezlipit piatra și îţi vor
spune că este Împărăţia lui Mesia, ce se va întinde și va supune toate împărăţiile
și va rămâne veșnic. Poporul, învăţat astfel, era pregătit să audă pe Ioan
Botezătorul și pe Domnul Hristos vorbind despre „Împărăţia cerului”.1
Este vrednic de reţinut faptul că biserica creștină primară
interpreta profeţiile din Daniel capitolele 2,7 și 8 așa cum le înţelegem
și le interpretăm noi astăzi. Iată de exemplu ce spunea Hipolit, care
a trăit între 160-236 d. Hr.:
Capul de aur al chipului și leul simbolizează Babilonul; pieptul și braţele
de argint și ursul reprezintă mezii și perșii; pântecele și coapsele de aramă și
pardosul înseamnă Grecia, care a ajuns să stăpânească pe timpul lui
Alexandru; fluierele picioarelor de fier și fiara îngrozitoare și teribilă simbolizează
pe romani, care stăpânesc în prezent; picioarele, parte de fier și parte de lut, și
cele zece coarne sunt emblema împărăţiilor care urmează să se ridice; celălalt
corn mic care se ridică în mijlocul lor înseamnă Antihrist în mijlocul lor; piatra
care lovește pământul și aduce judecata asupra lumii este Hristos.
Vorbește-mi, o, binecuvântate Daniel! Dă-mi o deplină asigurare, te rog.
Tu ai profetizat cu privire la leul din Babilon; căci ai fost captiv acolo. Ai

1. Wordsworth Chandler, 1, 100, care citează diferite autorităţi rabinice în

susţinerea acestei declaraţii. Citat de Desmond Ford în Daniel pag. 98-99. Legătura
dintre Daniel 2,4 și 7,13 este mai strânsă decât am crezut. În una dintre parabolele
Sale, Domnul Hristos vorbește de fiul care a fost respins de vierii cei răi și, în
relatarea aceleiași parabole, El vorbește despre Împărăţia Sa ca fiind din capitolul
2 și piatra din capul unghiului de la templu (Ps. 118,22). Când legăm acest pasaj de
Matei 16,18, atunci devine clar faptul că Domnul Hristos S-a văzut pe Sine, Împărăţia
Sa și Biserica în simbolismul pietrei din capitolul 2.
 CAPITOLUL 2 105
desfășurat viitorul cu privire la urs; căci este încă în lume; și ai văzut lucrurile
așa cum s-au întâmplat. Apoi mi-ai vorbit despre leopard; și de unde știi
acestea, căci te-ai dus deja la odihnă? Cine te-a sfătuit să anunţi aceste
lucruri și cine te-a format în pântecele mamei tale? Dumnezeu este Acela –
așa spui tu. Tu ai vorbit în adevăr și nu este neadevăr. Leopardul a apărut;
ţapul vine; el a lovit berbecele; i-a rupt coarnele în bucăţi, l-a călcat în picioare.
Prin căderea lui, el s-a înălţat; cele patru coarne au apărut în locul celui rupt.
Bucură-te, binecuvântate Daniel! N-ai greșit; toate aceste lucruri s-au împlinit.
După acesta, mi-ai povestit de asemenea de fiara cea teribil de îngrozitoare.
Ea avea dinţi de fier, mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai rămânea.
Fierul conduce deja; el supune și sfarmă totul în bucăţi; el supune tot ceea ce
nu este dispus să se supună; noi înșine am văzut lucrul acesta. Acum dăm
slavă lui Dumnezeu fiind învăţaţi de tine.1

Versetele 46-49
Vers. 46 „Atunci împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la
pământ și s-a închinat înaintea lui Daniel, și a poruncit
să se aducă jertfe de mâncare și miresme.
Vers. 47 Împăratul a vorbit lui Daniel și a zis: ’Cu adevărat
Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul
împăraţilor, și El descoperă tainele, fiindcă ai putut să
descoperi taina acesta’.
Vers. 48 Apoi împăratul a înălţat pe Daniel și i-a dat daruri multe
și bogate, i-a dat stăpânire peste tot ţinutul Babilonului
și l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor
Babilonului.
Vers. 49 Daniel a rugat pe împărat să dea grija treburilor ţinutului
Babilonului în mâna lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego.
Daniel însă a rămas la curtea împăratului.”
Marele Nebucadneţar se pleacă în respect înaintea unui prins de
război. Era obișnuit acest gest de respect și îl întâlnim des în Vechiul
Testament (Gen. 17,3; 2 Sam. 9,6; 14,4). „S-a închinat” – SEGAD,

1. Hipolit, Treatise on Christ and Antihrist. Ante-Nicene Fathers, vol. 5, pag. 210, citat
de U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 65-66.
106 DANIEL
închinare, expresie folosită des în capitolul 3. Nu este spus că Daniel
a primit închinarea și jertfele care au fost poruncite, dar ne este relatat
că Daniel îndreaptă atenţia împăratului la Dumnezeu, Cel care a
făcut totul, în el nu era o înţelepciune deosebită (Is. 60,3-5).
În lumina refuzului lui Petru de a primi închinarea lui Corneliu (Fapte
10,25.26), a refuzului lui Pavel și Barnaba de a fi adoraţi de oamenii din
Listra (Fapte 14,11-18) și a cuvântului de mustrare al îngerului adresat lui
Ioan când acesta a căzut la picioarele lui ca să i se închine (Apoc. 19,10),
mulţi consideră că Daniel n-ar fi trebuit să îngăduie regelui să i se închine.
Alţii, însă, consideră că, deoarece Dumnezeu primește sinceritatea motivelor,
atunci când oamenii acţionează după cea mai bună lumină pe care o au,
Daniel poate că a fost sfătuit să nu intervină atunci în acea problemă. Mulţi
însă, urmează sugestia lui Jerome, că Nebucadneţar nu se închina lui Daniel,
ci prin Daniel el adora pe Dumnezeul său. Ei atrag de asemenea atenţia la
raportul lui Iosif Flaviu, cum Alexandru cel Mare s-a închinat înaintea marelui
preot iudeu, iar când Parmenic, generalul împăratului, l-a întrebat referitor la
însemnătatea acestui act, el a răspuns: „Nu mă închin lui, ci acelui Dumnezeu
care l-a onorat cu poziţia de mare preot. 1
Dar, întrucât Nebucadneţar cunoștea puţin și chiar nimic despre
adevăratul Dumnezeu și tot nimic cu privire la modul în care să I se
închine, este posibil – având în vedere cele de mai sus – ca el, văzând
în Daniel un reprezentant viu al „zeilor a căror locuinţă nu este printre
muritori” (vers. 11), să fie intenţionat ca închinarea adusă lui Daniel
să fie în onoarea Dumnezeului acestuia. Nebucadneţar se comporta
după cea mai bună cunoaștere a sa, impresionat fiind de înţelepciunea
și puterea lui Dumnezeu. De aceea, a rostit din convingere că
„Dumnezeul tău este Dumnezeul dumnezeilor”. Împăratul îl numea pe
Marduk „domnul zeilor”. El recunoștea că Dumnezeul lui Daniel
este superior. El este Dumnezeul dumnezeilor.
Care este principalul scop al unor profeţii ca acestea? „Și tot ceea
ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru
ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem
nădejde…” „Scripturile mărturisesc despre Mine.” „Lucrurile acestea
au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristos, Fiul lui
1. Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, 3.
 CAPITOLUL 2 107
Dumnezeu, și crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Rom. 15,4;
Ioan 5,39.20.21).
Scopul întregii Scripturi este acela de a trezi, de a mișca marile forţe ale
sufletului – credinţa, nădejdea și dragostea. Profeţii ca cele de mai sus ne ajută
să ne păstrăm credinţa în călăuzirea divină, chiar și atunci când împrejurările
pe de pământ se pare că sunt gata să ne „sfărâme”, să ne „rupă”. Există însă
un Dumnezeu în ceruri care Se îngrijește de noi. El ne numără până și perii
capului. Timpul nostru este în mâna Lui, și El controlează mișcările mari și
mici care afectează chiar și pe cel mai de pe urmă din copiii Săi…
Astfel de profeţii fac ca nădejdea să fie trează, aducându-ne aminte
că existenţa noastră nu este decât un moment trecător în comparaţie cu
viaţa veacului ce va să vină, în lumea veșniciei. Împotriva nădejdii, noi
trebuie să nădăjduim, asemenea lui Avraam din vechime, cunoscând cel
mai bine că Dumnezeu este cu noi și că, în final, biruinţa este o certitudine.
Și iubirea trebuie să fie rezultatul cunoașterii lui Dumnezeu. El rămâne cu
noi. Piatra singuratică ar trebui să evoce o devoţiune, o consacrare totală
Aceluia care a fost gata să fie dispreţuit pentru noi. Împărăţiile se ridică și
cad, dar acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea și dragostea. Iar
cine cade pe stâncă, va ajunge ca eul lui să fie zdrobit, dar de acolo va
străluci o lumină care va fi în veșnicie, căci ea a fost aprinsă din flacăra de pe
altarul ceresc.1
Daniel n-a fost copleșit de atenţia împăratului. Nu s-a îngâmfat și
nu s-a lăcomit. Și-a adus aminte că ceilalţi trei tineri s-au rugat cu el
pentru intervenţia divină. Acum i-a făcut părtași la răsplătire.
Onorurile le-a plasat asupra lor. Daniel a rămas la curtea sau la
„poarta” împăratului, acolo unde împăratul judeca și stătea la sfat.
Era deci prim sfetnic al împăratului.
Să reţinem faptul că Nebucadneţar a avut acest vis în cel de-al treilea an
al domniei sale, după moartea tatălui, și era încă în timpul vieţii lui Ioiachim,
împăratul lui Iuda. Era planul lui Dumnezeu ca poporul Său să ducă lumina
cunoașterii Sale pretutindeni în lume. Ceea ce n-au făcut în timpuri de belșug,
de pace, au făcut în situaţii critice. Ceea ce n-au făcut ca oameni liberi și
naţiune prosperă au făcut ca robi. Poporul iudeu a pierdut puterea și ocrotirea
divină, neglijând educaţia copiilor și cele sfinte, și n-a lăsat ca lumina lui să
strălucească. Dumnezeu a fost nevoit să-Și aducă la îndeplinire planurile pe

1. D. Ford, Daniel, pag. 99-100.

108 DANIEL
alte căi, mai drastice și mai pline de suferinţe pentru fiii neascultării. Păcatele
din vechime se repetă și astăzi: mândria bogăţiei, asuprirea celor săraci,
aroganţa, iubirea de pompă, zeificarea tehnocraţiei în loc de a da slavă lui
Dumnezeu. Paralel cu aceasta, situaţia acelora care sunt chemaţi a fi lumina
lumii. Dumnezeu a chemat pe Avraam din mijlocul idolatriei și l-a făcut
tatăl poporului Său ales. I-a dat legi și rânduieli; ei trebuiau să înveţe pe
copiii lor căile Domnului și să fie lumini, să fie învăţători ai neprihănirii
pentru neamuri. Le-a dat principii de vieţuire sănătoasă ca să-i facă
viguroși din punct de vedere fizic și psihic, pentru a-și aduce cu succes la
îndeplinire sarcina. Le-a dat principii drepte de vieţuire socială, să iubească
și să respecte drepturile tuturor oamenilor, unindu-i într-o biserică, trupul
lui Hristos, israelul spiritual.1
Din sutele de mii de pe timpul acela, numai Daniel și tovarășii săi
au rămas credincioși chemării divine! Astăzi, care este situaţia noastră
ca biserică și ca slujitori ai lui Dumnezeu, care stăm în faţa unei ase-
menea chemări?
Încheind acest al doilea capitol al cărţii lui Daniel, putem spune
că înţelegerea lui este fundamentală pentru înţelegerea întregii cărţi
a lui Daniel și a Apocalipsei.
1. Dumnezeu cunoaște și descoperă viitorul.
Nimeni dintre noi, înţelept sau ignorant, bogat sau sărac, nimeni
nu știe ce se va întâmpla cu el dincolo de clipa prezentă. Suntem
bine, sănătoși, pentru ca în clipa următoare, un accident vascular, un
infarct sau altceva să ne arunce în nefiinţă. Ne facem planuri, avem
programe de îndeplinit, dar situaţii neprevăzute ne obligă să ne
revedem toate planurile.
Mesajul central al capitolului 2 din Daniel este acela că Dumnezeu
cunoaște bine viitorul și ne descoperă ce este spre binele nostru să
știm. Cele spuse de Daniel lui Nebucadneţar sunt valabile și pentru
noi. „Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele și care
face cunoscut… ce se va întâmpla în zilele de pe urmă” (Dan. 2,28).
Profeţiile lui Daniel trebuie să constituie pentru noi o lecţie pe care
să nu o uităm. Ea ne va pregăti pentru evenimente și mai răscolitoare

1. S. N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 37-38.

 CAPITOLUL 2 109
ce vor veni mai devreme sau mai târziu. Observând împlinirea lor în
problemele internaţionale ale lumii în decursul veacurilor, mintea ne
este deschisă și gata să înţeleagă și alte profeţii ale lui Daniel și
Apocalipsa, care se ocupă cu dezvoltarea vitală a bisericii, și astfel
suntem pregătiţi pentru alte profetizări pline de certitudine ale
lucrurilor minunate pe care Dumnezeu le face în prezent pentru noi.
Aceste profeţii și împlinirea lor sunt o dovadă preţioasă că „există un
Dumnezeu în ceruri” care cunoaște tainele și necazurile vieţii noastre
și este gata să ne ajute să trecem prin ele.
2. Iubirea lui Dumnezeu faţă de înţelepţii Babilonului
Este important și impresionant faptul că primul lucru pe care l-a
făcut Daniel dimineaţa, după ce Dumnezeu i-a descoperit visul și
însemnătatea lui, a fost de a-l găsi pe Arioc, călăul imperial ce primise
porunca să-i ucidă pe toţi înţelepţii Babilonului, pentru a-i spune să
nu mai aducă la îndeplinire porunca, ci să-l ducă la împărat pentru a-
i spune visul și tâlcuirea lui. Poate că în timpul studiilor celor trei ani,
el a suferit din partea acestor „înţelepţi”. Chiar faptul că el n-a fost
invitat o dată cu ei este grăitor. Dar Daniel n-avea nici un resentiment
faţă de ei. Din contră, a făcut totul să le salveze viaţa. Când Pavel a
fost eliberat în mod miraculos din închisoare, Dumnezeu i-a eliberat
și pe ceilalţi prizonieri o dată cu el (Fapte 16,25.26). Când a fost
salvat Pavel de la naufragiu, a fost salvată și viaţa celor ce erau cu el
în corabie (Fapte 27,21-25). Dumnezeu îi iubește și pe păcătoși, și
pe sfinţi.
Dar, manifestându-Și iubirea faţă de cei „înţelepţi”, Dumnezeu
le-a arătat că erau greșiţi și falimentari în toată astrologia și descânte-
cele lor, în citirea în stele și în vrăjitoria lor. Dacă nu era slujitorul
credincios al lui Dumnezeu, piereau. Teama superstiţioasă trebuia
să cedeze locul încrederii în Dumnezeu în toate situaţiile în care s-ar
găsi omul (Ps. 31,14.15; 27,1; Ioan 10,28; Is. 47,13.14).
Dumnezeu le-a oferit acestor „înţelepţi” ocazia de a se schimba,
pentru că îi iubea. El dorește să ne încredem în El, și nu în prezicători
și ghicitori, ci în profeţiile pe care le găsim în paginile Sfintelor
Scripturi.
110 DANIEL
3. Pregătindu-ne pentru Împărăţia lui Dumnezeu
Mai înainte de a părăsi capitolul 2 al cărţii lui Daniel, să revedem
viziunea acestui capitol. Făgăduinţa și mesajul profetic sunt acelea
că Dumnezeu va stabili într-o zi Împărăţia Sa, o Împărăţie a slavei, a
iubirii și fericirii.
Piatra care nimicește tot ce este omenesc și face posibilă așezarea
Împărăţiei lui Dumnezeu este Isus Hristos (1 Cor. 10,4: Stânca era
Hristos). Isaia 28,16, vorbind despre Isus Hristos Îl numește „Piatra
din capul unghiului”. În Luca 20,17.18, Domnul Se identifică cu
piatra pe care au lepădat-o zidarii; El spune mai departe că cine
n-a căzut pe această piatră va fi zdrobit de ea. Am putea spune că cel
mai puternic simbol nu este statuia, chipul văzut de Nebucadneţar,
ci piatra, Stânca veacurilor, Isus și Împărăţia Sa.
Dacă înţelegem bine această profeţie, piatra a lovit chipul, dar nu
în capul ei de aur (Babilonul), nici în pieptul ei de argint (Medo-
Persia), nici în coapsele ei de aramă (Grecia) și nici în fluierele
picioarelor ei de fier (Roma). Biblia ne spune că piatra a lovit
picioarele și degetele de la picioare și aceasta „în vremea acestor
împăraţi”. Dumnezeul cerurilor va ridica Împărăţia Sa cea veșnică
(Daniel 2,44). Dacă împărăţia harului, în care Domnul Hristos acordă
iertare păcătosului pocăit, este prezentă, Împărăţia slavei este
Împărăţia Sa cea veșnică.
Matei 4,7; 10,7 prezintă vestirea Împărăţiei harului. El a vorbit și
despre Împărăţia slavei (Mat. 26,29; 25,31-34; Apoc. 21,27; 21,8).
Scopul Împărăţiei lui Dumnezeu este acela de a perpetua fericirea.
Scopul Împărăţiei harului este acela de a-i ajuta pe păcătoși să se
pregătească pentru Împărăţia salvei.
Când a spus că cei care cad pe Stâncă vor fi zdrobiţi, Domnul
Isus vorbea despre Împărăţia harului. El înţelegea faptul că atunci
când păcătoșii pocăiţi veneau la El, îi ajuta să le pară rău și să se
pocăiască de faptele lor rele, să-și mărturisească păcatele, să capete
iertare și să ducă o viaţă de oameni noi în Hristos (Luca 3). Cei care
așteaptă până ce Piatra Se prăvălește peste ei la a doua venire, vor fi
nimiciţi cu desăvârșire. Împărăţia lui Dumnezeu din Daniel 2 este
Împărăţia slavei, care va fi așezată la a doua venirea a Domnului
Hristos. Toţi aceia care L-au lăsat pe Hristos să-Și stabilească Împă-
răţia harului în inima și viaţa lor vor fi primiţi în Împărăţia slavei Sale.
 CAPITOLUL 2 111

RĂSPUNSURI LA CÂTEVA DINTRE PROBLEMELE CE SE DESPRIND

DIN CAPITOLUL 2
1. Metalele din care era făcut chipul au vreo însemnătate?
Se va observa că elementele din care era făcut chipul din Daniel 2,
sunt metale așezate într-o ordine crescândă, sub raportul rezistenţei,
și descrescândă, sub aspectul valorii lor. Poate că trebuie să subliniem
faptul că, dacă aurul și argintul sunt folosite pentru podoabe și
ornamente, arama (bronzul) și fierul sunt folosite pentru armament.
Simbolistica picioarelor? De ce nu a ochilor, a celor douăzeci și patru
de coaste; dar pântecul? Nu este cazul să căutăm o simbolistică pentru
fiecare dintre ele. Atunci când Biblia nu ne vorbește despre un simbol
anume, nici noi nu trebuie să căutăm ceva acolo unde nu este nimic,
ca nu cumva să ne pomenim că învăţăm un lucru ce nu se găsește în
Cuvântul Scripturii (Deut. 29,29).
2. Există vreo problemă de neconcordanţă în Daniel 2,1?
Primul verset din Daniel 2 ne spune că „în al doilea an al domniei
lui Nebucadneţar” acesta a avut niște visuri. Această dată pare că vine
în conflict cu Daniel 1,5.18, unde se spune că Daniel și tovarășii săi au
fost școlarizaţi timp de trei ani, mai înainte ca împăratul să aibă visul
care l-a tulburat. După cum știm, după ce i-a explicat împăratului visul,
acesta l-a făcut pe Daniel mai mare peste toţi înţelepţii Babilonului.
Deci el nu putea să fie examinat de împărat după această dată.
Au fost și mai sunt critici care, punând în discuţie această dată
din Daniel 2, denunţă cele afirmate ca o eroare destul de gravă și
pun sub semnul întrebării toată cartea lui Daniel și întreaga Biblie
odată cu ea.
Cercetările secolului XX ne-au arătat că cronologia biblică
cere să ţinem seama de faptul că scriitorii Bibliei socoteau în mod
diferit timpul. Acest lucru, atunci când este luat în seamă, clarifică
totul:
- Socotirea anilor din primăvară în primăvară și din toamnă în
toamnă. Nici unul dintre popoarele antice, înainte de romani, n-a
început anul la 1 ianuarie, așa cum facem noi astăzi. În timpul lui
112 DANIEL
Daniel, în regatul lui Iuda, anul începea toamna, cam pe timpul când
ploaia timpurie făcea să înverzească câmpiile, după vara secetoasă.
În Babilon, însă, anul începea primăvara. Comparativ cu începerea
anului la 1 ianuarie până în ianuarie viitor, anii antici începeau în
cuprinsul unui an de-al nostru și se terminau în altul, deci pe parcursul
a doi ani după calculul nostru. De aceea, adesea ei sunt marcaţi
printr-un număr dublu (606/605, 605/604 etc.).
- Socotirea anului suirii pe tron. Când un împărat murea, primul
an al succesorului său nu era socotit din ziua morţii predecesorului
său, ci din ziua noului an, după cum era numărătoarea (din
primăvară sau toamnă). Perioada cuprinsă între data suirii pe tron
și anul nou se numea „începutul domniei” noului împărat sau „anul
suirii pe tron” și nu se socotea la numărarea anilor de domniei.
- Socotirea inclusivă. Oricât de curios ni s-ar părea, în
vremurile biblice, aproape toţi socoteau timpul „în mod inclusiv”.
Intervalul dintre prânzul unei zile de luni și prânzul sau amiaza
următoarei zile de luni, un interval de șapte zile, în antichitate se
considera de opt zile, pentru că includea prima zi de luni complet
și de asemenea următoarea zi de luni tot complet, deși numai o
parte din ele era cuprinsă. Tot la fel intervalul dintre evenimentele
celui de-al cincilea an al împăratului și ale celui de-al șaptelea an
nu era de doi ani, așa cum am socoti noi, ci de trei ani. Se includea
aici întregul an al cincilea de domniei până la al șaptelea, deși
numai o porţiune din acest prim an era implicată în evenimente.
Această socotire inclusivă explică în mod incidental de ce Biblia
vorbește despre perioada rămânerii Domnului în mormânt ca fiind
de trei zile. Noi am socoti azi mai puţin de două zile, dar nu așa
socoteau cei din vremurile biblice. Porţiuni din zilele de vineri și
duminică era socotite zile întregi (pe lângă cea de sâmbătă), deci
considerau trei zile. Pentru ei sfârșitul unei săptămâni (week-end)
cuprindea și începutul următoarei săptămâni.
Să aplicăm aceste principii simple la datele din cartea lui Daniel și
dificultăţile vor dispărea. Nabopolasar, tatăl lui Nebucadneţar, a murit
la 15 august 605. Fiul, Nebucadneţar, se grăbește spre casă, traversează
deșertul și, pe 7 septembrie, se urcă pe tron. Dar, potrivit cu socotirea
 CAPITOLUL 2 113
„anului suirii pe tron” și cu principiul socotirii anului din primăvară în
primăvară la babilonieni, primul său an de domniei nu va începe decât la
anul nou, și anume în primăvara anului 604 î.Hr. deci, cel de-al doilea
an al său (Dan. 2,1) va începe în primăvara anului 603 î.Hr., iar visul
său a avut loc undeva între această dată și primăvara anului 602.
Daniel a fost luat prizonier în vara anului 605 î.Hr., chiar înainte
ca Nebucadneţar să fie informat de moartea tatălui său. A ajuns în
Babilon în toamna anului 605 și a fost imediat trimis la școală. Con-
form socotirii inclusive, cei trei ani ai educării sale au fost:
- anul suirii pe tron a lui Nebucadneţar – perioada de timp care a
rămas dintre moartea tatălui său. Nabopolasar, din toamna anului
605 î.Hr., până în ziua anului nou, primăvara anului 604 î.Hr.;
- primul an al domniei lui Nebucadneţar, un întreg an calendaristic
dintre primăvara anului 604 și primăvara anului 603;
- prima parte a celui de-al doilea an al domniei lui Nebucadneţar,
timp în care Daniel își termină educaţia. Întrucât examinarea lui
Daniel și a tovarășilor lui a putut avea loc oricând după noul an, în
primăvara anului 603, cei „trei ani” ai săi de educaţie, după socoteala
noastră, sunt mai puţin de doi ani.
Oricum, cel de-al treilea an al lui Daniel s-a terminat în cel de-al
doilea an al domniei lui Nebucadneţar. Astfel, problema este deplin
rezolvată. Împreună cu apostolul Petru, putem spune și noi: „Și avem
cuvântul prorociei făcut și mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte”
(2 Petru 1,19).1

1. C. M. Maxwell, God Cares, p. 34,46.

114 DANIEL
CEI TREI ANI AI EDUCAŢIEI LUI DANIEL – Daniel 1,5.18

August Ianuarie Ianuarie Ianuarie Ianuarie

606 60 5 15 60 5 60 4 60 4 60 3 60 3 60 2 60 2 60 1

primãvara primãvara primãvara primãvara primãvara

Moartea lui
Domnia lui Nebucadneþar
Nabopolasar

Anul suirii Al doilea Al treilea

Primul an
pe tron an an

1 2 3 4

VISUL LUI NEBUCADNEŢAR ȘI INTERPRETAREA LUI – Daniel 2,31-45

Aurul Imperiul Babilonian 605 în.Hr. - 538(9) în.Hr.

Argintul Imperiul Medo-persan 538 în.Hr. - 331 în.Hr.

Arama- Imperiul 331 în.Hr. - 168/(146)

bronzul Greco-macedonean în.Hr.

Fierul Imperiul Roman 168/(146) în.Hr. - 351 d.Hr.

Divizarea Imperiului Roman

Fierul - lutul 351 d.Hr. - 476 d.Hr.
Stabilirea celor zece regate

Piatra care a
Împãrãþia lui Dumnezeu curând
distrus chipul
 CAPITOLUL 2 115

Bibliografie
- C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 766-777
- The Interpreter’s Bible, vol. 6, pag. 374-391
- Clark’s Commentary, vol. 4, pag. 34-46
- C.M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 34-46
- R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 41-61
- J. Montgomery, A Critical and Exegetical Commentary of the Book of Daniel,
pag. 139-192
- E. J. Young, The Prophecy of Daniel, A Commentary, pag. 55-82
- S. N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 28-38.
- J. G. Baldwin, Daniel, pag. 85-98
- U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 29-69
- D. Ford, Daniel, pag. 84-101
- Keil-Delitzsch, Commentary on the Old Testament, vol. 9, pag. 84-114
- E.G. White: v. 1,2: FE/410; v. 1-4: PK/491; v. 1-5: SL/34; v. 1-49: FE/410-
413; PK/491-502; 7T/151; v. 4-12: FE/410; v. 5-11; P.K./492; v. 12: S.L./34;
v. 12-18: P.K./493; v. 13-19; F.E./374; v. 16-18: FE/411; v. 16-19: SL/35;
v. 19-26: PK/494; v. 20-22: FE/411; v. 20-28: FE/374; v. 21: Ed/175; v. 22:
MH/433: 8T/282; v. 24-30: AA/13; 6T/227; v. 27.28: SL/36; v. 27-36: PK/
497; v. 29: FE/411; v. 37: PK/514; v. 31-44: 7T/161; v. 37.43: PK/498,548;
v. 38: D/175; PK/504; v. 42-43: 1T/361; v. 44: DA/34; 1T/360; v.44-45: PK/
503; v. 44-49: P.K./499; v. 46-49: F.E./412; v.47: Ed./56; P.K. 503,513; SL/
36; 6T/220
 CAPITOLUL 3

INTRODUCERE
La încheierea capitolului 2 ni s-a spus că Daniel a rămas ca prim
sfetnic la curtea lui Nebucadneţar, iar ceilalţi trei tovarăși ai săi,
Șadrac, Meșac și Abed-Nego, au fost numiţi conducători ai provinciei
Babilonului. Ei au avut destule ocazii ca să-L facă cunoscut acestui
neam păgân pe adevăratul și viul Dumnezeu. Anii au trecut, iar mo-
narhul acestui imperiu a pierdut spiritul cel bun al adevăratului
închinător, iar mândria a început să pună stăpânire pe el. Deși cu
mintea Îl recunoștea pe Dumnezeul lui Daniel, în inima sa era încă
păgân.
Scopul și solia acestui capitol sunt clare. De la început până la
sfârșit, se pronunţă împotriva închinării idolatre, militând pentru
păzirea poruncii divine care spune categoric: „Să nu ai alţi dumnezei
afară de Mine”, punând această poruncă în fruntea Decalogului.
În antichitate, așa cum atestă cercetările arheologice, au existat
coloși asemenea celui prezentat în Daniel 3. Herodot consemnează
că în Babilonul timpului său (anul 183 î.Hr), era o mare statuie
de aur a lui Zeus așezată într-un templu și, de asemenea, în
preajma aceluiași templu exista o altă statuie de aproximativ cinci
metri și jumătate înălţime, poleită toată cu aur. Herodot prezintă
detalii interesante în legătură cu aceste statui pe timpul lui Dariu
și Xerxe. Diodorus Siculus ne vorbește despre trei chipuri de aur
așezate pe vârful templului lui Bel, dedicate lui Zeus, Hera și
Rhea, prima fiind de aproximativ optsprezece metri înălţime,
cântărind cam o mie de talanţi babilonieni. Renumitul colos din
Rodos era înalt de aproximativ treizeci și unu de metri și jumătate,
ca să nu mai vorbim de nu mai puţin renumitele sculpturi mari și
mici ale lumii greco-romane.
O tăbliţă de lut, tradusă și publicată în 1956, spune că o serioasă răscoală
a izbucnit în armata lui Nebucadneţar în luna decembrie a anului 594, în cel
118 DANIEL
de-al zecelea an al domniei sale. Nebucadneţar a zdrobit în mod sângeros
această răscoală și tăbliţa spune că „a ucis mulţi din propria sa armată. Cu
propria sa mână, el a prins pe vrăjmașii săi”. Poate că hotărârea lui de a
strânge la un loc oficialităţile imperiului la inaugurarea statuii sale a fost
determinată de această revoltă.1
Oamenii de știinţă babilonieni au dat numere religioase mistice
zeilor lor. Zeul principal al clasicului lor trio era ANU. El avea
numărul 60, cifra de bază a sistemului lor sexagesimal. Nebucadneţar
a hotărât ca acel chip de aur să aibă 30 metri înălţime (60 de coţi;
1 cot = 0,45/0,50m). Ordinele au fost date, chipul a fost înălţat,
oficialităţile și poporul adunaţi, banchetele și armata pregătite,
cuptorul aprins și cei trei demnitari evrei prezenţi.
Cele cuprinse în acest capitol ne atrag atenţia asupra faptului că
astfel de evenimente la scară mondială se vor desfășura în timpul ce
ne stă înainte, la încheierea Planului de Mântuire. Cele petrecute pe
câmpia Dura constituie prima încercare raportată de a impune, sub
pedeapsa legii, o închinare idolatră. De asemenea, este prima adunare
ecumenică, ce trebuia să se închine cultului… împăratului. De atunci
acest lucru a fost repetat, atingând apogeul în Evul Mediu. Dar cele
mai teribile și mai drastice persecuţii religioase sunt încă în viitor.
Apocalipsa 13,11-18 folosește elemente ale acestui capitol 3, pentru a
înfăţișa o universală punere la probă, care va constituie punctul culminant al
istoriei. Întreaga lume va adopta un sistem apostat numit Babilon, biserica și
statul se vor uni pentru a le impune tuturor o închinare idolatră, iar, pentru cei
ce nu se vor supune, pedeapsa va fi moartea. Poruncile lui Dumnezeu vor
deveni încă o dată piatra de încercare într-un timp în care acea închinare ido-
latră, adusă creaturii, închinare pe care cei trei tineri au refuzat s-o aducă, va
caracteriza mulţimile pământului. Însemnătatea profundă a capitolului 3
din cartea lui Daniel, atunci când îl citim în lumina capitolului 13 din Apoca-
lipsa, este aceea că întreg pământul va deveni o golgotă, demonstrând astfel
adâncimea binelui și răului într-o așa măsură, încât Dumnezeu va putea să
tragă la timp cortina. Este important – la momentul acesta – să vedem
legătura dintre acest capitol și capitolele înrudite cu unul dintre subiectele
principale ale cărţii. Când Domnul Hristos a vorbit despre „urâciunea pustiirii”,
despre care a vorbit profetul Daniel, n-a făcut o referire fără rost, ci mai
1. C. M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 47.
 CAPITOLUL 3 119
degrabă S-a legat de o subliniere principală a profeţiei din Babilon. Uneori
iudeii numeau cartea lui Daniel „urâciunea pustiirii”, în același sens în care
numeau cartea Genesei BERESHITH (La început). Toate descoperirile date
văzătorului culminează cu o referire la „urâciunea pustiirii”. Iudeii credeau că
expresia se aplică la antihrist și au văzut în cornul cel mic din capitolele 7 și 8
pustiitorul din capitolul 9 și împăratul cel încăpăţânat din capitolul 11 ca
referindu-se la ultimul și cel mai satanic împotrivitor al Împărăţiei lui Mesia.
Comentatorii au văzut o legătură între capitolele 2 și 3 și ceea ce este înfăţișat
mai târziu în viziunile lui Daniel. Prezentul capitol este deci de o deosebită
importanţă, pentru că prezintă în mod didactic tema ce va fi ulterior reluată
și dezvoltată – fuga sau abţinerea de la o închinare idolatră, care este contrară
poruncilor lui Dumnezeu; deși primejdia sau consecinţa poate fi moartea,
fugi de închinarea idolatră.1
De fapt, acesta este o problemă asupra căreia trebuie să decidem
zilnic. Noi suntem chemaţi să ne pronunţăm mereu asupra acestei
probleme. Ne închinăm viului Dumnezeu sau celui rău. Hotărârea
noastră n-ar trebui luată în umbra sau de teamă cuptorului, ci fiind
conștienţi de consecinţe, fără ca acestea să aibă un cuvânt de spus în
luarea deciziei. S-ar putea ca Dumnezeu să îngăduie să fim aruncaţi
în cuptorul de foc, dar numai pentru a ne arde legăturile robiei.
Cerul este acolo unde se află prezenţa Domnului Hristos. Și dacă El
este în cuptorul aprins, atunci merită să pășim în acesta pentru a ne
întâlni cu Mântuitorul nostru.
Experienţa din câmpia Dura exemplifică acele adevăruri pe care
le găsim în experienţa creștină; a fi, a exista, deci, înseamnă a acţiona,
a participa, iar calitatea existenţei se dă pe faţă în îndrăzneala de a
alege ceea ce este bine în ciuda ameninţării cu anihilarea.2

1. Desmond Ford, Daniel, pag. 102-103.

2. Idem.
120 DANIEL

DANIEL 3 - CEI TREI TOVARĂȘI AI LUI DANIEL ÎN CUPTORUL APRINS

Versetul 1 „Nebucadneţar a făcut un chip de aur, înalt de șaizeci de
coţi și lat de șase coţi. L-a ridicat în valea Dura, în ţinutul
Babilonului.”
Nu se cunoaște data precisă când Nebucadneţar a poruncit să se
înalţe acest chip. Septuaginta și traducerea lui Theodoţiu datează
evenimentul în cel de-al optsprezecelea an al domniei lui Nebucadne-
ţar. Alţii însă sugerează anii 594-593 î.Hr. Unii comentatori au emis
ideea că această sărbătoare a fost determinată de cucerirea Ierusalimu-
lui. Dar orașul a fost cucerit în cel de-al nouăsprezecelea an al lui
Nebucadneţar (2 Regi 25,8-10). Clark, în comentariul său1, susţine
că acest eveniment a avut loc după boala (nebunia) lui Nebucadneţar.
Așa cum am amintit, data precisă nu se cunoaște, dar un lucru rămâne
sigur, că evenimentul s-a petrecut după cele relatate în capitolul 2.
Cei care consideră anii 594-593 ca fiind o dată probabilă argumentează
astfel: data coincide cu cel de-al patrulea an al lui Zedechia, când
acesta face o vizită la Babilon (Ier. 51,59). Este deci posibil ca această
călătorie să fi fost determinată de porunca lui Nebucadneţar, ca toţi
oficialii și vasalii să fie prezenţi cu această ocazie la Babilon. Zedechia,
un om slab și stricat, n-a avut scrupule atunci când s-a văzut în faţa
poruncii împăratului, ceea ce n-a fost cazul cu Șadrac, Meșac și Abed-
Nego. Dar și această datare este o probabilitate și nu o certitudine.
De ce Daniel n-a fost prezent? Nu se știe. Poate că a fost bolnav,
poate că împăratul, dorind să-l îndepărteze pentru a nu-l obliga să se
conformeze poruncii sale, l-a trimis în misiune. Împăratul știa că
Daniel, tălmăcindu-i visul, i-a spus categoric: „Tu ești capul de aur”.
Acum, el a făcut tot chipul de aur și probabil nu se simţea bine în
compania lui Daniel.
Valea Dura n-a fost încă identificată cu precizie. Numele ei însă
(Akk. Dûru), însemna un loc înconjurat cu ziduri și este un nume
obișnuit în nomenclatura mesopotamiană. Tăbliţele de lut (1VR/
38,9-11/b) menţionează trei localităţi cu acest nume în Babilon și
mai multe localităţi au în componenţa numelui lor cuvântul „Dûr”.
1. Adam Clark, Commentary, vol.VI, pag.576.
 CAPITOLUL 3 121
Arheologul Oppert a identificat numele locului pe râul Dûra, nu
departe de Tulûl Dûra. Râul se varsă în Eufrat cam la 6 mile sud de
Babilon, iar la 12 mile sud-est de Hillah se află colinele Tulûl Dûra.
Una dintre aceste coline, cunoscută sub numele de El-Mokattat,
constă dintr-o structură pătrată de cărămidă, înaltă de 6 metri, cu
baza de 14 metri, care, după părerea lui Oppert, ar putea fi piedes-
talul statuii ridicate de Nebucadneţar. Celelalte două localităţi cu
numele de Dura sunt amintite în izvoarele clasice. Polybios, de
exemplu amintește o „Dura” la gura de vărsare a râului Chaboras în
Eufrat, nu departe de Carchemis. Dar acesta nu poate fi cuprinsă în
ţinutul Babilonului (Polybios, V, 48; Ammian. Marc. 23,5.8; 24,1.5).
Cealaltă este menţionată dincolo de Tigru, nu departe de Apolonia,
amintită tot de Polybios (v. 52; Amm. Marc 25,6.9). Dar și aceasta
este prea departe.1 Oppert se pare că a sugerat cea mai aproximativă
localitate.
Nesatisfăcut numai cu capul de aur, Nebucadneţar a poruncit să
se înalţe un chip completamente de aur. Desigur, un chip poleit cu
aur. La dimensiunea lui, de aproximativ 30 de metri înălţime și 3
metri lăţime, ar fi avut, după comentatorul Clark, 4.131.430 kg de
aur, ceea ce era prea mult, chiar pentru Nebucadneţar. De fapt, erau
un postament și un obelisc cu chip de om, probabil din lemn și poleit
cu aur, așa cum s-a procedat și la sanctuarul din pustie. Cu toate
acestea, în templele Babilonului și în alte temple ale timpului au fost
ridicate statui de aur masiv. Deci Nebucadneţar avea de unde să se
inspire.
Proporţia prezentată aici, în versetul 1, arată faptul că ceea ce
este numit aici chip include și piedestalul pe care era așezată statuia.
Mintea orientalului este deschisă simbolismului și parabolelor.
Numărul 6 avea o mare însemnătate nu numai pentru iudei, ci și
pentru alte popoare antice, cum ar fi egiptenii. În Apocalipsa, de
exemplu, se prezintă avertizarea împotriva închinării înaintea fiarei,
împotriva adorării fiarei și chipului ei. Numărul „fiarei” este amintit
în Apocalipsa ca fiind 666, o întreită răutate, ceea ce denotă completa
apostazie din zilele de pe urmă.
1. C. F. Keil și F. Delitzsch, Commentary on the Old Testament, pag. 118-119; J. A.
Montgomery, Commentary on the Book of Daniel, pag. 196-197.
122 DANIEL
Sistemul sexagesimal (un sistem bazat pe numărul 60) era folosit
în Babilon, așa cum este atestat de izvoare cuneiforme. Era, de fapt,
o invenţie babiloniană. Acest sistem avea unele avantaje faţă de
sistemul decimal. De exemplu, 60 este divizibil cu 12 factori, pe când
100 este divizibil cu 9 factori. Sistemul este încă folosit pentru unele
măsurători, cum ar fi secundele, minutele și orele. Era deci numai
normal ca babilonienii să ridice acest monument după sistemul
sexagesimal. Menţionarea acestui detaliu dă un colorit de autenticitate
babiloniană redării acestei întâmplări.
După o veche tradiţie, care circulă în mod curent printre locuitorii
Irakului de azi, evenimentul descris în capitolul 3 s-a petrecut la
Kirkuk, centru petrolier al Irakului. Tradiţia își are poate originea în
faptul că gazul din adâncuri scăpa prin crăpăturile pământului și ardea
în multe locuri din această parte a ţării. De asemenea, poate și pentru
faptul că acolo s-au găsit zăcăminte mari de petrol și asfalt. Dar tradiţia
este tradiţie și nimic mai mult. Dura este undeva în regiunea Babi-
lonului, așa cum am arătat mai sus.
Versetele 2-3
Vers. 2 „Împăratul Nebucadneţar a poruncit să cheme pe
dregători, pe îngrijitori și pe cârmuitori, pe judecătorii cei
mari, pe vistiernici, pe legiuitori, pe judecători și pe toate
căpeteniile ţinuturilor, ca să vină la sfinţirea chipului pe
care-l înălţase împăratul Nebucadneţar.
Vers. 3 Atunci dregătorii, îngrijitorii și cârmuitorii, judecătorii cei
mari, vistiernicii, legiuitorii, judecătorii și toate că-peteniile
ţinuturilor s-au strâns la sfinţirea chipului pe care-l înălţase
împăratul Nebucadneţar. S-au așezat înaintea chipului
pe care-l înălţase Nebucadneţar.”
Întâlnirea acesta a fost foarte bine regizată și pusă la punct până
în detalii pentru a avea un profund efect psihologic asupra mai marilor
Babilonului, o veritabilă întâlnire ecumenică. Foarte puţini sunt astăzi
aceia care sunt mișcaţi de „un susur blând și liniștit”. Cei care nu au
practica meditaţiei, a introspecţiei, își formează convingerile după
curentul maselor și după obiceiuri populare. Procedeul este vechi și
totuși nou. În recenta istorie a Ghanei, președintele ei a îngăduit ca o
 CAPITOLUL 3 123
statuie a sa, puţin mai mare decât mărimea naturală, să fie așezată
înaintea Parlamentului din Accra. El nu putea tolera o lipsă a unităţii
în Ghana pe care o modelase și pe care o conducea și domina prin
personalitatea sa. Pe statuie era scris: „Căutaţi mai întâi politica statu-
lui, și toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra”. Statuia, care
iscase probleme și controverse de la ridicarea ei, a fost dată jos în
1966, la schimbarea, fără vărsare de sânge, a guvernului și conducerii.
Diferiţi termeni folosiţi aici pentru a descrie oficialităţile prezente
cu acea ocazie, vin din aramaică și sunt preluate de perși. Dregător
(prinţ sau satrap) este transliterarea unui cuvânt din limba greacă, care,
la rându-i, este de origine aramaică (ACHASHDARPAN). Tăbliţele
cuneiforme descoperite atestă faptul că expresia „satarpanu” era
folosită de pe timpul lui Sargon II (722-705 î.Hr.). Se sugerează în
prezent ideea că expresia este de origine huriană. Perșii au luat expresia
din vest și folosirea ei nu ridică probleme.1
Îngrijitori (guvernanţi, prefecţi) – în aramaică SEGAN – și
cârmuitori (căpitani sau guvernatori), în aramaică PECHAH, sinonim
cu SIGNIN = guvernatori, expresii semitice de origine asiriană,
folosite des în Vechiul Testament, în mod deosebit în perioada exilică
și post-exilică.2
Judecător sau consilier, expresie de origine persană (perioada
persană mijlocie) e unică în considerabila literatură aramaică a lui
Daniel. Faptul că expresia nu este atestată în texte timpurii nu
înseamnă că n-a existat înainte de perioada persană, pentru că orice
nouă descoperire a unei inscripţii dă la iveală expresii care nu erau
cunoscute până atunci și care existau de mult în uz.
Celelalte expresii, judecător (dethabar) se află în documente
cuneiforme sub forma DATABARI; căpetenie (șerif sau magistrat)
– în aramaică, TIPHTAY. Expresia se afla sub forma aceasta și cu
aceeași însemnătate în papirusul din Elefantine.3 Am redat cele de
mai sus pentru a avea o idee despre originea acestor titluri sociale, pe
care critica le-a considerat până nu demult ca argumente pentru
datarea cărţii lui Daniel în secolul II î.Hr.

1. C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 781.

2. G. Baldwin, Daniel, pag. 101.
3. C.B.A.Z.Ș., vol. 3, pag. 79-83.
124 DANIEL
Repetarea acestor titluri este specifică retoricii semitice, ca și
repetarea numelor instrumentelor muzicale (vers. 5.7.10.15). Această
repetare n-o găsim în Septuaginta, probabil nu corespundea cu gustul
clasic. Traducerea greacă de mai târziu (a lui Theodoţiu) o păstrează,
având importanţa ei retorică și satirică, dacă dorim.
Versetele 4-7
Vers. 4 „Iar un crainic a strigat cu glas tare: ’Iată ce vi se porun-
cește, popoare, neamuri, oameni de toate limbile!
Vers. 5 În clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei,
alăutei, psaltirii, cimpoiului și a tot felul de instrumente
de muzică să vă aruncaţi cu faţa la pământ și să vă
închinaţi chipului de aur pe care l-a înălţat împăratul
Nebucadneţar.
Vers. 6 Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ și nu se va
închina va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul
unui cuptor aprins.
Vers. 7 De aceea, în clipa când au auzit toate popoarele sunetul
trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului
și a tot felul de instrumente de muzică, toate popoarele,
neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu faţa
la pământ și s-au închinat chipului de aur pe care-l
înălţase împăratul Nebucadneţar.”
Ceea ce se impune aici atenţiei cercetătorului este legătura strânsă
dintre închinare, adorare și autoritatea de stat. Unirea dintre biserică
și stat a caracterizat majoritatea popoarelor antice, separarea acestora
fiind o concepţie modernă. În faţa lor, toţi locuitorii imperiului
trebuiau să se supună: popoare, naţiuni, oameni.
În ceea ce privește numele instrumentelor muzicale, reţinem că
două erau de origine semitică (trâmbiţa, cavalul), trei, probabil, de
origine greacă și unul (cimpoiul) de origine nesigură. Prezenţa
expresiilor de origine greacă nu poate fi un argument pentru o datare
mai târzie a cărţii lui Daniel. Ideea că Grecia și cultura elenistă erau
puţin cunoscute până la Alexandru cel Mare este adânc fixată în
minţile multora. Dar comercianţii greci și mercenarii greci erau foarte
 CAPITOLUL 3 125
cunoscuţi și familiari în Egipt și Asia de Vest, începând de prin secolul
al VII-lea î.Hr. și chiar mai devreme. La începutul secolului al VI-lea
î.Hr. coastele Siriei și Palestinei erau pline de comptuare grecești,
multe dintre ele fiind descoperite în ultimii ani. Aflăm din textele
cuneiforme de pe timpul lui Nebucadneţar că ionienii și lidienii erau
printre străinii folosiţi la proiectele de construcţii ale imperiului.
Probabil că acești tâmplari, dulgheri și artizani au introdus în Babilon
instrumente muzicale necunoscute acolo. Nu este de mirare că
primirea acestor instrumente de către babilonieni s-a făcut reţinând
și numele original al acestora.
Refuzul de a se închina înaintea chipului, având în vedere că acesta
era ridicat de împărat pentru slava sa, avea să fie considerat ca trădare și
pedepsit ca atare. Dintre toţi cei prezenţi acolo din tot imperiul, numai
pentru iudei lucrul acesta venea în conflict cu porunca expresă a lui
Dumnezeu. S-ar părea că Nebucadneţar era conștient de lucrul acesta,
și de aceea l-a trimis pe Daniel într-o călătorie în probleme de stat, pentru
a nu fi prezent la Dura, căci prezenţa lui ar fi constituit o mustrare tă-
cută pentru împărat, deși Nebucadneţar, din legătura lui cu Daniel, trebuia
să știe că refuzul iudeilor de a se închina înaintea chipului n-avea nimic
comun cu trădarea, ci cu ascultarea de viul și atotputernicul Dumnezeu.
Acest capitol este o cheie pentru viziunile profetice ce se cuprind în a doua
jumătate a cărţii. Ceea ce iudeii știau că este „urâciunea pustiirii” creștinii
numeau antihrist și, în repetate rânduri în Noul Testament, profeţiile din
Daniel cu referire la primul sunt aplicate celui de-al doilea. Cornul cel mic din
capitolele 7 și 8, ca și împăratul din capitolul 11,36, sunt simbolizaţi prin
împăraţii idolatri și persecutori, arătaţi în capitolele istorice ale acestei cărţi.
Nebucadneţar, ca și Belșaţar și Dariu, a fost considerat antihrist.1
Atracţia babilonienilor pentru muzică este atestată de Isaia 14,11;
Psalmul 137,3.
Versetele 8-12
Vers. 8 „Cu prilejul acesta, și în aceeași vreme, niște haldei s-au
apropiat și au pârât pe iudei.

1. Desmond Ford, Daniel, pag. 106.

126 DANIEL
Vers. 9 Ei au luat cuvântul și au zis împăratului Nebucadneţar:
’Să trăiești veșnic împărate!
Vers. 10 Ai dat o poruncă, după care toţi cei ce vor auzi sunetul
trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului
și a tot felul de instrumente de muzică, vor trebui să se
arunce cu faţa la pământ și să se închine chipului de aur;
Vers. 11 și după care, oricine nu se va arunca cu faţa la pământ
și nu se va închina, va fi aruncat în mijlocul unui cuptor
aprins.
Vers. 12 Dar sunt niște iudei, cărora le-ai dat în grijă treburile
ţinutului Babilonului, și anume Șadrac, Meșac și Abed-
Nego, oameni care nu ţin seama deloc de tine, împărate.
Ei nu slujesc dumnezeilor tăi, și nu se închină chipului
de aur pe care l-ai înălţat tu!’”
Nu patriotismul i-a determinat să facă acest gest pe acești haldei
(învăţaţi), pe care Daniel și tovarășii săi („acești iudei”) i-au scăpat de
mânia împăratului, ci vanitatea și gelozia. Inima nesfinţită vede o
ameninţare pentru sine în orice om. De obicei, acordăm credit și valoare
oamenilor după modul în care aceștia promovează interesele noastre
sau le ameninţă. Omul firesc se teme și urăște ce este altfel decât el.
Ignoranţa și egoismul dau loc la situaţii penibile și neplăcute. Indirect,
acești haldei îl acuzau și pe împărat pentru faptul că a pus în fruntea
treburilor Babilonului astfel de oameni.
Interesantă este ideea fr. Haskell, care prezintă astfel raţionamen-
tul lui Nebucadneţar:
Se poate, gândea împăratul, ca Șadrac, Meșac și Abed-Nego să nu asculte
de porunca mea, atâta timp cât chipul pe care l-am făcut este asemenea
aceluia pe care Dumnezeul lor mi l-a arătat în vis? Este oare posibil ca acești
bărbaţi pe care i-am ridicat din poziţia de sclavi la o poziţie de răspundere, să
nu asculte de porunca mea?
Universul întreg privea cu interes ca să vadă atitudinea acestor bărbaţi.
Controversa nu era, de fapt, între om și Satana, ci între Satana și Hristos. Ei
erau chemaţi să ia atitudine fie de partea lui Dumnezeu, fie de partea lui
Satana. Ce valoare mai poate avea o religie care admite compromisul? Dar
 CAPITOLUL 3 127
acești iudei au învăţat din istoria poporului lor că neascultarea n-a adus
decât dezonoare, dezastru și ruină. Și ei s-au hotărât să asculte de Dumnezeu.1

Versetele 13-18
Vers. 13 „Atunci Nebucadneţar, mâniat și plin de urgie, a dat
poruncă să aducă pe Șadrac Meșac și Abed-Nego. Și
oamenii aceștia au fost aduși îndată înaintea împăratului.
Vers. 14 Nebucadneţar a luat cuvântul și le-a zis: ’Înadins oare,
Șadrac, Meșac și Abed-Nego, nu slujiţi voi dumnezeilor
mei și nu vă închinaţi chipului de aur pe care l-am înălţat?
Vers. 15 Acum fiţi gata, și în clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei,
cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului și a tot
felul de instrumente, să vă aruncaţi cu faţa la pământ și
să vă închinaţi chipului pe care l-am făcut; dacă nu vă
veţi închina lui, veţi fi aruncaţi pe dată în mijlocul unui
cuptor aprins! Și care este dumnezeul acela care vă va
scăpa din mâna mea?’
Vers. 16 Șadrac, Meșac și Abed-Nego au răspuns împăratului
Nebucadneţar: ’Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la
cele de mai sus.
Vers. 17 Iată, Dumnezeul nostru, Căruia Îi slujim, poate să ne
scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta,
împărate.
Vers. 18 Și chiar dacă nu ne va scoate, să știi împărate, că nu
vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina
chipului de aur pe care l-ai înălţat’.”
Nebucadneţar se afla într-o situaţie foarte incomodă. El era acela
care nu cu mult timp în urmă declarase public: „Cu adevărat,
Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraţilor”
(Dan. 2,47). De aceea, nu avea nici un motiv să-i acuze acum pe
acești trei demnitari iudei de faptul că… se închină viului și
adevăratului Dumnezeu.
1. S. N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 42.
128 DANIEL
Deoarece cunoștea și aprecia religia acestor bărbaţi, împăratul
nu le putea cere acum să renunţe la închinarea la Dumnezeul părinţilor
lor, ci le cerea doar să recunoască faptul că Babilonul era cel mai
mare prin adorarea simbolului Imperiului Babilonian. De aceea, el
le-a oferit o nouă șansă. Dar nu aveau nevoie să se gândească. „Nu ne
vom apăra în această problemă, căci Dumnezeul nostru căruia Îi slujim
ne poate salva” (vers. 16 – Berkeley). Ei erau convinși că Dumnezeu
îi va salva fie de la moarte, fie din moarte. Cu mai bine de o sută de
ani înainte, profetul Isaia spusese: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi
cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde,
și flacăra nu te va aprinde” (Is. 43,2).
Cei trei demnitari iudei au rămas smeriţi la porunca lui Dumnezeu
și au lăsat consecinţele în seama lui Dumnezeu. În mânia sa,
Nebucadneţar a aruncat provocarea la adresa lui Dumnezeu rostind cu
nechibzuinţă: „Care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna
mea?”
Cei trei bărbaţi care nu s-au plecat, n-au cedat și n-au ars, n-au fost
niciodată uitaţi de oameni… numele lor s-au păstrat. Dar cine cunoaște
numele acuzatorilor lor? S-au păstrat numele lui Nebucadneţar și acelea ale
lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Calea supunerii, și deci călcarea voinţei și
poruncii lui Dumnezeu, este calea mediocrităţii, iar preţul adevăratei glorii
este independenţa spiritului și credincioșia faţă de Cel Prea Înalt.1
Șadrac, Meșac și Abed-Nego s-au supus cerinţelor împăratului atât
cât le-a permis conștiinţa lor luminată de Duhul lui Dumnezeu. La
chemarea împăratului, s-au dus în valea Dura. Dar acolo unde cerinţele
împăratului veneau în conflict cu cerinţele „Domnului împăraţilor și
Dumnezeului dumnezeilor” ei au rămas de partea lui Dumnezeu fără
ca în calculul lor să intre și consecinţele. Domnul Hristos statua acest
adevăr atunci când stabilea un criteriu al priorităţilor: Daţi dar lui
Dumnezeu cele se sunt ale lui Dumnezeu, iar Cezarilor cele ce li se
cuvin (Mat. 22,21). În ceea ce privește atitudinea noastră, apostolul
Petru a subliniat cel mai bine acest gând atunci când spunea: „Judecaţi
voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult
de voi decât de Dumnezeu” (Fapte 4,19).

1. D. Ford, Daniel, pag. 106.

 CAPITOLUL 3 129
Numai aceia care sunt pregătiţi să moară pentru convingerile lor pot
modela cum se cuvine viaţa lor și viaţa altora.1

Versetele 19-25
Vers. 19 „La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s-a umplut de
mânie și și-a schimbat faţa, întorcându-și privirile
împotriva lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego. A luat din
nou cuvântul și a poruncit să se încălzească de șapte ori
mai mult cuptorul, de cum se cădea să-l încălzească.
Vers. 20 Apoi a poruncit unora dintre cei mai voinici ostași din
oștirea lui să lege pe Șadrac, Meșac și Abed-Nego, și
să-i arunce în cuptorul aprins.
Vers. 21 Oamenii aceștia au fost legaţi cu ismenele, cămășile,
mantalele și celelalte haine ale lor și aruncaţi în mijlocul
cuptorului aprins.
Vers. 22 Fiindcă porunca împăratului era aspră și cuptorul era
neobișnuit de încălzit, flacăra a ucis pe toţi oamenii care
aruncaseră în el pe Șadrac, Meșac și Abed-Nego.
Vers. 23 Dar acești trei oameni: Șadrac Meșac și Abed-Nego au
căzut legaţi în mijlocul cuptorului aprins.
Vers. 24 Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat și s-a
sculat repede, a luat cuvântul și a zis sfetnicilor săi: ’N-
am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?’ Ei
au răspuns împăratului: ’Negreștit, împărate!’
Vers. 25 El a luat iarăși cuvântul și a zis: ’Ei bine, eu văd patru
oameni umblând slobozi în mijlocul focului și nevătă-
maţi; și chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui
fiu de dumnezei’.”
In apocrife, ni se dau detalii mai deosebite:
Dar îngerul Domnului a coborât în cuptor pentru a fi alături de Azaria și
tovarășii săi și a scos flăcările afară din cuptor, făcând ca în mijlocul cuptorului

1. Idem, pag. 107.

130 DANIEL
să fie un vând umed, așa că focul nu i-a atins, nu i-a rănit și nici nu le-a cauzat
vreun rău.1
Încălzirea de șapte ori mai mult a cuptorului n-a fost poruncită
pentru a mări chinurile celor condamnaţi a fi aruncaţi în el. Unii
(Montgomery) spun că „cifra șapte era o reminiscenţă în mintea lui
Nebucadneţar de pe tabla înmulţirii”. Împăratul însă dorea să
împiedice orice încercare de intervenţie din partea cuiva. Serva
Domnului spune referitor la acest lucru:
Când împăratul a văzut că cerinţa voinţei lui nu este primită ca fiind
voinţa lui Dumnezeu, „s-a umplut de mânie și-a schimbat faţa, întorcându-și
privirile împotriva” acestor oameni. Caracteristicile satanice au făcut ca
înfăţișarea lui să apară ca a unui demon; și, cu toată asprimea cu care putea
porunci, a dispus ca cuptorul să fie încălzit de șapte ori mai mult decât de
obicei și ca cei mai puternici ostași să-i lege pe tineri și să-i arunce în cuptor. El
simţea că era nevoie de o putere mai mare decât de obicei pentru a-i trata pe
acești nobili bărbaţi. Era puternic stăpânit de gândul că ceva neobișnuit le va
lua apărarea, și acestor ostași puternici li s-a poruncit să se ocupe de ei.2
După versetul 23 al traducerii Septuagintei și Theodoţiu, urmează
o adăugire apocrifă de 68 de versuri, numită „Cântul celor trei copii
sfinţi”. Cântecul constă din trei părţi:
1. Rugăciunea lui Azaria, ce cuprinde atât mărturisire, cât și rugă-
ciune.
2. O proză, în care sunt descrise gradul de încălzire, temperatura
focului și coborârea îngerului Domnului pentru a stinge dogoarea
focului.
3. Binecuvântarea celor trei.
Deși apocrifa este considerată de Jerome ca fiind un fals, ea a
pătruns în Biblia catolică, fiind considerată canonică. Se crede că a
fost scrisă cam pe la anul 100 î.Hr.3
„Fiu de dumnezei” – Comentatorii din diferite epoci și școli teologice
au interpretat în mod diferit această expresie. Teologii evrei au
identificat în acest „fiu de dumnezei” persoana unui înger. Acest lucru
1. Song of the Three Young Men, 26, 27; citat de D. Ford, Daniel, pag. 108.
2. E.G. White, ST/6 mai, 1897.
3. C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 784.
 CAPITOLUL 3 131
se reflectă în Septuaginta, care redă expresia prin „asemenea unui
înger al lui Dumnezeu”. Versetul 28 identifică pe acest „fiu de dumnezei”
cu un înger, deci cu o fiinţă supranaturală, o fiinţă divină. Părerea
interpreţilor bisericii primare (Hipolit, Crisostom) era că această a
patra persoană era una dintre Persoanele Dumnezeirii, deși, așa cum
spune Jerome, împăratul nu merita să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu.
Acesta era prezent pentru binele și scăparea celor trei tineri. Când
copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să treacă prin apele încercării, Cel
care a făgăduit să fie prezent, este cu ei (Is. 43,1-3).
În legătură cu aceasta, serva Domnului precizează:
Dar Domnul n-a uitat pe ai Săi. Când martorii Săi au fost aruncaţi în
cuptorul încins, Mântuitorul li S-a descoperit în persoană și împreună au mers
în mijlocul flăcărilor. În prezenţa Domnului căldurii și frigului, flăcările și-au
pierdut puterea de a consuma… De unde a știut împăratul păgân cum arată
Fiul lui Dumnezeu? Captivii evrei, ocupând funcţii de răspundere în Babilon,
au reprezentat înaintea lui adevărul, în viaţa și caracterul lor. Când au fost
întrebaţi în legătură cu raţiunea credinţe lor, fără nici un fel de ezitare, ei au
vorbit despre aceasta. Clar și în mod simplu, ei au prezentat principiile neprihănirii,
învăţându-i astfel pe cei din jur despre Dumnezeul căruia I se închinau. Au
vorbit despre Hristos, Răscumpărătorul ce va veni; și, în înfăţișarea Celui de-al
patrulea din mijlocul focului, împăratul a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.1
Expresia aramaică ELAHIN – „zei”, este la plural (sing. – ELAH
– „zeu”). În multe locuri, ELAHIN se referă la zei păgâni (cap.
2,11.47; 5,4.23). Sunt totuși pasaje, în afară de acesta în discuţie, în
care ELAHIN poate fi interpretat ca referindu-se la adevăratul
Dumnezeu (Dan. 5,11.14). Din textele Scripturii se poate vedea că,
în final, Nebucadneţar recunoaște superioritatea Dumnezeului lui
Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Aici împăratul nu se referă la zei, ci la
viul și adevăratul Dumnezeu. De aici se poate concluziona că ambele
traduceri sunt corecte, și anume
Într-un timp în care legea uniformităţii a fost invocată pentru a explica
toate lucrurile, inclusiv omul, trebuie să se spună ceva despre minuni ca acestea.
În primul rând, toate obiecţiunile aduse minunilor se bazează pe legea
uniformităţii, care, la rândul ei, este bazată pe observarea unei infinitezimale

1. E.G. White, PK/508,509.

132 DANIEL
părţi a timpului. Experienţa nu poate niciodată să demonstreze uniformitatea.
Din contră, uniformitatea trebuie să admită mai înainte de orice că totul
poate fi dovedit. În al doilea rând, faptul că prezentul sau viitorul trebuie să fie
totdeauna ca trecutul este numai o presupunere. În al treilea rând, punctul de
vedere al creștinului cu privire la minuni este acela că ele nu sunt un eveniment
împotriva legilor naturii, ci introducerea de către Creator în natură a unor factori
noi, factori care, după introducerea lor, se conformează legilor naturii. Dato-
rită prezenţei factorilor supranaturali ai raţiunii și moralităţii, mai puţine dovezi
ale prezenţei lui Dumnezeu n-ar trebui să constituie o piatră de poticnire.1
Cu privire la posibilitatea ca o minune să se săvârșească cu o asemenea
ocazie ca aceasta, se poate reţine faptul că o mai potrivită ocazie ca acesta
pentru săvârșirea unei minuni cu greu se putea găsi. Într-un moment când
adevărata religie a lumii, când templul din Ierusalim era nimicit și focul de pe
altare fusese stins, iar poporul lui Dumnezeu, exilat într-o ţară îndepărtată,
nimic nu era mai necesar decât ca Dumnezeu să dea poporului Său manifestări
ale prezenţei Sale și unele confirmări izbitoare ale adevărului religiei Sale.2
Poate că necesitatea intervenţiei divine printr-o minune deosebită
era cerută și de faptul că ei, caldeenii, adorau focul și deci se impunea
ca Dumnezeu să intervină atât pentru scăparea credincioșilor Săi
copii, cât și pentru a dovedi inutilitatea adorării lucrurilor create, în
loc de a se închina Creatorului.
Să reţinem adevărul puternic ancorat în Dumnezeu că El este
mai onorat, iar copiii Săi, mai binecuvântaţi mai degrabă prin
eliberarea noastră DIN necazuri, decât prin salvarea noastră DE
necazuri. De aceea, să nu uităm ca în clipa încercării noastre să ne
rugăm totdeauna: „facă-se voia Ta”.
Versetele 26-30
Vers. 26 „Apoi Nebucadneţar s-a apropiat de gura cuptorului
aprins și, luând cuvântul, a zis: ’Șadrac, Meșcac și Abed-
Nego, slujitorii Dumnezeului Celui Preaînalt, ieșiţi afară
și veniţi încoace!’ Și Șadrac, Meșac și Abed-Nego au ieșit
din mijlocul focului.
1. C. S. Lewis, „Miracles”, Trueblood, Philosophy and Religion, pag. 209-218; citat
de D. Ford, Daniel, pag. 108-110.
2. A. Barnes, Notes on the Book of Daniel, pag. 193; citrat de D. Ford, Daniel, pag. 109.
 CAPITOLUL 3 133
Vers. 27 Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii și sfetnicii împăratului
s-au strâns și au văzut că focul nu avusese nici o putere
asupra trupului acestor oameni și nici perii capului lor
nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate, și
nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.
Vers. 28 Nebucadneţar a luat cuvântul și a zis: ’Binecuvântat să
fie Dumnezeul lui Șadrac Meșac și Abed-Nego, care a
trimis pe îngerul Său și a izbăvit pe slujitorii Săi care
s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului și
și-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească și
să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!
Vers. 29 Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din orice
popor, neam sau limbă ar fi, dacă va vorbi de rău pe
Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego va fi făcut
bucăţi și casa lui va fi prefăcută într-un morman de
murdării, pentru că nu este nici un alt dumnezeu, care să
poată izbăvi ca El’.
Vers. 30 După aceea, împăratul a înălţat pe Șadrac, Meșac și
Abed-Nego la mare cinste, în ţinutul Babilonului.”
Împăratul care a ridicat în valea Dura uriașul chip de aur și i-a
strâns pe toţi mai marii imperiului pentru glorificarea numelui și faimei
sale, termină prin a-L binecuvânta pe Dumnezeul lui Șadrac, Meșac
și Abed-Nego… pentru că nu este nici un alt dumnezeu care să poată
izbăvi ca El. Împăratul recunoaște în El pe „Dumnezeul Cel Preaînalt”.
Aceasta desigur nu înseamnă că Nebucadneţar a renunţat cu totul la
idolatrie. Pentru el, Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego nu
era singurul și adevăratul Dumnezeu, ci HO HUPSISTOS THEOS
– zeul cel mai înalt. Nu este de mirare deci, că El decretează că
oricine va vorbi de rău pe Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-
Nego va fi dat morţii (vers. 29). Dacă Dumnezeul celor trei tineri
rămâne „Dumnezeul lor” și nu Dumnezeul împăratului, El este totuși
în mod oficial recunoscut și religia lor devine RELIGIO LICITA,
având dreptul să fie respectată ca atare de toţi locuitorii imperiului.
Acest decret a servit ca un document ce i-a protejat pe iudei și în
134 DANIEL
imperiile ce au urmat celui babilonian. De fapt, acest decret de
tolerare a fost tot ce își doreau evreii la data aceea. Cei trei tineri au
fost apoi înălţaţi în noi dregătorii.
Credincioșia lor faţă de Dumnezeu chiar cu preţul vieţii a scos în
evidenţă calităţile deosebite ale caracterului lor, ceea ce a făcut ca
Nebucadneţar să-i promoveze în noi responsabilităţi în ţinutul
Babilonului. Farrar spune:
Ultima dezvinovăţire și înscăunarea sfinţilor ca stăpânitori ai întregii lumi
sunt prefigurate în eliberarea miraculoasă a celor trei tineri din cuptorul aprins,
în recunoașterea de către împărat a Dumnezeului lor și în promovarea lor în
funcţii de răspundere în problemele Babilonului.1
De aici înainte nu mai auzim nimic despre acești tineri devotaţi și
credincioși bărbaţi de stat. Ei au continuat să slujească viului
Dumnezeu în mijlocul idolatriei babiloniene, fiind martori activi ai
lui Dumnezeu într-un mediu poluat de vicii și necredinţă. Când au
fost puși la probă, n-au știut cu certitudine că Dumnezeu avea să-i
scape din cuptorul aprins, dar au avut destulă credinţă pentru a crede
că El are puterea să facă lucrul acesta, dacă era conform voinţei Sale.
În astfel de situaţii se cere mai multă credinţă pentru a avea ferma
încredinţare că Dumnezeu Își va îndeplini planurile pe căile pe care
le are, decât a ne încrede în propriile noastre căi. Absenţa unei astfel
de credinţe și a încrederii în timpuri de criză au ca rezultat lipsa de
orientare, teama, necazul și activarea a tot ceea ce este rău. Dumnezeu
este totdeauna gata să facă lucruri mari pentru poporul Său atunci
când acesta își pune încrederea în El.
Foarte rar trecem de două ori prin aceeași situaţie. Avraam,
Moise, Ilie, Daniel și alţii au fost foarte aspru încercaţi, chiar cu
preţul vieţii, și totuși fiecare încercare a venit în alt fel. Astăzi, fiecare
are câte o experienţă deosebită, specifică împrejurărilor și caracterului
său. Dumnezeu are de adus la îndeplinire o lucrare în viaţa fiecărui
om. Fiecare act al vieţii, oricât de mic ar fi el, își are locul în experienţa
vieţii noastre. Dumnezeu este mai mult decât binevoitor să ne
călăuzească pe drumul cel bun. El n-a închis ferestrele cerului faţă
de rugăciune, iar urechile Lui sunt totdeauna deschise la strigătul

1. A. Farrar, A Study of St. Mark, pag. 253.

 CAPITOLUL 3 135
copiilor Lui și ochii Lui urmăresc cu atenţie fiecare mișcare a lui
Satana pentru a-i contracara acţiunile (Ps. 34,15).
Șadrac, Meșac și Abed-Nego au fost oameni cu aceleași pasiuni ca
și noi. Viaţa lor ne este înfăţișată pentru a ne demonstra ce poate deveni
omul, chiar în această viaţă, dacă face din Dumnezeu tăria lui și dacă
folosește în mod înţelept ocaziile pe care le are. Printre captivii
împăratului, care aveau cu toţi aceleași avantaje, numai Daniel și cei
trei tovarăși ai lui și-au pus la lucru toate energiile spre a căuta
înţelepciunea și cunoașterea de la Dumnezeu, așa cum sunt descoperite
în Cuvântul și în lucrările Sale. Deși după acea au fost puși în mari
posturi de răspundere și încredere, ei n-au fost nici mândri și nici plini
de sine. Ei au permis ca lumina lor să strălucească cu putere, în timp ce
ocupau poziţii de răspundere. În mijlocul tuturor ispitelor și al
fascinaţiei curţii imperiale, ei au stat neclintiţi la principii, ca o stâncă.
O supunere totală faţă de cerinţele Bibliei și credinţa în
Dumnezeu vor aduce putere atât voinţei, cât și trupului. Roada
Duhului nu este numai dragostea, bucuria, pacea, ci și cumpătarea.
Dacă acești tineri ar fi admis compromisul în discuţia cu slujbașii
păgâni ai lui Nebucadneţar și ar fi cedat presiunii de a mânca și bea
după obiceiul babilonienilor, contrar cerinţelor lui Dumnezeu, acel
unic pas greșit ar fi dus fără îndoială la alţii, până când conștiinţa lor
ar fi ajuns pe cărări greșite. Credincioșia lor în acest unic punct i-a
pregătit să reziste la ispite mai mari, până când, în cele din urmă, ei
au stat neclintiţi în această crucială încercare din valea Dura.
Al treilea capitol al cărţii lui Daniel poate fi studiat cu bune
rezultate în legătură cu solia din Apocalipsa capitolul 13. În ambele
capitole, principiile sunt aceleași. Toată lumea a fost chemată să se
închine chipului înălţat în regiunea Babilonului. Refuzul era pedepsit
cu moartea. În Apocalipsa, este adus în atenţie chipul fiarei. Mai
marii pământului vor decreta ca toţi aceia care nu i se vor închina să
fie daţi morţii. Tuturor, mari și mici, bogaţi și săraci, liberi și robi,
tuturor li se va cere să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe
frunte. Oamenii vor fi scoși de sub scutul legii pentru că nu se închină
acestui chip. Și nimeni nu va putea cumpăra sau vinde dacă nu are
semnul sau numele fiarei sau numărul numelui ei.
136 DANIEL
Cine va putea sta în încercarea aceasta atunci când acest decret
de închinare și adorare a chipului fiarei va fi impus? Cine va alege
mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să
se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului? Suntem noi și copiii
noștri educaţi în acest spirit de integritate faţă de principiile lui
Dumnezeu? Din ce cămine vor ieși Danielii zilelor noastre? Scenele
înfăţișate în acest al treilea capitol al cărţii lui Daniel nu sunt decât o
reprezentare în miniatură a acelor încercări prin care va trece poporul
lui Dumnezeu în evenimentele finale ale Planului de Mântuire.1
Încheind acest al treilea capitol din Daniel, să vedem care este
mesajul, solia pe care dorește să ne-o transmită.
Solia este unică și plină de semnificaţie. Ea poate fi concretizată
astfel: „Dumnezeu este cu noi!”
Dacă Nebucadneţar L-ar fi cunoscut mai bine pe Dumnezeul lui
Șadrac, Meșac și Abed-Nego, atunci ar fi fost mai puţin surprins de
felul în care au evoluat evenimentele. Cu patru secole înainte, împăratul
David, care Îl cunoștea foarte bine pe Dumnezeu, a scris: „Dumnezeu
este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în
nevoie”. „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor se tem de El și-i scapă
din primejdie” (Ps. 46,1; 34,7). Cu un secol înainte de evenimentul din
valea Dura, prin profetul Isaia, Dumnezeu a făgăduit: „Dacă vei trece
prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin
foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde” (Is. 43,2).
Șadrac, Meșac și Abed-Nego știau că Dumnezeu a eliberat pe
Israel din robia egipteană, că l-a trecut prin Marea Roșie și, mai
aproape de timpul lor, că a izbăvit Ierusalimul, trimiţând pe îngerul
Său care a nimicit un mare număr de asirieni (Is. 37).
Spre onoarea lor veșnică, Șadrac, Meșac și Abed-Nego știau de
asemenea că, deși este totdeauna cu noi, Dumnezeu nu alege tot-
deauna să ne salveze în felul în care am dori noi. Numai cu câţiva
ani înainte de evenimentul cuptorului aprins, Dumnezeu n-a făcut
nici o minune pentru a-l ocroti pe profetul Urie, fiul lui Șemaia, care
a prorocit împotriva crimelor comise de împăratul Ioiachim, și a
îngăduit ca el să fie ucis cu sabia de Ioiachim, împăratul lui Iuda. Mai

1. S. N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 47-49.

 CAPITOLUL 3 137
târziu, Domnul Hristos S-a rugat în grădina Ghetsemani: „Tată, dacă
este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta…” (Mat. 26,38).
Răspunsul – moartea pe Golgota. Dumnezeu ne poate elibera, dar
adesea alege ca noi să dăm mărturie pentru El, mai degrabă printr-o
aparentă înfrângere, decât printr-o biruinţă.1
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine” (Is. 41,10).

1. M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 51-53

138 DANIEL

RĂSPUNSURI LA CÂTEVA DINTRE PROBLEMELE CE SE DESPRIND

DIN DANIEL CAPITOLUL 3

1. A fost oare în adevăr cuptorul încins de șapte ori mai mult?

Unii critici au emis ideea că ar fi fost imposibil pentru babilonieni
să încălzească cuptorul de șapte ori mai mult și deci această istorie –
ca și restul Bibliei – nu prezintă garanţia autenticităţii. Dar Biblia nu
spune despre cuptor că a fost în adevăr încins de șapte ori mai tare.
Ea ne spune numai că Nebucadneţar, într-un moment de furie, de
mânie, a cerut aceasta. În situaţia sa, putea emite orice inepţie, orice
poruncă iraţională. În mod incidental, expresia nu înseamnă în mod
obligatoriu ridicarea temperaturii cuptorului de șapte ori mai mult,
indiferent de metoda care se folosea pe atunci pentru măsurarea
temperaturii. Știm cu toţi că numai două sau trei grade pot schimba
o dimineaţă „friguroasă” într-o amiază „fierbinte”. După cum un
mic procent de umiditate poate schimba aceeași după-amiază fierbinte
într-una ce pare cel puţin de două ori mai fierbinte.
2. Unde s-a aflat oare Daniel?
De ce nu este oare amintit Daniel în experienţa din valea Dura?
Nimeni nu știe. S-ar fi putut să fi fost bolnav sau, tot așa de bine, ar
fi putut să fi fost undeva, în imperiu, trimis de Nebucadneţar cu
treburi de-ale împărăţiei. Iarăși, s-ar putea ca împăratul să-l fi scuzat,
să-i fi permis să nu fie prezent cu această ocazie, pentru a-l scuti de
cele ce aveau să aibă loc.
3. Care sunt instrumentele muzicale din acest capitol?
- TRÂMBIŢA era un fel de trompetă din metal sau din corn de
animal.
- CAVALUL era un fluier făcut probabil din trestie sau lemn.
- CHITARA – expresia vine din grecescul „kitharis” (ţiteră); nu
este chitara de astăzi, ci un intrument asemănător cu harpa.
 CAPITOLUL 3 139
- ALĂUTA era un instrument cu multe corzi pe un cadru aproape
pătrat și un „bord” de rezonanţă. Se asemăna întrucâtva cu alăuta
noastră.
- PSALTIREA – un instrument ce în Septuaginta era numit
„psalterion”. Era instrument cu coarde și cu un „bord” pentru
rezonanţă deasupra coardelor.
- CIMPOIUL era de origine greacă, asemenea cimpoiului nostru
și al celui scoţian, cu excepţia faptului că sacul era probabil din piele
de câine. Prezenţa cimpoiului în cartea lui Daniel a ridicat probleme,
criticii căutând să spună că istoria cuptorului nu este autentică. Dar
este un lucru cunoscut faptul că în sec. IX î.Hr. grecii aveau un comerţ
activ cu Babilonul; există atestări documentare că ei erau prezenţi în
armata Babilonului. Cu siguranţă că instrumentele lor muzicale,
neobișnuite pentru babilonieni, au atras atenţia lui Nebucadneţar.1

Bibliografie

- 4/C.B.A.Z.Ș., 778-786.
- Stephen N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 34-49.
- C. Mervyn Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 47-56.
- D. Ford, Daniel, pag. 102-110.
- U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 71-77.
- R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 62-68.
- J. G. Baldwin, Daniel, pag. 99-106.
- E. J. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 83-96.
- D. Montgomery, The International Critical Commentary, A Critical and
Exegetical Commentary on the Book of Daniel, pag. 193-219.
- Keil-Delitzsch, Commentary on the Old Testament, vol. 9, pag. 114-146.
- Clark’s Commentary, vol. 4, pag. 575-579.
- The Interpreter’s Bible, vol. 6, pag. 392-405.
- E.G. White: v. 1-30: PK/503-513; v. 1: PK/505; v. 1-6: SL/36; v. 4-5: PK/506;
v. 4-7: ML/68; v. 7: PK/506; v. 9.12-15: PK/507; v.12-18: SL/37; v. 16-18: 5T/
43; v. 16-20: LS/329; v. 16-22: PK/508; v.17-22: ML/68; Ed./254; 5T/453;
v.24-25: ML/256; SL/38; 3T/47; 4T/212; v. 24-26: PK/509; v. 25: ML/68,317;
v. 25-27: AA/570; LS/30; v. 26-29: SL/39; v. 27-29: PK/510; 5T/453.
1. M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 51-53.
 CAPITOLUL 4

INTRODUCERE
Privit dintr-un anumit punct de vedere, capitolul 4 al cărţii lui
Daniel se numără printre cele mai remarcabile capitole ale Bibliei.
Scris ca o mărturie publică a unuia dintre cei mai mari împăraţi ai
tuturor timpurilor, ne vorbește despre mândria, umilirea și, în final,
îndreptarea lui spre Împăratul cerului. Acest capitol ne vorbește
despre o capcană care este pusă înaintea noastră, a tuturor, aceea de
a ne socoti independenţi de Făcătorul nostru – o greșeală tot atât de
fatală ca și aceea de a tăia rădăcina unui pom, cu care acesta se prinde
de pământul din care-și trage seva, viaţa!
Înainte de evenimentele descrise în capitolele 3 și 4 din cartea lui
Daniel, viaţa lui Nebucadneţar, acest mare potentat al antichităţii, a
fost un lung șir de succese. Socotit ca un „ciocan al tuturor naţiunilor
pământului”, el a nimicit orice opoziţie și, prin forţă, a cucerit toate
ţările din jurul lui, supunând chiar și împărăţia Egiptului. Înaintea lui
se plecau și se închinau reprezentanţii tuturor naţiunilor, iar în
tezaurul său curgea aurul neamurilor subjugate. Asemenea unui
Mecena antic, la curtea sa imperială își găseau adăpost poeţii și învăţaţii
timpului, iar sub patronajul său înfloreau artele și comerţul.
În mijlocul acestei vieţi prospere, la apogeul carierei sale și în
plină strălucire a Imperiului Babilonian, Nebucadneţar are un alt vis,
deosebit de primul său vis… și care îl pune pe gânduri. Nici de data
aceasta, „înţelepţii” Babilonului n-au putut da o explicaţie, o inter-
pretare a acestui vis. Și de data aceasta, a fost nevoit să-l cheme pe
Daniel. Auzind visul, Daniel a rămas profund mișcat și pare că a
ezitat să-i spună interpretarea. Împăratul a visat un copac mare și
înalt, ale cărui ramuri dădeau roade pentru oameni, păsări și animale.
Dar un străjer sfânt a coborât din ceruri cu porunca de a tăia copacul
și de a împrăștia fructele, lăsându-i numai rădăcina în pământ, legată
142 DANIEL
cu lanţuri de fier și de aramă. Nebucadneţar a auzit cuvintele: „Hotă-
rârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor… ca să știe cei vii că Cel
Preaînalt stăpânește peste împărăţia oamenilor” (Dan. 4,17).
Scopul principal și solia ce se desprind din acest capitol le găsim
în versetele 17, 25, 32, și anume că „Cel Preaînalt stăpânește peste
împărăţia oamenilor și o dă cui vrea”. Toţi, fără deosebire, stăpân și
rob, oameni și naţiuni, nu trebuie să uite că Dumnezeu a fixat niște
limite peste care nu se poate trece. Toţi trebuie să înţeleagă faptul
că tot ce este mai prejos de cer, mai trecător decât stelele și mai
puţin stabil decât Însuși Creatorul a toate este sortit nimicirii. Cine
nu înţelege aceasta va avea de suportat multe necazuri. Cauza unui
asemenea drum este mândria omenească, căci „înainte de pieire inima
omului se îngâmfă” (Prov. 18,12).
O inimă îngâmfată este un preludiu profetic, fiind tot așa de
sigur un semn al nimicirii, după cum căderea mercurului într-un
barometru este un semn de ploaie. Mândria face din cel îngâmfat
un animal, ca în cazul lui Nebucadneţar, după cum cândva, în istoria
cerului, a făcut dintr-un înger, un demon. Atitudinea cea mai bună și
cea mai sigură este aceea pe care o recomandă atât Vechiul cât și
Noul Testament: „Cel ce se laudă să se laude… că Mă cunoaște”
(Ier. 9,24; 1 Cor. 1,31; 2 Cor. 10,17).
Acest capitol, așa cum pe bună dreptate subliniază A. Clark,
este un decret obișnuit și unul dintre cele mai vechi decrete, care fără îndoială
a fost copiat după documentele oficiale ale Babilonului și care s-a păstrat în
limba originală.1
Simbolismul copacului tăiat și doborât era foarte cunoscut și ușor
de înţeles de către Nebucadneţar, care a fost numit de mulţi „Tăietorul
imperial de păduri”.2 Nebucadneţar a poruncit doborârea multor
cedri din Liban pentru construirea Babilonului. Referirea din versetul
30 la „Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu” este o mărturie a
realităţii acestui fapt. Descoperirile arheologice au demonstrat cu
prisosinţă faptul că Babilonul a fost creaţia lui Nebucadneţar. Zecile
de mii de cărămizi pe care este imprimat numele lui, cum și o mulţime
1. A. Clark, Commentary, vol. 4, pag. 580.
2. Boutflower, titlul cap. 8, citat de D. Ford, Daniel, pag. 113.
 CAPITOLUL 4 143
de inscripţii în cuneiformă, care sunt traduse în prezent, dau mărturie
despre activitatea acestui împărat ca arhitect și constructor.
Aproape orice document cuneiform existent, care datează din perioada
domniei acestui monarh, prezintă nu relatarea unor campanii de cucerire și
război, asemenea celor ale predecesorilor săi asirieni, ci de construire și
restaurare de ziduri, temple și palate ale iubitei sale cetăţi, Babilon.1
Poate mai tipică pentru perioada aceasta este tăbliţa cuneiformă
care se păstrează în prezent la Muzeul din Berlin și care spune:
Eu am făcut Babilonul, cetatea sfântă, slava marilor zei, l-am făcut mai
proeminent decât înainte și am dat curs rezidirii lui. Am făcut ca sanctuarele
zeilor și zeiţelor să strălucească ca lumina zilei. Nici un împărat, dintre toţi
împăraţii, n-a creat așa ceva, nici un împărat de până acum n-a zidit ceea ce
am zidit eu în mod magnific pentru Marduc.

Am grăbit cât am putut de mult amenajarea Esagilei și reconstrucţia

Babilonului mai mult decât s-a făcut vreodată mai înainte. Toate lucrările
mele de valoare, înfrumuseţarea sanctuarelor marilor zei, lucrare ce am făcut-o
mai mult decât orice înaintaș al meu, le-am scris într-un document și l-am
pus la păstrare pentru generaţiile viitoare. Toate faptele mele le-am înscris în
acest document, ca acei care le citesc să cunoască și să nu uite slava marilor
zei. Fie ca viaţa, calea vieţii să fie lungă, să mă bucur de urmași. Urmașii mei
să domnească peste oamenii cu capetele negre pentru veșnicie, iar numele
meu să fie amintit și vestit pentru totdeauna în toate timpurile care vor veni.2
În legătură cu boala marelui monarh, care face obiectul sentinţei
rostite de glasul auzit din cer, care spunea: „Află, împărate
Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul
oamenilor și vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să
mănânci iarbă ca la boi…” (Dan. 4,31-32), citim următoarele:
…Este evident că autorul capitolului 4 din Daniel descrie cu acurateţe
(precizie) o boală mintală care, deși este foarte rară, se poate atesta. Raportul
biblic nu conţine nici una dintre legendarele adăugiri detectabile în relatările
lui Berous și Abydenus și, pentru acest motiv cum și pentru altele, scriitorul
acestor rânduri consideră acest lucru (boala lui Nebucadneţar, n.tr.) ca un

1. J. D. Prince, citat de Leopold, pag. 198; citat de D. Ford, Daniel, pag. 113.
2. C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 799.
144 DANIEL
raport istoric autentic păstrat de cineva care, datorită naţionalităţii lui nu
avea nici o obligaţie deosebită de a acoperi sau de a deforma faptele pentru
a ocroti familia imperială și oficialităţile curţii imperiale de neplăceri. Totuși,
în ciuda acestor lucruri, istorisirea prezintă faptele clinice cu discernământ și
bun simţ și poartă toate semnele unui raport contemporan (cu evenimentele
petrecute, n.tr.) sau aproape contemporan.1
Poate că nu am înţelege totul așa cum ar trebui, dacă n-am căuta
să privim acest capitol dincolo de problemele personale, căci acest
capitol și altele au o însemnătate mult mai profundă decât aceea a
vieţii unui despot. „Tu ești copacul” sau „tu ești capul de aur”, aceasta
înseamnă împărăţia sa, Babilonul. Nu Nebucadneţar adăpostea toate
păsările, animalele și pe toţi oamenii, ci Imperiul Babilonian.
Tabloul prezentat în acest capitol este tipic pentru toate împărăţiile
care au urmat. Cu mai bine de un veac în urmă, un cercetător al
cărţii lui Daniel consemna:
Viziunea copacului nu este clară numai sub aspectul simbolisticii acestui
remarcabil incident din viaţa lui Nebucadneţar, ci și pentru faptul că acest
incident este tipic pentru unele caracteristici morale și cronologice ale
monarhiilor care au urmat.
Caracteristicile morale principale ale celor patru monarhii (imperii),
Nebucadneţar fiind atât capul, cât și reprezentantul, au fost și sunt:
1. Ignorarea lui Dumnezeu
2. Idolatria
3. Crunta persecuţie a sfinţilor.

Înainte de acest incident, Nebucadneţar nu-L cunoștea pe Dumnezeu.

El a înălţat un chip mare și a poruncit tuturor „sub pedeapsa cu moartea, să
se plece și să se închine înaintea lui; el a aruncat în cuptorul aprins pe cei ce au
rămas credincioși și au refuzat să se închine idolului. Cum au urmat acest
exemplu – într-un consens – toţi cei ce au venit după el? Idolatria, literală sau
spirituală, păgână sau papală, a marcat întreaga succesiune de monarhi.
Aceste episoade din viaţa lui Nebucadneţar sunt în mod clar tipice. Aceste
caracteristici ale caracterului său au fost imprimate în toţi cei ce au venit

1. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 117; citat de D. Ford, Daniel,
pag. 113; vezi și Ministry, aprilie 1978, pag. 38-40.
 CAPITOLUL 4 145
după el. Aceste incidente răspund evenimentelor petrecute la scara naţiuni-
lor și de-a lungul veacurilor, cu care ne-a familiarizat istoria. Aceste „șapte
vremi” care au trecut peste el reprezintă de asemenea întreaga perioadă de
decădere morală și spirituală cum și idolatria și persecuţia în împărăţiile
neamurilor, din vremea lui Nebucadneţar până la răscumpărarea deplină a
omenirii.1
Au fost mulţi alţi cercetători și comentatori care au văzut în
cele cuprinse în acest capitol un simbol al unei anumite stări de
lucruri caracteristice naţiunilor care au urmat, fie ele păgâne, fie
creștine. De exemplu, A. Farrar, comentând Daniel 7, spunea:
Descrierea primei fiare nu are legătură cu primul vis al lui Nebucadneţar,
ci cu cel de-al doilea vis și cu realizarea lui. Nebucadneţar este aici văzut ca o
fiară căreia i s-au smuls aripile de vultur (în starea lui bestială – animală),
părul împăratului a crescut asemenea penelor vulturului; acum însă, ele sunt
smulse din nou. El este ridicat pentru a sta drept în picioare ca un om și i s-a
dat inimă de om. Aceasta trebuie să ne aducă aminte de adevărul că
bestialitatea caracterizează imperiul mondial numai atunci când se zeifică pe
sine însuși și este idolatră.
Când a ajuns să înţeleagă că „Cel Preaînalt stăpânește peste împărăţia
oamenilor”, Nebucadneţar a devenit om, și nu fiară. Sfârșitul viziunii din
Daniel 7 continuă să arate acest lucru. Cele trei fiare care urmează celei dintâi
sunt fără rușine în bestialitatea lor și în mod deosebit cea de-a patra; ele nu
recunosc în nici un fel Împărăţia cerurilor; și astfel le este luată stăpânirea,
fiind înlocuite cu Împărăţia cerurilor. Fiul omului este din cer, fiarele sunt din
abis.2
Așa cum se întâmplă cu fiecare capitol al cărţii lui Daniel și acesta
are o deosebită importanţă pentru „timpul sfârșitului”. În Apocalipsa
18 citim că Babilonul zilelor din urmă… se va mândri. „Șed ca
împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi ști ce este tânguirea”. Dar, la fel
ca în cazul lui Nebucadneţar, momentul aparentei biruinţe și al
mândriei, al lăudăroșeniei nu va fi decât preludiul judecăţii și nimicirii.
„Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea,

1. H. G. Guinnes, Light for the Last Days, citat de D. Ford, Daniel, pag. 114.
2. A. Farrar, A Study of St. Mark, citat de D. Ford, Daniel, pag. 113.
146 DANIEL
tânguirea și foametea… pentru că Domnul Dumnezeu, care a ju-
decat-o, este tare” (Apoc. 18,7.8).
Chiar astăzi, când nelegiuirea este la apogeul ei, „un străjer sfânt
veghează”. Neprihănirea nu va rămâne totdeauna pe eșafod și
răutatea pe tron. Se apropie sfârșitul, ceasul când neprihănirea și
adevărul, împreună cu toţi cei care le onorează, vor fi îndreptăţiţi
înaintea oamenilor și a îngerilor.1

1. D. Ford, Daniel, pag. 115.

 CAPITOLUL 4 147

CAPITOLUL 4
VISUL LUI NEBUCADNEŢAR – COPACUL CEL MARE

Versetele 1-3
Vers. 1 „Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, nea-
murile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot
pământul: Să aveţi multă pace!
Vers. 2 Am găsit cu cale să fac cunoscut semnele și minunile pe
care le-a făcut Dumnezeul Cel Preaînalt faţă de mine.
Vers. 3 Cât de mari sunt semnele Lui și cât de puternice sunt
minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veșnică și
stăpânirea Lui dăinuiește din neam în neam!”
Acest incident, al patrulea și ultimul, din viaţa lui Nebucadneţar
aparţine perioadei de terminare a proiectelor lui de construcţii. Împă-
ratul prezintă propria lui experienţă, arată cum a ajuns el să capituleze
înaintea Dumnezeului evreilor pe care i-a luat robi din Iudea.
În textul aramaic, versetele de mai sus sunt trecute în capitolul
3,31-33. Aceeași ordine o găsim în versiunea greacă și latină. Cu
toate acestea, versetele aparţin capitolului 4 și așa apar și în traducerea
românească a lui Cornilescu. În aceste versete și în celelalte care
urmează, este vizibilă influenţa iudaică. Pentru acest motiv, au fost
comentatori care au datat scrierea cărţii lui Daniel pe timpul
macabeilor, susţinând că totul ar fi o invenţie și nicidecum proclamaţia
unui împărat păgân.
Nu este de neconceput ca Nebucadneţar, sub influenţa învăţătu-
rilor lui Daniel, să fi primit convingerea, credinţa că Dumnezeul
acestuia era superior tuturor celorlalţi zei. Nu ar fi singurul caz.
Împăratul Amenhotep al IV-lea a renunţat la religia politeistă a
străbunilor lui și a naţiunii Egiptului și a făcut eforturi puternice
pentru introducerea unei religii monoteiste. El a zidit o nouă capitală,
și-a schimbat numele, a închis vechile temple, a denunţat vechii zei, a
înălţat temple noi zeului său și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru
148 DANIEL
a promova noua religie.1 Nu este deci imposibil ca Nebucadneţar să
fi scris cele pe care le găsim în acest raport biblic sub influenţa lui
Daniel. Dacă Daniel era la data aceea consilierul personal al lui
Nebucadneţar, nu este de mirare că împăratul l-a chemat pe acesta
să-l ajute în pregătirea acestui edict.2
Trebuie să admitem că în studierea acestui capitol întâlnim
greutăţi. Este perfect adevărat că există o asemănare cu gândirea și
exprimarea biblică. Doxologia acestui capitol (vers. 3) este, aproape
cuvânt cu cuvânt, găsită în Psalmul 145,13. De aceea, nu puţini au
fost cei care au considerat că edictul n-a fost alcătuit de Nebucadneţar,
ci de Daniel. Ca un sprijin pentru acest gând să reţinem faptul că
restul capitolului 4 a fost scris într-un stil similar altor relatări din car-
tea lui Daniel și că versetele 25-30 vorbesc despre împărat la persoana
a treia și nu la persoana întâi, așa cum găsim în altă parte. De asemenea,
specificarea că palatul se găsea în Babilon arată faptul că cel puţin
autorul cărţii se adresa altora și nu babilonienilor. Limbajul teocratic al
edictului trădează influenţa și prezenţa lui Daniel în alcătuirea lui, așa
cum am spus mai sus. (A se vedea și Ps. 72,5; 145,13; Dan. 4,34;
7,14.27; Is. 24,21; 40,17; 41,12.24.29; 43,14; 45,9; Iov 9,12; 21,22).
Pe de altă parte, dacă edictul dat era produsul numai al unui autor iudeu,
cum se explică existenţa unor elemente păgâne (vers. 4.5.6.10.14.15.20),
mai ales dacă autorul ar fi trăit pe timpul macabeilor, așa cum susţin unii?
De asemenea, nu se poate spune că acest edict este o absurditate,
căci el nu urmărește să vorbească despre nebunia împăratului, ci despre
harul lui Dumnezeu, care poate să intervină ca să pedepsească pe cei
mândri. Edictul imperial reflectă simţămintele împăratului atunci când
i-a fost redată întreaga capacitate mentală. Cel care a fost cândva un
mândru monarh a devenit un umil copil al lui Dumnezeu.”3
Expresia „tot pământul” se referă la lumea cunoscută pe atunci,
lumea de la Elam și Media la răsărit, la Egipt și coastele mediterane
în apus (Ier. 25,26; 27,5.6). Împăraţii asirieni și babilonieni se
considerau împăraţi „ai întregului pământ”. Acest lucru se găsește în

1. C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 788.

2. D. Ford, Daniel, pag.115.
3. E. G. White, PK/521.
 CAPITOLUL 4 149
inscripţiile de pe vremea aceea, practica era obișnuită și la împăraţii
persani (Dan. 6,25). Salutul „Să aveţi multă pace” (cap. 6,25) era în
uz pretutindeni. Îl găsim la perși (Ezra 4,17; 7,12). De asemenea, în
aramaică, în epistolele elefantine din veacul al V-lea î.Hr.
Aceste versete ne mai spun și cât de mult erau pătrunse mintea și
sufletul împăratului de puterea și slava Celui Preaînalt.
Deci nu numai naţiunile, împărăţiile sunt sub controlul Dumnezeului
Celui Preaînalt al lui Daniel, ci și împăraţii, cei ce conduc naţiunile,
căci Dumnezeu l-a făcut pe Nebucadneţar să sufere, pentru a-i da
ocazia să-L recunoască și apoi să-Și reverse asupra lui mila și îndurările.
Capitolul 4 a fost descris ca un edict, dar nu instituie nici o lege.
Poate mai degrabă am gândi la el în termenii unei mărturisiri pe care
împăratul o face cunoscută printr-o scrisoare deschisă.1
În primele trei capitole, Nebucadneţar este înfăţișat ca un războinic
cuceritor, un autocrat și un constructor; în acest al patrulea capitol îl
găsim ca un slujitor convertit al Celui Preaînalt. Despre el se vorbește în
istoria sfântă mai mult decât despre oricare alt conducător dintre neamuri.
Cuceririle lui au luat sfârșit. Imperiul era consolidat. Cetatea
Babilonului era împodobită cu palate luxoase. El crease una dintre
cele șapte minuni ale lumii – grădinile suspendate – spre bucuria și
desfătarea soţiei sale. Orașul avea 53 temple închinate zeilor și 955
sanctuare mai mici. Babilonul devenise un centru internaţional pentru
comerţ, industrie și meșteșuguri.
Ultima campanie militară a lui Nebucadneţar, aceea împotriva
Egiptului, a însemnat terminarea carierei sale militare. Dumnezeu
i-a dat Egiptul ca „plată pentru armata sa”, pentru serviciul pe care
l-a făcut împotriva Tirului. Asediul Tirului a durat treisprezece ani.
Scripturile spun: „Împăratul Babilonului și-a pus oastea să facă o
slujbă grea împotriva Tirului. Toate capetele au ajuns pleșuve, toţi umerii
sunt jupuiţi și n-a luat de la Tir nici o plată, nici el, nici oastea lui,
pentru slujba pe care a făcut-o împotriva lui. De aceea, așa vorbește
Domnul Dumnezeu: ’Iată că dau lui Nebucadneţar, împăratul
Babilonului, ţara Egiptului; el îi va ridica bogăţiile, o va prăda și o va
jefui; aceasta va fi plata oastei lui. Ca plată pentru slujba făcută

1. J. Baldwin, Daniel, pag. 107.

150 DANIEL
împotriva Tirului, îi dau ţara Egiptului, căci pentru Mine s-au ostenit’,
zice Domnul Dumnezeu” (Ezech. 29,18-20).
Versetele 4-9
Vers. 4 „Eu, Nebucadneţar, trăiam liniștit în casa mea și fericit
în palatul meu.
Vers. 5 Am visat un vis, care m-a înspăimântat; gândurile de
care eram urmărit în patul meu și vedeniile duhului meu
mă umpleau de groază.
Vers. 6 Am poruncit atunci să aducă înaintea mea pe toţi înţelepţii
Babilonului, ca să-mi tâlcuiască visul.
Vers. 7 Îndată au venit vrăjitorii, cititorii în stele, haldeii și ghi-
citorii. Le-am spus visul, și nu mi l-au putut tâlcui.
Vers. 8 La urmă de tot, s-a înfăţișat înaintea mea Daniel, numit
Beltșaţar, după numele dumnezeului meu, și care are în el
duhul dumnezeilor celor sfinţi. I-am spus visul și am zis:
Vers. 9 ’Beltșaţare, căpetenia vrăjitorilor, știu că ai în tine duhul
dumnezeilor sfinţi și că pentru tine nici o taină nu este grea;
deci tâlcuiește-mi vedeniile, pe care le-am avut în vis’.”
Se pare că Nebucadneţar a procedat și de data aceasta exact ca în
situaţia descrisă în capitolul 2. Numai că acum n-a uitat visul. De ce
oare nu l-a chemat direct pe Daniel? De ce a trebuit să-i solicite pe
„înţelepţii” pe care i-a sortit morţii cu o ocazie anterioară?
Versetul 4 ne spune că împăratul „trăia liniștit” în casa sa, care era un
palat de o strălucire unică. Nimic nu mai tulbura imperiul. Deci capitolul
acesta vizează ultima parte a domniei lui de 42 de ani. Evenimentul are
loc aproximativ pe la anul 568 î.Hr., cam în al 36-lea al domniei lui
Nebucadneţar. Nu-l mai tulbura nimic, își realizase planurile și mândria
a urcat iarăși la cote ilogice și periculoase (Luca 12,16-21), făcându-l să
uite că datora totul Creatorului a toate. În împrejurările acestea, el a
avut un vis. Așa cum am mai amintit, de data aceasta n-a mai uitat visul.
El i-a chemat imediat pe înţelepţi. Visul l-a tulburat, chiar l-a înspăimântat;
era hăituit și îngrozit. De ce nu l-a chemat pe Daniel?
 CAPITOLUL 4 151
Probabil că dintr-un motiv tactic. „Înţelepţii” Babilonului
constituiau o instituţie puternică, cu rădăcini adânci în societatea
babiloniană și împăratul nu putea să nu ţină cont de lucrul acesta.
Trebuia să procedeze cu înţelepciune, ca nici viaţa sa și nici aceea a
lui Daniel să nu fie primejduite. Deși era mai mare peste „învăţaţi”,
Daniel a venit ultimul, lăsând să se consume – în lipsa lui – neputinţa
înţelepţilor păgâni, pentru a ieși mai pregnant în evidenţă intervenţia
cerului prin credinciosul său slujitor. În legătură cu aceasta, comenta-
torul Wordsworth sugera:
Probabil că din motive și raţionamente politice de stat, Nebucadneţar a
dorit să dea pe faţă o atenţie deosebită faţă de această corporaţie naţională
și faţă de colegiul sfetnicilor imperiali. Acești oameni înţelepţi erau prea
puternici și extraordinari pentru a fi trecuţi cu vederea. Dacă nu i-ar fi băgat în
seamă s-ar fi expus pe sine și l-ar fi expus și pe Daniel la primejdii. Se poate
presupune că însuși Daniel l-a sfătuit să-i cheme mai întâi pe ei, și acest lucru
devine mai probabil prin cele raportate în Sfânta Scriptură, privitor la faptul că
nu împăratul a trimis să fie chemat Daniel, ca în alte ocazii, ci el a venit singur.1
S-a sugerat, de asemenea, ideea că „înţelepţii” Babilonului au oferit
un anume fel de interpretare a visului. De fapt, visul era așa de simplu
și clar, încât împăratul avea un simţământ neplăcut, simţea că acest
vis conţine o solie rea pentru el.2 Acest lucru îl alarma. De obicei
celor în asemenea poziţii trebuie să li se spună numai de bine. Aceștia
nu suportă vești și solii neplăcute.
Traducerea lui Theodoţiu redă „ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi”
cu „ai în tine Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu”. De reţinut faptul că
Nebucadneţar era ferm convins că Daniel (Beltșaţar), care avea în el
Duhul Dumnezeului cel Sfânt, avea să cunoască visul și interpretarea.
De aceea, după o scurtă introducere, trece direct la povestirea visului.
Versetele 8 și 9 demonstrează autenticitatea decretului, căci este
evident faptul că împăratului îi vine greu să declare că și el se numără
printre adoratorii zeilor babilonieni. El vorbește despre Daniel ca
fiind din numărul vrăjitorilor și unul care poartă numele zeului său,
Bel, și care posedă duhul zeilor.3
1. R. G. Dougherty, Nabonidus and Belshazar, pag. 199-200; citat de D. Ford,
Daniel, pag. 116.
2. Vezi E. G. White, PK/516.
3. D. Ford, Daniel, pag. 116.
152 DANIEL
Versetele 10-12
Vers. 10 „Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap, când eram în
pat. Mă uitam, și iată că în mijlocul pământului era un
copac foarte înalt.
Vers. 11 Copacul acesta s-a făcut mare și puternic, vârful lui se
înălţa până la ceruri, și se vedea de la marginile întregului
pământ.
Vers. 12 Frunza lui era frumoasă și avea roade multe; în el se
găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau
sub umbra lui, păsările cerului își făceau cuibul în
ramurile lui și orice făptură vie se hrănea din el.”
Dumnezeu a folosit parabole și asemănări pentru a transmite
adevăruri. Metoda aceasta este impresionantă. Această metodă a pildelor
îl ajută pe cel căruia i se adresează să înţeleagă mai bine solia cerului și
s-o reţină (vezi Ezech. 31,3-14). Oamenii Orientului antic erau obișnuiţi
să vadă o anume însemnătate în orice vis mai deosebit. De aceea a folosit
Dumnezeu această cale, pentru a câștiga atenţia și dispoziţia împăratului;
antropologii susţin că pomii, copacii, nu sunt simboluri neobișnuite în
interpretarea viselor, reprezentând creșterea și dezvoltarea vieţii fizice.1
Se găsesc referinţe la copaci în documentele din Mesopotamia, având la
bază faptul că adesea visele sunt determinate de idei aduse și tezaurizate
în minte prin lectură, conversaţie sau evenimente.2
Visurile era obișnuite în Orientul antic și cu toate că figura unui
copac era folosită ca un simbol al regalităţii, nu trebuie totuși să
uităm că acest vis a fost pus în mintea împăratului „ab extras”. Era
un vis trimis de Dumnezeu, o descoperire a Lui. El i-a fost dat lui
Nebucadneţar în mod supranatural. Printre comentatori au fost mulţi
care au ilustrat interesul cu care orientalii descriu ridicarea și
consolidarea puterii omenești, prin simbolul copacului. Astfel Herodot
relatează visul lui Xerxe, care, pe când era gata să pornească împotriva
Greciei, s-a visat încoronat cu o creangă de măslin, ale cărei ramuri

1. J. Henderson, Man and His Symbols, pag. 162; citat de J. D. Baldwin, Daniel,
pag. 111.
2. Mircea Eliade, Traité d’histoire des religions, pag. 99-101.
 CAPITOLUL 4 153
se întindeau peste întregul pământ. Dar coroana a dispărut. Tot el ne
spune cum Cresus a declarat că îi va distruge pe locuitorii din
Lampasous „ca pe un pin”, deoarece acesta când este tăiat nu mai
lăstărește, ci moare.
Așa cum am mai amintit, de la individual – „tu ești capul de aur” –
Nebucadneţar, noi trebuie să includem o continuă explicare ce
cuprinde împărăţia babiloniană. În explicaţia sa, Daniel făcea referire
la faptul că stăpânirea Babilonului se întindea până la marginile
pământului. Un copac dă hrană, umbră și loc de adăpost pentru mulţi.
Deci nu poate reprezenta numai o persoană, chiar dacă aceasta era
un împărat. Calvin spunea în legătură cu aceasta:
Nu este nici o îndoială cu privire la faptul că vorbirea este metaforică. De
fapt, este o… alegorie. Dacă Daniel nu reprezenta prin simbolul unui copac
decât pe împărat, atunci ar fi fost o metaforă, dar când el urmărește șirul
gândurilor sale într-o continuă succesiune, atunci vorbirea devine alegorică.1

Importanţa mai largă a acestui capitol este adesea pierdută din vedere,
în mod deosebit atunci când este despărţit de textele Scripturii, cum ar fi:
Geneza 11; Isaia 13,14 sau chiar Apocalipsa 17,5. Căci, atunci când aceste
pasaje profetice prezintă mai degrabă răsturnarea împăratului Babilonului
decât aceea a cetăţii nelegiuite, împăratul este considerat numai o perso-
nificare a ceea ce este cetatea. Mândria și spiritul lumii își găsesc expresia
clasică pentru prima dată în construirea turnului Babel, dar, în același timp,
constructorii au suferit și prima lor înfrângere. De atunci înainte, în Sfânta
Scriptură, Babilonul apare ca un simbol al puterii lumești în expresia ei cea
mai înaltă și cea mai reprezentativă… În Daniel… capul imperiului este
considerat mai puţin în dreptul lui ca individ, și mai mult ca un reprezentant
al spiritului puterii lumești.2
Profetul Ezechiel, unul dintre prinșii de război ai lui Israel, a avut
o viziune, în care i s-a arătat cucerirea de către Nebucadneţar a Egip-
tului și i s-a spus să-i trimită lui Faraon, împăratul Egiptului, descrierea
acestei profeţii (Ezech. 31,1-8). În această profeţie, Egiptul este
reprezentat printr-un copac falnic ce se înălţa mai presus de toţi
copacii lumii. Până și copacii Edenului invidiau splendoarea acestuia…
1. Calvin, vol. 1, pag. 257, citat de D. Ford, Daniel, pag. 117.
2. Leopold, pag. 666, citat de D. Ford, Daniel, pag. 117.
154 DANIEL
dar, din cauză că s-a îngâmfat, Dumnezeu i-a trimis pe babilonieni
să-l doboare la pământ. Prăbușirea lui a șocat întreaga lume. Nu este
exclus ca Nebucadneţar să fi cunoscut această profeţie, dacă nu
înainte, atunci după înfrângerea Egiptului, căci ea era familiară israeli-
ţilor, iar la curtea Babilonului erau mulţi evrei, fapt ce aruncă o lumină
deosebită asupra acestui capitol al cărţii lui Daniel.
Într-una dintre inscripţiile găsite pe o cărămidă din construcţia
Babilonului se face referire la Babilon ca un mare pom, cu ramurile
larg întinse. Pomul ca simbol al omului era obișnuit în Vechiul Testa-
ment (Ps. 1,3; 37,35; Ier. 17,8). Trebuie să amintim aici și concepţia
Orientului antic cu referire la pomul lumii, care a fost privit ca fiind
matricea pământului, deci în mijlocul pământului. În acele vremuri,
se considera că pământul este ca un disc, având cerul asemenea unui
castron răsturnat peste el.1
Versetele 13-18
Vers. 13 „În vedeniile care-mi treceau prin cap, în patul meu, mă
uitam și iată că s-a pogorât din ceruri un străjer sfânt.
Vers. 14 El a strigat cu putere și a vorbit așa: ’Tăiaţi copacul și
rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza și risipiţi roadele; fugăriţi
fiarele de sub el și păsările din ramurile lui!
Vers. 15 Dar trunchiul, cu rădăcinile lui, lăsaţi-l în pământ și lega-
ţi-l în lanţuri de fier și de aramă, în iarba de pe câmp, ca
să fie udat de roua cerului și să fie la un loc cu fiarele în
iarba pământului.
Vers. 16 Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară și vor
trece șapte vremi peste el.
Vers. 17 Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor și pusă
la cale înaintea sfinţilor, ca să știe cei vii că Cel Preaînalt
stăpânește peste împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place
și înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!’
Vers. 18 Iată visul pe care l-am visat eu, împăratul Nebucadneţar.
Tu, Beltșaţar, tâlcuiește-l, fiindcă toţi înţelepţii din împă-

1. The Intepreter’s Bible, vol. 6, pag. 410.

 CAPITOLUL 4 155
răţia mea nu pot să mi-l tâlcuiască; tu însă poţi, căci ai
în tine duhul dumnezeilor sfinţi”.
Acest străjer (tradus de Septuaginta cu „angelos”) are menirea de a
veghea continuu. Expresia nu mai apare în altă parte a Bibliei. În cartea
apocrifă a lui Enoh (ca și în alte cărţi iudaice apocrife), datată în mod
variabil între 200 î.Hr. și 64 î.Hr., expresia se întâlnește de mai bine de
douăzeci de ori. Nu încape îndoială că acest veghetor este un mesager
ceresc, căci se precizează în textul Scripturii că era „sfânt” și că „s-a
pogorât din ceruri”. Acest „veghetor”, ne încredinţează psalmistul, „nu
dormitează, nici nu doarme” (Ps. 121,4) și are puterea să ia hotărâri și
să le aducă la îndeplinire, pentru a-i face pe oameni să înţeleagă că Cel
Preaînalt „stăpânește peste împărăţia oamenilor” (vers. 17).
Să reţinem, de asemenea, faptul că în parabolele Domnului
Hristos, îngerii au un rol deosebit. În parabola neghinei, de exemplu,
secerătorii (îngerii) sunt trimiși să strângă grâul în snopi. În pilda
grăuntelui de muștar, ne este spus că, deși sămânţa este mică, ea
crește și se face un copac așa de mare, că păsările cerului vin și-și fac
cuiburi în ramurile lui. Se poate face o paralelă între această parabolă
și pomul din visul lui Nebucadneţar.
Trunchiul și rădăcinile nu trebuiau rupte, nimicite, așa cum s-a
procedat cu ramurile, frunzele și fructele. Ele trebuiau să rămână.
Comentariul Biblic ne spune că păstrarea trunchiului, și implicit
a rădăcinilor, înseamnă reașezarea lui Nebucadneţar în drepturile
lui după însănătoșire, deci referindu-se la el ca persoană, și nu la
naţiunea babiloniană sau la continuarea supremaţiei ei, ca naţiune.1
Desmond Ford, în lucrarea sa, Daniel, ne spune că cele declarate
de înger i se aplică lui Nebucadneţar și împărăţiei sale. Ne vorbește
despre păstrarea lui, dar și despre continua influenţă a împărăţiei
Babilonului.2
Trunchiul rămâne după ce copacul a fost tăiat… Trunchiul nu se referă la
dinastia imperială, ci la împărat, care ca rege va fi doborât, dar va rămâne ca
un om și va crește iarăși, ajungând împărat.3
1. C.A.B.Z.Ș., vol. 4, pag. 790.
2. D. Ford, Daniel, pag. 118.
3. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 104.
156 DANIEL
Așa cum ne putem da seama, împăratul Babilonului va fi umilit,
va suferi până când Îl va recunoaște pe Cel Preaînalt și va fi repus în
slujba sa, în împărăţia sa, dar va fi un alt om. Va recunoaște atunci că
toate vin din mâna Celui Atotputernic.
Veghetorul ceresc a poruncit ca trunchiul să fie legat cu lanţuri
de fier și de aramă. Septuaginta nu face referire la acest aspect.
Indicaţia aceasta nu apare în textul ei. S-au emis diferite interpretări
ale acestei probleme:
1. Ar fi o figură de stil care să sublinieze zdrobitoarea sentinţă rostită
asupra împăratului. (Bevan)
2. Legat, ca să nu fie despicat. (Stuart)
3. Legătura întunericului, care avea să întunece spiritul împăratului.
(Hitzig)
4. Lanţurile cu care erau legaţi nebunii. (Jerome)
5. Retragerea capacităţii liberului arbitru, a libertăţii de a lua singur
hotărâri, prin lanţurile nebuniei. (Keil, vezi și Ps.107,10; Iov 36,8)
Am putea trage concluzia că, vorbind despre lanţurile de fier și
de aramă, se face referire la lanţuri fizice, folosite pentru a-l împiedica
să facă rele, așa cum se proceda cu cei care aveau mintea rătăcită
(Marcu 5,4), fie la lanţuri la modul figurat, aplicate monarhului.
În Daniel 2, chipul, în partea de jos, era de fier și aramă; și acum
aceste metale sunt amintite aici din nou, de data aceasta asociate cu
alte simboluri al imperiului – un pom (Ezech. 31; Luca 13,6-9) sau cu
un urs (Dan. 7,3). Deci se specifică faptul că, după cădere, Imperiul
Babilonian va continua să exercite influenţă asupra altor naţiuni.
Trunchiul și rădăcinile mai simbolizează continuarea și extinderea
principiilor de guvernare babiloniană, religia și viaţa Babilonului care
aveau să trimită înainte ramurile lor până la vremea sfârșitului.
Ceea ce reprezintă Babilonul în cartea lui Daniel, caracteristica lui,
este… înălţarea de sine. Avem totdeauna înaintea noastră contrastul
dintre umilinţa și abnegaţia lui Daniel, ca reprezentant al Împărăţiei
lui Dumnezeu, și mândria și egocentrismul lui Nebucadneţar și Belșaţar.
Această vanitate și acest egoism al Babilonului constituie rădăcinile
care au rămas să influenţeze toate generaţiile de mai târziu. Aproape
toată partea istorică a cărţii lui Daniel gravitează în jurul Babilonului,
pentru că primejdiile lui sunt tipice Babilonului spiritual, tema centrală
a părţii profetice a cărţii lui Daniel.
 CAPITOLUL 4 157
Vorbind despre schimbarea inimii lui, din inimă de om în inimă
de fiară, se face referire la mijlocul prin care împăratul avea să fie
adus în starea descrisă în versetul 15. Raţiunea avea să-i fie luată și
avea să suporte un proces de dezumanizare. Să nu uităm că, în
înţelegerea biblică, inima este sediul raţiunii (Ier. 5,21; Osea 7,11).
Șapte vremi vor trece peste el. Se face referire aici la durata bolii
împăratului. Cât timp va dura? Șapte vremi – cât timp anume este
socotit aici? După Hipolit ar fi un an și nouă luni, el considerând că
o vreme este egală cu un anotimp. Deci peste el aveau să treacă șapte
anotimpuri (primăvară, vară, toamnă, iarnă, primăvară, vară, toamnă).
Theodoret, ţinând seama de un mod persan de socotire a timpului,
considera că o vreme era egală cu șase luni, două anotimpuri. Aceasta
ar însemna trei ani și jumătate. Dar cea mai obișnuită interpretare
este aceea că o vreme este egală cu un an. Deci șapte vremi sunt
egale cu șapte ani. Această interpretare o găsim în Septuaginta și a
fost însușită de Jerome. Iosif Flaviu consideră de asemenea cele șapte
vremi ca fiind șapte ani.1 Mai putem numi alături de cei de mai sus pe
Rashi, Ibn Ezra, Iefet. Majoritatea comentatorilor moderni este de
acord cu această interpretare: vremi = ani.
Biserica noastră se alătură acestei interpretări, considerând aceste
șapte vremi ca fiind șapte ani, cu toate că reformatorul Calvin
considera această perioadă ca simbolizând „un timp foarte lung”.
„În sfatul străjerilor” – în ceruri domnește o ordine desăvârșită.
Sfatul străjerilor presupune existenţa în ceruri a unui consiliu ceresc
(Iov 1,6-12; 2,1-6). Au fost și sunt comentatori care consideră aceasta
o formulă păgână, dar nu trebuie să uităm că acest capitol este în
întregime un decret al unui împărat păgân, chiar dacă Daniel a fost
coautor. Există însă și o bază biblică pentru acest „theologumenon”,
al unui sfat divin (1 Regi, 22,19; Is. 44,26; Iov 1-2; Ps. 89,6.8). Îngerii
cerului, fiecare cu slujba la care a fost chemat, formează familia sau
senatul lui Dumnezeu, cu care El Se consultă. Ideea se află în
documentele babiloniene și în cele de la Qumram. În iudaismul de
mai târziu, apare teoria unui consiliu consultativ în ceruri, fără al
cărui sfat Dumnezeu nu face nimic (Sanhedrin 38/b) și care poate să

1. Iosif Flaviu, Antichităţi, X, 6.

158 DANIEL
ia atitudine împotriva poziţiei lui Dumnezeu în anumite probleme
(Sanhedrin 94/a)1 ceea ce, spunem noi, este incompatibil cu statutul
de „îngeri slujitori”.
În capitolul 4 al cărţii lui Daniel avem raportată o ocazie care nu numai că
ilustrează marile responsabilităţi cu care Dumnezeu îi însărcinează pe îngerii
Săi, dar descoperă, de asemenea, metoda Sa de guvernare… cum și de către
cine este pronunţată această pedeapsă. Era un înger sfânt care a coborât din
ceruri și a anunţat judecata lui Dumnezeu asupra îngâmfatului împărat. Ba
chiar mai mult: „Hotărârea acesta a fost luată în sfatul străjerilor și a fost pusă
la cale înaintea sfinţilor” (vers. 17). Îngerii au fost aceia care au stabilit ce avea
să se facă și tot ei au fost cei care au adus la îndeplinire această hotărâre.2
Fiecare credincios are un înger însoţitor (Mat. 18,10), care are în
grijă persoana respectivă și care decide – în unele situaţii ce cad în
competenţa sa – ce anume urmează să se facă. Fără îndoială, că acesta
avea în minte Pavel atunci când spunea: „Atâta vreme cât moștenitorul
este nevârstnic, eu spun că nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar
că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi și îngrijitori, până la vremea
rânduită de tatăl său” (Gal. 4,1.2). Tot astfel și noi suntem în paza și
grija îngerilor. Ei sunt duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o
slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea (Evrei 1,14).
Ni-l putem imagina pe îngerul lui Nebucadneţar, cât de mult era preocupat
de sarcina sa. Împăratul avea posibilitatea de a face binele, dar devenea din
ce în ce mai neînduplecat, mândru și orgolios. Au fost încercate diferite soluţii
de îndreptare. A fost adus în contact cu Daniel și tovarășii săi. A văzut puterea
lui Dumnezeu în salvarea acestora. Mai mult chiar, i-a fost îngăduit să vadă
în cuptorul aprins „chipul celui de-al patrulea” ce semăna „cu al unui fiu de
dumnezei!” (Dan. 3,25). Dar efectele tuturor acestora au trecut și acum își
asuma onoarea ce I se cuvenea lui Dumnezeu și numai Lui. Ce mai putea
face oare îngerul? Ce ar mai fi putut face cineva?

Se pare că îngerul lui Nebucadneţar simţea nevoia unui sfat, căci au fost
chemaţi alţi îngeri și problema a fost discutată. Ei au fost de acord că ceva
ieșit din comun, ceva extraordinar trebuia adus la îndeplinire, dacă
Nebucadneţar trebuia să fie salvat și, în final, ei au căzut de acord asupra unei

1. The Interpreter’s Bible, vol. 6, p. 410.

2. D. Popa, Epistola către Evrei, pag. 58.
 CAPITOLUL 4 159
sentinţe severe. Se pare că în acest caz ei au considerat problema ca fiind atât
de importantă, încât au supus hotărârea lor lui Dumnezeu, primind aprobarea
Sa pentru aducerea ei la îndeplinire. Astfel, sentinţa a fost semnată „în sfatul
străjerilor și înaintea sfinţilor” – adică un grup a ajuns la o concluzie; dar mai
departe (Dan. 4,24) ni se spune că era și hotărârea Celui Prea Înalt.

Acest lucru dă o lumină interesantă asupra lucrării îngerilor și asupra

felului de a lucra în cadrul activităţii cerești. Îngerii nu sunt numai simpli soli
ai lui Dumnezeu. Ei sunt în adevăr soli ai Săi, dar și ceva mai mult. Au
răspunderi și au de adus la îndeplinire hotărâri luate în sfaturile cerului, după
voia lui Dumnezeu.1
„Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăţia oamenilor” – Serva
Domnului spune că în problemele naţiunilor Dumnezeu „aduce tot-
deauna la îndeplinire în mod tăcut și cu răbdare planurile voiei Sale.”2
Fie că Dumnezeu poruncește, îngăduie sau intervine, jocul complicat
al evenimentelor omenești se află sub controlul divin. În mijlocul luptelor
și tumultului naţiunilor, Cel care stă mai presus de heruvimi călăuzește
încă problemele pământului și le dirijează pentru înfăptuirea scopurilor
Sale.3
Biblia a fost adesea numită „povestea celor două cetăţi”, Ierusalim
și Babilon. Prima arată spre căile lui Dumnezeu, înfăţișate de Domnul
Hristos în Evanghelia Sa. Ierusalim înseamnă „temelia păcii”. A doua
simbolizează calea creaturii fără Dumnezeu. Babilon înseamnă
„confuzie”. Primele cuvinte care ne sunt raportate după ce omul a
păcătuit subliniază egocentrismul care a rezultat din păcătuire.
„Mi-a fost frică, pentru că eram gol și m-am ascuns” (Gen. 3,10). Tot
la fel, în relatarea despre începutul Babilonului citim: „Haidem să ne
zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, ca să nu fim
împrăștiaţi pe toată suprafaţa pământului” (Gen. 11,4). Cei ce zideau
turnul intenţionau să-l ridice până la cer. Raportul ne avertizează de
faptul că toate planurile omenești în cele ale religiei nu pot aduce
decât înșelare și confuzie. În orice religie care înalţă eforturile

1. D. Popa, Epistola către Evrei, pag. 58-60.

2. E. G. White, Ed., pag. 173.
3. E. G. White, PK/535-536; Ed. pag. 174-178.
160 DANIEL
omenești, considerându-le suficiente în ceea ce privește mântuirea,
sunt prezente rădăcinile Babilonului.
Importanţa visului este arătată în mod clar. Scopul divin în expe-
rienţa lui Nebucadneţar, și desigur în toată istoria imperiilor lumii,
este acela ca „cei vii să știe că Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăţia
oamenilor”. În ciuda captivităţii lui Israel, în ciuda prezenţei mo-
narhilor idolatri și persecutori pe tronurile lumii, adevăratul Dumnezeu,
adorarea Sa și poporul Său trebuie să fie în cele din urmă îndreptăţiţi
de judecăţile divine.1

Versetele 19-27
Vers. 19 „Atunci Daniel, numit Beltșaţar, a rămas uimit o clipă și
gândurile lui îl tulburau. Împăratul a luat din nou cuvântul
și a zis: ’Beltșaţare, să nu te tulbure visul și tâlcuirea’. Și
Beltșaţar a răspuns: ’Domnul meu, visul acesta să fie
pentru vrăjmașii tăi și tâlcuirea lui pentru potrivnicii tăi!
Vers. 20 Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare și
puternic, încât i se înălţa vârful până la ceruri și se vedea
de la toate capetele pământului;
Vers. 21 copacul acesta, a cărui frunză era așa de frumoasă și
care avea roade atât de multe și în care era hrană pentru
toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului și în ramurile
căruia își făceau cuibul păsările cerului,
Vers. 22 ești tu, împărate, care ai ajuns mare și puternic, a cărui
mărime a crescut și s-a înălţat până la ceruri, și a cărui
stăpânire se întinde până la marginile pământului.
Vers. 23 Împăratul a văzut pe un străjer sfânt pogorându-se și
zicând: ’Tăiaţi copacul și nimiciţi-l; dar trunchiul cu
rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ și legaţi-l cu lanţuri de fier
și de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua
cerului și să stea la un loc cu fiarele câmpului, până vor
trece șapte vremi peste el’.
1. D. Ford, Daniel, pag. 118.
 CAPITOLUL 4 161
Vers. 24 Iată tâlcuirea acestui fapt, împărate, iată hotărârea Celui
Preaînalt care se va împlini asupra domnului meu,
împăratul.
Vers. 25 Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc
cu fiarele câmpului și îţi vor da să mănânci iarbă ca la
boi. Vei fi udat de roua cerului și șapte vremi vor trece
peste tine, până vei cunoaște că Cel Preaînalt stăpânește
peste împărăţia oamenilor și o dă cui vrea.
Vers. 26 Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului
înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei
recunoaște stăpânirea Celui ce este în ceruri.
Vers. 27 De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt
păcatelor tale și trăiește în neprihănire, rupe-o cu
nelegiuirile tale și ai milă de cei nenorociţi și poate că ţi se
va prelungi fericirea!”
Curtoazia lui Daniel și simpatia lui plină de umanism sunt date pe
faţă în atitudinea lui de reţinere atunci când trebuie să explice, să
interpreteze visul împăratului. Daniel a înţeles imediat visul și a fost
atât de uimit de mesajul divin, încât a rămas în cumpănă dacă să
spună sau nu împăratului semnificaţia mesajului ce-l conţinea. El ar
fi dorit din toată inima să spună ceva de bine împăratului său, pe
care, deși fusese luat din ţara părinţilor săi, îl slujea cu credincioșie.
Pentru un moment Daniel a rămas fără cuvânt. Nu este vorba de o
oră, așa cum sugerează unii ideea, printre care și U. Smith, ci pentru
un moment Daniel a rămas uimit, căutând cuvintele care să facă totuși
cunoscut împăratului conţinutul mesajului divin. Modul plin de re-
spect în care Nebucadneţar i s-a adresat lui Daniel arată că împăratul
nu l-a uitat. Ba chiar mai mult, denotă o anume legătură de colaborare
și apreciere reciprocă. Daniel, prin corectitudinea și statornicia sa faţă
de principiile adevărului, a câștigat încrederea împăratului.
Faptul că Nebucadneţar vorbește acum la persoana a treia nu
justifică concluzia unor critici că un altul i-a vorbit și, deci, că documentul
nu este autentic, sau că versetul introduce o notă istorică, deci o
interpretare în document. În Biblie mai găsim astfel de schimbări de
vorbire de la prima la a treia persoană (Ezra 7,13-15; Estera 8,7.8).
162 DANIEL
Interpretarea pe care a dat-o Daniel visului lui Nebucadneţar este atât
de simplă, clară și precisă, încât se poate înţelege fără să mai fie nevoie de
multe comentarii și explicaţii. Visul i-a fost dat împăratului ca să-i atragă
atenţia încă o dată asupra faptului că Dumnezeul cerului este Acela care
are în mâna Sa problemele omenirii. El conduce. Daniel, acest profet și
om de stat, a continuat să transmită mesajul cerului adresat acestui
conducător autocrat. „Te vor izgoni din mijlocul oamenilor… până când
vei recunoaște că Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăţia oamenilor”. Nu
era ușor pentru condiţiile de atunci să transmiţi un astfel de mesaj unui om
care dispunea cum voia de viaţa oamenilor. Daniel îl iubea pe Nebucadneţar
și, cu siguranţă, s-a rugat ani de zile pentru el ca, într-un fel oarecare, pe
căile pe care Dumnezeu le avea, acest mare general, constructor,
conducător să ajungă să înţeleagă și să cunoască faptul că Dumnezeul
cerului conduce. Și Daniel face lucrarea unui evanghelist. Nu folosește
cuvinte aspre, asemenea lui Ilie înaintea lui Ahab. Cu bunătate, dar hotărât,
îi spune: „De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor
tale…” Marele Pavel avea să spună mai târziu: „Vă rog, fraţilor, să primiţi
bine acest cuvânt de sfătuire” (Evrei 13,22). Se face cunoscut acestui
potentat antic că judecăţile lui Dumnezeu pot fi întâmpinate prin pocăinţă
și convertire (Is. 38,1.2.5; Ier. 18,7-10; Iona 3,1-10). Dacă împăratul avea
să asculte, să pună capăt vieţii lui de păcat, Dumnezeu, cu siguranţă, avea
să-i prelungească viaţa sa tihnită.
Cel Drept i-a acordat lui Nebucadneţar un an de zile pentru a lua
poziţia cea dreaptă și pe care o doreau Dumnezeu și Daniel. Spre deosebire
de locuitorii cetăţii Ninive, care au folosit bine acest timp, Nebucadneţar,
deși a avut un an la dispoziţie, n-a luat poziţia pe care Dumnezeu o dorea
și judecăţile Lui s-au abătut asupra împăratului orgolios.
Întotdeauna Dumnezeu a descoperit slujitorilor Săi proroci taina
Sa (Amos 3,7), căci Cel iubitor avertizează popoare, naţiuni și
oameni cu privire la cele ce stau să vină asupra lor. El avertizează
și astăzi lumea, dar din nefericire numai puţini iau aminte la aceste
avertismente; totuși nimeni nu va avea scuză în ziua socotelilor,
pentru că lumea a fost avertizată.
Să observăm cu atenţie faptul că împlinirea acestei viziuni este în
mod clar condiţionată. Daniel îl mustră pe împărat, somându-l să-și
schimbe felul de vieţuire, pentru ca liniștea sa să fie prelungită și nu
 CAPITOLUL 4 163
întreruptă de judecată. Această natură condiţionată a comunicărilor,
fie că este spre bine, fie că este spre rău, este arătată în mod clar în
Ieremia 18,7-10 și este de cea mai mare importanţă pentru toţi cei ce
studiază profeţia. Atât Vechiul cât Noul Testament sunt scrise pe
înţelegerea faptului că dacă poporul lui Dumnezeu din ambele
dispensaţiuni ar fi îndeplinit cu toată inima planurile divine, atunci
împărăţia neprihănirii n-ar fi fost amânată sau întârziată până acum.
Este foarte probabil că acele profeţii pe care mulţi le înţeleg acum în
termenii anilor, să se fi putut împlini în zile, dacă condiţiile s-ar fi
copt (Marcu 13,30; 9,1; Mat. 10,23; Ioan 21,22).
Ar fi tragic dacă am fi atât de prinși de importanţa istorică a acestui
capitol, încât să pierdem din vedere importanţa lui practică. Nebucad-
neţar nu este nicidecum singura persoană care a devenit handicapată
mintal din cauza refuzului de a o rupe cu păcatul. Și numai atunci
când mintea și înţelegerea i-au revenit și a recunoscut autoritatea lui
Dumnezeu, împăratul a devenit apt pentru a-și relua prerogativele
regale. Prietenii săi puteau să-i taie părul, să i-l scurteze, să-i taie
unghiile; dar, fără înţelegere, fără ca mintea să-i fie sănătoasă, el ar fi
rămas mai departe în pădure. Numai schimbarea exterioară a vieţii
nu este suficientă. Nici botezul și nici Sfânta Cină nu îi fac pe cei care
le practică să ducă o viaţă sfântă. Daniel l-a îndemnat pe monarhul
cel mândru să vină la pocăinţă, punând capăt vieţii de păcat și trăind
în neprihănire. Este foarte interesant că Noul Testament menţionează
pocăinţa de peste șaptezeci de ori în paginile lui.
Primul cuvânt care ne este raportat ca fiind al celui dintâi predica-
tor al Noului Testament este cuvântul pocăinţă (Mat. 3,2). Învăţătorul
personal a subliniat același lucru ca și Ioan Botezătorul, înainte-
mergătorul Lui. Primul Său cuvânt, la începutul lucrării, a fost de
asemenea pocăinţa. Lansarea bisericii creștine în Ziua Cincizecimii s-a
datorat ascultării sfatului inspirat al lui Petru care a spus: „Pocăiţi-vă”
(Fapte 2,37-38). Domnul Hristos spune de asemenea fiecăruia dintre
noi: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13,3). Pocăinţa este
o nouă viziune despre noi, despre eul nostru, despre păcat, despre
aproapele noastre și despre Dumnezeu. Înseamnă să-mi pară rău de
egoismul meu și să părăsesc de îndată acest fel de viaţă. Înseamnă o
continuă rugăciune la tronul harului pentru iertare și putere. „Oricine
va chema Numele Domnului, va fi mântuit” (Rom. 10,13).
164 DANIEL
Și ar fi încă un gând care merită să fie reţinut. Oricare ar fi încercările
pe care Providenţa le îngăduie să vină asupra noastră, dacă rămânem
cu binecuvântarea unei minţi întregi, sănătoase, atunci toate celelalte
lucruri vor fi suportate cu răbdare. Cel care are mintea întreagă
(limpede), care este sănătos și care are o conștiinţă curată este mai
bogat decât toţi împăraţii care au ţinut cândva un sceptru în mână,
dar care n-au avut aceste trei daruri în viaţa lor.
Versetele 28-33
Vers. 28 „Toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului
Nebucadneţar.
Vers. 29 După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperișul
palatului împărătesc din Babilon,
Vers. 30 împăratul a luat cuvântul și a zis: ’Oare nu este acesta
Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de
ședere împărătească, prin puterea bogăţiei mele și spre
slava măreţiei mele?’
Vers. 31 Nu se sfârșise încă vorba acesta a împăratului și un glas
s-a pogorât din cer și a zis: ’Află, împărate Nebucad-
neţar, că ţi s-a luat împărăţia!
Vers. 32 Te vor izgoni din mijlocul oamenilor și vei locui la un loc
cu fiarele câmpului, îţi vor da să mănânci iarbă ca la
boi și vor trece peste tine șapte vremi, până vei recu-noaște
că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăţia oamenilor și
că o dă cui vrea’.
Vers. 33 Chiar în clipa aceea s-a împlinit cuvântul acela asupra
lui Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor,
a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat de roua
cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului și
unghiile ca ghearele păsărilor.”
Deși nu este precizat de pe terasa cărui palat a rostit Nebucadneţar
aceste cuvinte pline de orgoliu și mândrie, de pe terasa palatului cu
grădini suspendate sau a aceluia de vară, ce se afla în partea de nord
 CAPITOLUL 4 165
a noilor clădiri ale Babilonului, cert este că, în nechibzuinţa lui,
împăratul a rostit ceea ce se afla de fapt în inima sa.
Așa cum am mai spus, Nebucadneţar avea pe bună dreptate cu ce
se mândri. Din ruinele vechiului Babilon s-au scos și încă se mai scot
tăbliţe de lut pe care sunt înscrise – cu scriere cuneiformă – fapte și
evenimente istorice. Pe una dintre aceste inscripţii se poate citi: „Apoi
eu am ridicat palatul, scaunul împărăţiei mele, loc de așezare a unui
neam de oameni, loc de înălţare și bucurie”.1 Un alt text spune: „În
Babilon, cetatea pe care o prefer, pe care o iubesc, se află palatul,
uimirea oamenilor, un palat strălucitor, locuinţa maiestăţii pe pămân-
tul Babilonului”.2 Declaraţia lui Nebucadneţar că Babilonul l-a zidit
el nu trebuie luată în sensul că el l-a întemeiat, căci lucrul acesta s-a
petrecut nu mult după potop (Gen. 11,1-9; 10,10). Ci el făcea referire
la faptul că l-a rezidit, l-a împodobit ca niciodată până atunci și l-a
mărit nespus de mult. De fapt, lucrarea de restaurare și de rezidire a
Babilonului a început-o tatăl său, Nabopolasar, iar el a continuat-o și
a încheiat-o.
Deși nu este spus dacă vocea din cer a fost auzită numai de el sau
de toţi cei prezenţi, știm totuși că ea a rostit judecata lui Dumnezeu
asupra lui și… aceasta s-a înfăptuit întocmai.
După douăsprezece luni de când Daniel i-a explicat lui Nebucadneţar
visul, acesta admira cetatea de la înălţimea terasei palatului său, realizarea
vieţii sale. Probabil că muncitorii și cei care au lucrat la aceste realizări
vor fi fost iertaţi dacă au privit cu oarecare cinism afirmaţia împăratului
cum că el a făcut tot ceea ce se realizase în Babilonul antic.
Peroraţia lui a fost întreruptă de vocea Celui Preaînalt, vocea lui
Dumnezeu care i s-a adresat împăratului pe nume. Precizarea faptului
că atunci când a rostit aceste cuvinte împăratul se găsea pe acoperișul
palatului său din Babilon, nu denotă că lucrarea, cartea lui Daniel, n-a
fost scrisă în Babilon, ci în Palestina, ci arată că lucrurile redate aici
se adresau în primul rând celor care nu erau în Babilon.
Nenumărate declaraţii, documente atestă în adevăr că Nebucadne-
ţar a fost un mare constructor. Iosif Flaviu redă raportul lui Berosus,

1. E. Schrader, Keilinshriftliche Bibliopthek, vol. 3, part. 2, pag. 39; citat de 4/C.B.A.Z.Ș.,

pag. 792.
2. Idem, pag. 25.
166 DANIEL
iar Eusebiu îl redă pe cel al lui Abydenus,1 care descriu splendorile
cetăţii Babilon. În faimoasa inscripţie din Casa Indiei de Răsărit, de
exemplu, Nebucadneţar relatează cum a renovat două temple ale lui
Marduc în Babilon, și al lui Nebo în Borsippa. El mai declară că a
restaurat cincisprezece alte temple în Babilon și a terminat două mari
ziduri ale orașului. Apoi a zidit palatul lui Nabopolsar și în numai
cincisprezece zile a ridicat un palat…
Obiecţiunea cea mai clară referitoare la această relatare a lui Daniel
cu privire la boala lui Nebucadneţar a fost faptul că în rapoartele seculare
ale vremii nu s-a găsit până acum nici un document care să ateste cele
declarate aici. Deși, dacă gândim mai profund asupra aceste probleme,
vom ajunge să înţelegem că astfel de suferinţe – accese de nebunie,
pierderea minţii etc. – nu constituie un lucru ce trebuie făcut public,
strigat de pe acoperișul casei sau redat cu lux de amănunte în hrisoavele
vremii. De asemenea, documentele pe care le avem din vremea
Imperiului Babilonian sunt departe de a fi complete. Nu o dată numele
lui Nebucadneţar apare în Herodot. Degeaba căutăm scris pe o piatră
de mormânt că cel care a fost îngropat acolo a fost nebun timp de
șapte ani (R. D. Wilson). Dar o tăbliţă de lut, cu scriere cuneiformă,
tradusă și publicată recent de British Museum, poate foarte bine să se
refere la acest eveniment neplăcut din viaţa lui Nebucadneţar.2
Boala care l-a lovit pe Nebucadneţar nu este necunoscută. De
fapt, maladia în timpul căreia cel bolnav se consideră a fi animal,
imitând felul de viaţă al acestuia, este numită de cele mai competente
autorităţi medicale INSANIA ZOOANTROPICA. Când suferindul
se consideră a fi lup, avem un caz de licantropie (lukos = lup;
antropos = om), în cazul celui ce se consideră bou, boantropie.
Dicţionarul de medicină psihologică (The Dictionary of Pshichological
Medicine) spune că boala aduce cu sine
o completă pierdere a identităţii și aduce convingerea că cel suferind a fost
schimbat într-un animal de cea mai joasă speţă… este unul dintre cele mai
grave cazuri din istoria psihologiei pe care le dă pe faţă neamul omenesc.3
1. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 108.
2. R. D. Wilson, Studies of the Book of Daniel, pag. 286-187; citat de R. A. Ander-
son, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 72.
3. Idem.
 CAPITOLUL 4 167
Psihiatrii ne pot vorbi mult și multe despre natura și simptomele
bolii. Condiţia celui bolnav este adaptarea lui, cât mai natural cu
putinţă, la condiţiile speciei, mergând până acolo că cel bolnav se
hrănește aidoma animalului în rolul căruia se consideră. Asemenea
cazuri s-au petrecut și în zilele noastre și literatura de specialitate dă
cazul unei femei din azilul de alienaţi din Wurttemberg.1
Nu este lipsită de interes nici referirea la acest eveniment, o referire
ceva mai târzie, la care face trimitere Eusebiu și care spune că
Abydenus relatează următoarele:
Și după aceea, spun caldeenii, s-a urcat în palatul său și, fiind stăpânit de
(un duh) bun sau alt (duh), a rostit următoarea cuvântare: „O, oameni ai
Babilonului, eu, Nebucadneţar, vă prezic acum o nenorocire ce va avea să
vină și pe care nici Belus, strămoșul meu, și nici regina Beltis nu sunt în stare să
convingă Soarta s-o înlăture.
Va veni un catâr persan (Cirus) ajutat de propriii voștri zei și vă va duce în
sclavie. Iar un alt autor (al acestei nenorociri) care i se va alătura (la lucrarea
aceasta) va fi un med, cu care asirienii se mândresc. O, dacă mai înainte ca
poporul meu să fie părăsit, o caribdă sau marea l-ar înghiţi, l-ar distruge cu
totul, ca să dispară, sau dacă, îndreptându-se în altă parte, ar fi dus departe,
în deșert, acolo unde nu sunt nici cetăţi și nici picior de om, dar unde fiarele
sălbatice găsesc pășune și păsările cerului găsesc adăpost, acolo să rătăcească
singur printre stânci și văgăuni; și ca mai înainte de asemenea gânduri să-i
vină în minte, mai bine mi-aș găsi un sfârșit mai bun.” După ce a rostit
această prezicere, el a dispărut imediat, și Evilmaluruchus (Evil Merodac),
fiul său, i-a urmat la tron.2
Berosus spune în mod semnificativ următoarele: „După ce a
început zidul de care am vorbit, Nebucadneţar s-a îmbolnăvit și a
murit după o domnie de patruzeci și trei de ani”.3
Cu o atingere a degetului Său, Dumnezeu i-a luat capacitatea
intelectuală de a aprecia lucrurile și de a se bucura de ele. Împăratul
a părăsit locuinţele oamenilor, le-a uitat și și-a făcut locuinţa printre
fiarele câmpului.
1. G. Rösh, Deutsch, Morgene, Zeitschr., XV, pag. 521; citat de C. F. Keil, Book
of Daniel, pag. 159-160.
2. D. Ford, Daniel, pag. 120-121.
3. D. Ford, Daniel, pag. 111.
168 DANIEL
O legendă iudaică relatează că, în timpul cât împăratul Nebucadneţar
suferea de această boală și era în mijlocul fiarelor câmpului, treburile
statului au fost conduse de fiul său Amel-Marduc (Evil Merodac), care
a fost făcut împărat în locul tatălui său. Când Nebucadneţar și-a revenit,
mânia lui a fost așa de mare din pricină că fiul său a îndrăznit să-i ocupe
tronul, încât l-a aruncat în temniţă, considerându-l vinovat de trădare.
Nici după moartea lui Nebucadneţar, fiul său nu s-a mai încumetat să
urce pe tron, ci numai după ce acesta a fost îngropat.
Ultima parte a acestui raport face referire la boala (nebunia)
împăratului și este marcată oarecum de forma unei precizări. Tradiţia
care pune în evidenţă această precizare vine probabil din suferinţa,
pierderea minţii de către Nebucadneţar. Cum se face totuși că o
precizare ce îl privea pe Cir a fost pusă în gura lui Nebucadneţar?
Tot ce putem spune este că în timpul lui Abydenus mai exista încă printre
caldei o tradiţie despre ceva extraordinar, ceva ieșit din comun în ultima parte
a vieţii lui Nebucadneţar.1
Să reţinem câteva situaţii foarte asemănătoare:
1. După ce împăratul a terminat războaiele de cucerire și înainte
de moartea sa, a avut loc ceva neobișnuit, ieșit din comun.
2. Și în relatarea lui Daniel, și în cea a lui Abydenus, împăratul se
afla pe terasa palatului său.
3. Împăratul a fost stăpânit de un duh. Acest lucru îl găsim în ver-
siunea armeană a Cronicilor (Chronicon).
Se mai ridică o problemă. Dacă Nebucadneţar ar fi fost în adevăr
bolnav șapte ani, atunci, în acest interval de timp, cu certitudine ar fi
izbucnit o revoluţie și imperiul s-ar fi prăbușit. Când a avut loc acest
lucru, Daniel se afla cu siguranţă acolo și a putut să dirijeze – împreună
cu alţii – problemele împărăţiei. El știa cât timp avea să dureze boala.
De asemenea, și regina l-a ajutat să păstreze liniștea și unitatea
imperiului. Ea era o prinţesă din regiunea muntoasă a Mediei și era
mult iubită de împărat. Pentru ea a făcut împăratul grădinile suspendate.
După Pusey, citat de E. Young,2 un bolnav de această boală poate
să-și revină. Chiar și formele cele mai acute ale bolii nu ating
1. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 109-111.
2. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 112.
 CAPITOLUL 4 169
subconștientul sau puterea de a se ruga a persoanei bolnave. Sub-
conștientul rămâne neatins, deși bolnavul gândește, vorbește, acţionează
ca și când ar fi un altul. De aceea, la încheierea timpului, deși suferind
de această boală, Nebucadneţar a putut să-și ridice ochii spre cer. S-a
găsit o atestare documentară a unei astfel de boli. O tabletă (tăbliţă)
nepublicată încă, aflată la British Museum, menţionează un om care
păștea iarbă asemenea unei vaci.1 Chiar dacă nu căutăm un corespon-
dent al bolii lui Nebucadneţar, ea a putut să fie un caz unic, dar
diagnosticul este unic și informaţiile medicale nu lipsesc.
Versetele 34-37
Vers. 34 „După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am
ridicat ochii spre cer, și mi-a venit mintea la loc. Am
binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat și slăvit pe
Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică
și a cărui împărăţie dăinuiește din neam în neam.
Vers. 35. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui;
El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii
pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei
Lui și nici să-I zică: ’Ce faci?’
Vers. 36. În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împără-
ţiei mele, măreţia și strălucirea mea mi s-au dat înapoi;
sfetnicii și mai marii mei din nou m-au căutat; am fost
pus iarăși peste împărăţia mea și puterea mea a crescut.
Vers. 37. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ și slăvesc pe Împăratul
cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate
căile Lui sunt drepte, și El poate să smerească pe cei ce
umblă cu mândrie!”
Tema restaurării și a înălţării care caracterizează atât de multe
capitole ale cărţii lui Daniel este prezentă și în capitolul 4.
Comentatorul Matthew Henry spunea referitor la acest capitol:
Dacă un blasfemitor și un persecutor atât de mare a găsit milă și îndurare,
el n-a fost ultimul care să primească aceste daruri divine. Și dacă iubirea

1. C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 793; F.M. Th., Bohl, Opera Minora, 1953, pag. 527.
170 DANIEL
noastră poate ajunge atât de departe, ca să nădăjduiască așa cum el a
nădăjduit, atunci putem să admirăm acest har care se dă fără bani, datorită
căruia el și-a pierdut mintea și cunoașterea pentru un timp, pentru ca să-și
mântuiască sufletul pentru veșnicie.1
Experienţa lui Nebucadneţar, trecând prin suferinţă, a avut asupra
lui un rol binefăcător, ajutându-l să-și dea seama cât de vulnerabil
este. Învăţând această lecţie îi sunt redate atât sănătatea, cât și tronul.
Cuvântul de laudă la adresa Celui Preaînalt ne aduce expresii din
Psalmul 145,13; 115,3; Isaia 40,17; 14,27. Însă, de data acesta,
psalmul de laudă al lui Nebucadneţar nu este o formalitate. El
recunoaște că există o Împărăţie a cerului care este mai presus de a
sa și i se supune. Este interesant de remarcat faptul că atunci când
spune: „Acum, eu… laud, înalţ și slăvesc pe Împăratul cerurilor”,
Nebucadneţar folosește o formulă care se găsește numai aici în Sfânta
Scriptură. Ceea ce vor să ne înveţe aceste ilustraţii din Daniel 4 este
faptul că Dumnezeul cerului conduce și dirijează evenimentele vieţii
omenești, ale vieţii celor credincioși și necredincioși deopotrivă.
Punctul culminant al edictului lui Nebucadneţar este mărturia și
mărturisirea lui publică. Au existat discuţii printre interpreţii creștini în
legătură cu faptul dacă Nebucadneţar a fost sau nu convertit. Părerile au
fost împărţite. Și da și nu! Calvin, de exemplu, refuza să creadă că a fost
convertit. Aceeași poziţie au mai avut-o Pusey și Keil. Sunt totuși
considerente care pledează pentru o reală convertire a lui Nebucadneţar:
1. Există un progres care se poate observa la Nebucadneţar în
ceea ce privește cunoașterea de Dumnezeu (Dan. 2,47; 3,28; 4,34.35).
2. Împăratul face declaraţii reale, cu privire la atotputernicia lui
Dumnezeu (Dan. 4,34.35).
3. Împăratul se va închina acestui Dumnezeu, pe care-L numește
Împăratul cerului (Dan. 4,37). Acest lucru face ca, în ciuda faptului
că era slab în credinţă și cunoașterea îi era nedesăvârșită, credinţa lui
să fie totuși una care putea aduce mântuirea și adevărata cunoaștere
a lui Dumnezeu.
Acesta este ultimul raport al Sfintelor Scripturi pe care îl avem cu
privire la Nebucadneţar. Acest decret este datat în anul 563 î.Hr., cu
1. D. Ford, Daniel, pag. 121 (Mattew Henry’s Commentary on the Whole Bible, ultima
parte a cap. 4).
 CAPITOLUL 4 171
un an înainte de moartea sa. (Alţii datează decretul cu șaptesprezece
ani înainte de moartea sa). Nu mai avem nici un raport în care să ni
se spună că Nebucadneţar a murit în idolatrie. Putem trage concluzia
că împăratul Nebucadneţar a murit ca un credincios al Dumnezeului
lui Israel. Așa se sfârșește viaţa acestui remarcabil bărbat. Cu toată
poziţia și scăderile sale, suntem îndreptăţiţi să tragem concluzia că
Dumnezeu a văzut la el o inimă curată, integritate și o curăţie a idealurilor,
pe care le putea folosi spre slava Sa. De aici, deosebita comportare a
lui Dumnezeu cu el, câștigându-l până la urmă pentru împărăţia Sa,
chiar dacă ultima lecţie a fost cam tare și greu de suportat.
Roy Allan Anderson1 mărturisește convingerea lui cu privire la
convertirea lui Nebucadneţar. Cât de minunat lucrează Dumnezeu!
El ia cazul aproape falimentar al acestui împărat mândru și-l face
un membru al familiei cerești. Ce privilegiu va fi pentru cei mântuiţi
să asculte din gura lui istoria răbdării și iubirii lui Dumnezeu!
Când nu îi poate salva pe oameni în prosperitate, Dumnezeu aduce
asupra lor necazuri. Dacă în toate aceste împrejurări, ei Îl resping pe
Dumnezeu, atunci El aduce nimicirea asupra lor. Puternicul și mândrul
împărat n-a mai purtat sceptrul. A devenit un maniac și timp de șapte
ani a fost găsit la un loc cu vitele, în compania animalelor, hrănindu-
se așa cum se hrăneau ele. Mintea sa fiind detronată, n-a mai fost
considerat om. Și atunci porunca a fost: „Tăiaţi copacul și rupeţi
ramurile; scuturaţi-i frunza și risipiţi roadele”.
Este necesar ca oamenii să poarte răspunderi. Dar când ei se
bazează pe înţelepciunea omenească, Dumnezeu nu-i mai susţine și
ei se prăbușesc. Naţiuni și persoane au această experienţă… Nu
trebuie să uităm că în toată comportarea Sa faţă de împăratul
Nebucadneţar, Dumnezeu a lucrat la salvarea lui și a acelora asupra
cărora lucra influenţa lui. Serva Domnului spune:
Toate aceste relatări au o deosebită importanţă pentru noi. Pe bună
dreptate apostolul Pavel spune: „Și tot ce a fost scris mai înainte a fost scris
pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe
care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15,4). Este nevoie de un
studiu mai aprofundat al Cuvântului lui Dumnezeu; în mod deosebit atenţia

1. R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 73-75.

172 DANIEL
noastră să fie acordată cărţilor lui Daniel și Apocalipsa, așa cum nu am dat
niciodată în istoria lucrării noastre. Poate că avem puţine lucruri de spus în
legătură cu unele probleme, cu privire la puterea romană și papalitate; dar
trebuie să atragem atenţia la ceea ce au scris profeţii și apostolii sub inspiraţia
Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a modelat astfel lucrurile, atât în
transmiterea profeţiei, cât și în evenimentele înfăţișate, încât să înveţe faptul
că instrumentul omenesc trebuie să nu fie vizibil, ci să fie ascuns în Hristos și
Domnul Dumnezeul cerului și Legea Sa să fie înfăţișate, înălţate. Citiţi cartea
lui Daniel! Revedeţi punct cu punct istoria împărăţiilor pe care le reprezintă.
Priviţi la oamenii de stat, la consilii, puteri armate și luaţi aminte la modul în
care Dumnezeu a lucrat pentru a înfrânge mândria omului și a arunca în
ţărână slava omului.
Lumina pe care a primit-o Daniel de la Dumnezeu a fost dată în mod
special pentru aceste zile. Viziunile pe care el le-a văzut pe malurile râurilor
Ulai și Hidechel, marile râuri ale Șinearului, sunt acum în procesul împlinirii
lor, și toate evenimentele profetizate se vor împlini în curând. 1

SOLIA CARE SE DESPRINDE DIN CAPITOLUL 4 AL CĂRŢII LUI DANIEL

1. Dumnezeu este mândria noastră.

Sfânta Scriptură ne amintește faptul că mândria și trufia duc la
dezastru (Prov. 16,18). Ea ne mai spune că Dumnezeu urăște mândria
(Prov. 8,13). Un motiv pentru care Dumnezeu urăște o astfel de
mândrie este acela că, atunci când avem gânduri prea înalte despre
noi, avem tendinţa să gândim mai puţin binevoitor despre ceilalţi și
chiar să-i tratăm cu mai puţină bunăvoinţă. Daniel i-a spus mândrului
Nebucadneţar: „Pune capăt păcatelor tale… poate ţi se va prelungi
fericirea…” Biblia ne spune de asemenea: „Ţi s-a arătat, omule, ce
este bine, și ce alta cere Dumnezeu de la tine, decât să faci dreptate, să
iubești mila, și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6,8).
Dacă mândria ne face să avem adesea simţăminte rele faţă de alţi
oameni, ea ne separă și de Dumnezeu. Mândria ne face să uităm
dependenţa noastră de Dumnezeu. Dar este o atitudine realistă aceea
de a recunoaște dependenţa noastră de Tatăl nostru ceresc. Umilinţa

1. E. G. White, TM, p.112-113.

 CAPITOLUL 4 173
este un ingredient esenţial al fericirii căminului, pentru că „în El avem
viaţa, mișcarea și fiinţa” (Fapte 17,28).
2. Respectul lui Dumnezeu pentru conducere.
În Daniel 4,17, străjerul ceresc spune că Dumnezeu dorește ca
cei vii să știe că: a) „Dumnezeu stăpânește peste împărăţia oamenilor”
și că b) „El o dă cui îi place”.
De fapt, aproape toţi își critică conducătorii. Este oare posibil,
este real faptul că Dumnezeu este Acela care i-a pus în slujbe pe
conducătorii noștri?
Dumnezeu l-a tratat pe Nebucadneţar așa cum a meritat pentru a-l
ajuta. El dorea ca împăratul să se pocăiască, așa ca să fie iertat și să i
se acorde intrare în Împărăţia slavei. Dumnezeu iubește întreaga lume
(Ioan 3,16); El l-a iubit și pe mândrul, impulsivul, generosul, dar și
crudul Nebucadneţar. În Noul Testament, Pavel ne îndeamnă: „Să
faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri… pentru împăraţi, pentru toţi cei ce sunt
înălţaţi în dregătorii” (1 Tim. 2,1.2). De când n-am mai mulţumit lui
Dumnezeu pentru conducătorii noștri? Chiar și o conducere mai
slabă, după părerea noastră, face ceva bun. Mulţi sunt de acord că
unele legi mai puţin bune sunt mai bune decât dacă n-ar fi nici una.
Trebuie să fim mulţumitori și să ne rugăm pentru cei ce poartă
răspunderi. În timp ce Se afla pe pământ, Domnul Hristos a manifestat
un astfel de respect pentru conducătorii naţiunii iudaice. Când femeia
prinsă în adulter, a fost adusă la El, Domnul cunoștea inima, viaţa și
lumea păcatelor acuzatorilor ei. Femeia era vinovată, dar ei erau și mai
vinovaţi. Domnul ar fi putut să-i facă de rușine în mod public. Dar a
preferat să scrie pe nisip ce ar fi trebuit poate să spună cu glas tare.
Cei în cauză, văzând ce scria Dumnezeu pe nisip, au părăsit unul
câte unul scena și, când prima sandală a călcat pe nisipul unde Domnul
scrisese păcatele lor sau când prima rafală de vânt a suflat peste el,
totul a început să se șteargă (Ioan 8,1-11). Aceasta pentru că Domnul
a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut (Luca 19,10).
Solia „Domnul stăpânește peste împărăţia oamenilor” este repetată
în Romani 12. Dar trebuie să ascultăm – în problemele legate de
convingerile noastre religioase – mai mult de Dumnezeu (Fapte 5,29).
174 DANIEL
Conștiinţa singură nu poate fi un ghid perfect, pentru că ce-l
oprește pe unul conștiinţa să facă, pe altul nu-l oprește. De aceea,
îndreptarul desăvârșit este Biblia. Ca închinător al viului Dumnezeu,
Daniel probabil că a reacţionat negativ atunci când porunca a fost ca
să fie trimis în școlile Babilonului. El era conștient de idolatria și
corupţia ce domneau acolo. Dar porunca era să meargă acolo și el s-a
dus. Însă când i s-au pus în faţă bucate necurate, el a refuzat cu riscul
vieţii. Același lucru l-au făcut Șadrac, Meșac și Abed-Nego.
3. Dumnezeu este generos atunci când cheamă profeţi.
Când vom ajunge să studiem cartea Apocalipsei, și anume capitolul
12, ne va fi de ajutor dacă ne vom aminti că Dumnezeu este generos
atunci când cheamă profeţi în slujba Sa.
Când Daniel se afla în Babilon, ca trimis al lui Dumnezeu la curtea
imperială, Dumnezeu mai avea în slujba Sa și alţi doi mari profeţi: Ieremia,
care era mai în vârstă decât Daniel și care a lucrat în Palestina și mai
târziu în Egipt (Ier. 29,1; 43,4-8), și Ezechiel, care lucra în Babilon.
Ezechiel se pare că era de aceeași vârstă cu Daniel și locuia într-o așezare
iudaică lângă Nippur, pe importantul canal de irigare, Nar Kabari,
cunoscut în Biblie ca râul Chebar (Keebar, Ezech. 1,2; 43,3).
Cei șaisprezece profeţi de la Isaia la Maleahi sunt bine cunoscuţi.
Mai puţin cunoscuţi sunt alţi profeţi ai Bibliei, cum ar fi Gad văzătorul
(1 Cron. 29,29) și Hulda, profetesa (2 Cron. 34,22). Uneori Dumnezeu
chemă la slujbă mai mulţi profeţi în același timp: Mica era chemat în
același timp cu Isaia (Mica 1,1; Is. 1,1), cele patru fete ale lui Filip
(Fapte 21,8.9) ca și Agag, Iuda, Sila și alţii (Fapte 15,22; 21,10).
În timpul nostru, așteptăm împlinirea făgăduinţei din Ioel 2,28.
În generozitatea Sa, Dumnezeu i-a inspirat pe Daniel, Ezechiel și
Ieremia să scrie peste o sută de capitole de material profetic atunci
când era cel mai mult nevoie de cuvântul profetic.
Daniel îl cunoștea pe Ieremia (Dan. 9,1; Ier. 29,10). Probabil că
îl cunoștea și pe Ezechiel. Orașul Nippur, unde locuia Ezechiel, se
afla la numai 80 km de Babilon (sud-est).
În anul 587 î.Hr., cam cu nouăsprezece ani înainte ca Nebucad-
neţar să aibă visul relatat în capitolul 4, Ezechiel a fost inspirat să-i
spună lui Faraon din Egipt că Dumnezeu l-a asemănat cu un copac
 CAPITOLUL 4 175
înalt (Ezech. 31). Ezechiel l-a avertizat pe Faraon că, pentru a-i
pedepsi mândria, Dumnezeu plănuia să-l trimită pe Nebucadneţar
ca să-l taie (Ezech. 29,19; 30,10). El a avertizat de asemenea că nici
un copac nu va mai crește atât de înalt (cap. 31,14).
Având în vedere relaţiile dintre Daniel și Nebucadneţar, cu
siguranţă că Daniel i-a făcut cunoscute împăratului mesajele profetului
Ezechiel adresate lui Faraon, trăgând concluziile ce se impuneau.

RĂSPUNSURI LA CÂTEVA DINTRE PROBLEMELE CE SE DESPRIND

DIN DANIEL 4
1. Cât de mare era Babilonul?
După toate cele ce s-au spus despre Babilon, despre grandoarea
lui, poate că este surprinzător să descoperim faptul că masivele lui
ziduri nu măsurau mai mult de 16 km (10 mile) în lungime și încon-
jurau o porţiune de teren de aproximativ 5 mile pătrate, în contrast
cu alte mari orașe ale lumii (Los Angeles – 450 mile pătrate, Sao
Paolo – 700 mile pătrate).
Mărimea Babilonului devine totuși impresionantă atunci când o
comparăm cu alte orașe-cetăţi ale antichităţii. Ninive avea numai 6,6
km pătraţi, Ierusalimul, unul dintre cele mai cunoscute orașe ale
antichităţii, acoperea numai 0,5 km pătraţi.
Orașele-cetăţi antice păreau mici. Și în adevăr erau mici, când le
judecăm în termenii noștri de astăzi. Dar să nu uităm că pentru apărare
ele aveau nevoie de ziduri mari și rezistente. Aceste ziduri costau mult
și se făceau greu. În vreme de război, ele trebuiau apărate și îngrijite
24 de ore din 24. Pentru a face cât mai scurte aceste ziduri, pentru a fi
ușor apărate, orașul este înghesuit. Străzile erau înguste, casele nu aveau
grădini, iar numărul locuitorilor care se înghesuiau în ele era destul de
mare (Ninive cu 6,6 km pătraţi avea 120.000 locuitori).
2. Legăturile de fier și aramă aveau vreun simbol, vreo însemnătate?
În visul lui Nebucadneţar, relatat în acest capitol, „străjerul cel
sfânt” a dat porunca: „Tăiaţi copacul… dar trunchiul cu rădăcinile
lui legaţi-l cu lanţuri de fier și de aramă”. Așa cum am mai amintit în
176 DANIEL
această lucrare, unii comentatori au dat ideea că aceste două metale
au legătură cu Roma și Grecia reprezentate prin aramă (bronz) și
fier (Dan. 2), arătând continuarea principiilor babiloniene, principii
rele și decăzute, în toate celelalte imperii care au urmat.
Este o teorie interesantă, dar trebuie să se ţină seama de următoa-
rele date:
a) Argintul medo-persan și lutul naţiunilor moderne sunt lăsate
afară din calcul.
b) Ordinea metalelor (fier, bronz) este opusă celei din Daniel 2
(bronz, fier).
c) Singura interpretare biblică pentru continuarea trunchiului cu
rădăcinile lui este aceea că „împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce
vei recunoaște stăpânirea Celui ce este în ceruri” (vers. 26). Biblia
spune că trunchiul înseamnă păstrarea împărăţiei pentru umilul și
pocăitul Nebucadneţar. Nu se spune nimic despre continuarea
trunchiului unei împărăţii rele pentru sute sau mii de ani.
d) Biblia nu ne spune ce anume reprezintă legăturile de fier și ara-
mă, deci orice interpretare dogmatică este pură speculaţie.
Expresia aramaică SUR tradusă de Cornilescu cu „lanţuri”, este
legată de verbul ASAR, la care se face referire în 2 Regi 7,10, vorbind
despre legarea animalelor, iar în Psalmul 149,8 despre legarea
captivilor de neam ales cu lanţuri de fier. Prezenţa acestor legături în
visul lui Nebucadneţar a fost necesară, pentru că acesta, când a fost
izgonit din palat, a trebuit să fie legat cu lanţuri de fier și aramă
pentru ca să nu poată nici veni înapoi și nici vagabonda prea departe.
3. Cine sunt străjerii?
Străjerii din Daniel 4,13.17 sunt, după toate probabilităţile, aceleași
fiinţe extraterestre care sunt numite în altă parte „îngeri” (Dan. 6,22).
În 1 Corinteni 4,9 stă scris că am devenit „o priveliște pentru lume,
îngeri și oameni”. Îngerii sunt amintiţi de aproximativ șaptezeci de
ori în cartea Apocalipsei și la ei se face referire în mod frecvent în
alte părţi ale Sfintelor Scripturi. De exemplu, Iacov a văzut îngeri
urcând și coborând între cer și pământ (Gen. 28,12). Un înger a
 CAPITOLUL 4 177
nimicit armata asiriană pentru a scăpa Ierusalimul (2 Regi 19,35).
Îngerii au cântat la nașterea Domnului (Luca 2,13).
În Evrei 1,14 se spune că îngerii sunt trimiși „să îndeplinească” o
slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea. Îngerii folosesc puterea
lor cea mare și inteligenţa lor pentru a ne ajuta în încercările și ispitele
noastre zilnice. Să-i învăţăm pe copiii noștri să-I mulţumească lui
Dumnezeu pentru acești prieteni nevăzuţi, care veghează asupra
noastră și care stau de strajă lângă noi.
4. Susţin tăbliţele de lut Daniel capitolul 4?
Există oare vreo dovadă în inscripţiile cuneiforme, ce vin din timpul
lui Nebucadneţar, că el a fost de fapt și de drept un constructor în-
drăzneţ, poet și nebun în același timp? În unul dintre decretele sale
el se semeţește:
Eu am făcut Babilonul, orașul sfânt, tăria marilor zei, l-am făcut mai
proeminent decât înainte, eu am promovat reconstrucţia lui, eu am făcut ca
altarele zeilor și zeiţelor să strălucească ca ziua. Nici un împărat dintre toţi
împăraţii, n-a creat vreodată, nici un împărat de mai înainte n-a construit,
ceea ce am zidit eu în mod magnific pentru Marduc. Eu am promovat (sprijinit)
cel mai mult amenajarea Esagilei (marele templu al lui Marduc) și renovarea
Babilonului mai mult decât s-a făcut vreodată înainte de mine. Toate
valoroasele mele lucrări, înfrumuseţarea sanctuarelor marilor zei, de care eu
m-am ocupat mai mult decât oricare dintre înaintașii mei imperiali, le-am
scris într-un document și le-am pus la păstrare pentru generaţiile ce vor veni.1
NEBUCADNEŢAR A FOST POET: Unele dintre edictele
personale ale lui Nebucadneţar au forma unui paralelism poetic, un
alt contrast cu practica asiriană, dar în armonie cu structura capito-
lului 4 din cartea lui Daniel. Paralelismul poetic al acestor zile consta
din repetarea – rând pe rând – a gândului sau o alternare – rând pe
rând – a gândurilor contrare sau conclusive.
Iată câteva rânduri din edictul lui Nebucadneţar din Daniel 4,4:
Eu, Nebucadneţar, trăiam liniștit în casa mea
Și fericit în palatul meu.
Eu am visat un vis,
1. C.B.A.Z.Ș., vol. 4, pag. 799.
178 DANIEL
Care m-a înspăimântat;
În patul meu, gândurile și vedeniile
Duhului meu mă umpleau de groază.
Să comparăm aceste rânduri poetice scrise de Nebucadneţar și
pe care le găsim în Biblie cu următoarele rânduri poetice scrise de
Nebucadneţar în așa numita inscripţie din Casa Indiei:
Când m-am născut,
Când am fost creat, chiar eu
Am privit sanctuarele zeilor
Ca fiind calea dumnezeului pe care să merg…1

NEBUCADNEŢAR A FOST NEBUN – în 1975, a fost tradusă

o tăbliţă de lut care s-ar putea să se refere la boala, la nebunia lui
Nebucadneţar. Această tăbliţă ce se află la British Museum (B.M.
34113 și 213) este așa de deteriorată, încât în fiecare rând sunt cuvinte
care nu pot fi descifrate, iar unele rânduri nu pot fi nicidecum citite.
Dar cele ce pot fi descifrate vorbesc astfel:
Nebucadneţar a considerat… viaţa sa îi părea fără sens… el n-a mai dat
pe faţă iubire faţă de fiul și fiica sa… familia și clanul lui nu mai existau…
atenţia, gândurile lui nu mai erau îndreptate spre a se ocupe de binele Esagilei…
El se plângea amar lui Marduc…2
Pentru informaţii mai ample privind Babilonul, vezi C.B.A.Z.Ș.,
vol. 4, pag. 794-799.
RUGĂCIUNEA LUI NABONID (MATERIAL ANEXĂ)
Printre miile de documente găsite în Qumram, în peștera a patra,
primul dintre documentele pe care J.T. Milik le-a publicat este
cunoscut ca „Rugăciunea lui Nabonid”. Este un document unic, scris
în limba aramaică și care sună astfel:
„Cuvintele rugăciunii înălţate de Nabonid, împăratul Asiriei și al
Babilonului, (marele) împărat (când a fost lovit) cu o boală rea, din

1. Boutflower, The Book of Daniel, pag. 101, citat de M. Maxwell, God Cares, vol. 1,
pag. 71.
2. S. Horn, „New Light on Nebucadnezzar’s Madness”, Ministry, aprilie 1978, pag.
39-40.
 CAPITOLUL 4 179
porunca Dumnezeului Celui Preaînalt în orașul Teima. Am fost lovit
(cu o boală grea) pentru o perioadă de șapte ani și am devenit altfel
(decât oamenii. Dar când mi-am mărturisit păcatele) și greșelile,
Dumnezeu mi-a trimis un magician. Era un evreu dintre cei exilaţi în
Babilon. El a dat explicaţiile lui și a scris un ordin, ca cinste (și mare
slavă) să fie dată numelui Dumnezeului Celui Preaînalt. El a scris
astfel: (În timp ce) erai lovit cu o boală (rea în orașul) Teima (din
porunca Domnului Dumnezeului Celui Preaînalt), te-ai rugat timp de
șapte ani (zeilor) de argint și aur (de bronz și fier), lemn, piatră și lut...”
Se arată apoi că „magicianul” evreu, aceeași expresie ca GAZ-RAYYA
din Daniel 4,7, a insistat ca împăratul să caute pe Dumnezeul iudeilor,
spunând că, dacă va face astfel, împăratul va fi vindecat. Și așa a fost.
Cu mult înainte ca acest text să iasă la lumină, deci să fie cunoscut,
exista părerea că istoria bolii lui Nebucadneţar, la origine, a fost pusă
în dreptul mai puţin cunoscutului împărat Nabonid. Numele împă-
ratului (în aramaică – NBNY) în textul din peștera de la Qumram
este considerat a fi o formă scurtă a numelui Nabonid, numele ulti-
mului împărat al Babilonului. Numele scris se consideră a fi NBND,
care probabil a devenit NBKD și care a fost considerat ca o formă
prescurtată a lui Nebucadneţar.1 Poate că este locul să amintim aici
că, în istoria sa, Herodot amintește numai numele LABYNETOS
atât pentru Nebucadneţar, căruia îi spune LABYNETOS I, cât și
pentru Nabonid, LABYNETOS al II-lea.2

Bibliografie
- C.B.AZ.Ș., vol. 4, pag. 786-799.
- M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 57-71.
- The Interpreter’s Bible, vol. IV, pag. 405-418.
- Adam Clark, Commentary, vol. IV, pag. 580-583.
- Keil Delitzsch, Commentary on the Old Testament, vol. IX, pag. 133-162.
- The International Critical Commentary, Daniel, pag. 220-248 (Montgomery).
- D. Popa, Epistola către Evrei, pag. 58-60.

1. F. F. Bruce, The Book of Daniel and Qumram Community în Neotestamentica et

Semitica, pag. 224, citat de J. Baldwin, Daniel, pag. 116-118.
2. Idem, pag. 117-118.
180 DANIEL
- E. Young, The Prophecy of Daniel, A Commentary, pag. 97-119.
- D. Ford, Daniel, pag. 111-121.
- A. Richly, Daniel, pag. 55-62.
- R. A. Andreson, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 68-76.
- J. G. Baldwin, Daniel, pag. 107-118.
- S. N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 50-59.
- E. G. White, v. 1-37: PK/514-521; 8T/126; v. 7: PK/516; v. 9: PK/517; v. 10-
11: PK/515; v. 11-12: Ed./175; v. 12-17: PK/516; v. 13: Ed./177; v. 14: 8T/127;
v. 17: DA/129; PK/500; v. 18-22: PK/517; v. 23-27: PK/518; v. 27: Ed./174;
PK/502; v. 30: Ed./175; 8T/127; v. 30-32: PK/519; v. 31: Ed./176; PK/533; v.
33-35: PK/520; v.34: Ev./88: PK/514; v. 35: 8T/180; v. 36-37: PK/521.
 CAPITOLUL 5

INTRODUCERE
Penultimul capitol din șirul celor șase capitole istorice ale cărţii
lui Daniel descrie ultimele secvenţe ale imperiului neobabilonian. De
fapt, capitolele 5 și 6 constituie o relatare unitară și continuă, în care
sunt puși faţă în faţă ușuraticul și nechibzuitul Belșaţar, pe de o parte,
și războinicul și întreprinzătorul Darius, pe de altă parte.
Mulţi ani s-a contestat autenticitatea istorică a acestui capitol, pentru
că numele Belșaţar nu era întâlnit în documentele cuneiforme ale vremii,
în lista împăraţilor babilonieni. Pe acest motiv, s-a scris mult și s-a
fundamentat critica ce nega istoricitatea și autenticitatea cărţii lui
Daniel. Documentele vremii arată că la anul 539 î.Hr., când Babilonul
este cucerit fără lupte de către Cir, împărat era… Nabonid. Trecuseră
douăzeci și trei de ani de la moartea marelui Nebucadneţar, și Babilonul
își pierduse strălucirea aurului și puterea valorii lui. Lui Nebucadneţar
i-au urmat la tron o serie de împăraţi slabi și lipsiţi de personalitate.
Fiul său, Evil-Merodac (Ier. 52,31), n-a domnit decât doi ani și a lăsat
ca moștenitor al tronului un copil. Se formează o conspiraţie care îl
ucide pe împărat, care era un minor, și îl proclamă ca împărat pe unul
dintre cei ce compuneau conspiraţia, și anume pe Nabonid (Nab-uh-
Nye-dus). Șase ani mai târziu, Nabonid schimbă capitala imperiului de
la Babilon la Tema, o îndepărtată oază în pustiul Arabiei, unde se
dedică înfiinţării unui nou cult, adorarea zeului Lunii, în locul închinării
la zeul Marduc, patronul Babilonului. În Babilon, el încredinţase
sceptrul împărătesc fiului său, Belșaţar. Nabonid este câștigat pentru
cultul Lunii de către mama sau bunica sa, care era preoteasă a acestei
zeităţi numite SIN. Această femeie extraordinară a trăit mult, 107 ani.
La vârsta de 104 ani ea spunea despre sine, așa cum găsim într-o
inscripţie cuneiformă: „Vederea îmi este ageră și auzul excelent…
mâncarea și băutura se împacă cu mine”.1
1. Stela lui Nabonid, înălţată în cinstea mamei (?) sau bunicii sale; citată de Pritchard
în Texts, pag. 313; citată de M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 72-73.
182 DANIEL
Din cauza lipsei de interes pentru problemele naţiunii, Nabonid
devine nepopular. Timp de mai bine de zece ani n-a mai fost prezent
la sărbătoarea Anului Nou și n-a mai dat mâna cu zeul Marduc în
cadrul acestei tradiţionale sărbători babiloniene.
În acest timp, apare la orizontul istoriei persanul Cir. Media și Lidia
cad pe rând în mâinile trupelor persane, ceea ce îl face pe Nabonid să
se alarmeze și, în anul 540, el vine la Babilon, apoi celebrează cu
mare pompă Anul Nou, însă intră în dispute teologice cu preoţii
babilonieni, făcând și mai acută nepopularitatea lui.
Nabonid întâlnește forţele persane ale lui Cir la Opis, cam la 185 km
de Babilon (spre nord), dar armata se răscoală împotriva lui și, la 10
octombrie 539, Nabonid predă fără luptă Sippar-ul, aflat la 80 de km
nord de Babilon, și fuge la Borsippa. Între timp, Darius, într-un marș
forţat, se îndreaptă spre Babilon. Situaţia era cum nu se poate mai
sumbră, dar cu toate acestea, împăratul babilonian dă un mare banchet,
în timp ce imperiul era virtualmente pierdut: împăratul Nabonid fugit,
iar vrăjmașul la porţile cetăţii. Belșaţar, ca împărat al Babilonului, își
îneacă „amarul” în orgii.
Astăzi, nimeni, nici cel mai critic comentator, nu mai susţine inexis-
tenţa lui Belșaţar. Astfel citim:
Belșaţar a fost fiul lui Nabonid, fiind asociat cu acesta la domnie, și l-a
reprezentat pe împărat după plecarea lui la Tema, în nordul Arabiei, unde a
rămas pentru restul anilor domniei lui… Babilonul a căzut în mâinile trupelor
persane conduse de generalul Gobryas; la data aceea, Nabonid nu se afla în
Babilon; nu este sigur dacă Belșaţar a fost, dar Xenofon ne vorbește despre
uciderea „împăratului” în timpul intrării trupelor persane.1
În lucrarea sa despre legătura dintre Daniel 5 și istoria seculară,
cu titlul „Nabonid și Belșaţar”, R. P. Daugherty, de la Universitatea
din Yale, spune:
Dintre toate rapoartele nebabiloniene care se ocupă cu situaţia existentă la
sfârșitul imperiului neobabilonian, capitolul 5 din Daniel poate fi așezat alături
de literatura cuneiformă în ceea ce privește acurateţea în prezentarea
evenimentelor ce au avut loc. Raportul Scripturii poate fi interpretat ca fiind
excelent, pentru că folosește numele Belșaţar, pentru că atribuie puteri imperiale

1. J. Barr, pag. 596, citat de D. Ford, Daniel, pag. 122.

 CAPITOLUL 5 183
lui Belșaţar și pentru că recunoaște existenţa unei relaţii duble în imperiu.
Documentele babiloniene cuneiforme din secolul al VI-lea î.Hr. ne furnizează
dovezi clare cu privire la corectitudinea celor trei puncte istorice de bază de mai
sus, cuprinse în raportul biblic care se ocupă cu căderea Babilonului.

Textele cuneiforme scrise sub influenţa persană din secolul al VI-lea î.Hr.
n-au păstrat numele lui Belșaţar, dar rolul lui ca prinţ de coroană, căruia
i s-au acordat puteri imperiale în timpul rămânerii lui Nabonid în Arabia, era
înfăţișat în mod convingător.

Doi renumiţi istorici greci din secolele V și IV î.Hr. nu îl menţionează pe

Belșaţar și fac numai slabe aluzii la situaţia politică existenţă pe timpul lui
Nabonid. Analele existente în limba greacă, care acoperă perioada de la
începutul secolului III î.Hr. până în secolul I î.Hr., păstrează o tăcere absolută
cu privire la Belșaţar și rolul pe care l-a avut acesta în timpul ultimilor ani ai
imperiului neobabilonian. Totalitatea informaţiilor găsite în toate docu-
mentele ce prezintă date cronologice mai târzii decât textele cuneiforme din
secolul al VI-lea î.Hr. și mai înainte de scrierile lui Iosif Flaviu, din secolul
I d.Hr., n-a putut să procure materialul necesar pentru cadrul istoric al
capitolului 5 din cartea lui Daniel.1
Este adevărat că în documentele cuneiforme Belșaţar nu este numit
niciodată „împărat”, deși el era – așa cum am arătat mai sus – un co-împă-
rat, asociat la tron în lipsa tatălui, care-și petrecea vremea la Tema.
De fapt, în limba aramaică, expresia pentru „împărat” are mai multe
conotaţii și nu înseamnă în mod absolut „monarh”.2
În ce privește faptul că în versetul 11 Belșaţar este numit fiul lui
Ne-bucadneţar, nu trebuie să uităm că este un lucru obișnuit, cunoscut
printre cercetătorii Sfintelor Scripturi – termenul este folosit în toată
Scriptura ca însemnând descendent. Cel mai clasic exemplu îl găsim
în Matei 1, unde se spune despre Domnul Hristos că este „Fiul lui
David”. În literatura nebiblică a timpului găsim că expresia „fiu” era
folosită cel puţin în opt feluri (cazuri) diferite.
Care să fie însă semnificaţia soliei din acest capitol al cărţii lui
Daniel? Noul Testament aplică cele cuprinse în acest capitol la eveni-
mentele zilelor din urmă. Când oamenii „vor spune pace și liniște,

1. R. P. Daugherty, op. cit. pag. 199-200; citat de D. Ford, Daniel, pag. 122.
2. D. Ford, Daniel, pag. 123.
184 DANIEL
atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei” (1 Tes. 5,3). Acest
pasaj este o reflectare a unor pasaje ale Vechiului Testament, ca de
exemplu: Isaia 13,8; 47,10.11, toate făcând referire la pacea și la sigu-
ranţa firească, experimentate și de babilonieni în timpul căderii lor.
Apocalipsa 18,7.8, descriind sfârșitul veacului, redă din profeţiile
lui Isaia cu privire la căderea Babilonului (Is. 47,8.9). De aceea, nu
este întâmplător faptul că Noul Testament folosește evenimentele
din Daniel 5 pentru a înfăţișa prăbușirea lumii. Cele două cărţi apoca-
liptice ale Bibliei, Daniel și Apocalipsa, văd Babilonul ca pe un sistem
ce este transmis de-a lungul tuturor timpurilor. Apocalipsa 13,1.2,
descriind puterea fiarei care va declanșa ultimul război cu Hristos și
biserica Sa, se folosește de simbolismul anticului Babilon, iar ultimele
capitole prezintă comparaţii detaliate.
Domnul Hristos (Mat. 24,37-39), Pavel (1 Tes. 5,1-3) și Ioan (Apoc.
18,7), fiecare dintre aceștia vede lumea ca reflectând spiritul ospăţului
lui Belșaţar, pe măsură ce timpul încercării ei este gata să se termine,
iar judecata divină este gata să cadă. Să studiem cu atenţie cele relatate
în acest capitol, păstrând toate acestea în minte.
Capitolul 5 al cărţii lui Daniel este completat de profeţiile lui Isaia
și Ieremia cu privire la venirea lui Cir și eliberarea lui Israel din
captivitate (Is. 41-47; Ier. 50 și 51). Apocalipsa ne spune că, înainte
ca să fie eliberată biserica lui Dumnezeu, Israelul spiritual, va trebui
să aibă loc uscarea simbolică a Eufratului – noroade, gloate, neamuri
și limbi, care o susţin pe „desfrânată” (Apoc. 16,12; 17,15). Acest
lucru s-a întâmplat în timp ce Belșaţar și mai marii împărăţiei
benchetuiau. Marele fluviu, izvorul bogăţiei comerciale a Babilonului,
a fost deviat de la cursul lui natural de către Cir, și ostașii persani au
folosit vadul râului ca drum de pătrundere în cetate pentru a-i răsturna
pe conducătorii beţi ai Babilonului (Ier. 50,38).
În Isaia 44,28, Cir este folosit ca un tip al Domnului Hristos –
Mesia. Ca și Cir, al cărui nume înseamnă „soare” și care este numit
de Dumnezeu „păstorul Meu” și „unsul” (Meu), care a venit din
răsărit cu alţi împăraţi ca să răstoarne Babilonul și să elibereze pe
Israel, tot astfel, la sfârșitul timpului, Domnul Hristos, Soarele Nepri-
hănirii, Bunul Păstor care Se îngrijește de turma Sa, va veni din răsăritul
cerurilor ca să elibereze pe poporul Său ameninţat. După cum Israelul
 CAPITOLUL 5 185
din vechime a părăsit Babilonul pentru a se întoarce la Ierusalim,
aidoma se va întâmpla la sfârșitul veacurilor (Apoc. 18,1-4).
Ce a grăbit judecata cerului asupra lui Belșaţar și a Babilonului?
Folosirea blasfemiatoare a lucrurilor sfinte. Când el, în mod profanator,
a folosit vasele sfinte ale sanctuarului, timpul încercării pentru Babilon
s-a consumat. Scripturile spun ca o profeţie că, atunci când religia
apostată dă mâna cu puterea civilă și folosește această putere pentru
a-și impune dogmele, atunci ziua mântuirii a venit. După Apocalipsa
13,14, antihrist împreună cu cei ce-l urmează va impune semnul lui
asupra tuturor acelora care i se supun, iar semnul acesta este o replică
falsă a sigiliului cerului. Legea lui Dumnezeu va fi schimbată și ceea
ce Dumnezeu a însemnat ca fiind sfânt va fi călcat în picioare. La un
asemenea ceas, Babilonul spiritual va anticipa un timp al „păcii și
siguranţei”, dar în loc de a se realiza acest lucru, o nenorocire
neașteptată (ca în noaptea ospăţului lui Belșaţar) va veni asupra lor…
și nu vor scăpa (1 Tes. 5,3). „Timpul de probă”, sau de încercare,
care va fi o situaţie generală, profetizat în Dan. 12,1 este simboli-
zat prin necazul ce a venit asupra Babilonului în noaptea ospăţului
profanator.
A fost o ultimă noapte în istoria lui Belșaţar. Există o ultimă noapte în
orice și pentru oricine de pe pământ. Un ultim ospăţ, o ultimă luptă, un ultim
dans, un ultim film, o ultimă ţigară, un ultim pahar, o ultimă noapte… Belșaţarii
de astăzi pot să ofere ultimele lor ospeţe, să-și bea vinurile lor scumpe, să
profaneze lucrurile sfinte și să-și bată joc de sfinţii lui Dumnezeu, dar pentru
toţi aceștia va fi o ultimă noapte.1
Dar n-am pus încă întrebarea cea mai plină de semnificaţii: Ce legătură
are această istorisire despre Belșaţar, cu privire la lucruri petrecute în anul
539 î.Hr., cu credinciosul de astăzi? Există câteva avertismente clare. Cât de
repede uită omul sau nu vrea să ţină minte unele lucruri esenţiale! Belșaţar
avea vie în minte soarta bunicului său și, cu toate acestea, a bătătorit același
drum și și-a dat seama că acesta este, de fapt, un nisip mișcător. Păcatul este
atât de înșelător, încât nu suntem destul de înţelepţi să ţinem seama de avertizările
și mustrările transmise. Adesea este nevoie să fim „mișcaţi” mai înainte de a
crede avertizările cu privire la „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana”.
Beţia și idolatria, ospeţele și căderea ţin o strânsă companie.

1. W. G. Heslop, Diamonds from Daniel, pag. 83, citat de D. Ford, Daniel, pag. 124.
186 DANIEL
Nu este la voia întâmplării faptul că la începutul acestei cărţi se sublinia
nevoia unui control de sine în mâncare și băutură, că se repetă apoi avertizarea
aici, în mijlocul cărţii, și atinge aceleași nevoi din nou, înainte de încheierea ei
(Dan. 10,3). Omul care dă greș în a-și struni apetitul nu poate fi niciodată
răbdător sau iertător. Așa cum s-a mai amintit, cei ce sunt mari mâncăi și
mari băutori nu mai pot fi mari și în altceva. Pentru ei, este imposibilă
desăvârșirea caracterului creștin. Dacă a fost vreun timp când acest adevăr
să fie necesar, atunci acel timp este astăzi.
Înainte de prima venire a Domnului Hristos, Ioan Botezătorul a fost
caracterizat de simplitate în obiceiuri și de abstinenţă (Mat. 3,4). Cine va
învăţa aceleași opţiuni înainte de revenirea Domnului? Unde este poporul
acela sfânt care să demonstreze că asemănarea cu Dumnezeu are de-a face
cu întreaga fiinţă a omului, cu toată viaţa lui? „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie
că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31).
Într-un sens figurat, fiecare dintre noi este un rege și se află în posesia vaselor
sfinte. Apostolul Pavel face – prin Duhul – afirmaţia că trupul nostru este
templul Duhului Sfânt (1 Cor. 6,19.20), că Dumnezeu va nimici pe oricine
nimicește acest templu, tot așa de sigur cum împăratul Belșaţar a fost judecat
de El când a pângărit vasele de la Templul din Ierusalim.
Acceptarea credinţei creștine înseamnă de aici înainte un sentiment de
slujire prin care recunoaștem că tot ceea ce suntem și avem și ceea ce va mai
fi sunt ale Domnului. Aceasta înseamnă o zilnică conștientizare a faptului că
Dumnezeu are o valoare veșnică și este Domnul domnilor și Domn a toate.
Fiecare gând, fiecare cuvânt și fiecare faptă trebuie să mărturisească că
Domnul Hristos este totul și că am fost cumpăraţi cu un preţ. Astfel, Dumnezeu,
Cel în ale cărui mâini se află… suflarea noastră,… trebuie să fie glorificat.1
Dacă Babilonul ar fi primit ajutorul care i s-a oferit, în ciuda întregii
puteri a lui Satana ca prinţ al acestei lumi, el ar fi legat tronul lui de
tronul lui Dumnezeu și ar fi fost o împărăţie veșnică. Cât de ușor s-ar
fi schimbat istoria acestui pământ!
Cei ce trăiesc în zilele de pe urmă, fie creștini sau necreștini, nu
trebuie să rămână ignoranţi în ceea ce privește datoria pe care o au
faţă de autorităţile civile. Naţiunile pot să spună că nu cunosc datoria
lor faţă de creștini, faţă de alte naţiuni, dar nu faţă de Dumnezeu,
căci profeţiile cărţii lui Daniel explică pe deplin acest lucru. Cartea
lui Daniel este o carte pentru toţi, conducători și supuși. Babilonul
constituie o pildă pentru naţiunile de astăzi...
1. D. Ford, Daniel, pag. 123-124.
 CAPITOLUL 5 187
Între evenimentele capitolului 4 și cele arătate în capitolul 5 s-au
scurs douăzeci și cinci de ani. Domnia lui Nebucadneţar s-a încheiat
nu mult după ce i-a venit mintea la loc, așa cum este spus în capitolul 4.
Din punct de vedere omenesc, domnia lui a fost lungă și prosperă,
iar la încheierea ei nu exista nici un semn de slăbiciune în imperiu.
Nebucadneţar avea un fiu care urma să ocupe tronul și nu exista nici
o problemă în legătură cu dreptul său la tron… Evil-Merodac, fiul
lui Nebucadneţar, este menţionat numai de două ori în Sfânta
Scriptură și de fiecare dată este menţionat în legătură cu un act al
vieţii sale. 2 Regi 25,27 și Ieremia 52,31 – ambele vizează același
fapt, scoaterea lui Ioiachin din închisoare după mulţi ani. Este curios
ca un tată de talia lui Nebucadneţar să fie urmat de un fiu despre
care se spune așa de puţin. Dar este îmbucurător faptul că, atunci
când se rupe tăcerea în legătură cu persoana sa, se face acest lucru
pentru a relata o faptă de bunătate. În primul an al domniei, el a scos
din închisoare pe Ioiachin, fost împărat la Ierusalim, un om acum de
cincizeci de ani, care zăcea în lanţuri de la vârsta de optsprezece ani.
Fostului monarh iudeu i s-au dat haine și provizii împărătești și a fost
pus mai presus de toţi ceilalţi regi și împăraţi care erau în Babilon,
atâta timp cât a mai trăit.
Evil-Merodac a fost crescut la curtea Babilonului și îi cunoștea
din tinereţe pe iudei și istoria lor. Nu este imposibil ca Daniel, numit
mai marele înţelepţilor caldeeni de către Nebucadneţar, să-l fi instruit.
Deși nu ne sunt transmise detalii, un lucru este cert, și anume că, din
diferite motive cunoscute numai de Dumnezeu, distrugerea Babilo-
nului a fost amânată după timpul scurtei domnii de numai doi ani.
După el a urmat o perioadă de instabilitate, o experienţă primejdioasă
pentru o monarhie.
De remarcat că, după Nebucadneţar, Daniel n-a mai fost reţinut
la curtea imperială. Nu ni se spune cum s-a întâmplat acest lucru, dar
în al treilea an al lui Belșaţar, Daniel se afla la Susa, capitala Elamului,
la o oarecare depărtare de Babilon, spre est. În acest loc a avut el
viziunea care ne este relatată în capitolul 8 al cărţii sale.
În timpul domniei lui Nabonid și Belșaţar, au avut loc evenimente
de o deosebită importanţă. Iudeilor care au primit cuvintele profeţilor,
pe care Dumnezeu le-a trimis, le era cunoscută căderea imperiului în
188 DANIEL
viitorul apropiat. În ciuda faptului că ei înșiși erau oprimaţi, era totuși
o lume care trebuia avertizată și, cum mulţimea celor răscumpăraţi,
strânsă în jurul tronului lui Dumnezeu, va fi alcătuită din reprezentanţi
ai tuturor naţiunilor, neamurilor, limbilor și popoarelor, acolo vor fi
și suflete din Babilonul antic, oameni care, auzind proclamarea soliei,
s-au despărţit de păcatele lor și au fost salvaţi.
Cum cunoașterea de Dumnezeu a fost pierdută de monarhi, iar
oamenii temători de Dumnezeu nu se aflau printre sfetnici, apăsarea
iudeilor devenea aproape de nesuportat.
Mergând spre Babilon, ei fuseseră sfătuiţi de Dumnezeu să zidească
case și să sădească vii, să se căsătorească, pentru ca să se înmul-
ţească numărul lor, să se roage pentru pacea și prosperitatea Babilonu-
lui, pentru că robia lor avea să dureze șaptezeci de ani. Poporul lui
Dumnezeu avea păzirea Sabatului poruncii a patra pentru a-și păstra
specificul lui și a fi ferit de amestecul cu păgânii. Sosise timpul ca
babilonienii, care erau adoratori ai soarelui, să-și bată joc de iudei
din cauza Sabatului. Li se interzisese să-și celebreze sărbătorile; preoţii
și conducătorii au fost degradaţi și persecutaţi. Adesea, babilonienii
le cereau să cânte din cântările Sionului: „Asupritorii noștri ne cereau
bucurie, zicând: ’Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului’” (Ps. 137),
dar inimile lor boceau. „Israel este o oaie rătăcită”, scrie profetul
Ieremia, „pe care au gonit-o leii… Nebucadneţar , împăratul
Babilonului, i-a zdrobit oasele” (Ier. 50,17). Babilonienii se sumeţeau
spunând că nu este păcat să-i asuprească pe iudei, pentru faptul că
Dumnezeu i-a dat pe israeliţi în robie din cauza păcatelor lor.
Gemând sub apăsare, ei i-au învăţat pe alţii despre Mesia, Elibe-
ratorul care avea să vină; i-au învăţat despre neprihănirea prin credinţă,
Evanghelia cea veșnică, ceasul judecăţii lui Dumnezeu, căderea Babilo-
nului și nimicirea tuturor acelora asupra cărora s-a găsit semnul închi-
nării babiloniene. Spiritul profetic, aparţinând iudeilor, a fost făcut
cunoscut babilonienilor, în toată perioada captivităţii. Daniel, în pre-
zenţa împăratului, a primit adesea descoperiri. Ezechiel trimitea
mesaje transmise de Domnul, iar Ieremia a primit cuvântul din partea
lui Dumnezeu cu porunca de a-l face cunoscut tuturor naţiunilor din
jur. Nu este un lucru ascuns faptul că Dumnezeul iudeilor avea profeţi
în poporul Său. În felul acesta, nu numai iudeii, ci și Moabul, Edomul,
Tirul și Sidonul, Amonul, Egiptul, Arabia și chiar și Media și Persia
 CAPITOLUL 5 189
știau că prăbușirea Babilonului fusese decretată. Multe dintre aceste
naţiuni, și printre ele și perșii, știau și ce împărăţie avea să fie folosită
pentru nimicirea Babilonului, cum și numele omului pe care l-a ales
Dumnezeu să aducă la îndeplinire această lucrare.
Acestea sunt soliile pe care Dumnezeu le-a trimis și astfel El S-a
folosit de poporul Său. Aceia pe care nu i-a putut folosi atunci când
aveau pace și prosperitate și propriile lor cetăţi au fost folosiţi de
Dumnezeu atunci când au devenit sclavi, sub călcâiul de fier al
Babilonului. Babilonul era asemenea unei cetăţi pe marginea unui
crater de vulcan, dar el nu vedea acest lucru. În anul 539 î.Hr., forţele
unite ale mezilor și perșilor au început înaintarea spre Babilon. Vestea
că vrăjmașii erau în marș, îndreptându-se spre ea, a ajuns în cetate.
Atunci a venit solia ca oamenii să fugă din oraș și să fie asemenea
caprelor din munţi. Iudeii care au dat ascultare Cuvântului lui
Dumnezeu s-au retras din Babilon. Dar armata persană n-a apărut.
Istoria ne spune că Cir a fost oprit de moartea unui cal alb, un cal
sacru, care s-a înecat la trecerea unui râu, fapt ce a amânat cu un an
apariţia oștirilor medo-persane sub zidurile Babilonului. Profetul
spusese: „zidurile Babilonului vor cădea… Fugiţi din Babilon, și fiecare
să-și scape viaţa… Să nu vi se tulbure inima, și să nu vă înspăimântaţi
de zvonurile care se răspândesc în ţară: căci anul acesta va veni un
zvon, iar anul următor alt zvon“ (Ier. 51,46).
Și așa a fost! Într-o primăvară a venit un zvon, dar armata n-a
apărut. Cei nepăsători și necredincioși au râs, și-au bătut joc, dar
pentru cei credincioși acesta a fost un timp potrivit pentru a asculta
Cuvântul Domnului. În primăvară următoare, zvonul a venit iarăși,
dar, de data aceasta, n-a mai fost timp de vândut sau pentru pregătire
spre a fugi, căci armatele Medo-Persiei și ale Babilonului s-au întâlnit
într-o luptă deschisă. Babilonenii înfrânţi s-au retras și s-au închis în
cetate. Porţile s-au închis și asediul a început. Cei ce au rămas în
Babilon au fost nevoiţi să trăiască sau să moară împreună cu babilo-
nienii, afară de faptul că Dumnezeu avea să oprească mâna nimi-
citorului.
190 DANIEL

DANIEL 5 – MENE, MENE, TEKEL, UPFARSIN

Versetele 1-4
Vers. 1 „Împăratul Belșaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie
de mai mari ai lui și a băut vin înaintea lor.
Vers. 2 Și în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur și
de argint pe care le luase tatăl său Nebucadneţar din
templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul și
mai marii lui, nevestele și ţiitoarele lui.
Ves. 3 Au adus îndată vasele de aur, care fuseseră luate din
templu, din casa lui Dumnezeu din Ierusalim, și au băut
din ele împăratul și mai mari lui, nevestele și ţiitoarele lui.
Vers. 4 Au băut și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de
aramă și de fier, de lemn și de piatră.”
BEL-SHAR-USUR, numele babilonian al ultimului împărat al
Babilonului, n-a fost apărat și susţinut de Bel, zeul babilonian, așa
cum și-a dorit Nabonid, atunci când a ales numele fiului său. Domnia
lui, care practic n-a fost decât o co-regenţă, n-a avut darul să-i înscrie
numele în cronicile împărăţiei ca împărat. Numele lui apare în
documentele cuneiforme pe lângă cel al împăratului, în formula
jurământului. (A se vedea nota de la sfârșitul acestui capitol).
„În cel de-al treilea an al domniei lui” (552-553).1 De la data
aceea, Belșaţar conduce treburile Babilonului în calitate de co-împărat,
alături de tatăl său, care se stabilise la Tema, unde și-a petrecut cea
mai mare parte a vieţii. Deci putem demonstra acum că Daniel n-a
greșit atunci când l-a numit pe Belșaţar „împărat”, așa cum mult
timp au susţinut mulţi critici.
Cronica lui Nabonid spune că trupele lui Cir au intrat în Babilon
fără lupte. Xenofon ne vorbește despre abaterea unui râu care curgea
1. Mulţi comentatori consideră că după cel de-al treilea an al terminării templului
din Haran; dacă acest lucru este adevărat, atunci trebuie să dăm numirea lui Belșaţar
în calitate de co-regent cu doi sau trei ani mai târziu, adică 551-550 sau 550-549, înainte
însă cu ceva de cel de-al șaptelea an al domniei lui, în care Nabonid se afla la Tema.
 CAPITOLUL 5 191
prin cetate, în timpul când babilonienii aveau un festival nocturn. Se
pare că împăratul și nobilii se credeau în siguranţă, protejaţi de zidurile
inexpugnabile ale cetăţii și de un sistem de canale care, dacă era
necesar, putea acoperi cu apă ţinuturile din jur, apărând cetatea.
După douăzeci și trei de ani de la moartea marelui Nebucadneţar,
împărăţia Babilonului își încheie existenţa printr-un mare ospăţ,
printr-un chef destrăbălat, la care au luat parte cei „o mie de mai mari
ai Babilonului” (12 octombrie, 539 î.Hr.). Istoria ne păstrează rapoarte
cu privire la astfel de „ospeţe”. Istoricul Ktesias ne spune că la masa
împăratului persan mâncau zilnic 15.000 de oameni. O stelă dezgro-
pată cu ocazia săpăturilor făcute la Nimrud, vechiul Calah, face
referire la o festivitate, cu ocazia terminării unui nou palat al împăra-
tului Asurnasirpal II, la care au luat parte 69.574 invitaţi, care timp
de zece zile au mâncat și au băut. Istoricii greci ne spun că la masa de
nuntă a lui Alexandru Macedon au luat parte mai bine de 10.000 invi-
taţi etc. Un asemenea ospăţ este descris și în Estera 1,3-12. Xenofon
reţine în scrierile sale că Imperiul Babilonian a căzut în timpul unei
sărbători ce se ţinea în Babilon, în timpul căreia era obișnuinţa ca toţi
babilonienii să mănânce și să bea, să se dedea la orgii toată noaptea.1
Pentru strategii militari de astăzi și pentru gândirea omului secolului
XX, este și rămâne o nedumerire în legătură cu faptul că, după pierderea
cetăţii Sippar și înfrângerea suferită la Opis, Belșaţar a mai putut face
o astfel de petrecere în Babilon, unde de fapt erau asediaţi.2 Probabil
că pe de o parte, Belșaţar și mai marii lui aveau o încredere atât de
mare în fortificaţiile și sistemul defensiv al cetăţii, încât nimeni nu-și în-
chipuia că ar fi putut fi cucerită,3 iar pe de altă parte, aceasta dă pe faţă
ușurătatea și lipsa de înţelepciune și de responsabilitate a lui Belșaţar.
Specificarea expresă a lui Daniel că împăratul „a băut vin înaintea
lor” pare să ne spună că, în asemenea situaţii, împăratul mânca și bea
într-o altă sală decât aceea în care se aflau toţi ceilalţi invitaţi. Numai
cu ocazii deosebite, împăratul mânca și bea laolaltă cu invitaţii. O
astfel de situaţie era acum.
1. Xenofon, Cyropaedia VII, 2, 15; citat de 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 801.
2. 3/C.B.A.Z.Ș., pag. 49.
3. E. G. White, PK/ 523.
192 DANIEL
Arheologii, descriind palatul de sud, dezgropat la Babilon, ne spun
că acest palat se pare că era
reședinţa oficială a împăratului, locul unde se ţineau toate ceremoniile de
stat. În centru, era marea sală a tronului (17/52 m și aproximativ 8 m înălţime).
Acest imens spaţiu a fost, probabil, locul unde Belșaţar a dat ospăţul său,
care a însemnat căderea Babilonului și moartea lui. 1
„Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată
cu ele nu este înţelept” (Prov. 20,1). „În cheful vinului”, Belșaţar
poruncește ca vasele sfinte ale templului din Ierusalim să fie aduse în
sala de ospăţ pentru a fi folosite. Au fost comentatori care au încercat
să explice această atitudine a lui Belșaţar ca pe o încercare de ultimă
oră a împăratului de a câștiga bunăvoinţa Dumnezeului lui Israel pentru
a interveni în situaţia disperată în care se găsea (Haevernick). Nu, el a
făcut un act prin care L-a sfidat și L-a insultat public pe Dumnezeul
cerului. Dacă împăratul și cei de la curtea Babilonului erau așa de
preocupaţi de asediul perșilor, nu dădeau un asemenea banchet. Vasele
n-au fost aduse nici chiar pentru a face – după obiceiul păgân – libaţiuni
pentru a obţine protecţia propriilor zei, ci „ca să bea din ele”, așa cum
atât de clar sună textul. Era – am putea spune – o sărbătoare bahică și
cei prezenţi beau pentru împărat în toată splendoarea curţii babiloniene.
Ca o sfidare, ca un gest care tradus în limbaj omenesc vrea să spună că
babilonienii nu se temeau nici de persanii care asediau cetatea, nici de
Dumnezeul lui Israel sau alţi dumnezei, Belșaţar a poruncit să fie aduse
vasele sfinte. Unii explică aceasta spunând că porunca a fost dată după
masă, când s-a început servirea vinului. Aceștia fac referire la declaraţii
grecești clasice, care spun că perșii obișnuiau să bea vin după masă.2
Deci putem spune că Belșaţar era sub influenţa băuturii când a dat
porunca aceasta. Serva Domnului spune:
În mândria și aroganţa sa, cu un nesocotit sentiment de siguranţă, Belșaţar
„a făcut un ospăţ mare celor o mie de mai mari ai lui”. Tot ce era atractiv, tot
ce puterea și bogăţia puteau porunci, adăuga scenei aceleia splendoare.
Femei frumoase cu farmecul lor se aflau printre oaspeţi, luând parte la
banchetul imperial. Oameni de geniu și cei cu o înaltă educaţie se aflau

1. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 793.

2. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 801.
 CAPITOLUL 5 193
printre invitaţi. Prinţi și oameni de stat beau vinul ca apa și chefuiau sub
influenţa lui nebună.
Având raţiunea întunecată, datorită îmbătării nerușinate, având pasiunile
și impulsiunile josnice în ascendenţă, împăratul în persoană era în fruntea
orgiei dezlănţuite. În timp ce ospăţul acesta avea loc, împăratul „a poruncit
să se aducă vasele de aur și de argint… pe care Nebucadneţar le luase din
templul de la Ierusalim”.1
„Pe care tatăl său”. Asupra genealogiei lui Belșaţar s-au spus și s-au
scris mult și multe. Și noi am prezentat în paginile de până acum o serie
de date în legătură cu el și vom adăuga la sfârșitul acestui capitol o notă
referitoare la această problemă. Serva Domnului spune că Belșaţar era
un nepot al marelui Nebucadneţar. „Datorită nebuniei și slăbiciunii lui
Belșaţar, nepotul lui Nebucadneţar, mândrul Babilon avea să se
prăbușească curând”.2 După Daugherty, Belșaţar era fiul lui Nabonid,
iar Nitocris, soţia lui Nabonid și fiica lui Nebucadneţar, avea ca mamă
o prinţesă egipteancă. Cum am mai amintit, expresia „tată” trebuie
înţeleasă aici ca însemnând bunic sau strămoș, așa cum găsim în diferite
pasaje ale Sfintei Scripturi (1 Cron. 2,7). Se mai poate spune și
„predecesorul” său. Exemple de o astfel de folosire a expresiei avem
într-o inscripţie asiriană, unde Iehu, împăratul lui Israel, este numit
„fiul lui Omri”, deși între cei doi nu exista nici o legătură de sânge, iar
Iehu a fost acela care a nimicit casa lui Omri (2 Regi 9,10).3
În versetul 4 este repetată declaraţia că „au băut vin”, cu scopul
de a face să se vadă legătura dintre băutură și cântecele lor în onoarea
zeilor babilonieni, ale căror imagini împodobeau templele lor. Făcând
acest lucru, ei nu numai că îi puneau pe zeii lor de piatră, lemn, aur
etc, pe picior de egalitate cu Dumnezeul cerului, dar îi puneau chiar
mai presus de Iehova, așa cum i-a reproșat Daniel împăratului (vers. 23).
Ducerea vaselor în Babilon a fost un act de sfidare la adresa lui
1. E. G. White, PK/523; 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 802; vasele templului din Ierusalim au
fost luate în trei ocazii: 1) o parte din ele, de către Nebucadneţar în 605 î.Hr., când
acesta a luat captivi din Ierusalim (Dan. 1,12); 2) cea mai mare parte a vaselor preţioase,
în 597 î.Hr., când împăratul Ioiachin a fost dus în captivitate (2 Regi 24,12.13); 3) restul
de vase de bronz, în 586 î.Hr., când a fost distrus templul (2 Regi 25,13-17).
2. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 522.
3. Idem, p. 802.
194 DANIEL
Dumnezeu, căruia Îi fuseseră consacrate. Folosirea lor la o sărbătoare
păgână, în mijlocul beţiei și cântecelor de slavă adresate idolilor, era
de fapt sărbătoarea biruinţei zeilor asupra lui Iehova. Nu se dădea pe
faţă un spirit de ostilitate faţă de iudei, ci, în beţia lor considerau că,
subjugându-i pe iudei, L-au subjugat și pe Dumnezeul căruia I se
închinau. Procedând astfel, L-au dezonorat pe Cel Prea Înalt și au
umplut cupa mâniei lui Dumnezeu.
Despre Belșaţar Sfânta Scriptură nu are de spus nimic altceva – decât
înfăţișează ospăţul său nebunesc, în timp ce armate străine asediau cetatea.
Despre el se poate spune că a murit fără să contribuie cu nimic la binele
și la fericirea altora. Un astfel de om este numit de Domnul Hristos ca
fiind nebun, nu pentru vreo faptă nesăbuită, ci pentru că gândește că i se
cuvine totul, că totul se datorește lui și se comportă în consecinţă.
Nu trebuie uitat faptul că numai în clipa în care vinul „ a început să fie
bun” (to taste good), „sub influenţa vinului” (Jerome), Belșaţar dă pe
faţă atitudinea lui. Rămâne o taină faptul că omul este dispus să schi-
lodească ceea ce-l deosebește de animale. Legile circulaţiei îi pedepsesc
pe cei ce conduc sub influenţa alcoolului. Dar oare nu toţi cei ce beau,
detronându-și raţiunea, „conduc” pe drumurile vieţii fie că sunt sau nu
la volan? Nenorocirile pe care un alcoolic le aduce familiei sale, copiilor
și lui sunt oare mai puţin fatale decât acelea care se făptuiesc la volan?
Legătura dintre blasfemia adusă la adresa lui Dumnezeu, prin fo-
losirea vaselor templului, și solia judecăţii trebuie reţinută. Avem
aici o subliniere a temei din capitolul 1,1.2, unde sunt menţionate
vasele templului pentru prima dată. Viziunile vor dezvolta același
motiv al poluării blasfemiatoare a lucrurilor sfinte. Ceea ce se face
Sanctuarului este socotit de Dumnezeu ca făcându-I-se Lui. Templul
iudaic și „slava muntelui Său celui sfânt”, pe care era așezat templul,
sunt folosite în Sfânta Scriptură ca un simbol al bisericii și, în pasaje
asemenea celor din capitolul 8,10-23, avem tabloul profetic al aceleași
teme la care se referă din punct de vedere istoric capitolele 1 și 5.
Capitolul 4 al cărţii lui Daniel ne învaţă că, atunci când omul se
înalţă pe sine mai presus de Dătătorul vieţii, când mândria îl face
să se înalţe, Dumnezeu poate să-l umilească. Insolenţa și blasfemia
sunt numai la un pas de mândrie și în cel de-al cincilea capitol al
cărţii lui Daniel se continuă lecţia din capitolul precedent. Străjerul
 CAPITOLUL 5 195
(Veghetorul) și Cel Sfânt înregistrează orice blasfemie și pun capăt
timpului de probă pentru toţi aceia care trec dincolo de linia posibilei
mântuiri. În felul acesta, copiii lui Dumnezeu sunt încurajaţi să nu se
teamă de cei ce le sunt vrăjmași, căci Cel Atotputernic veghează.
Cele șase clase de zei menţionate aici (aur, argint, aramă, fier,
lemn, piatră) trebuiau să-i reamintească fiecărui cititor iudeu că în
faţa cerului, Babilonul era urâciunea pustiirii datorită idolatriei lui și
deci și un pustiitor în perspectivă al tuturor acelora care se închină
singurului și adevăratului Dumnezeu. Expresia „urâciunea pustiirii”,
atât de caracteristică celei de a doua părţi a cărţii lui Daniel este
amplu ilustrată în prima jumătate a cărţii prin înfăţișarea istoricului
antihtist, caracterizat de idolatrie și persecuţie.1
Versetele 5-9
Vers. 5 „În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om și
au scris, în faţa sfeșnicului, pe tencuiala zidului palatului
împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână
care a scris.
Vers. 6 Atunci împăratul a îngălbenit și gândurile atât l-au
tulburat, că i s-au desfăcut încheieturile șoldurilor, și ge-
nunchii i s-au izbit unul de altul.
Vers. 7 Împăratul a strigat în gura mare să i se aducă cititorii în
stele, haldeii și ghicitorii. Apoi împăratul a luat cuvântul
și a zis înţelepţilor Babilonului: ’Oricine va putea citi
scrisoarea aceasta și mi-o va tâlcui, va fi îmbrăcat în
purpură, va purta un lănţișor de aur la gât și va avea
locul al treilea în cârmuirea împărăţiei’.
Vers. 8 Toţi înţelepţii împăratului au intrat, dar n-au putut nici
să citească scrisoarea și nici s-o tâlcuiască împăratului.
Vers. 9 Din pricina aceasta, împăratul Belșaţar s-a înspăimântat
foarte tare, faţa i s-a îngălbenit și mai marii lui au rămas
încremeniţi.”

1. D. Ford, Daniel, pag. 125-126.

196 DANIEL
„În faţa sfeșnicului”. Nu este imposibil ca sfeșnicul despre care
se vorbește aici să fi fost luat din templul lui Solomon, unde se aflau
zece asemenea sfeșnice (1 Regi 7,49). Dacă acesta este adevărul, atunci
mesajul judecăţii divine a fost înscris într-o secţiune a sălii de ospăţ
potrivită din mai multe puncte de vedere. De aceea, în felul acesta,
s-a revărsat lumină nu numai prin mesajul judecăţii, ci și asupra
motivului acestei judecăţi.
Referitor la acest pasaj, Matthew Henry comentează: „Vedeţi cum
el (Belșaţar) L-a înfruntat pe Dumnezeu și cum Dumnezeu l-a făcut
să se înspăimânte!” Împăratul ar fi trebuit mai bine să postească decât
să benchetuiască, să se roage lui Dumnezeu mai degrabă decât să-L
provoace. Însă, ca urmare a comportamentului său neînţelept, un
cap de mână, aceeași mână care a scris pe tablele Legii porunca ce
interzicea idolatria, a scris acum pe zidul sălii de ospăţ, în dreptul
sfeșnicului în care trebuia să ardă numai uleiul sfânt, soarta celor
idolatri. Fără îndoială, că acest șoc a avut darul să potolească spiritele
beţive și să-i facă pe cei ce se aflau acolo să devină mai sobri. Nimeni
n-a avut simţământul că acea mână anunţa ceva bun. De exemplu,
faptul că vor scăpa de oștile persane ce-i asediau. Conștiinţa li s-a activat
și cele scrise au fost intuite ca fiind o veste rea, chiar dacă n-o cunoșteau.
Acesta este cea de-a treia ocazie (cap. 2,2; 4,7; 5,8) în care „înţe-
lepţii” Babilonului au trebuit să se recunoască învinși. Sfetnicii
împăratului au fost nevoiţi să recunoască neputinţa și zădărnicia
înţelepciunii lor. Au trebuit să-i spună împăratului: „Ce cere împăratul
este greu, nu este nimeni care să spună împăratului lucrul acesta, afară
de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori” (Dan. 2,11). Domnul
Hristos a făcut clar acest lucru spunându-i lui Petru, atunci când acesta
și-a mărturisit credinţa în Mesia: „Ferice de tine, Simone, fiindcă nu
carnea și sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în
ceruri” (Mat. 16,17). În același fel și numai pe această cale vom putea
înţelege și noi cele cuprinse în paginile cărţilor profetice.
Versetele 10-16
Vers. 10 „Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului și mai
marilor lui, a intrat în odaia ospăţului, a luat cuvântul și
a vorbit astfel: ’Să trăiești veșnic, împărate! Să nu te tulbure
gândurile tale și să nu ţi se îngălbenească faţa!
 CAPITOLUL 5 197
Vers. 11 În împărăţia ta este un om care are în el duhul dum-nezeilor
celor sfinţi; și pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini,
pricepere și o înţelepciune dumnezeiască. De aceea,
împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate,
l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, Haldei,
ghicitori,
Vers. 12 și anume, pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de
împărat Beltșaţar, un duh înalt, știinţă și pricepere, pu-
tinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele
și să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel,
și el îţi va da tâlcuirea!’
Vers. 13 Atunci Daniel a fost adus înaintea împăratului. Împăratul
a luat cuvântul și a zis lui Daniel: ’Tu ești Daniel acela,
unul dintre prinșii de război ai lui Iuda, pe care i-a a dus
aici, din Iuda, tatăl meu, împăratul?
Vers. 14 Am aflat despre tine că ai în tine duhul dumnezeilor și că
la tine se găsesc lumini, pricepere și o înţelepciune
nemaipomenită.
Vers. 15 Au adus înaintea mea pe înţelepţi și pe cititorii în stele, ca
să citească scrierea aceasta și să mi-o tâlcuiască, dar n-
au putut să tâlcuiască aceste cuvinte.
Vers. 16 Am aflat că tu poţi să tâlcuiești și să dezlegi întrebări
grele; acum, dacă vei putea să citești scrierea acesta și să
mi-o tâlcuiești… vei avea locul al treilea în cârmuirea
împărăţiei!’”
Împărăteasa era, după toate probabilităţile, văduva lui Nebucadneţar.
Daniel nu era pentru ea un străin și felul în care ea i-a făcut portretul
înaintea lui Belșaţar arată că îl cunoștea bine. În timpul celor șapte
ani ai bolii lui Nebucadneţar, regina și Daniel au condus imperiul. Ea
avea o înaltă preţuire pentru acest sfetnic integru și îl prezenta ca
fiind mai presus de toţi „înţelepţii” Babilonului. Probabil că pentru
Belșaţar, talentatul evreu era prea corect, prea cinstit ca să-l ţină pe
lângă el. Dar, în momente de criză, acești oameni onești pot fi de
folos. Astfel că Daniel a fost adus înaintea împăratului.
198 DANIEL
Să ne imaginăm tabloul, scena întâlnirii dintre bătrânul văzător
care avea acum mai bine de optzeci de ani și tânărul, elegantul împărat
de treizeci și șase de ani. Unul era stăpân pe sine, liniștit, deși un exilat,
celălalt, agitat în spirit, neliniștit, plin de teamă, deși era împărat.
Unul care nu avea a se teme de ceva și nici de cele ce se profilau la
orizont, celălalt temându-se în faţa necunoscutului. Unul care putea
citi atât însemnătatea trecutului, cât și cuvintele de pe perete cu privire
la prezent, celălalt ignorând trecutul și, în consecinţă, ignorant și cu
privire la prezent și viitor. Unuia i s-a oferit aur și poziţie înaltă,
celălalt și-a pierdut tronul și s-a întors în ţărână.1
Cine este această nouă figură introdusă dintr-odată în tabloul sălii
de ospăţ? Cum am arătat mai sus, Ford sugerează, cu o oarecare
marjă de probabilitate, că este văduva lui Nebucadneţar. Porfiriu
susţine că era nevasta împăratului. Textul însă spune clar că nevestele
lui erau deja în sala de ospăţ. Modul în care i se adresează împăratului
denotă că nu putea fi soţia lui. Iosif Flaviu a dat sugestia că era văduva
lui Nebucadneţar, iar Origene spune că era regina-mamă. Limbajul
folosit de ea, adresându-se împăratului, amintește de limbajul lui
Nebucadneţar din Daniel 4,5. Numai regina-mamă sau bunica putea
pătrunde nechemată înaintea împăratului, altfel, nimeni, nici chiar
regina consoartă, nu putea apărea înaintea lui nechemată. Cele
afirmate de ea cu privire la Daniel sunt asemenea cu cele spuse de
Nebucadneţar (cap. 4,5.6), iar faptul că ea este aceea care rostește
aceste cuvinte constituie un argument în plus în favoarea faptului că
era văduva lui Nebucadneţar.
Faptul că Daniel n-a fost chemat o dată cu înţelepţii Babilonului, ci
numai la sfatul reginei-mame, arată că Daniel nu mai era mai mare
peste înţelepţii Babilonului. O dată cu venirea lui Belșaţar, Daniel n-a
mai rămas la curtea împăratului. U. Smith spune că nu se mai afla la
curtea imperială, ci la Susa, unde avea probleme de stat. Când armatele
persane au invadat ţara, el a venit la Babilon. Deci rămâne un lucru
cert că, pe timpul lui Belșaţar, Daniel nu mai era sfetnicul împăratului.
Aceia care consideră că versetul 11 îndreaptă atenţia spre Nabonid
și nu spre Belșaţar, așa cum spune Daniel, argumentează prin faptul
că referirile împărătesei la Nebucadneţar din acest capitol ca fiind
1. D. Ford, Daniel, pag. 126-128.
 CAPITOLUL 5 199
„tatăl tău” s-ar explica mai bine dacă această împărăteasă ar fi soţia
lui Nabonid. De asemenea, susţin ei, și trecerea de la capitolul 4 la
capitolul 5 ar fi mai puţin bruscă. Dar nu există nici un motiv serios
pentru a substitui pe Nabonid lui Nebucadneţar, pentru că în versetul 13,
Belșaţar nu face referire la Nabonid, ci la Nebucadneţar, căci el i-a
adus în Babilon pe prinșii de război ai lui Iuda. În ceea ce privește
faptul că regina îl numește „tatăl tău” să nu uităm că expresiile „tată”
și „fiu” se folosesc în mod figurat în Vechiul Testament – Elisei îl
numește pe Ilie, „tatăl meu” („părinte”) – 2 Regi 2,12, „fiii profeţilor”
erau ucenicii lor ș.a.m.d. De asemenea, repetarea faptului că Nebucad-
neţar era tatăl lui Belșaţar mai avea și un alt scop, și anume teama de a
nu fi respins ca nelegitim.1
Versetele 17-23
Vers. 17 „Daniel a răspuns îndată înaintea împăratului: ’Ţine-ţi
darurile și dă altuia răsplătirile tale! Totuși voi citi împă-
ratului scrierea și i-o voi tâlcui.
Vers. 18 Împărate, Dumnezeul Cel Preaînalt dăduse tatălui tău
Nebucadneţar împărăţie, mărime, slavă și strălucire;
Vers. 19 și din pricina mărimii pe care i-o dăduse, toate popoarele,
neamurile, oamenii de toate limbile se temeau și tremurau
înaintea lui. Căci împăratul omora pe cine voia și lăsa
cu viaţă pe cine voia; înălţa pe cine voia și cobora pe
cine voia.
Vers. 20 Dar când i s-a îngâmfat inima și i s-a împietrit duhul până
la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc,
și a fost despuiat de slava lui;
Vers. 21 a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a
făcut ca a fiarelor și a locuit la un loc cu măgarii sălbatici;
i-au dat să mănânce iarbă, ca la boi, și trupul i-a fost
udat cu roua cerului, până când a recunoscut că
Dumnezeul Cel Preaînalt stăpânește peste împărăţia
oamenilor și o dă cui vrea.
1. Vezi nota nr. 1.
200 DANIEL
Vers. 22 Dar tu, Belșaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că
ai știut toate aceste lucruri.
Vers. 23 Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din
casa Lui au fost aduse înaintea ta, și aţi băut vin cu ele,
tu și mai marii tăi, nevestele și ţiitoarele tale; ai lăudat pe
dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și
de piatră, care nici nu văd, nici nu aud și nici nu pricep
nimic, și n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este
suflarea ta și toate căile tale.’”
De reţinut faptul că Daniel nu mai salută pe împărat după obiș-
nuinţa vremii: „Veșnic să trăiești, împărate”, deși cuvintele lui au fost
respectuoase. Dar cel ce avea să fie mort peste câteva ore nu putea –
nici chiar din motive protocolare – să mai fie salutat astfel.
În demnitatea sa, profetul nu s-a grăbit. El îi spune împăratului să
păstreze pentru sine și să dea altcuiva răsplătirea făgăduită; apoi trece
în revistă trecutul, în mod deosebit soarta lui Nebucadneţar atunci
când mândria a adus judecăţile lui Dumnezeu, ale Străjerului celui
sfânt, iar împăratul și-a pierdut mintea și tronul. Apoi vine momentul
sensibil: „Dar tu, Belșaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai
știut toate aceste lucruri… și n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia
este suflarea ta și toate căile tale.”
Așa cum spune Comentariul Biblic AZȘ, unii comentatori au
văzut în răspunsul lui Daniel, dat împăratului când spune plin de
îndrăzneală: „Ţine-ţi darurile și dă altcuiva răsplătirile tale”, dorinţa
acestuia de a nu lăsa impresia în faţa împăratului și a curţii imperiale
că el face totul numai din interes.1 Și acest lucru poate fi adevărat. La
vârsta sa și prin integritatea caracterului său, Daniel nu avea nici un
interes și nici o plăcere de darurile împăratului. Ca profet, Daniel știa
de nimicirea Imperiului Babilonian și nu peste mult timp favorurile
lui Belșaţar s-ar fi putut transforma în blestem. Momentul era deosebit
de critic, și Daniel nu era străin de acest lucru. În principal, Daniel
nu se împotrivea să primească o slujbă înaltă. Acest lucru se poate
vedea din faptul că, după un scurt timp (Dan. 6,2), îl găsim iarăși ca
prim sfetnic la curtea lui Cir. Daniel era conștient de faptul că mai
1. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 804.
 CAPITOLUL 5 201
putea avea încă influenţă spre bine asupra împăratului și că putea fi
un instrument în mâna împăratului pentru eliberarea și întoarcerea
din robie a poporului Său. Daniel era destul de înţelept ca să-și dea
seama că a primi vreo onoare din partea împăratului Belșaţar atunci
era primejdios și nu putea aduce decât nenorocire.
Daniel a considerat că este necesar, măcar în ultimul ceas, ca
Belșaţar, asemenea lui Naaman (2 Regi 5,16), să recunoască ce
datorează adevăratului Dumnezeu și să nu gândească cumva că poate
să scape de aceasta prin acordarea unor onoruri, cumpărându-și
scăparea din dezastrul care-i stătea înainte.
Belșaţar face referire la Nebucadneţar (vers. 13) spre a-i aduce
aminte bătrânului Daniel că nu era decât un „prins de război”. Daniel
folosește acest lucru pentru a-i reaminti experienţa „tatălui său”, spre
a-i reaminti faptul că, oricât de mare a fost, Nebucadneţar a datorat
puterea și mărimea sa Dumnezeului Celui Preaînalt. El îi reamintește
că Nebucadneţar a învăţat lecţia aceasta când a fost izgonit dintre
oameni și a trăit asemenea fiarelor și printre animalele câmpului.
Daniel a avut curajul să-i spună de asemenea că, din nefericire, el,
împăratul Belșaţar, n-a învăţat lecţia istoriei și Dumnezeu avea să
reverse și asupra lui judecăţile Sale.
De reţinut că, mai înainte de a-i tâlcui împăratului scrierea și deci
a-i aduce la cunoștinţă hotărârea Cerului în ceea ce-l privește, Daniel
aduce în discuţie comportarea profanatoare a împăratului prin
folosirea vaselor sfinte în ospăţul său depravat, pentru a aduce slavă
și închinare zeilor de lemn, piatră, argint, aur, aramă și fier, „care
nici nu văd și nici n-aud”. El aduce astfel din nou în prim-plan
problema închinării și a valabilităţii poruncii întâi care spune lămurit:
„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.
Versetele 24-28
Vers. 24 „De aceea, a trimis El acest cap de mână, care a scris
scrierea aceasta.
Vers. 25 Iată însă scrierea care a fost scrisă: ’Numărat, numărat,
cântărit și împărţit (Mene, mene, tekel upfarsin)’.
Vers. 26 Și iată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat înseamnă că
Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt.
202 DANIEL
Vers. 27 Cântărit înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă și ai
fost găsit ușor.
Vers. 28 Împărţit înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită și dată
mezilor și perșilor.”
Multe sunt teoriile cu referire la faptul că scrierea n-a putut fi
citită. Au fost literele dispuse sub forma unei anagrame? Textul
aramaic repetă MENE (traducerea alexandrină, a lui Theodoţiu,
Vulgata și Iosif, la fel și în vers. 26-27, redau scrisul nu cu patru
cuvinte, ci cu trei) și PARSIN, în loc de upfarsin, spre deosebire de
celelalte traduceri. În aceste cuvinte misterioase se recunosc trei
greutăţi sau monede orientale, care, prin jocul de cuvinte în serie, dau
următoarea sugestie: MENE sugerează verbul MANA (a măsura);
TEKEL, verbul SHAGAL (a cântări); și PARAS ( a diviza, a împărţi).
Nu este exclus ca înţelepţii Babilonului și chiar împăratul să fi
recunoscut în cele patru cuvinte criptogramice (scrise în aramaică
fără vocale – MNMNTQLPRS) expresiile MENE, MENE, TEKEL,
servindu-se de vocala e, cea mai frecvent folosită.
Mene are ca rădăcină verbul a număra și înseamnă aici „ a număra
pentru a limita, a pune capăt”. Faptul că expresia se repetă arată că
numărătoarea a fost bine făcută și că nu se va mai reveni asupra ei.
Zilele imperiului babilonian au trecut, s-au consumat. Daniel preci-
zează: „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt”.
Tekel (teqel, în aramaică) implică faptul că Belșaţar și toţi cei ce
erau cu el au fost cântăriţi în balanţa cerului și găsiţi prea ușori, cu
lipsă, sau, cum redă Biblia de la Pleiade,1 „greutatea nu era completă”.
Upfarsin (paras, a împărţi) înseamnă – după Daniel – că „împărăţia
ta va fi împărţită și dată mezilor și perșilor” de către Dumnezeu.2

1. A. Richly, Daniel, curs, pag. 73, manuscris.

2. Nota Bibliei de la Pleiade reflectă opinia traducătorilor care vor cu tot dinadinsul
să vadă aici o aluzie la Persia, ce constituie o eroare pentru noi. Expresia „peres”
are sensul de „a împărţi” sau „părţi” la plural. Se mai poate traduce și cu „piese”.
Explicaţia lui Daniel, „împărăţia ta a fost împărţită”, poate fi tradusă cu „împărăţia
ta a fost împărţită în bucăţi”. Accentul nu este plasat pe împărţirea împărăţiei în
două părţi egale, repartizate între mezi și perși, ci pe faptul că ea a fost nimicită,
dezmembrată, zdrobită în bucăţi, ruptă. Aceasta s-a împlinit prin puterea mezilor
și perșilor (4/C.B.A.Z.Ș., pag. 805). Când Daniel a spus împăratului: „împără-
ţia ta” a fost dată mezilor și perșilor, el a dat o explicaţie care stipula că victoria
 CAPITOLUL 5 203
Și din cele petrecute mai sus putem învăţa lecţia care ne spune
că numai un om în legătură cu Cerul poate discerne adevărata
însemnătate a faptelor cunoscute. Cunoașterea cuvintelor Sfintelor
Scripturi și a însemnătăţii lor profunde sunt două lucruri separate.
Versetele 29-31
Vers. 29 „Îndată, Belșaţar a dat poruncă și au îmbrăcat pe Daniel
cu purpură, i-au pus un lănţișor de aur la gât și au dat de
știre că va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei.
Vers. 30 Dar chiar în noaptea aceea, Belșaţar, împăratul haldeilor,
a fost omorât.
Vers. 31. Și a pus mâna pe împărăţie Dariu Medul, care era în
vârstă de șaizeci și doi de ani.”
Deși Daniel a precizat categoric că nu primește onorurile pe care
împăratul a spus că i le va da, dacă va citi scrierea, Belșaţar a ţinut să-și
îndeplinească cuvântul. Purpura era culoarea regalităţii în antichitate,
fapt ce este atestat documentar din timpul perșilor (Estera 8,15).1
Lănţișorul de aur, un medalion purtat numai de persoane de rang
nobil, se oferea reciproc între regi. Acest obicei exista în Egipt cu
multe veacuri înainte.
Locul al treilea în cârmuirea împărăţiei – mulţi au interpretat aceasta
ca fiind un numeral ordinal, astfel Septuaginta traduce cu „partea a
treia”. Dar s-a recunoscut de la început că traducerea este dificilă.
Termenul aramaic este echivalent cu verbul acadian „shalsu”, un
triumvirat (unul din trei). Triumviratul va include atunci – în ordinea
puterii și autorităţii – pe Nabonid, Belșaţar și Daniel. Deși se susţine
că, în situaţia disperată în care să găsea, Belșaţar numai de astfel de
ceremonii nu se mai ţinea, nu trebuie să uităm că Belșaţar se afla sub
efectul vinului și al teroarei pe care capul de mână a dezlănţuit-o prin
cuvintele scrise pe peretele sălii de ospăţ. El nu mai raţiona normal.
aparţine la două popoare unite într-o confederaţie. Aceasta era o informare divină
făcută lui Daniel. Dariu, cel care a preluat puterea după victoria împotriva lui Belșaţar,
era med (A. Richly, Daniel, pag. 74).
1. Xenofon Anabasis 1, 5, 8, (mezii); Xenofon, Cyropaedia, 1, 3, 2; 2, 4, 6. Daniel
atestă existenţa acestui obicei pentru perioada neobabiloniană, care a precedat-o
pe cea persană.
204 DANIEL
Încă o dată, în cartea lui Daniel, avem tema înălţării poporului lui
Dumnezeu, reprezentat prin profetul Daniel. Trebuie să înţelegem aici
că de fapt se recunoaște supremaţia singurului și adevăratului Dumnezeu,
Dumnezeul lui Daniel.
„Locul al treilea în cârmuirea împărăţiei”. Obiecţiunea unor critici,
că această înălţare în rang a lui Daniel nu putea fi adusă la îndeplinire,
pentru că în aceeași noapte Belșaţar a fost ucis, se bazează pe faptul că
o asemenea hotărâre trebuia adusă la cunoștinţă printr-o proclamaţie
publică pe străzile Babilonului. Acesta era obiceiul și așa se proceda în
situaţii normale. Dar condiţiile în care Belșaţar a hotărât acest lucru
erau deosebit de speciale și a fost suficientă anunţarea în faţa notabilită-
ţilor imperiului, prezente în sala ospăţului.
Deși Belșaţar nu este menţionat în izvoarele cuneiforme care
descriu căderea Babilonului, Xenofon declară totuși în descrierea sa că
Belșaţar a fost ucis atunci când armata lui Cir, sub comanda lui Gobryas,
a intrat în palat.1 Conform izvoarelor cuneiforme, Nabonid nu se
afla în Babilon când acesta a fost cucerit de armatele medo-persane.
Cir l-a trimis în îndepărtata Carmanie. Deci împăratul care a fost
ucis în noaptea capturării Babilonului nu putea fi altul decât Belșaţar.2
Chiar în timpul când Daniel descifra scrierea de pe peretele sălii
de ospăţ, armatele medo-persane pășeau prin albia râului în cetate,
gata să intre în palat. Timpul lui Belșaţar se consumase. Prin atitudinea
lui ușuratică și sfidătoare, Belșaţar trecuse bariera nevăzută dintre
mila lui Dumnezeu și mânia Sa, fără să-și dea seama de lucrul acesta.
Ziua harului său se încheiase. Cât de adevărate se dovedesc cuvintele
înţeleptului: „Mândria merge înaintea pieirii, și trufia merge înaintea
căderii” (Prov. 16,18)!
Trupele medo-persane au pătruns în sala de ospăţ a palatului și,
în curând, roșul sângelui lui Belșaţar și al multora s-a amestecat cu
roșul vinului babilonian pe pardoseala sălii. Versurile lui Edward
Arnold ne înfăţișează în mod plastic această scenă:
„În noapte-aceea l-au ucis pe tronu-i părintesc,
Un fapt… divers, lovit de-un braţ necunoscut și nefiresc;
Zăcea în sânge Belșaţar – de-acum un… neștiut,
O mantie de purpură în jurul unui pumn de lut.”
1. Xenofon, Cyropaedia, VII, 5, 30.
2. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 805.
 CAPITOLUL 5 205
Doi dintre cei mai mari profeţi ai lui Israel, Isaia și Ieremia, nu
numai că au profetizat despre căderea Babilonului, dar au prezentat și
o serie de detalii despre modul în care se va întâmpla acest lucru. Cu
mai bine de o sută de ani înainte de nașterea lui Cir, Dumnezeu a spus
prin gura profetului Isaia: „Usucă-te și îţi voi seca râurile…” (Is. 44,27).
„Așa vorbește Domnul către unsul Său, către Cir… Eu voi merge înaintea
ta… îţi voi da vistierii ascunse… te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu
bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoști” (Is. 45,1-4).
Un veac mai târziu, după Isaia, Ieremia a transmis următoarea
solie din partea lui Dumnezeu: „…seceta peste apele lui, ca să sece.
Căci este o ţară de idoli, și au înnebunit cu idolii lor” (Ier. 50,38). De
asemenea, „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care
îmbăta tot pământul; neamurile au băut din vinul lui, de aceea au fost
neamurile ca într-o nebunie. Deodată cade Babilonul și este zdrobit…
am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat… Domnul a
aţâţat duhul împăraţilor Mediei, pentru că vrea să nimicească
Babilonul” (Ier. 51,7.9.11). Și profetul adaugă: „Căci anul acesta va
veni un zvon, iar anul următor, un alt zvon; în ţară va domni silnicia,
și un stăpânitor se va ridica împotriva altui stăpânitor” (vers. 46).
Aceste profeţii s-au împlinit până la amănunt. Călăuziţi de doi
dezertori, pe care Xenofon îi numește Gadatus și Gobryas, cuceritorii
persani și-au făcut drum prin albia râului cucerind cetatea Babilonului
fără ca apărătorii să mai aibă timp să opună vreo rezistenţă.
„Un zvon” s-a auzit într-un an, că Cir se îndrepta cu armatele lui
spre Babilon, dar… el n-a ajuns la Babilon. De ce? Ce s-a întâmplat?
Se spune că, în timp ce Cir trecea râul Gindes, unul dintre caii săi
albi – cai sacri care trăgeau trăsura lui Ormazd (sau Ahura Mazda) –
s-a înecat. Atunci Cir s-a răzbunat pe râu și l-a secat, făcând ca apa
lui să fie deviată în trei sute șaizeci de canale. Această lucrare a
necesitat aproape un an de muncă și numai anul următor a ajuns cu
armatele lui sub zidurile Babilonului. Cucerirea Babilonului a avut
loc într-un mod deosebit. Werner Keller spune referitor la aceasta:
A fost fără asemuire în practica militară a Orientului Antic; de data aceasta
n-a existat nici o coloană de fum ridicându-se din spatele zidurilor, nici un
templu și nici un palat n-au fost rase de pe suprafaţa pământului; nici o casă
n-a fost prădată, nici un om n-a fost măcelărit.1
1. W. Keller, The Bible as History, pag. 301; citat de R. A. Anderson, Unfolding
Daniel’s Prophecies, pag. 81.
206 DANIEL
Cronica lui Nabonid menţionează că în luna Tishri (octombrie),
Cirus a pornit cu război și a nimicit la Opis, pe Tigru, poporul
Acadarului; iar în ziua a patrusprezecea a cucerit Sippar-ul fără lupte,
Nabonid a fugit, iar în ziua a șaisprezecea, Gobryas (Ugbaru), guverna-
torul Gutium-ului, împreună cu trupele lui Cir, fără lupte (balasal-
tum), a intrat în Babilon.1
Chiar și Cir (pe Cilindrul lui Cir) spune:
Când am intrat în Babilon în pace și mi-am stabilit reședinţa regală în
palatul prinţilor în mijlocul bucuriei, Marduc (principalul zeu babilonian),
marele domn, a încălzit inima babilonienilor faţă de mine.2
Apoi Cir spune cum a eliberat popoarele din robie, cum le-a reparat
casele și le-a tămăduit suferinţele. Și încheie:
Eu sunt Cir, împărat peste toţi și toate, împărat mare, împărat puternic,
împărat al Babilonului, al Sumerului și Acadului, împărat al celor patru culturi
ale pământului.3
Și a pus mâna pe împărăţie, Dariu Medul. Unii comentatori
consideră că acest verset (vers. 31) aparţine capitolul 6, pentru că
face legătura dintre evenimentele din capitolul 5 și cele din capitolul
6, fiind și o bază istorică pentru evenimentele capitolului 6.
CINE A FOST DARIU MEDUL?
Cir Persanul nu este amintit în capitolul 5 din cartea lui Daniel, în
schimb este amintit Dariul Medul. Dar cine este acest personaj? Au
fost discuţii considerabile în jurul identităţii acestuia.
Iosif Flaviu ne spune că „printre greci, el avea un alt nume”4. Unii
spun că este Astyage, ultimul conducător al Mediei. Alţii spun că
1. Data precisă a intrării lui Darius în Babilon ne este dată de Cronica lui Nabonid,
ca fiind a șaisprezecea zi a lunii Tishiri. Faptul că această dată cu o eroare de cel
mult o zi, este echivalentă cu 12 oct. 539 î.Hr. este arătat de A. Parker și Dubberstein,
Babylonian Cronology, 629 î.Hr. – 75 d.Hr. La Parker și Dubberstein ziua începe la
miezul nopţii, în armonie cu practica modernă, dar în Babilon, în timpurile biblice,
ziua începea la apusul soarelui. Dacă Dariu a intrat în Babilon înainte de miezul
nopţii la 16 Tishri, atunci el a intrat la 11 oct. 539 î.Hr.
2. R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 82.
3. R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 82.
4. Iosif Flaviu, Antichităţi, X, II/4.
 CAPITOLUL 5 207
este Gobryas, guvernatorul Babiloniei sub Cir, sau chiar Gubaru, un
alt guvernator al Babilonului. Mai sunt comentatori care cred că Dariu
Medul a fost Ciaxare II, fiul lui Astyage. Dar, indiferent cine anume
a fost el, Dumnezeul lui Daniel l-a recunoscut și l-a onorat, căci Gabriel
a fost trimis o dată la Dariu, ca să-l ajute și să-l sprijinească (Dan.
11,1).
Frederic Tatford D. D. a scris că „numele lui Dariu nu este nume
propriu, ci un apelativ purtat de mai mulţi împăraţi și înseamnă
’Cuceritorul’”.1 Daniel 9,1 îl numește fiul lui Ahașveroș. Episcopul
Lowth spune următoarele: „Acesta este aceeași persoană care a fost
numită Ciaxare, fiul lui Astyages, de către istoricii păgâni, cu care
Iosif Flaviu este de acord... Astyages avea numele de Ahașveroș
printre iudei, așa cum reiese din pasajul din Tobit XIV, vers. 15,
unde cucerirea Ninivei este atribuită lui Nabopolasar, tatăl lui
Nebucadneţar, și Astyages”. Xenofon, scriitorul grec, în lucrarea sa
Cyropaedia, declară că Dariu Medul era Ciaxare II și deci fiul lui
Astyages, după moartea căruia a devenit moștenitor al tronului Mediei
și a fost de fapt ultimul ei conducător. În cazul acesta, sora lui,
Mandane, ar fi fost mama lui Cir.
Keller ne spune că Astyages, bunicul lui Cir, a avut două visuri care
l-au tulburat. El a văzut un râu de apă curgând din fiica sa și acoperind
o mare parte a ţării. Temându-se de faptul că acesta poate fi un semn
rău, și-a chemat sfetnicii, care l-au asigurat că cel ce se va naște din
fiica sa va fi sortit să conducă întreaga lume. Auzind că Mandane a
născut un băiat, el a trimis pe Harpagus, „cel mai loial dintre mezi”, să
omoare copilul. Dar acest om n-a avut inima să facă acest lucru. Copilul
a crescut și n-a fost altul de decât Cir, fiul lui Cambise, descendent din
stirpea regală a lui Achaemenes. Acest prinţ a fost foarte admirat din
copilăria sa. Keller ne spune că ușurinţa sa nemaiîntâlnită și strălucita
lui ridicare la putere n-au fost mânjite de nici un act de violenţă.
Acţiunile lui pricepute și politica lui umanitară l-au făcut una dintre cele
mai atractive figuri din Orientul Antic… cruzimea despotică era necunoscută
acestui persan.2

1. F. Tatford, The Climax of the Ages, pag. 93; citat de R. A. Anderson, pag. 82.
2. Keller, The Bible as History, pag. 299; citat de R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s
Prophecies, pag. 81-83.
208 DANIEL
El nu numai că a emis decretul de rezidire a templului din
Ierusalim, dar a suportat și cheltuielile de transport ale celor ce s-au
întors la Ierusalim și apoi costul întregii construcţii.
Dacă Cir a fost fiul lui Mandane, fiica împăratului Astyages, atunci
fratele acesteia a fost Ciaxares II sau Darius. Acest lucru face ca Dariu să
fie unchiul lui Cir, cu care Cir se cunoștea bine din timpul anilor pe care
i-a petrecut ca tânăr la curtea mezilor. După cucerirea de către Cir a
Babilonului el i-a făcut o vizită unchiului său, aducându-i daruri bogate.
Ciaxares II, sau Dariu, i-a dat în schimb pe fiica sa lui Cir în căsătorie,
după cum i-a dat și împărăţia.1 Se pare deci că Dariu nu era numai unchiul
lui Cir, ci și socrul lui. Trebuie să înţelegem deci că marele cuceritor l-a
invitat pe Darius la Babilon ca să fie împărat al acestui ţinut.2
Astfel se consumă împărăţia reprezentată prin capul de aur și urmează
împărăţia argintului braţelor și pieptului chipului celui mare din Daniel 2.
Cum înţelegem faptul că Daniel n-a fost dat morţii de către
învingători, deși era al treilea conducător al Babilonului? Răspunsul
poate fi simplu și natural. Când împărăţia a fost cucerită și Belșaţar
ucis, Nabonid împăratul, în fruntea unei armate, a fost încercuit
într-o altă parte a imperiului. Acest lucru a făcut ca Daniel să rămână
singurul conducător în viaţă dintre cei trei. Acesta, știind că, în urmă
cu mai bine de o sută de ani, Isaia profetizse că Cir va înfrânge
împărăţia Babilonului, a fost gata să spună bun venit aceluia despre
care Dumnezeu a zis că va zidi casa Domnului de la Ierusalim.
Avem motive să credem că Daniel și Cir nu erau străini unul de
celălalt. Când a fost înlăturat din consiliul de conducere de către
Belșaţar, Daniel a petrecut o parte din timp la Susa, capitala Elamului.
Elamul s-a răsculat împotriva Babilonului ca o împlinire a profeţiei
lui Ieremia. Nu este imposibil ca Daniel să fi intrat în legătură cu Cir
și să-i fi făcut cunoscut, așa cum a făcut marele preot cu Alexandru
cel Mare, profeţia care-l privea pe el și să-i fi prezentat de asemenea
modul în care Dumnezeu a arătat că el va intra în Babilon. Este
evident, din cuvintele decretului din primul capitol al lui Ezra, că Cir
era familiarizat cu aceste profeţii. Dumnezeu și slujitorii Săi nu sunt
niciodată luaţi prin surprindere, căci Domnul Dumnezeu nu face
nimic fără să descopere tainele Sale slujitorilor Săi.
1. Xenofon, Cyropaedia, VII 5, 17-18.
2. Vezi Daniel, pag. 28-30.
 CAPITOLUL 5 209
SOLIA CE SE DESPRINDE DIN DANIEL CAPITOLUL 5
1. Dumnezeu și căderea Babilonului
Căderea Babilonului este de mare importanţă dacă vrem să înţelegem
profeţiile din Daniel și Apocalipsa. Două aspecte solicită în mod
deosebit atenţia noastră:
– Căderea Babilonului simbolic este una dintre temele de seamă
ale cărţii Apocalipsei. Ea este asociată aici cu profeţiile ce urmează a
se împlini în curând, profeţii care, în mod izbitor, merg în paralel cu
cele despre căderea Babilonului literal.
– Împlinirea perfectă a profeţiilor despre căderea Babilonului
literal ajută să confirme încrederea noastră în profeţiile despre
iminenta cădere a Babilonului simbolic.
PROFEŢII PARALELE: Isaia 41,46.47; Ieremia 50,51; Apocalipsa
16-19. Vom studia mai amănunţit aceste capitole când ne vom ocupa de
cartea Apocalipsei, dar să privim schema de mai jos:
Vechiul Babilon Babilonul simbolic
„Tu care locuiești lângă ape mari” „Șade pe ape mari” (Apoc.
(Ier. 51,13) 17,1)
„Babilonul era în mâna Domnului „Ţinea în mână un potir de
un potir de aur” (Ier. 51,7) aur” (Apoc. 17,4)
„Cade Babilonul” (Ier. 51,8) „A căzut, a căzut Babilonul”
(Apoc. 14,8)
„În veci voi fi împărăteasă… nu voi „Șed ca împărăteasă, nu sunt
fi niciodată văduvă” (Is. 47,7.8) văduvă” (Apoc. 18,7)
„Ieșiţi din mijlocul lui, poporul „Ieșiţi din mijlocul ei, poporul
Meu…” (Ier. 51,45) Meu” (Apoc. 18,4).
„Cerurile și pământul… vor striga La căderea ei, „cerul… sfinţii,
de bucurie asupra (la căderea) apostolii și prorocii… s-au bucu-
Babilonului” (Ier. 51,48) rat” (Apoc. 18,20)

„Ca o piatră va fi înecat Babilonul „Ca o mare piatră de moară…

și nu se va mai ridica” (Ier. 51,64). aruncată în mare… (așa) va fi
aruncat Babilonul… și nu se va
mai găsi” (Apoc. 18,21).
210 DANIEL
Este vrednic de reţinut faptul că prăbușirea finală a ambelor Babilonuri
face ca Universul să fie foarte fericit. „Cerurile și pământul vor striga
de bucurie”, spune Ieremia 51,48, referindu-se la nimicirea Babilonului
literal. „Bucură-te de ea, Cerule”, spune Apocalipsa 18,20, cu referire
la revărsarea judecăţilor lui Dumnezeu asupra Babilonului spiritual.
Desigur, Dumnezeu nu are nici o plăcere, „nu dorește moartea
păcătosului” (Ezech. 33,11). Dar El, care îi iubește pe toţi, îi iubește
totuși și pe urmașii Săi atunci când aceștia sunt persecutaţi. Dumnezeu
caută să-i convertească pe persecutori. Cât de mult a lucrat El ca să-l
câștige pe Nebucadneţar! El a lucrat ca să-i câștige pe toţi babilonienii.
„Am voit să vindecăm Babilonul” (Ier. 51,9), dar spune imediat: „nu
s-a vindecat”. Iudeii au trăit o renaștere în timpul exilului babilonian.
Au renunţat pentru totdeauna la idolatrie și au stabilit pentru prima
dată sinagogile, unde și-au învăţat copiii și vizitatorii neiudei despre
adevăratul Dumnezeu. Dar babilonienii au respins adevărul despre
viul și adevăratul Dumnezeu și, în diferite feluri, au persecutat adesea
pe aceia care credeau în El. Dacă cei cruzi persistă în persecutarea
celor nevinovaţi, atunci când vine timpul ca opresorii să fie îndepărtaţi,
Dumnezeu Se bucură pentru cei persecutaţi.
DEPLINĂ ÎMPLINIRE PROFETICĂ. Să notăm o altă izbitoare
paralelă între cele două Babilonuri. În Apocalipsa 18,21, un înger puternic
„ a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare
și a zis: Cu așa repeziciune va fi aruncat Babilonul (spiritual), cetatea cea
mare, și nu va mai fi găsit”. În Ieremia 51,59-64, profetul dă instrucţiuni
lui Seraia să lege o piatră de sulul cărţii, să-l arunce în Eufrat și să zică:
„Așa va fi înecat Babilonul (literal) și nu se va mai ridica”.
Aceste instrucţiuni i-au fost date lui Seraia de către Ieremia în cel
de-al patrulea an al domniei lui Zedechia (594-593 î.Hr.). În acel an,
Zedechia a făcut o călătorie în Babilon, după toate probabilităţile,
ca să participe la sărbătoarea chipului de aur din câmpia Dura (Dan. 2),
și în această călătorie a fost însoţit de Seraia.
Nu este greu să ne imaginăm scena de pe malul râului. Probabil
că Seraia s-a așezat lângă poarta ce dădea la râu, unde strada se
termina cu un feribot. Un grup de iudei se îngrămădeau în jurul lui.
El a scos sulul cărţii lui Ieremia și a început să citească solia pe care
o găsim în capitolele 50 și 51.
 CAPITOLUL 5 211
Cuvântul Domnului, pe care l-a rostit cu privire la Babilon… prin
profetul Ieremia (Ier. 50,1).
„Iată… voi ridica și voi aduce împotriva Babilonului o mulţime de
neamuri mari din ţara de la miazănoapte; se vor înșirui în șiruri de
bătaie împotriva lui.” (Ier. 50,9)
„Ea este coada neamurilor,
Este un pustiu, un pământ uscat și fără apă!
Din pricina mâniei Domnului,
Nu va mai fi locuită și va fi o pustietate.
Toţi cei ce vor trece pe lângă Babilon,
Se vor mira și vor fluiera pentru toate rănile lui.
Căci a păcătuit împotriva Domnului.” (Ier. 50,12-14)
„Voi seca marea Babilonului
Și-i voi usca izvorul;
Babilonul va ajunge un morman de dărâmături…
Nu va mai avea locuitori.” (Ier. 51,36-37)
„Fiarele pustiei se vor așeza acolo împreună cu șacalii;
Și struţii vor locui acolo;
Nu va mai fi locuit niciodată
Ci veșnic va rămâne nelocuit.” (Ier. 50,39)
Locuitorii Babilonului, auzind vocea lui Seraia și văzând mulţimea
strânsă, s-au alăturat acesteia, așteptând feribotul. Copiii se înghesuiau
și ei printre picioarele părinţilor lor spre a vedea mai bine. O gardă
și-a făcut apariţia. Dar solia era în limba ebraică și nu o puteau înţelege.
Terminând de citit, Seraia strânse papirusul, legă o piatră de el și, cu
o zvâcnitură a mâinii, îl aruncă în aer. Se auzi un plescăit și sulul
dispăru în apele Eufratului.
Dar cum avea să se împlinească această profeţie, ca Babilonul să
ajungă „coada neamurilor”, un pustiu uscat și fără apă, o grămadă de
dărâmături? Cum putea cineva să-și permită să prorocească faptul
că va veni timpul când Babilonul nu va mai fi locuit? Chiar micul
grup de prieteni care îl însoţeau pe Seraia, care se întorcea în cetate, se
întreba cum va fi posibil să se împlinească această profeţie, căci toate
lucrurile erau împotriva unui astfel de destin. Lucrătorii erau foarte
ocupaţi pretutindeni cu construcţiile de stat și particulare. Măgarii și
212 DANIEL
boii trăgeau din greu la carele încărcate cu materiale de construcţii. Seara,
fumul cuptoarelor de cărămizi umplea aerul ce devenea sufocant.
Când au cucerit Babilonul, la 539 î.Hr., cam la 55 de ani după ce
Seraia a citit profeţia lui Ieremia, medo-perșii au îmbunătăţit zidurile de
apărare ale orașului și au adus la îndeplinire unele proiecte arhitecturale
pe care nici Nebucadneţar nu reușise să le realizeze. Deși a făcut din
Susa capitala Imperiului Persan (Estera 2,8), Cir a numit Babilonul cea
de-a doua capitală. Babilonul a continuat să fie splendid și locuit.
După trecerea a încă șaizeci de ani, locuitorii Babilonului s-au
răsculat împotriva perșilor, și împăratul Xerxe a înăbușit în sânge
răscoala lor. El a dărâmat palatele și templele, cum și zidurile exterioare,
reducându-le la un morman de dărâmături. Dar continua să fie locuit.
Au mai trecut o sută cincizeci de ani și a apărut Alexandru cel
Mare, repurtând biruinţă după biruinţă. A cucerit Persia, s-a îndreptat
spre India, în nord, apoi s-a dus spre vest, cu scopul de a ajunge în
Spania. S-a oprit să se odihnească în legendarul Babilon, în anul 323
î.Hr. Ce loc putea fi mai potrivit pentru capitala imperiului său?
A pus 10.000 de oameni la lucru pentru a îndepărta ruinele
Etemenanki-ului, cu intenţia de a construi cei o sută de metri ai
„turnului Babel”. S-a descoperit o tăbliţă de lut cu scriere cuneiformă,
în care se vorbește despre splendoarea Babilonului ca centru religios.
El plănuia, de asemenea, ca Babilonul să devină o bază navală, un
centru comercial între India și bazinul mediteranean (folosind un
canal între Marea Roșie și Nil). Oamenii lui au început să pregătească
rada portului făcând-o destul de mare ca să cuprindă o mie de vase…
S-a dat comandă în Fenicia ca să se construiască acolo părţile
componente, să se aducă pe Eufrat și să se asambleze la Babilon.
Unde era Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin Ieremia? Dar
Alexandru nu se putea împotrivi profeţiilor lui Dumnezeu. În același
an, 323 î.Hr., Alexandru se îmbolnăvește și moare în Babilon. La
treizeci și doi de ani, după ce cucerise lumea, n-a putut să reconstru-
iască ceea ce Dumnezeu a hotărât să nu mai fie reconstruit.
Imperiul a fost împărţit între cei patru generali ai săi. Seleucus
Nicanor a reconstruit Opis-ul, cam la 185 km nord de Babilon, nu-
mindu-l Seleucia, după numele său. O mare parte a populaţiei din
Babilon s-a mutat la Opis, și milioane de cărămizi din Babilon au fost
 CAPITOLUL 5 213
folosite pentru construcţia noii capitale. Babilonul se afunda tot mai
mult în obscuritate.
Trei veacuri mai târziu, pe timpul Domnului Hristos, Babilonul
era un oraș-fantomă, părăsit și dărâmat, așa cum profetizase Ieremia.
În Evul Mediu multe dintre stăvilarele și canalele lui au fost dărâmate,
pentru material, ceea ce a făcut ca ruina să se desăvârșească.
„Fiarele pustiei se vor așeza acolo împreună cu șacalii, și struţii vor
locui acolo; nu va mai fi locuit niciodată, ci veșnic va rămâne nelocuit”
(Ier. 50,39).
2. Dumnezeu și judecata lui Belșaţar
„Ce făceai în noaptea de 12 octombrie 539 î.Hr.?” Întrebarea s-ar
părea că este fără sens. Dar ea este normală, dacă se adresează lui
Dumnezeu. Dumnezeu este veșnic. El este același Dumnezeu care
în noaptea de 12 octombrie 539 î.Hr. a trimis un înger să scrie pe
zidul sălii de ospăţ a lui Belșaţar: Mene, mene, tekel, upfarsin!
Una dintre marile solii ale cărţilor lui Daniel și Apocalipsa este
aceea că acest mare Dumnezeu, care este veșnic, ne respectă suficient
de mult ca să ne trateze ca indivizi responsabili. „El știe din ce suntem
făcuţi și Își aduce aminte că suntem ţărână” (Ps. 103,14). Dovada că
El ne respectă personalitatea este și faptul că ne lasă libertatea de
alegere, de a asculta sau nu, suportând, cum este și drept, consecinţele
alegerii noastre (Iosua 24,15).
Și Belșaţar a ales, dar când a fost pus în balanţa cerului, a fost
găsit prea ușor, cu lipsă. Și a trebuit să suporte consecinţele. Alegerea
lui a fost și mai gravă, pentru că știa, cunoștea experienţa lui Nebu-
cadneţar și totuși a mers mai departe pe drumul său (Dan. 5,22).
Dumnezeu l-a tratat pe Belșaţar ca o persoană responsabilă din
mai multe puncte de vedere:
a. El i-a îngăduit să aleagă, așa cum voia el.
b. El a îngăduit ca regele să suporte consecinţele alegerii făcute,
îndepărtând de la el protecţia Sa. El l-a dat în mâinile vrăjmașilor lui.
Dumnezeu putea să-l ocrotească de mezi și perși așa cum, peste câteva
luni, l-a ocrotit pe Daniel în groapa cu lei. Dar Belșaţar n-a dorit ca
Dumnezeu să fie prezent în viaţa lui, și Dumnezeu i-a respectat dorinţa.
214 DANIEL
c. Dumnezeu i-a respectat personalitatea, lăsându-l pradă obiceiu-
rilor lui. În Romani 1,18-32, apostolul Pavel arată care este atitudinea
lui Dumnezeu faţă de aceia care aleg să trăiască așa cum a trăit
Belșaţar.
– Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei
necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor
care înăbușă adevărul…
– (Ei, oamenii) nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut
pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit;
ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întune-
cat. S-au fălit că sunt înţelepţi și au înnebunit; și au schimbat slava
Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor,
păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare.
– De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele
inimilor lor; așa că își necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat
în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii
în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.
– Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scâr-
boase… Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștinţa
lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri
neîngăduite... plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune,
de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu,
obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de
părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească,
neînduplecaţi, fără milă. Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu,
că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși, ei nu
numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac.
Profanând vasele sfinte, Belșaţar și oaspeţii lui și-au profanat
propriile corpuri, căci ele trebuie să fie temple ale Duhului Sfânt
(1 Cor. 3,16.17; 6,19-20).
Această lecţie trebuie s-o înveţe bine „belșaţarii” moderni, căci
„acum este vremea potrivită… acum este ziua mântuirii” (2 Cor. 6,2).
 CAPITOLUL 5 215

RĂSPUNSURI LA CÂTEVA DINTRE PROBLEMELE CE SE DESPRIND

DIN CAPITOLUL 5
1. A fost Nebucadneţar în adevăr tatăl lui Belșaţar?
În introducerea acestui capitol (Daniel 5), făceam afirmaţia că
Nabonid este tatăl lui Belșaţar; și totuși în Daniel 5,11.18 se face
referire la Nebucadneţar ca fiind tatăl lui. Iar în Daniel 5,22, Belșaţar
este numit mai degrabă fiul lui Nebucadneţar, decât fiul lui Nabonid.
În desfășurarea evenimentelor din acest capitol, s-a scos în evidenţă
și s-a explicat cum trebuie înţeles acest lucru.
Iată câteva soluţii:
a. În vremurile biblice, expresiile „tată” și „fiu” erau adesea folosite
pentru a denumi natura relaţiilor chiar acolo unde nu existau nici un
fel de relaţii (legături) genealogice. De exemplu, Pavel se referă la
Avraam, ca fiind „tatăl tuturor acelora care cred în Isus Hristos” (Rom.
4,16). Isus a spus omului care era plin de demoni: „Voi aveţi de tată pe
diavolul” (Ioan 8,44). Cei ce erau pricină de certuri și necazuri erau
deseori numiţi „fii ai lui Belial”, o personificare a răutăţii. Expresia era
uzitată pe vremea aceea. În 1 Samuel 2,12 apare expresia „fii ai lui Belial”
(traducerea K. J.). Nu este exclus ca Belșaţar să fi fost numit fiul lui Nebu-
cadneţar pentru că și unul și celălalt erau caracterizaţi de mândrie.
b. Adesea, scriitorii Bibliei folosesc aceste expresii pentru persoane
care, deși aveau legături genealogice, era despărţite de mai mult decât
o generaţie. Isus Hristos era numit „Fiul lui David”, chiar dacă era
despărţit de regele David de aproximativ 28 de generaţii (Mat. 9,27; 1,17).
Unele dovezi sugerează faptul că bunica lui Belșaţar, care a avut
o viaţă lungă, a servit uneori ca o soţie de onoare în haremul lui Nebu-
cadneţar; astfel fiind, Belșaţar a fost cel puţin un nepot vitreg al lui
Nebucadneţar. În acest caz, Belșaţar putea foarte ușor să fie recunos-
cut ca fiu al lui Nebucadneţar.
c. Mai poate fi și o a treia explicaţie: în antichitate, „fiu” mai însemna
și „succesor sau urmaș la tron”. O inscripţie asiriană se referea la
Iehu, împăratul lui Israel, ca fiind „fiul lui Omri”, chiar dacă între el
216 DANIEL
și Omri, predecesorul său la tron cu treizeci de ani mai înainte, nu
exista nici o legătură de rudenie. Astfel Belșaţar era un succesor al
lui Nebucadneţar la tronul Babilonului.
2. A fost cu adevărat Belșaţar împărat al Babilonului?
Criticii subliniau adesea că numele lui Belșaţar este necunoscut
în afara Bibliei. De aceea, au concluzionat cu un spirit de triumf că
împăratul Belșaţar este numai un personaj fictiv și deci întreaga carte
a lui Daniel nu poartă girul autenticităţii și al istoricităţii.
Spre necazul acestor critici, W. F. Talbot a publicat pe la 1861
traducerea unei rugăciuni a lui Nabonid, traducerea fiind făcută din
cuneiformă, rugăciune în care împăratul se ruga ca zeii să-l binecu-
vânteze pe fiul său, Belșaţar.1
Criticii au fost obligaţi să recunoască faptul că trebuie să fi existat
un Belșaţar, dar au continuat să susţină că, în afară de Biblie nu se
găsește nici un document care să ateste existenţa lui ca împărat.
Dar, cu trecerea anilor, după publicarea traducerii rugăciunii lui
Nabonid, au mai fost scoase la iveală documente cuneiforme, care
leagă numele lui Belșaţar de cel al lui Nabonid sau folosesc numele
lui singur, în formule în care numai numele împăratului apare de obicei.
Aceste rapoarte includ rugăciuni, jurăminte, rapoarte astrologice,
cum și o chitanţă pentru tributul datorat împăratului.
Dar documentul care este de cel mai mare interes este așa-numita
relatare în versuri a lui Nabonid (Verse Account of Nabonidus),
păstrată la British Museum, tradusă și publicată pentru prima dată
de Sidney Smith în 1924.2
Acest document istoric oficial atestă faptul că Nabonid a părăsit
Babilonul mergând la Tema.
El a încredinţat „tabăra” (fiului) său mai mare, primul născut. Trupele,
pretutindeni unde se aflau în ţară, el le-a pus sub comanda sa. El a lăsat
(totul) și a plecat, încredinţându-i domnia. Iar el a pornit într-o lungă călătorie.
O atenţie specială trebuie acordată expresiei „și i-a încredinţat
domnia”. Un critic modern, ca Norman W. Porteus, admite acum că

1. H. Fox Talbot, „Translation of Some Asyrian Inscriptions”, în Journal of the

Royal Asiatic Society, 18/1861, p. 195; citat de C. M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag.
87-89.
2. Vezi Pritchard, Texte, pag. 313, idem.
 CAPITOLUL 5 217
1
Belșaţar a fost cel puţin coregent în Babilon . Un coregent are o mare
parte din autoritatea unui rege (și în Biblie găsim asemenea cazuri. Astfel,
Asa și Iosafat au fost pentru un timp coregenţi: 1 Regi 22,41.42; 2 Regi
8,16; Iosafat a fost coregent cu Ioram: 2 Regi 1,17; 3,1).
Herodot, (Războaiele persane 1, 191) și Xenofon (Cyropaedia 7.5.15)
spun, așa cum spune și Daniel, că în noaptea în care a căzut Babilonul,
s-a dat un banchet. Xenofon mai adaugă faptul că, la acest ospăţ,
împăratul a fost ucis. Cronica lui Nabonid face clar faptul că Nabonid
nu se afla în Babilon cu ocazia aceea; el se ascundea la Borsippa, unde
fugise cu o parte din armata sa, fiind arestat mai târziu, când a venit la
Babilon și s-a predat medo-perșilor, care nu l-au omorât, ci l-au pus
guvernator peste îndepărtata Carmania, unde a și murit. Deci, dacă
Nabonid nu s-a aflat în Babilon cu ocazia luării lui și dacă împăratul a
murit cu acest prilej, atunci acest împărat nu putea fi altul decât Belșaţar.
O altă idee este aceea că Belșaţar ar fi putut să fie împărat pe
deplin cel puţin pentru câteva zile sau poate pentru câteva ore înainte
de moartea sa. W. H. Shea ne reamintește faptul că era un obicei
observat uneori în antichitate ca un împărat care pleca cu armata la
o bătălie, despre care nu știa cum se va termina, să numească pe fiul
său împărat, pentru ca, în eventualitatea că el va muri în luptă, să fie
asigurată succesiunea la tron și să se păstreze ordinea și disciplina.
Herodot ne spune că Cir cel Mare a făcut acest lucru, numind pe fiul
său, Cambise, ca împărat. Este deci posibil ca Nabonid, înainte de a
pleca în nord să lupte cu Cir, să-l fi declarat împărat pe Belșaţar. Sau
poate că Belșaţar s-a declarat împărat din proprie iniţiativă. Când
Hamurabi s-a îmbolnăvit, fiul său Samsuluna s-a proclamat împărat
pentru a menţine ordinea în imperiu.2
Deci, când a auzit că tatăl său a fost înfrânt și a fugit, Belșaţar a
hotărât, pentru a menţine ordinea în Babilon, că cel mai bun lucru ar
fi acela de a se declara împărat.3 În lumina acestei eventualităţi, ospăţul
de la 12 octombrie 539 î.Hr., poate fi văzut că o sărbătoare a noii
sale poziţii de împărat, ipoteză destul de plauzibilă în asemenea
situaţii. Indiferent cum și pe ce cale a venit Belșaţar la tron, el este
numit „împărat” de șaptesprezece ori în Daniel 5.
1. N. W. Porteus, Daniel, A Commentary, pag. 76; idem.
2. A. L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia; Portrait of a Dead Civilisation; Chicago,
University Press, 1964, pag. 157; idem.
3. W. H. Shea, Daniel în Babilon, Research Paper, Andrews Univ. Press, 1978; Idem.
218 DANIEL
Bibliografie

- R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Propheciens, pag. 77-83.

- A. Richly, Daniel pag. 62-82.
- D. Ford, Daniel, pag. 122-129.
- S. N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 68-76.
- E. Young, The Prophecy of Daniel , pag. 115-130.
- J. A. Montgomery, Commentary on the Book of Daniel, pag. 249-266.
- J. G. Baldwin, Daniel, pag. 118-126.
- U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 89-96.
- C. F. Keil-Delitzsch, Commentary on the Old Testament, pag. 162-192 –
Ezekiel, Daniel.
- The Interpreter’s Bible, vol. 6, pag. 418-434.
- A. Clarke, Commentary, vol. 4, pag. 583-587.
- Comentarii Biblice A.Z.Ș., vol. 6, pag. 799-808.
- M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 72-89.
- E.G. White, v. 1-31: PK/522-538; TM/434-436; v. 1-2: PK/523; v. 3-5: PK/
524; v. 4: COL/259; v. 6: TM/436; v. 6-8: PK/527; v. 10-16: PK/528; v. 17-24:
PK/529; v. 23-24: MM/ 151; 5T/244; v. 24-26: 4T/14; v. 25-29: PK/530; v. 25:
TM/436; v. 27: CG/155,569; COL/267; CS/142; CT/348; EW/37,246; FE/
228,468; GC/491; LS/ 117; MM/151,164,195; MYP/229; PK/219; TM/
237,286,440,450;1T/126,252,260,263,317,406; 2T/43,54,58,83,226,409,
439,452; 3T/185,320,522,538; 4T/311,339,385,386,470; 5T/83,116,154,279,
397,411,420,435; 6T/230,405; 7T/120; 8T/14,247; v. 27-31: TE/49; v. 30:
COL/259; PK/531.
 CAPITOLUL 6
INTRODUCERE
Daniel capitolul 6, ultimul dintre capitolele istorice care formează
prima parte a cărţii lui Daniel, ne prezintă cea mai cunoscută relatare
din Biblie. Tema ei rămâne aceeași: suveranitatea lui Dumnezeu,
puterea Lui de a elibera și de a pedepsi. Este reconfortant să știi că
Cel care l-a ocrotit pe Daniel în groapa leilor, este Același care ne
scapă și pe noi din multiplele încercări ale vieţii. Este de folos să
analizăm capitolele 1-6, capitole care ne vorbesc despre omniprezenţa
lui Dumnezeu și despre faptul că El este gata să-i salveze pe cei ce Îi
sunt și Îi rămân credincioși, atunci când se află în situaţii critice. În
același timp, ele ne arată că Cel atotputernic poate umili insolenţa
conducătorilor rebeli. Aceasta este o progresie importantă. În timp
ce în capitolul 3, Nebucadneţar cere omagiul tuturor pentru chipul
ridicat de el, în capitolul 4 el merge mai departe în înălţarea de sine;
iar în capitolul următor vedem opoziţia pe faţă și acţiunea blasfe-
miatoare. De asemenea, există o progresie ușor de observat în ceea
ce privește încercarea celor credincioși. Cei trei tineri evrei refuză să
se închine înaintea chipului ridicat în câmpia Dura, Daniel însă merge
mai departe, și anume refuză să dea ascultare decretului imperial ca
nimeni să nu se închine decât împăratului, deci să nu se mai închine
viului Dumnezeu.
Proclamaţia împăratului Dariu, la încheierea acestei experienţe,
cuprinde solia cărţii lui Daniel:
„Căci El este Dumnezeul cel viu
Și El dăinuiește veșnic,
Împărăţia Lui nu va avea sfârșit.
El izbăvește și mântuiește,
El face semne și minuni
În ceruri și pe pământ.
El a izbăvit pe Daniel
Din ghearele leilor” (Daniel 6,26-27).
220 DANIEL
Capitolele istorice (1-6) înfăţișează aceleași probleme, dar la scară
mondială, intensificând efectele unor cazuri istorice individuale. Petru
subliniază nevoia noastră prezentă, având în vedere încercările celui
rău: „Fiţi treji, și vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă
târcoale ca un leu, care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru
5,8). Acela care-și aţintește privirea și se prinde, prin credinţă, de
Dumnezeu poate fi tot așa de sigur de intervenţia salvatoare a lui
Dumnezeu cum a fost Daniel în faţa leilor, pentru că Dumnezeu
este același, El trăiește pururi și este viu în vecii vecilor.
Profunzimea încercării prezentate în acest capitol este mai bine
înţeleasă atunci când luăm în consideraţie vârsta profetului. Daniel
era un bărbat în vârstă, având acum peste optzeci de ani, stând în
faţa celei mai mari încercări din toată cariera lui – un test ce se datora
virtuţilor lui inflexibile și hotărârii lui de a nu se conforma tradiţiei
omenești. Nu putem decât să fim profund impresionaţi de tributul
pe care vrăjmașii lui l-au adus acestui caracter de monolit: „Nu vom
găsi nici un cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai
dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui” (vers. 5). Sfânta
Scriptură completează tabloul prin inspiraţie divină atunci când spune:
„El era credincios și nu se găsea nici o greșeală la el și nici un lucru
rău” (vers. 4). Nici o greșeală, nici un lucru rău? Câţi sunt așa, chiar
din paginile Sfintelor Scripturi? Probabil că ne sunt suficiente degetele
de la o mână și încă nu le vom folosi pe toate.
Nu este de mirare, că unii cercetători au văzut aici pe cineva mai
mare decât Daniel. Iată cât de frumos prezenta un comentator o
paralelă între acest personaj cu un caracter puternic, care a fost
biruitor prin suferinţă, și „Profetul” care este mai mare decât el.
Era un prinţ din casa lui Iuda și un om al durerii și al suferinţei; era un exilat
și un captiv. Este numit „fiul omului”. Mai este numit preaiubit, un om dorit,
sau, ad litteram, „un om al dorinţelor” sau chiar în mod abstract, „dorinţele”;
și astfel se pare că este un tip al Aceluia care este „dorinţa tuturor neamurilor”.
„Scumpul și iubitorul Fiu”, în care Tatăl Își găsește toată plăcerea.
Daniel este asemenea lui Hristos în înţelepciune. El era asemenea
Domnului Hristos în credincioșia ce o datora autorităţii care își bătea joc de
el și-l persecuta. Era asemenea Lui în ce privește mijlocirea. El a fost asemenea
lui Hristos în felul cum a suferit, cum și în consecinţele suferinţei. El a fost
 CAPITOLUL 6 221
condamnat ca urmare a ascultării și respectului avut pentru Dumnezeu.
Prinţii Persiei s-au mâniat împotriva lui, cum conducătorii lui Iuda s-au mâniat
împotriva lui Isus. Daniel a fost aruncat în groapa cu, sau în vizuina leilor, tot
astfel psalmistul spune că Isus Hristos era în groapă și sufletul lui printre lei
(Ps. 22,13); groapa în care a fost aruncat Daniel a fost acoperită cu o piatră
sigilată cu sigiliul împăratului și cu sigiliul mai marilor lui; tot o piatră a fost
pusă și peste mormântul Domnului Hristos și a fost sigilată cu sigiliul marilor
preoţi. Daniel a ieșit din groapa leilor spre slavă și cinste; tot la fel și Domnul
Hristos S-a sculat din mormânt spre slavă veșnică. De aceea, după scăparea
lui Daniel din groapa leilor, s-a emis un decret „către toate popoarele, către
toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia:
’Pacea să vă fie dată din belșug. Poruncesc ca în toată întinderea împărăţiei
mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci
El este Dumnezeul cel viu și El dăinuiește veșnic; împărăţia Lui nu se va
nimici niciodată, și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit’”. După învierea Domnului
Hristos, s-a dat apostolilor însărcinarea de a predica Evanghelia păcii la
toate neamurile și Hristos a făgăduit că va fi cu ei întotdeauna, până la
sfârșitul veacurilor. După scăparea lui din groapa cu lei, „Daniel a dus-o bine
sub domnia lui Dariu și sub domnia lui Cir Persanul”. (vers. 28)
Avem aici o slabă licărire a slavei lui Hristos prin suferinţă. Daniel este
descris aici ca mijlocind pentru poporul său (asemenea Marelui Mijlocitor
ceresc) și rugându-se pentru readucerea acestuia în ţara sa. Și, în timp ce se
ruga, a fost vizitat de îngerul Gabriel, înger a cărui funcţie specială este aceea
de a aduce solia întrupării Domnului Hristos.1
Pe lângă faptul că este un tip al Domnului Hristos, Daniel mai
este și un tip al ultimei biserici. Faptul acesta nu trebuie să ne mire,
căci singurul lucru care reţine, care face ca să nu poată avea loc
revenirea Domnului Hristos este un popor nepregătit, care nu este
gata să-L întâmpine, care nu este asemenea Lui. În Sfânta Scriptură
este scris că secerișul va avea loc atunci când „este coaptă roada”
(Mat. 4,29). Serva Domnului spunea:
Isus Hristos așteaptă cu mult dor să Se manifeste în biserica Sa. Când
caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârșit reprodus în poporul Său,
atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi.2

1. Wordsworth, p. XIX; citat de D. Ford, Daniel, pag. 130-131.

2. E. G. White, Parabole, pag. 47.
222 DANIEL
Daniel este atât de mult asemenea Domnului Hristos și arată spre
acea generaţie care va fi cel mai mult asemenea Maestrului. Textul
Scripturii ne spune că în el (în Daniel) „era un duh înalt”, că oricât
s-au străduit oamenii să găsească ceva de acuzat la el au fost obligaţi să
mărturisească că nu au găsit „nici un lucru vrednic de mustrare, nici un
cuvânt de plângere” împotriva lui Daniel, pentru că el era credincios.
Singurul motiv pentru a avea de spus ceva – în optica lor – era numai în
legătură cu „Legea Dumnezeului lui”. Situaţia se va repeta. Apocalipsa
13 face ca Daniel 6 și 3 să capete proporţii mai mari. Din nou, spre
consumarea istoriei Planului de Mântuire, falsa religie și puterile civile
se vor uni pentru a-i condamna la moarte pe cei nevinovaţi, care nu au
altă vină decât aceea de a prefera să rămână credincioși faţă de Legea
lui Dumnezeu. Cei credincioși, pentru că refuză să se conformeze
unui decret al oficialităţilor creștine, vor fi înconjuraţi de oameni care
vor fi tot atât de înrăiţi și porniţi împotriva lor ca să le ia viaţa, ca niște
lei flămânzi, care sunt gata să se arunce asupra prăzii.
Cum explicăm caracterul de excepţie al acestui profet al antichi-
tăţii? Ce ne învaţă el oare în dorinţa noastră după neprihănire? În
primul rând, trebuie să reţinem faptul că el era „produsul” educaţiei
primite în familie. A fost crescut atât de bine, cu atâta credincioșie,
într-un cămin temător de Dumnezeu, încât valurile de încercări ale
lumii s-au spart de el neajutorate, asemenea valurilor ce se sparg de
stâncile de pe ţărm. Iudeii au un cuvânt înţelept care spune că
„Ierusalimul a fost nimicit pentru că educaţia copiilor a fost
neglijată”. După cum tot atât de adevărat este faptul că rezidirea
Ierusalimului a fost posibilă datorită educaţiei corespunzătoare pe
care au primit-o câţiva tineri evrei, între care și Daniel. În legătură
cu aceasta Haskell scria:
Daniel a avut o mamă temătoare de Dumnezeu, care cunoștea profeţia cu
privire la nimicirea cetăţii lor. Ea i-a repetat fiului ei cuvintele lui Dumnezeu, că
într-o zi copiii evrei vor trebui să stea în curţile păgâne din Babilon. Cu multă
grijă, această mamă l-a învăţat pe fiul ei să citească sulurile sfinte ale profeţilor.
A fost studiată istoria poporului Israel; istoria lui Nadab și Abihu i-a fost spusă
și repetată mereu și mereu. Efectul băuturilor alcoolice i-a fost bine fixat în
minte. Au fost studiate legile corpului. Știa deci că excesul în mâncare și băutură
întunecă atât de mult mintea, încât nu mai poate fi auzită vocea lui Dumnezeu.1
1. S. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 19.
 CAPITOLUL 6 223
Daniel a fost crescut ca să creadă în sfinţire, într-o totală consacrare
lui Dumnezeu. Să reţinem ce ne spune raportul biblic despre el: „Daniel
s-a hotărât să nu se spurce” (Daniel 1,8). El considera corpul său ca un
obiect care i-a fost încredinţat spre o atentă administrare și tot la fel
privea timpul și talentele sale. Pentru acest om, rugăciunea era tot atât
de necesară ca și respiraţia, iar studierea Cuvântului lui Dumnezeu de
asemenea (Dan. 9,1-3). Religia sa nu viza numai propria mântuire.
Capitolul 9 al cărţii sale este închinat mijlocirii în favoarea poporului
său. El avea harul umilinţei și totdeauna recunoștea: „Noi… am păcătuit”
și nicidecum „ei”.
Acesta este tipul de om pe care l-a făcut Dumnezeu. Un om care
nu se agită, nu face scandal, nu este pătimaș; unul care rămâne
același în timp de încercări și în prosperitate, încrezându-se în
Dumnezeu, atât în timp de totală întunecime, cât și în timp de lumină;
unul care a slujit totdeauna lui Dumnezeu. Acest Daniel „a dus-o
bine” (Dan. 6,28). Acest Daniel a fost încercat, persecutat, dat morţii,
urgisit, dar a fost și apărat, preferat și în mare prosperitate. Acest
Daniel a crezut în Legea lui Dumnezeu. Spre deosebire de aceasta
astăzi singura situaţie absolută pentru mulţi este… relativitatea.
Oamenii râd de păcat, dar nu mai pot râde de efectele păcatului, care
se văd în oasele, în inimile, în căminele lor. Calea lui Dumnezeu nu
este numai sfinţenia, ci și sănătatea. Ceea ce recomandă El, cere și
recomandă viaţa. Daniel a dovedit acest lucru ca fiind veridic și plin
de roade binecuvântate. Așa trebuie să facem și noi.1
Babilonul a fost cucerit de perși și, la 538 î.Hr., Dariu Medul a
urcat pe tron. Când, după doi ani, Dariu a murit, a urmat la tron Cir.
Deci evenimentele din acest capitol se situează undeva între aceste
două date.
Daniel a fost un conducător activ în Imperiul Babilonian în perioada
de glorie a acestuia. Din perioada aceea și până când mezii și perșii
au pus stăpânire pe tronul imperiului universal, el a fost cel puţin un
locuitor permanent al cetăţi care era capitală și deci cunoștea toate pro-
blemele împărăţiei. Și totuși el nu ne prezintă un raport cronologic al
tuturor evenimentelor care s-au întâmplat în decursul anilor în care

1. D. Ford, Daniel, pag. 130-132.

224 DANIEL
a fost legat de aceste două mari imperii. În schimb, ne înfăţișează
numai acele evenimente care inspiră credinţă, nădejde și curaj în
inimile copiilor lui Dumnezeu din toate veacurile și care îi fac neclintiţi
pentru adevăr și dreptate. Evenimentul descris în acest capitol este
cuprins în capitolul 11 din Epistola către Evrei, unde citim despre
aceia care prin credinţă „au închis gura leilor”.1
Primele cinci capitole ale cărţii lui Daniel ne înfăţișează aspecte
istorice din Imperiul Babilonian, capul de aur din capitolul 2. O dată
cu încheirea capitolului 5, Imperiul Babilonian dispare și aurul lasă
loc liber argintului sau Imperiului Medo-persan, al cărui împărat era
Dariu Medul, un bărbat de șaizeci și doi de ani. Asociat la domnie cu
el era Cir Persanul, conducătorul militar și moștenitorul tronului.
Mezii nu erau o putere nouă și necunoscută, căci ei sunt menţionaţi
în cronologie ca descendenţi ai lui Iafet. Prin secolul al VIII-lea î.Hr.
când au fost duși în captivitate de asirieni, israeliţii au fost împrăștiaţi
prin cetăţile Mediei. Acest lucru a făcut ca iudeii să intre în legătură
cu mezii cam cu două veacuri înainte de căderea Babilonului. La
cunoașterea de către mezi a Dumnezeului evreilor a contribuit poate
și puritatea închinării lor, căci, deși erau păgâni, n-au practicat o
decăzută formă de idolatrie, așa cum era practicată de cele mai multe
dintre naţiunile din apusul Asiei.2

1. U. Smith, Daniel and Revelation, pag. 97.

2. St. Haskell, The Story of Daniel, the Prophet, pag. 77-78.
 CAPITOLUL 6 225

DANIEL 6 – ÎN GROAPA LEILOR

Versetele 1-9
Vers. 1 „Dariu a găsit cu cale să pună peste împărăţie o sută
douăzeci de dregători, care trebuiau să fie răspândiţi în
toată împărăţia;
Vers. 2 a pus în fruntea lor trei căpetenii, în numărul cărora era
și Daniel. Dregătorii aceștia aveau să le dea socoteală,
ca împăratul să nu sufere nici o pagubă.
Vers. 3 Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii și pe
dregători, pentru că în el era un duh înalt; și împăratul se
gândea să-l pună peste toată împărăţia.
Vers. 4 Atunci căpeteniile și dregătorii au căutat să afle ceva
asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce privea treburile
împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, nici un
lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios și
nu se găsea nici o greșeală la el și nici un lucru rău.
Vers. 5 Atunci oamenii aceștia au zis: ’Nu vom găsi nici un cuvânt
de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă
am găsi vreunul în legea Dumnezeului lui’.
Vers. 6 Apoi aceste căpetenii și dregătorii aceștia s-au dus cu
mare zarvă la împărat și i-au vorbit așa: ’Să trăiești veșnic,
împărate Dariu!
Vers. 7 Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii
și cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă
împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună
că oricine va înălţa, timp de treizeci de zile, rugăciuni
către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine,
împărate, va fi aruncat în groapa cu lei.
Vers. 8 Acum, împărate, întărește oprirea și iscălește porunca
aceasta, pentru ca să nu se poată schimba, după legea
mezilor și perșilor, care, o dată dată rămâne neschimbată.’
226 DANIEL
Vers. 9 În urma celor de mai sus, împăratul Dariu a scris porunca
și oprirea.”
Să reţinem faptul că nu ni se spune că împărăţia era împărăţia
mezilor, ci numai că împăratul era Dariu Medul (cap. 5,31).
Importanţa aluziei este mai vizibilă atunci când se compară cu expresii
asemănătoare ca „împăratul haldeilor” sau „Cir Persanul” (Dan. 5,30;
6,28). Motivul pentru care este menţionată vârsta lui Dariu poate fi
acela de a anticipa scurtimea domniei lui.
Daniel capitolul 6 ne arată că i s-a părut potrivit și bine împăratului
Dariu să numească o sută douăzeci de satrapi (guvernatori, prefecţi,
prinţi = achashdarpan) și trei căpetenii sau conducători, pentru admi-
nistrarea treburilor împărăţiei. Daniel era unul dintre cei trei.
Criticii au pus sub semnul întrebării ceea ce se pare că înseamnă
o împărţire a imperiului în o sută douăzeci de satrapii, aceasta pentru
că inscripţiile antice arată un număr mult mai mic. De fapt, textul nu
ne spune că ţara a fost împărţită în o sută douăzeci de părţi, ci numai
că au fost numiţi o sută douăzeci de oficiali. Nu fiecare satrap implica
și o satrapie. Termenul este adesea folosit pentru un oficial care era
numit într-o slujbă specială. Pe vremea lui Daniel, satrapul îndeplinea
o funcţie mult mai modestă decât în timpul împărătesei Estera, când
imperiul persan era de șase ori mai mare decât imperiul neo-
babilonian, cucerit de Cir, care era împărţit în o sută douăzeci și șapte
de provincii administrate de prefecţi (Estera 1,1-3). Este puţin
probabil ca împărăţia haldeilor (Dan. 9,1), obţinută de Dariu de la
Cir, să fi depășit graniţele vechii împărăţii a lui Belșaţar, deci Babilonul,
cu cele o sută douăzeci de mici unităţi administrative. Funcţiile
ierarhice în timpul lui Nebucadneţar erau: satrapul, cel mai de jos pe
scara ierarhiei, veneau apoi intendentul armatei și guvernatorul
districtului sau regiunii respective.
Herodot ne spune (III/89) că Dariu I a creat douăzeci de satrapii
ca principale împărţiri administrative ale imperiului. Fiecare satrapie
era împărţită în provincii. Inscripţii de pe vremea lui Dariu dau diferite
cifre în legătură cu totalul satrapilor (douăzeci și unu, douăzeci și
trei, douăzeci și nouă), ceea ce vrea să spună că împăratul probabil a
schimbat numărul și mărimea satrapiilor în timpul domniei sale.
 CAPITOLUL 6 227
Daniel urmărește și aici tema lui preferată, persecutarea poporului
lui Dumnezeu de către păgâni și puterea lui Dumnezeu la lucru pentru
a proteja și a salva. Situaţia este paralelă cu tabloul pe care-l avem în
capitolul 3. Însă aici, încercarea este mult mai cercetătoare, mai
deosebită. În asemenea situaţii, ar fi fost mai ușor pentru cel în cauză
să-și rostească rugăciunea în gând sau când este culcat în patul său,
decât să facă „demonstraţie” de pietatea sa.
Deosebirea principală faţă de capitolul 3 este aceea că situaţia
celor trei demnitari evrei, prezentată în capitolul 3, n-a izvorât dintr-o
acţiune premeditată, așa cum este cazul aici.
Comentatorii sunt de acord1 că nu există o paralelă a celor „trei
conducători sau președinţi”. Același număr tradiţional mai apare și
în alte documente. Poate că estre cazul să ne gândim la un sistem
triplu de controlare a satrapilor, pentru ca vistieria împăratului să nu
sufere (Ezra 4,13-16). Avem aici o reminiscenţă a unei organizări
bine închegate și a unui serviciu civil în funcţie în Persia. Daniel era
unul dintre cei trei, care se distingea prin corectitudinea și credincioșia
lui și nu era peste ceilalţi. Textul ne spune că împăratul „se gândea”
să-i dea în grijă treburile întregii împărăţii.
Cornilescu traduce bine atunci când spune că Daniel era în numărul
celor trei și nu primul între cei trei, cum spun alte traduceri. (Astfel
este tradusă expresia în Dan. 2,9; 4,19; 7,5.16). Faptul că împăratul,
recunoscând capacitatea, credincioșia și loialitatea lui Daniel, s-a
gândit să-l promoveze, aceasta a declanșat gelozia și acţiunea celorlalţi
satrapi. Mai târziu, împăratul avea să se convingă de atitudinea lor
perfidă, ceea ce a dus la pedepsirea lor. Este o lege generală că, în
inimile celor răi, firești și stricaţi, se produce un deranjament atunci
când au de-a face cu cei sinceri și credincioși. Curăţia acestora este o
condamnare pentru ei și atunci spiritul de gelozie și invidie se răscoală
pentru lichidarea celor care le sunt un continuu reproș. Așa a fost și
cu ceilalţi tovarăși ai lui Daniel. Cu el nu se puteau face aranjamente,
pentru ca o parte din veniturile satrapiilor să ajungă în buzunarele
lor, cu el nu se puteau face banchete și alte lucruri care se obișnuiau
în acea vreme. Era ca un ghimpe în ochii lor și trebuia scos. De fapt,
despre „spiritul înalt, deosebit” al lui Daniel s-a mai vorbit și mai
1. J. Montgomery, Commentary on the Book of Daniel, pag. 269.
228 DANIEL
înainte. Nebucadneţar a dat mărturie despre „duhul dumnezeilor celor
sfinţi” (cap. 4,8). Regina-mamă îi repetă acest lucru lui Belșaţar,
atunci când îl prezintă pe Daniel (cap. 5,11). Cu acea ocazie, (vers.
12) ea vorbește despre spiritul excelent al lui Daniel. Acest spirit s-a
manifestat nu numai în a lămuri problemele cele grele ale împărăţiei,
ci și în scrupuloasa integritate, într-o credincioșie fără rabat în cuvinte
și fapte, calităţi apreciate în poziţia pe care Daniel o deţinea, calităţi
necesare oricui, oriunde se află.
Să nu uităm că, în ochii celorlalţi satrapi, Daniel era iudeu, un fost
demnitar al imperiului cucerit, Babilon, și de aceea au considerat că
poziţia de mai mare peste treburile împărăţiei li se cuvenea de drept.
Și totuși, în ciuda vârstei sale – peste optzeci de ani –, Daniel avea
capacitatea fizică și intelectuală de a rezolva bine problemele împărăţiei
într-o astfel de manieră, încât ochii răuvoitori ai vrăjmașilor lui n-au
putut găsi nimic cu care să-l acuze. Acest lucru a fost posibil datorită
vieţii lui echilibrate, integrităţii sale personale și a încrederii în călăuzirea
lui Dumnezeu. A-L iubi pe Dumnezeu și a-I sluji era pentru el mai de
preţ decât propria viaţă.
O atentă cercetare a obiceiurilor lui Daniel, o observare amănunţită a
felului în care se purta cu asociaţii și subordonaţii săi și un control riguros al
rapoartelor n-au scos la iveală nici o neregulă pentru a avea temei de plângere
sau învinuire. Totuși, vrăjmașii lui Daniel au descoperit faptul că el nu era
găsit niciodată închinându-se în vreun templu din Babilon și că nu lua parte
la ceremoniile religioase păgâne. Fără îndoială că ei observaseră că Daniel
lipsește de la slujba sa în fiecare Sabat, ziua de odihnă săptămânală, prescrisă
în Legea Dumnezeului său. Cu siguranţă că ei socoteau că orele fixe când el
își făcea rugăciunea veneau în conflict cu împlinirea datoriilor lui oficiale.1
Nu trebuie să considerăm că toţi cei o sută douăzeci de satrapi
plus cei doi conducători s-au adunat înaintea împăratului pentru a-i
cere să semneze decretul care să stabilească faptul că timp de o lună
nimeni să nu se închine decât împăratului. Cu siguranţă că, dacă ar fi
procedat astfel, împăratul ar fi intrat la bănuieli. De aceea, numai
aceia care l-au pârât pe Daniel s-au prezentat înaintea împăratului,
deși ei pretindeau că această solicitare venea din partea tuturor
căpeteniilor (vers. 7).
1. 4/ C.B.A.Z.Ș., pag. 811.
 CAPITOLUL 6 229
Porunca aceasta, ca nimeni să nu se închine altcuiva decât
împăratului, le pare multora o absurditate. Se știe că perșii erau foarte
toleranţi cu religia celor cuceriţi. Ei manifestau o deosebită înţelegere
și toleranţă faţă de religia altora. Cu siguranţă că Cir n-ar fi semnat
un asemenea decret. Dar Dariu Medul avea o altă concepţie, o altă
educaţie. Să ne reamintim faptul că Cir, împăratul persan, a rezidit
templele distruse de babilonieni, manifestând astfel un spirit mai
îngăduitor. În general, se admite că perșii au avut un spirit mai
îngăduitor. Se știe că falsul Smerdis (522 î.Hr.), un mag din Media,
care a domnit aproape o jumătate de an, a distrus multe temple.
Nouă ni se pare astăzi ceva străin și împotriva bunului simţ ca
împăratul să dea un decret ca nimeni să nu se închine decât persoanei
sale timp de treizeci de zile. Dar, în antichitate, împăraţii erau de obicei
trataţi ca zei. Herodot ( I/199) face referire la faptul că Deioces, unul
dintre primii împăraţi ai mezilor, făcuse din persoana sa obiectul unei
temeri deosebite, socotindu-se deosebit de ceilalţi muritori. Și împăraţii
persani erau dispuși să accepte onoruri divine. Inscripţii hieroglifice
din Egipt îi numesc pe Cambise, „fiul lui Ra”, zeul-soare, și pe Dariu
„fiul lui dumnezeu”. Deci, nu este neapărat necesar să coborâm în
istorie până la împăraţii romani pentru a găsi primele paralele ale acestei
porunci. Mulţi considerau acest decret ca fiind perfect rezonabil, ce
putea fi interpretat ca un test al loialităţii faţă de noul conducător,
noua putere. Să ne amintim de decretul lui Nebucadneţar din capitolul
3. Efectul decretului n-a cuprins întregul imperiu. Dariu era împărat
numai în Babilon, iar Babilonul era numai o parte din împărăţie. Cir,
marele împărat, era stăpânitor peste vastul imperiu medo-persan.
Dariu n-a cunoscut și nici n-a intuit planurile slujbașilor lui și a
acceptat propunerea lor (vers. 9). Popoarele supuse nu erau nicidecum
deranjate de acest decret, pentru că erau dispuse să adopte religia
învingătorului, considerând-o mai bună, pentru că cei ce o practicau
au biruit. Numai evreii nu puteau accepta această închinare, aceasta
fiind o călcare făţișă a poruncii exprese a Decalogului.
Invocând un principiu juridic medo-persan, și anume irevocabi-
litatea legii (Estera 1,19; 8,8), cei ce au complotat împotriva lui Daniel
au reușit să-și realizeze planul. Acest lucru este atestat și de scriitorii
greci. De exemplu, Diodorus Siculus (XVII, 30) descrie situaţia în
care s-a aflat Darius III faţă de sentinţa de moarte semnată pentru
230 DANIEL
Charidemos. Imediat după semnarea sentinţei, lui Darius i-a părut
rău și și-a reproșat fapta, considerând că a fost o mare greșeală. Dar
a fost imposibil să anuleze ceea ce semnase odată.1
Nu trebuie minimalizat faptul că schimbarea stăpânirilor, a conducă-
torilor, dă adesea loc la revolte religioase din cauza antagonismului noului
sistem religios de închinare. O acţiune care să facă să treacă pe planul al
doilea această problemă religioasă era o stratagemă binevenită. Modul
în care satrapii au pus problema a lăsat să se înţeleagă că era o stare de
urgenţă. Desmond Ford spune că aceasta ar explica motivul pentru care
Dariu n-a așteptat ca problema să fie discutată cu toţi cei trei conducători
peste satrapi, deci și cu Daniel.
Versetele 10-14
Vers. 10 „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în
casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre
Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda
pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte.
Vers. 11 Atunci oamenii aceștia au dat năvală în casă și au găsit
pe Daniel rugându-se și chemând pe Dumnezeul lui.
Vers. 12 Apoi s-au înfăţișat înaintea împăratului și i-au zis cu
privire la oprirea împărătească: ’N-ai scris tu o oprire,
care spune că oricine va înălţa, timp de treizeci de zile,
rugăciuni vreunui dumnezeu sau vreunui om, afară de
tine, împărate, să fie aruncat în groapa cu lei?’ Împăratul
a răspuns: ’Lucrul acesta este adevărat, după legea mezilor
și perșilor, care nu se poate schimba!’
Vers. 13 Ei au luat din nou cuvântul și au zis împăratului: ’Daniel,
unul din prinșii de război ai lui Iuda, nu ţine deloc seama
de tine, împărate, nici de oprirea pe care ai scris-o, și își
face rugăciuni de trei ori pe zi!’
Vers. 14 Împăratul s-a mâhnit foarte mult când a auzit lucrul
acesta; s-a gândit cum ar putea să scape pe Daniel și
până la sfinţitul soarelui s-a trudit să-l scape.”
1. J. Montgomery, The Book of Daniel, pag. 270.
 CAPITOLUL 6 231
Daniel nu s-a comportat ambiguu. Ferestrele camerei de sus erau
larg deschise. El nu s-a înfricoșat, n-a închis ferestrele atunci când
decretul a fost făcut public. El le-a lăsat deschise și a continuat să se
roage cu faţa la Ierusalim. Deși templul era în ruină, pământul era
sfânt. Și, în rugăciunea sa, Solomon Îi ceruse viului Dumnezeu ca
oriunde s-ar afla copiii lui Israel, dacă se vor ruga cu faţa spre
Ierusalim, Domnul Dumnezeul cel milostiv să-i asculte (1 Regi 8,35).
Să reţinem faptul că, atunci când l-au pârât la împărat, vrăjmașii
lui Daniel n-au uitat să facă referire la originea lui iudaică. Apoi
venea acuzaţia că Daniel n-a ţinut seama de persoana împăratului.
Dar, din textul biblic, se pare că Dariu nu era convins de cele ce se
puneau în seama lui Daniel. Mai mult ca sigur că împăratul abia atunci
a început să înţeleagă complotul pus la cale împotriva lui Daniel,
căruia îi căzuse pradă. Aceasta l-a mâniat și l-a făcut se caute o soluţie.
Dar numai Dumnezeu mai putea veni cu o soluţie cerească.
Dacă ne gândim bine, mai ales cu viziunea noastră, a credincioșilor
secolului XXI, Daniel ar fi putut să fie mai prudent. El ar fi putut să-și
facă rugăciunea în taină. Știind că este supravegheat și cunoscând
ce-l așteaptă, el trebuia să fie mai „înţelept”. Daniel însă s-a dovedit
a fi mai credincios, mai loial faţă de Dumnezeul cerului.
El afirma astfel cu mult curaj, dar umil și fără să etaleze aroganţă, că nici
o lege nu se putea interpune între conștiinţă și Dumnezeu. În mijlocul idolatriei
în care trăia, el a mărturisit cu fidelitate acest adevăr. Ferma sa adeziune la
neprihănire era ca o lumină care strălucea în mijlocul obscurităţii morale de
la curtea imperială păgână. Daniel a rămas astfel pentru toate generaţiile un
exemplu de curaj și de credincioșie.1
Nu este imposibil ca, în acele momente, Daniel să fi pronunţat frumoasa
rugăciune, pe care o găsim în capitolul 9 din cartea sa, în favoarea cetăţii prea
iubite și a templului, ambele în ruină.2
Daniel asculta de Dariu; în totul el îi recunoștea dreptul de a conduce, dar
nici un decret nu-l putea abate de la credincioșia sa faţă de Împăratul
împăraţilor.3
1. E. G. White, PK, 413.
2. R. F. Cottrell, Mâine – Apocalipsul răspunde, pag. 94; citat de A. Richly, Daniel,
pag. 90
3. E. G. White, PK, 413.
232 DANIEL
Atitudinea lui Daniel nu era altceva decât rezultatul încrederii în
Dumnezeu. Modul în care colegii lui de slujbă s-au comportat faţă de el
arată ura înverșunată pe care aceștia o aveau faţă de el din gelozie, pentru
că Daniel… nu era ca ei. Era altfel! Era cinstit, curat și drept. Ei au făcut
tot ce le-a stat în putere pentru a determina pe Dariu să-l privească pe
Daniel ca pe un trădător. Dar zadarnic! Dariu și-a dat seama că-i fusese
întinsă o cursă și că se prinsese în ea din nechibzuinţă. Dar era prea târziu.
Practica rugăciunii cu geamurile deschise spre Ierusalim își are
originea în rugăciunea lui Solomon. Acest obicei apare în Mishna,
iar învăţătura rabinică ne spune că „un om nu trebuie să se roage
decât într-o casă cu ferestre”1. Mahomedanii au împrumutat acest
obicei de la iudei. Mai întâi au făcut din Ierusalim Kiblah, și mai
târziu, din Mecca.
Deși era un împărat cu putere absolută, totuși Dariu nu l-a putut
elibera pe Daniel din cauza unei puteri și mai mari, și anume a opiniei
publice unite în vederea unui scop comun. Dilema în care se afla
Dariu era cu totul diferită de aceea a lui Nebucadneţar sau a lui
Belșaţar. Și acesta este un alt aspect al limitării umane.
Obiectul acestui decret a fost numai acela de a realiza o recunoaștere
generală a principiului care sublinia că împăratul era manifestarea vie a
tuturor zeilor, nu numai ai mezilor și perșilor, ci ai Babilonului și Lidiei, cum și
ai tuturor zeilor naţiunilor cucerite. Tuturor naţiunilor supuse de Medo-Persia
nu li se cerea să abandoneze închinarea ce o datorau zeilor lor, ci de fapt li se
cerea numai să recunoască faptul că Dariu, conducătorul universalului
Imperiu Medo-persan, era de asemenea fiul și reprezentantul zeilor lor naţionali.
În acest scop, timp de treizeci de zile ei trebuiau să-și înalţe cererile la zeii lor
naţionali, dar numai prin el ca manifestare a acestora.2
Daniel înălţa rugăciunile sale în genunchi, ca un semn de umilinţă
înaintea lui Dumnezeu și se ruga de trei ori pe zi (Ps. 55,17). Practica
de a te ruga de trei ori pe zi a intrat și în biserică (Didahii 8).
Se ruga înaintea lui Dumnezeu. O remarcă plină de semnificaţie.
Aceste cuvinte caracterizează întreaga viaţă a lui Daniel. În rugăciunea

1. Berokuth 34/b, citat de J. Montgomery, Commentary on the Book of Daniel, pag.

274.
2. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 134.
 CAPITOLUL 6 233
sa, în relaţia sa cu Dumnezeu nu era nimic formal, nimic nenatural, ci el
își prezenta rugăciunile și își trăia viaţa ca în faţa lui Dumnezeu, ca în
prezenţa Lui. Cu cât sunt mai mari lucrarea și răspunderea la care îl
cheamă Dumnezeu pe om, cu atât mai mult el simte nevoia de rugăciune.
Daniel obișnuia să înalţe rugăciunile sale cu mulţumiri (Fil. 4,6).
Versetele 15-17
Vers. 15 „Dar oameni aceia au stăruit de împărat și i-au zis: ’Să știi,
împărate, că, după legea mezilor și perșilor, orice oprire sau
orice poruncă întărită de împărat, nu se poate schimba!’
Vers. 16 Atunci împăratul a poruncit să aducă pe Daniel și să-l
arunce în groapa cu lei. Împăratul a luat cuvântul și a
zis lui Daniel: ’Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slu-
jești, să te scape!’
Vers. 17 Au adus o piatră și au pus-o la gura gropii. Împăratul a
pecetluit-o cu inelul lui și cu inelul mai marilor lui, ca să
nu se schimbe nimic cu privire la Daniel.”
În faţa unei asemenea acţiuni, nu putem să nu ne aducem aminte de
iniţiativa unor alţi conducători – de data aceasta iudei și romani, așa cum
ne spun Evangheliile – în legătură cu arestarea, judecarea, condamnarea
și omorârea Domnului Isus Hristos. Atât Irod, cât și Pilat, din slăbiciune
și interes meschin, au cedat presiunilor acelora de care se temeau din
cauza vieţii lor stricate, deși preţul a fost viaţa unui nevinovat.
La apusul soarelui, acuzatorii au venit înaintea împăratului pentru
a-i reaminti că legea nu permitea amânarea pedepsei pentru ziua
următoare. Pe ei un lucru îi umplea de uimire, și anume afecţiunea
împăratului pentru slujitorul lui, Daniel. Lucru neobișnuit, împăratul
îl însoţește pe condamnat la locul supliciului său, aplică sigiliul său pe
piatra pusă deasupra gropii leilor, apoi îi întreabă pe „mai marii lui”
dacă în acest fel s-a respectat legea.
Arheologii n-au găsit în Mesopotamia antică asemenea gropi
pentru lei. În decursul veacurilor, nivelul apei s-a ridicat în Mespotamia
atât de mult, încât orice groapă s-a umplut cu aluviuni. Dar în Maroc
a fost găsită o astfel de groapă de către un călător prin secolul al
234 DANIEL
XIX-lea.1 Groapa era săpată adânc în pământ și avea o formă pătrată,
cu un zid de apărare deasupra gropii. Un zid cu o ușă împărţea groapa
în două părţi. Leii erau ţinuţi într-o parte a gropii, până când trebuia
curăţită groapa. Atunci îngrijitorul arunca hrana (carne) în despărţitura
cealaltă, deschidea ușa din afara gropii și aștepta până când leii treceau
dincolo să mănânce. Apoi închidea ușa. Atunci cobora în groapă,
curăţa și astfel întreţinea acest loc.
„Dumnezeu tău, căruia necurmat Îi slujești… să te scape”. Ce mărturie
puternică din gura unui împărat păgân! Daniel era cunoscut de cei ce
aveau conducerea că slujea necurmat lui Dumnezeu. Câtă deosebire între
Dariu și Nebucadneţar în câmpia Dura! Plin de emfază ultimul rostea
atunci: „Și care este dumnezeul acela care să vă scoată din mâna mea?”
(3,15). Dariu însă înălţa parcă ruga inimii lui: „Dumnezeul tău… să te
scape”. Nu este exclus ca Dariu să fi cunoscut modul minunat în care
Dumnezeu a intervenit în favoarea copiilor Lui acolo, în câmpia Dura.
Sigilarea pietrei personal, de împărat, ca și prezenţa sa la locul
supliciului ne lasă să pătrundem puţin în sufletul acestui om. El a dorit
să se încredinţeze că Daniel n-a fost omorât prin nici un alt mijloc, mai
înainte de a fi aruncat la lei. Aceasta pentru că, undeva, în sufletul său,
Dariu nădăjduia că Dumnezeul căruia Îi slujea Daniel avea să îl scape.
De aceea, a dorit să ia personal măsurile pe care le considera necesare.
În același timp, era și o asigurare pentru acuzatorii lui Daniel că nu se
va încerca scăparea lui, în eventualitatea că va scăpa de gura leilor.
Comentariile Biblice A.Z.Ș. ne spun că sigilarea gropii s-a făcut
cu ajutorul unui sigiliu cilindric, aplicat pe o tencuială proaspătă, așa
cum se obișnuia la asirieni, babilonieni și perși. Fiecare săpătură
întreprinsă în Mesopotamia dă la iveală numeroase exemplare de
astfel de sigilii. Este de observat faptul că expresia aramaică tradusă
de Cornilescu cu „inel” este tradusă de Niţulescu cu „sigiliu”.2
Calvin susţinea că împăratul Dariu era interesat să-l salveze pe
Daniel numai pentru cele ce făcuse pentru împărat. Deci, în mod
subiectiv, interesat. Cu toate acestea, este mult mai probabil că între

1. G. Höst, Fez und Marocco, pag. 77, citat de Keil-Delitzsch, Commentary on the
Old Testament, Daniel, pag. 216.
2. 4/C.B.A.Z.Ș., pag. 813.
 CAPITOLUL 6 235
împărat și Daniel se statorniciseră niște legături personale mult mai
puternice și împăratul era apropiat de sfetnicul său înţelept și
credincios. Legea sa cerea ca Daniel să fie dat leilor, însă inima sa
plină de iubire pentru Daniel cerea ca el să fie salvat (Goebelein).1
Nu ne este raportat că Daniel s-a rugat lui Dumnezeu atunci când a
fost aruncat sau pogorât în groapa leilor. Deși se poate spune cu
maximă certitudine că Daniel s-a rugat continuu. Această rugăciune
a lui Dariu face ca acest capitol să fie cu totul diferit de tot ceea ce a
fost mai înainte, pentru că un străin, un „outsider”, împăratul unor
naţiuni strânse sub un singur sceptru, exercita credinţă și-și manifesta
speranţa – deși foarte slabă – în Dumnezeul lui Daniel și în interesul
menţinerii și dezvoltării acestei credinţe ce aștepta manifestarea puterii
lui Dumnezeu ca un răspuns al interesului împăratului pentru Daniel.
Pășind în vizuina leilor, inima lui Daniel bătea la unison cu inima
lui Dumnezeu și… fiarele sălbatice erau în pace cu el, ca la început
de făptură, când leul și mielul se jucau împreună. Unitatea și armonia
simţămintelor s-au dat pe faţă în faptul că un înger al Domnului era
prezent acolo, în mod vizibil, și Daniel a vorbit faţă către faţă cu
vizitatorul ceresc acolo, în compania fiarelor sălbatice.
Versetele 18-20
Vers. 18 „Împăratul s-a întors apoi în palatul său, a petrecut
noaptea fără să mănânce, nu i s-a adus nici o ţiitoare și
n-a putut să doarmă.
Vers. 19 În revărsatul zorilor, însă, împăratul s-a sculat și s-a dus
în grabă în groapa cu lei.
Vers. 20 Și apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un
glas plângător. Împăratul a luat cuvântul și a zis lui Daniel:
’Daniele, Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut
Dumnezeul tău, căruia Îi slujești necurmat să te scape de
lei?’”
Mergând pe linia unor paralele dintre Daniel și Domnul Isus Hristos,
putem spune că sigilarea pietrei de pe groapa leilor și graba prietenului

1. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 136.

236 DANIEL
lui Daniel, împăratul Dariu, de a merge dis-de-dimineaţă la groapa
unde Daniel fusese aruncat pradă leilor, ne amintesc de evenimentele
similare petrecute cu ocazia îngropării Domnului Isus Hristos. Cu
siguranţă că Daniel a fost mult mai liniștit și s-a odihnit mult mai
bine în noaptea aceea decât împăratul. Nu există o pernă mai bună
decât o conștiinţă curată înaintea lui Dumnezeu.
Comentatorii și traducătorii nu sunt în stare să redea exact însem-
nătatea expresiei DACHWAN (dah a wăn). Aceasta nu se poate stabili
cu precizie. Traducerea sinodală o redă cu „bucate”. Niţulescu traduce
cu „concubină”. Comentatorul iudeu Rashi, din evul mediu, o explică
prin „mese”. Ibn Ezra, un alt învăţat iudeu, o prezintă ca însemnând
„instrumente muzicale”. Poate că de aici s-au inspirat traducătorii englezi
ai versiunii King James. (Calvin – „instrumente muzicale”). Din interpre-
tările și unele dintre comentariile existente, expresia „dah a wăn” este
redată cu „hrană, cântăreţi, dansatoare, parfumuri (tămâie), persoane
care să-l amuze, recitatori, concubine” sau divertismente. Textul încearcă
să ne transmită chinul și frământarea împăratului pentru soarta
prietenului și slujitorului său celui mai credincios. A fost o noapte lungă
și fără somn, lungă „ca ghearele mustrării” care nu-i dădeau pace. Nu
este de mirare că, mai înainte ca ziua să se fi făcut în mod deplin stăpână
peste noapte, monarhul s-a dus la groapa leilor. Aici, Dariu se adresează
celui de dincolo de piatra despărţitoare în termenii pe care Daniel, în
timpurile de răgaz, îi folosise în conversaţia cu Dariu pentru a-i sădi în
suflet credinţa în Dumnezeul cel viu: „Daniele, robul Dumnezeului celui
viu”. Aceasta demonstrează că el poseda o oarecare cunoaștere despre
Dumnezeul lui Daniel, Dumnezeul cel viu.
Versetele 21-22
Vers. 21 „Și Daniel a zis împăratului: ’Veșnic să trăiești, împărate!
Vers. 22 Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închis gura
leilor, care nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost
găsit nevinovat înaintea Lui. Și nici înaintea ta, împărate,
n-am făcut nimic rău.’”
Acest pasaj și acela din capitolul 3 arată că Domnul Dumnezeu poate
să izbăvească. Dar decizia de a elibera sau nu și când să facă acest lucru
 CAPITOLUL 6 237
să lăsăm să o ia El, cum este mai bine și mai de folos. El n-a eliberat pe
Daniel de sub puterea decretului împăratului sau de groaza de a fi aruncat
de viu pradă leilor înfometaţi. În Noul Testament, Domnul n-a găsit cu
cale să elibereze și să scape de moarte pe Ioan Botezătorul, „cel mai
mare dintre prorocii născuţi din femeie”, așa cum îl caracteriza Mântui-torul.
El nu i-a scăpat pe Petru, pe Pavel și miile de martiri, începând cu
neprihănitul Ștefan, ci i-a lăsat să ude cu sângele lor sămânţa Evangheliei.
Când misiunea, lucrarea lui Daniel, avea să se termine, el avea să se
odihnească (Dan. 12,13), dar până atunci răgetul leilor a trebuit să se
potolească și Daniel a avut aceeași experienţă ca și creștinul din cartea
Pilgrim Progress (Călătoria creștinului), a lui J. Bunyan, care a trebuit
să meargă pe un drum pe care erau înșiruiţi lei, pe acolo pe unde trebuia
să treacă el. Dar a constatat, atunci când a pășit înainte cu curaj și
încredere, că leii erau legaţi.
Daniel „a vorbit” împăratului. Expresia „a vorbit” are aici un sens
și o valoare deosebită. Numai vocea în sine, care răspundea împăra-
tului era un răspuns. Daniel trăia! Leii nu i-au făcut nimic. La vederea
lui le-au pierit… curajul și foamea. Sălbăticia s-a îmblânzit. Și toate
acestea, în prezenţa solului ceresc. În cuvintele ce au urmat, el a
ţinut să sublinieze că problema n-a fost de insubordonare faţă de
împărat, ci de credincioșie faţă de Dumnezeul cerului.
Inima împăratului era plină de bucurie. Aici era răspunsul nu
numai la rugăciunile lui Daniel, ci și la cele ale împăratului Dariu…
Versetele 23-28
Vers. 23 „Atunci împăratul s-a bucurat foarte mult și a poruncit
să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din
groapă și nu s-a găsit nici o rană pe el, pentru că avusese
încredere în Dumnezeul său.
Vers. 24 Împăratul a poruncit să aducă pe oamenii aceia care
pârâseră pe Daniel. Și au fost aruncaţi în groapa cu lei,
ei, copiii lor, și nevestele lor; și, până să ajungă în fundul
gropii, leii i-au apucat și le-au fărâmiţat oasele.
Vers. 25 După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către
toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de
238 DANIEL
toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: ’Pacea să
vă fie dată din belșug!
Vers. 26 Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oame-
nii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel.
Căci El este Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește veșnic;
împărăţia Lui nu se va nimici niciodată și stăpâ-nirea
Lui nu va avea sfârșit.
Vers. 27 El izbăvește și mântuiește. El face semne și minuni în
ceruri și pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele
leilor!’
Vers. 28 Daniel a dus-o bine sub domnia lui Dariu și sub domnia
lui Cir Persanul.”
Din nou avem aici motivul înălţării ce urmează eliberării și corespunde
cu judecata adusă asupra vrăjmașilor copiilor lui Dumnezeu. Pedep-
sirea familiilor celor în cauză era după practica persană a timpului
acela. De aici, apare evident că scăparea lui Daniel nu s-a datorat
lipsei de poftă de mâncare a leilor.
Cuvântul „scăpare”, „eliberare” apare din nou proeminent în acest
capitol, ca o pregătire pentru echivalentul lui folosit în capitolul 12,1.
Cititorii din zilele din urmă vor fi încurajaţi de faptul că același
Dumnezeu, care i-a eliberat pe cei trei tineri evrei din cuptorul aprins
și pe Daniel din ghearele leilor, îi va ocroti și-i va scăpa și pe ei din
ultimul progrom pregătit pentru copiii lui Dumnezeu care păzesc
poruncile Lui și ţin mărturia lui Isus.
De remarcat faptul că Dariu socotește că Daniel a fost salvat
pentru că a avut încredere în Dumnezeul său. Declaraţia aceasta
vine de la un păgân, care constată intervenţia divină în viaţa acestui
slujitor al viului Dumnezeu (Evrei 11,33).
Împăratul a poruncit ca cei care l-au acuzat pe Daniel să fie aduși
înaintea lui. Dariu a voit să-i facă să înţeleagă și să recunoască faptul
că s-a săvârșit o minune. Ei au rămas muţi pentru un timp. Apoi,
când le-a venit graiul, au spus că leii erau sătui și de aceea n-au avut
chef să se atingă de Daniel. Rezultatul – ei au trebuit să suporte
consecinţele. Dacă leii erau sătui, atunci nici de ei nu aveau să se
 CAPITOLUL 6 239
atingă. Numai că lucrurile nu s-au dovedit a fi astfel.1 (Deut. 19,18-
21; Hamurabi, LegeI/IV, pag. 166).
Ca și Nebucadneţar, după salvarea celor trei tineri evrei din cup-
torul aprins, Dariu menţionează intervenţia divină într-o proclamaţie
adresată tuturor locuitorilor vastului său imperiu. El îi invită pe supușii
săi să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel care
salvează și mântuiește. Nu se poate deduce de aici că Dariu abando-
nează politeismul lui idolatru. El Îl recunoaște pe Dumnezeul lui
Daniel, puterea Lui făcătoare de minuni și salvatoare, dar nu lasă să
se înţeleagă că va sluji de atunci înainte numai viului Dumnezeu.
De reţinut că porunca prevedea nu executarea lui Daniel, ci numai
aruncarea lui în groapa cu lei. Cerinţa decretului fusese deci satisfăcută
(vers. 7). Acum, împăratul era dezlegat de legea pe care a satisfăcut-o.
Nimic, nici o prescripţie legală nu-l mai oprea ca să-l scoată pe Daniel
din groapă. Au fost glasuri care au contestat faptul că puteau să intre
în groapa leilor 120 plus 2 persoane, plus nevestele și copiii lor. Biblia
nu ne spune însă că toţi cei 120 de satrapi cu familiile lor au fost aruncaţi
în groapa leilor. Ci numai aceia care l-au acuzat pe Daniel (Dan. 6,24).
Acuzatorii și-au meritat soarta. Am văzut că Belșaţar a fost condamnat
pe drept, pentru că el cunoștea experienţa lui Nebucadneţar și, cu
toate acestea, a mers mai departe pe drumul nechibzuinţei lui (Dan.
5,22). Cei care au încercat să-l ucidă pe Daniel au procedat așa, deși
erau convinși că era nevinovat și cunoșteau bine credincioșia și
capacitatea lui în treburile împărăţiei. Asemenea lui Belșaţar și multora
din zilele noastre, ei „au refuzat să iubească adevărul” (2 Tes. 2,10).
Este tragică soarta familiilor lor, dar tot atât de adevărat este și faptul
că și-au meritat soarta. Când acești oamenii au vorbit în familiile lor
despre Daniel, soţiilor și copiilor lor, probabil că au făcut să se simtă
ecoul ostilităţii lor faţă de Daniel. Deci fiecare membru al familiei a
contribuit la crima capului familiei. Așa s-au petrecut lucrurile și cu Zereș,
soţia lui Haman, care l-a încurajat pe acesta să comploteze împotriva lui
Mardoheu (Estera 5,14). Tot la fel se întâmplă și astăzi, când în familii
membrii se încurajează reciproc la bârfă, vorbire de rău, un canibalism
al caracterelor (mâncători sau distrugători de caractere).
1. A. Richly, Daniel, pag. 90-92.
240 DANIEL
Noul Testament numește limba unei persoane căreia îi place să
vorbească de rău „un rău ce nu se poate înfrâna… plină de o otravă
de moarte” (Iacov 3,8). Gândim poate că a vorbi despre oameni este
un sport nevătămător, dar Domnul Hristos spune: „Vă spun că, în
ziua judecăţii, oameni vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe
care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, și din
cuvintele tale vei fi osândit” (Mat. 12,36.37).1
Să nu uităm că trimiterea la moarte a copiilor și femeilor o dată
cu condamnarea soţilor era un obicei și o practică persană.2
Acest decret al lui Dariu este al treilea de acest gen din cartea lui
Daniel. Primul a fost dat de Nebucadneţar, în care se spunea despre
experienţa cuptorului încins și eliberarea miraculoasă a celor trei tineri.
Al doilea a fost emis tot de Nebucadneţar, care vorbea despre boala
sa, despre însănătoșirea și apoi restatornicirea lui pe tronul Babilonului.
Al treilea este al lui Dariu Medul, ca un tribut adus Dumnezeului celui
viu, care intervine în viaţa celor ce se încred în El. Să nu uităm că cel
Atotputernic are mii de căi, acolo unde noi nu mai vedem nici una. De
aceea, în orice situaţie critică ne-am găsi, nu trebuie să ne îngrijorăm
(Ps. 56,2-4; Is. 12,2). Să găsim puterea de care avem nevoie acolo
unde au găsit-o acești bărbaţi, și Dumnezeu ne va folosi atunci spre
slava Sa. Prin Isus Hristos putem fi mai mult decât biruitori.

SOLIA CE SE DESPRINDE DIN DANIEL 6

1. Dumnezeu este alături de cei bătrâni!
Daniel avea aproximativ optzeci și patru de ani atunci când
Dumnezeu l-a salvat din groapa leilor. Domnul Dumnezeu era la fel
de interesat de el acum, când se afla la vârsta înţelepciunii, ca și
atunci când era tânăr. Să reflectăm puţin asupra acestui gând. Domnul
îi iubește pe cei în vârstă, așa cum îi iubește și pe cei tineri.
Profetul Isaia face la un moment dat o comparaţie între Dumnezeu și
idolii Babilonului. Bel și Nebo erau așezaţi pe spatele animalelor în mersul
lor pe „Calea procesiunii”, spre marele templu Esagila. Acești idoli
neajutoraţi trebuiau să fie legaţi de spinarea animalelor, ca să nu cadă.
1. M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 90-91.
2. Herodot III/119; Ammianus Marcellinus, XXIII, 6, 81; citat de 4/C.B.A.Z.Ș.,
pag. 814.
 CAPITOLUL 6 241
„Bel se prăbușește, Nebo cade,
idolii lor sunt puși pe vite și dobitoace…
au căzut, s-au prăbușit.”
Cât de diferit arată Isaia că este adevăratul Dumnezeu, care,
departe de a fi purtat pe spatele animalelor, ne poartă în tot timpul
vieţii noastre:
„Ascultă-Mă, casa lui Iacov,
și toată rămășiţa casei lui Israel,
Voi, pe care v-am purtat în spinare de la obârșia voastră,
pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră:
Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Același,
până la cărunteţele voastre vă voi sprijini.
V-am purtat și tot vreau să vă mai port,
să vă sprijinesc și să vă mântuiesc” (Is. 46,1-4).
An de an, când privea anuala sărbătoare a Anului Nou, Daniel
trebuie că reflecta la aceste cuvinte ale prorocului Isaia. Pe măsură
ce înainta în vârstă, făgăduinţa aceasta a lui Dumnezeu devenea din
ce în ce mai plină de valoare: „Până la bătrâneţea voastră, Eu voi fi
Același”. În timpul celor zece ani în care Nabonid n-a fost la Babilon,
Bel și Nebo au rămas neajutoraţi în locul lor, căci în lipsa împăratului
sărbătoarea nu putea avea loc. Dar Dumnezeu le poartă de grijă, din
pruncie până la adânci bătrâneţi, tuturor celor ce se încred în El.
Dumnezeu nu ne-a făgăduit o sănătate veșnică în viaţa aceasta.
Dar El ne-a făgăduit să stea alături de noi la vârsta bătrâneţii și să
ne insufle încredere, credinţă, curaj, chiar și o „bucurie negrăită”,
indiferent ce va veni.
Daniel a experimentat toate acestea, și chiar mai mult decât atât. Când
vom ajunge să studiem Apocalipsa, vom afla că apostolul Ioan era un
bătrân venerabil, care se afla în exil, așa cum era și Daniel, atunci când a
avut viziuni din partea lui Dumnezeu. Deși Ioan avea simţământul că se
afla singur în izolata insulă Patmos, Dumnezeu era acolo, cu el (Apoc. 1).
„Lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri”
(Deut. 29,29). Dacă Dumnezeu dă cinstea cuvenită celor bătrâni,
atunci cu siguranţă că El dorește ca toţi ceilalţi să le dea cinstea
cuvenită, inclusiv copiii și tinerii. Și așa trebuie să fie. În Leviticul
19,32, El ne învaţă: „Să te scoli înaintea perilor albi și să cinstești
242 DANIEL
pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul”. În Biblie,
perii albi sunt socotiţi o podoabă (Prov. 20,29). Domnul Isus Hristos
este înfăţișat în Apocalipsa ca având părul alb (Apoc. 1).
New English Bible traduce astfel textul din Leviticul 19,32: „Să te
scoli în prezenţa perilor albi, să cinstești pe bătrân și să te temi de
Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul”. Moffat, în stilul lui caracteristic,
spune: „Să te scoli înaintea unui om cu părul alb și să cinstești
persoana unui om bătrân, stând plin de teamă înaintea Dumnezeului
tău. Eu sunt Cel veșnic”.
Dumnezeu semnează spunând: „Eu sunt Dumnezeu”, „EU SUNT
Cel veșnic”. Este felul prin care atrage atenţia asupra unui lucru
extrem de important.
Porunca a cincea spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ex.
20,12). Această cerinţă pune o deosebită responsabilitate asupra
părinţilor și educatorilor. Dacă copiii trebuie să le dea cinste celor mai
mari, atunci aceștia trebuie să-i înveţe pe copii să dea cinste și respect
celor mai mari. Aceasta nu înseamnă să strige la ei, spre a-i forţa să
asculte. Copiii la care de obicei se strigă și care sunt bătuţi pentru a
asculta poate arată că sunt ascultători, dar în inimă nu au respect pentru
părinţii lor. Din contră, poate că îi urăsc. A-i învăţa pe copii să-i cinstească
pe părinţii lor înseamnă a-i trata astfel încât copiii să-i iubească și
să-i respecte, să dorească să-i asculte și în calitatea lor de creștini.
Porunca a cincea nu cunoaște o limită de vârstă. Porunca nu spune:
„Copii, cinstiţi pe părinţii voștri până la șaisprezece, douăzeci sau
treizeci și cinci de ani”. Ea spune numai: „Cinstește pe tatăl tău și pe
mama ta.” Obligaţia și privilegiul rămân toată viaţa. Conform
învăţăturilor Sfintelor Scripturi, fiii și fiicele trebuie să cinstească pe
părinţii lor chiar și în mijlocul vieţii lor (când ajung la maturitate)
până la bătrâneţe (atâta timp cât părinţii trăiesc).
Porunca nu spune să-și iubești părinţii dacă aceștia sunt dispuși
să-ţi dea cât mai mulţi bani. Ci ne spune numai să-i cinstim. Copiii
sunt datori să trăiască spre a aduce cinste și bucurie părinţilor lor.
Murind pe crucea Golgotei, în chinuri teribile, Isus Hristos n-a uitat
să o încredinţeze pe mama Sa ucenicului iubit, Ioan, ca să aibă grijă
de ea tot restul vieţii acesteia (Ioan 19,26-27).
 CAPITOLUL 6 243
Dumnezeu dorește să-i cinstim nu numai pe părinţii noștri, ci pe
toţi oameni în vârstă. „Nu mustra cu asprime pe un bătrân” (1 Tim.
5,1), îl sfătuiește apostolul Pavel pe tânărul Timotei.
Fericiţi acei părinţi, care, prin exemplul lor, arată cum trebuie
să-i cinstim pe cei bătrâni! Atunci când vor îmbătrâni, copiii îi vor
trata la fel. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și
când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Prov. 22,6).
Una dintre soliile cărţii lui Daniel este aceea că Dumnezeu îi iubește
pe cei bătrâni. El dorește ca toţi să facă acest lucru și să-i înveţe pe
cei ai familiei lor să facă la fel.
2. Daniel Îi mulţumește lui Dumnezeu
Când a luat cunoștinţă de decretul ce-i interzicea să se mai roage
viului și adevăratului Dumnezeu, Daniel a făcut un lucru remarcabil:
„… de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui”
(Dan. 6,10).
Este vrednic de luat în seamă faptul că Daniel se ruga în astfel de
condiţii și împrejurări. Dar ceea ce ne impresionează mai mult este
faptul că de trei ori pe zi, el se ruga, așa cum făcuse și mai înainte, Îl
lăuda pe Dumnezeu și Îi mulţumea.
Confruntat cu fiarele sălbatice în propria lor vizuină, anticipând
fălcile deschise pentru a-l sfârteca, Daniel mulţumea și lăuda pe
Dumnezeu. Pentru ce oare mulţumea el atunci lui Dumnezeu? Daniel
cunoștea multe dintre făgăduinţele lui Dumnezeu. „Dumnezeu este
adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în
nevoie” (Ps. 46,1). „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor se tem
de El și-i scapă din primejdie” (Ps. 34,7).
Pe lângă aceste făgăduinţe, Daniel putea să-și reamintească de toate
experienţele și răspunsurile la rugăciune. El Îi putea mulţumi lui
Dumnezeu pentru că optzeci și ceva de ani a fost cu el. El putea să-I
mulţumească pentru că l-a ajutat, ca tânăr, să stea tare la principii și, în
același timp, să poată fi strălucit în cele intelectuale, să fie primul printre
cei deopotrivă cu el. Putea să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru
că i-a dat viziuni cu privire la timpul sfârșitului, că i-a descoperit visul
uitat de împărat, salvând astfel viaţa sa și a înţelepţilor Babilonului. El
244 DANIEL
Îi putea mulţumi lui Dumnezeu pentru că i-a scos pe prietenii săi din
cuptorul aprins. Mai presus de toate, el Îi putea mulţumi lui Dumnezeu
că S-a folosit de el ca de un instrument pentru a-l aduce pe mândrul și
puternicul Nebucadneţar să se umilească înaintea lui Dumnezeu.
Ne așteptăm ca în rugăciunea lui, în acel moment, indiferent de
consecinţe, Daniel să ceară ca Dumnezeu să-l ajute să-L poată reprezenta
atât de credincios înaintea lui Dariu, indiferent ce-ar veni, încât, la vârsta
lui înaintată, să fie totuși un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a
aduce încă un împărat în situaţia de a-L primi pe Domnul Dumnezeu.
În mod incidental, Daniel 7 arată faptul că Daniel a văzut viziunea
din acest capitol cu câţiva ani înainte de a fi aruncat în groapa cu lei.
Din acea viziune, el știa în mod sigur că Dumnezeu poate să facă să
dispară „fiare” atât de crude și înfiorătoare, încât, prin comparaţie,
leii aceia erau asemenea unor pisici. Daniel avea, de asemenea, o
încredere deplină în ziua învierii (Dan. 12,1-2). Dacă leii aveau să-l
mănânce, nu era nimic, el urma să revină la viaţă.
Când ne rugăm, să facem ca Daniel și să aducem mulţumiri. Este
bine să nu fim noi aceia care să-I spunem Domnului mai întâi problemele
și necazurile noastre. Când procedăm astfel, problemele devin mai mari,
iar credinţa dispare. În loc de a proceda astfel, mai bine să începem
prezentând unele din făgăduinţele lui Dumnezeu, adăugând: „Doamne,
eu cred în făgăduinţele Tale!” După aceea, să amintim unele din
răspunsurile lui Dumnezeu la rugăciunile noastre, spunând: „Doamne,
Îţi mulţumesc!” După ce am vorbit în felul acesta cu Dumnezeu, cu
smerenie, putem să prezentăm și noi problemele noastre, pentru că
acum credinţa noastră este mai puternică, iar problemele nu ni se mai
par de nerezolvat. Suntem acum în situaţia de a putea să ne rugăm cu
credinţă și nu cu îndoială. Domnul Dumnezeu ascultă rugăciunea făcută
cu credinţă și răspunde în mod minunat (citește 2 Cron. 20).
Deci Daniel aducea laudă și mulţumire. El aducea mulţumiri, așa
cum a făcut totdeauna. La el aceasta era o practică, un obicei, unul
din cele mai mari din viaţa lui.
Mulţi se miră cum a putut apostolul Pavel să realizeze atât de
mult și să meargă înainte chiar atunci când totul părea că este împotriva
lui. Dumnezeu l-a scăpat din multe încercări, exact așa cum l-a scăpat
 CAPITOLUL 6 245
și pe Daniel, dar i-a și îngăduit să sufere multe și mari încercări. El
putea spune: „De cinci ori am căpătat… patruzeci de lovituri fără
una. De trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroșcat cu
pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o zi și o noapte am stat
în adâncul mării…” (2 Cor. 11,24-26).
Secretul curajului și atitudinii lui Pavel a fost același ca și al lui
Daniel. Întemniţat într-o mizeră închisoare romană, el putea totuși
să le scrie fraţilor lui: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic:
Bucuraţi-vă… Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în
orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoștinţa lui Dumnezeu, prin ru-
găciuni și cereri, cu mulţumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece
orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4,4-7).
Tot Pavel spune în 1 Tesaloniceni 5,18: „Mulţumiţi lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile”. Înţelegem prin aceasta că nici o situaţie nu
este atât de rea, încât să nu găsim în ea și ceva pentru care să mulţumim
lui Dumnezeu. Apoi, în Efeseni 5,20, marele Pavel ne sfătuiește de
asemenea: „Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu!” Pentru ca cineva să
se poată purta astfel, trebuie să creadă cu putere că de la Dumnezeu
vin toate, că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce
iubesc pe Dumnezeu” și spre slava Lui. Și aceasta este exact ceea ce
El ne făgăduiește în Romani 8,28 că va face.
Credinţa noastră creștină este și trebuie să fie o credinţă fericită,
sau care aduce fericirea. Dumnezeu Se înfăţișează pe Sine ca
bucurându-Se de aceia care-L iubesc, așa cum se bucură mirele de
mireasa sa (Is. 62,5). El făgăduiește că cei răscumpăraţi vor veni în
Sion (Ierusalimul ceresc) „cu cântări de biruinţă… și o bucurie veșnică
le va încununa capul” (Is. 51,11). El este fericit dacă suntem bucuroși
în timpul și în locul unde trăim.
Domnul Hristos ne-a învăţat, de asemenea, să nu fim neliniștiţi,
temători și să nu ne facem probleme din toate lucrurile. În loc de a fi
astfel, ne spune El, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și
neprihănirea Lui și apoi să ne încredem pe deplin în Dumnezeu pentru
toate nevoile și problemele noastre și El Se va îngriji de noi (Mat.
6,25-34).
246 DANIEL

RĂSPUNS LA O PROBLEMĂ CE SE DESPRINDE DIN CAPITOLUL 6

1. Cine a fost Dariu Medul?
Criticii au susţinut și au scos în evidenţă faptul că Dariu Medul
(Dan. 5,30) nu este cunoscut decât din paginile Bibliei. Ei au tras
concluzia că Dariul Medul, de fapt, nici n-a existat. În același timp,
ne amintim noi, acești critici au afirmat sus și tare cu ani în urmă că
nici Belșaţar n-a existat, pentru că numele lui nu se găsise încă în alte
documente, în afară de Biblie.
Având în vedere că s-a demonstrat că acești critici au greșit atunci
când au făcut această afirmaţie despre Balșaţar, pare judicioasă
afirmaţia că ei greșesc când afirmă același lucru și despre Dariu. În
ultimele decade, avem destule informaţii care au ajuns la lumină și
care ne încurajează să credem pe deplin ceea ce ne spune Sfânta
Scriptură despre Dariul Medul:
a. Tăbliţa de lut cunoscută ca fiind Cronica lui Nabonid1 spune
despre comandantul militar care a atacat Babilonul la 12 octombrie
539 î.Hr. că se numea Gubaru. (Atacul său a avut loc cu două săptă-
mâni și jumătate înainte ca Cir să-și facă intrarea triumfală în Babilon,
pe data de 29 octombrie). Xenofon, scriitorul și istoricul antic, ne
vorbește în mod deosebit de ajutorul special pe care o persoană, pe
nume Gobryas, i l-a dat lui Cir în cucerirea Babilonului.2 Gobryas
este expresia greacă echivalentă cu Gubaru. Deci Gobryas și Gubaru
sunt una și aceeași persoană.
b. În cronica lui Nabonid, Gubaru (Gobryas) este identificat cu
guvernatorul Gutium-lui. Xenofon spune, de asemenea, că el era
guvernator.3 Gutium era o provincie în Media. Astfel, Gubaru ca și
Dariu din Biblie, era med.

1. Pritchard, Texts, pag. 306. În cronică numele „Gubaru” este scris de două ori
„Ugbaru” ca o consecinţă a inversării primelor două litere. Citat de M. Maxwell,
God Cares, vol. 1, pag. 100.
2. Xenofon, Cyropaedia, 7,5; Idem.
3. Idem.
 CAPITOLUL 6 247
c. Cronica lui Nabonid arată faptul că Gubaru „a instalat guver-
natori în Babilon”. Această informaţie se armonizează cu numirea
de satrapi și căpetenii de către Dariu (Dan. 6,1).
d. Gubaru a guvernat Babilonul un an întreg. Cronica lui Nabonid
ne spune că Gubaru a cucerit Babilonul pentru Cir, în luna Tașritu
(aproximativ octombrie) și că a murit în luna ce a urmat imediat
cuceririi Babilonului.
William H. Shea 1 a arătat în mod convingător că este greșit a privi
astfel lucrurile. Cronicile istorice babiloniene sunt totdeauna prezen-
tate într-un mod strict cronologic. În cazul de faţă, cronica ne dă mai
întâi data cuceririi Babilonului și apoi ne spune că Gubaru a trimis
înapoi, în cetăţile cărora le aparţineau, pe zeii pe care Nabonid îi
adusese la Babilon și că el a făcut aceasta din luna lui Kislimb până în
luna lui Addaru (din decembrie până în martie). Numai după ce ne
dă această informaţie, cronica adaugă că, în luna Arahslamnu… Gubaru
a murit. Este deci clar faptul că toamna în care Gubaru a murit era
deja la un an după ce a cucerit Babilonul.
e. Gubaru a servit ca împărat al Babilonului. Titlul de „împărat al
Babilonului” era folosit de conducătorii imperiali atât atunci când
Babilonul era capul imperiului, cât și atunci când era numai un regat
subordonat, vasal, în cadrul Imperiului Asirian și, pentru un timp, în
Imperiul Medo-persan de mai târziu. De exemplu, când Babilonul
era o parte a Imperiului Asirian, Tiglat-Pileser III (754-727) a ţinut
să fie cunoscut nu numai ca împărat al Asiriei, ci și ca rege al
Babilonului. În toamna anului 538 î.Hr., după un an plin de la căderea
Babilonului, Cir, împăratul medo-persan, și-a adăugat la titlul pe care
îl avea, de „împărat al ţinuturilor”, și pe acela de „rege al Babilonului”.
El devine astfel „Cir, rege al Babilonului și împărat al ţinuturilor”.
După cum a arătat profesorul Shea, faptul că Cir a luat titlul de
rege al Babilonului în toamna anului 538 î.Hr. coincide cu moartea
lui Gubaru (Gobryas) în noiembrie, același an. Cir nu și-a asumat titlul
de rege al Babilonului până ce Gubaru n-a murit. Aceasta demonstrează
1. W. Shea, An Unrecognized Vassal King of Babylon in Early Achaemenid Period,
(4 părţi). Andrews University Seminary Studies, 9-10 (ianuarie 1971-iulie 1972); de
asemenea, W. Shea, Darius the Mede and Daniel His Governor, (Research Papers,
A.U., 1978); idem.
248 DANIEL
că Gubaru era rege al Babilonului. Altă dovadă a faptului că Gubaru
era rege al Babilonului este și acea că moartea sa este reţinută în cro-
nicile imperiale ale vremii. Shea a găsit că cronicile oficiale babiloniene
nu raportează aproape niciodată moartea cuiva, decât dacă respectivul
era din familiile regale. Cronica lui Nabonid nu numai că înregistrează
moartea lui Gubaru, dar menţionează și faptul că, la câteva zile, „soţia
împăratului” a murit și ea. Prin procesul eliminării, vom ajunge la
înţelegerea faptului că „soţia împăratului” era cu siguranţă nevasta
lui Gubaru. Singurul rege pe care scribul îl mai putea avea în minte
nu era decât împăratul Cir, dar nu există nici o menţiune cu referire
la prezenţa lui Cir la funerariile ce au avut loc, dacă în adevăr ar fi
fost soţia lui.
f. Când și-au luat titlul de regi ai Babilonului, împăraţii asirieni
și-au asumat uneori și câte un „nume de tron”, nume ce era diferit
de adevăratele lor nume. Tiglat-Pileser, împăratul asirian la care
ne-am referit mai înainte, s-a numit Pul, rege al Babilonului. Salmo-
nasar al V-lea (737-722 î.Hr.), un alt împărat al Asiriei, s-a numit
Ululai ca rege al Babilonului.
Acest procedeu este folosit și astăzi. Când un cardinal devine
papă, își ia un nume papal. Angelo Giuseppe Roncoli a devenit, de
exemplu, Papa Ioan al XXIII-lea.
În concluzie, dovezile pe care le avem fac să fie foarte rezonabil a
concluziona că Dariu Mediul era una și aceeași persoană cu Gubaru
(Gobryas) și că el a guvernat Babilonul din toamna anului 539 î.Hr.
până în toamna anului 538 î.Hr.1

Bibliografie

- Comentariile Biblice A.Z.Ș., vol. 4, pag. 809-918.

- C. Mervyn Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 90-100.
- R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 82-86.
- Joyce G. Baldwin, Daniel, pag. 126-135.
- Edward J. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 131-140.

1. M. Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 94-100.

 CAPITOLUL 6 249
- The Intepreter’s Bible, vol. 4, pag. 434-448.
- Clarke’s Commentary, vol. 4, pag. 587-590.
- Keil-Delitzsch, vol. 9, pag. 192-219.
- Uriah Smith, Daniel and Revelation, pag. 97-104.
- St. N. Haskell, The Story of Daniel the Prophet, pag. 77-87.
- The International Critical Commentary, J. Montgomery, „The Book of Daniel”,
pag. 268-281.
- Alfred Richly, Daniel, pag. 83-97.
- Desmond Ford, Daniel, pag. 130-137.
- E.G.White, v. 1-28: PK/539-548; 1T/295-296; v. 1-4: SL/42; v. 1-5: PK/559;
v. 3-4: 1T/295; v. 4: Ed./56; FE/305; ML/75; PK/546; 7T/248; v. 4-10:
T4/368; v. 5: SL/43; v. 6-9: PK/540; v. 7: SL/43; v. 10: CH/423; GW/178; PK/
48,453,527; v. 12-13: PK/542; v. 14-16: SL/44; v. 14-17: PK/543; v. 16: AA/
575; Ed./254; 4T/447,525; v. 17-24: SL/35; v. 20-27: PK/544; v. 22: PK/557;
TM/443; 1 T/296; v. 25-27: Ed/56; v. 26: PK/545; v. 27: 2T/54; v. 28: PK/545.
 POSTFAÞA LA PARTEA ÎNTÂI A CÃRÞII LUI DANIEL

– PARTEA ISTORICĂ –
(Cap. 1-6)
Am ajuns la încheierea primei părţi a cărţii lui Daniel, care, așa
cum am spus la început, cuprinde primele șase capitole. Timpul în
care s-au desfășurat evenimentele cuprinse în aceste șase capitole se
întinde între 605 î.Hr., anul în care Nebucadneţar devine împărat al
Babilonului, și 539/538 î.Hr., primul an al Imperiului Persan.
Evenimentele prezentate în aceste capitole ne înfăţișează confruntarea
dintre conducătorii politeiști (idolatri) și Singurul și Adevăratul
Dumnezeu, reprezentat prin slujitorii Săi, la diferite curţi imperiale.
Semnificaţia acestor relatări istorice a fost unanim recunoscută.
Porteus, de exemplu, exprimă un punct de vedere împărtășit de
mulţi, cum că aceste relatări… sunt menite – după intenţia autorului
cărţii – să ilustreze calitatea loialităţii și răbdării necesare pentru a
face faţă acestor situaţii…
Interesul dramatic din aceste relatări istorice constă în mod pre-
cis în faptul că Daniel și prietenii săi i-au reprezentat pe urmașii
Viului Dumnezeu la curţile celor mai puternici conducători ai lumii…
Nebucadneţar a cucerit Iuda și, în conformitate cu înţelegerea
existentă în acele vremuri, el a susţinut că zeii lor au fost superiori
acelora ai naţiunilor cucerite. Din punctul acesta de vedere, experienţa
Babilonului era nouă și ridica multe probleme pentru credinciosul
exilat. Autorul cărţii – Daniel – prezintă răspunsuri la aceste
probleme. În fiecare capitol, Daniel subliniază faptul că Cel Prea
Înalt este în totul superior celorlalţi zei. De fapt, Nebucadneţar n-a
avut cuvântul hotărâtor în problemele internaţionale, pentru că
Dumnezeu a fost Acela care a dat Ierusalimul în mâna lui Nebucad-
neţar (Dan. 1,2). În Babilon, Dumnezeu le-a pregătit copiilor Săi,
care I-au rămas credincioși, o primire favorabilă (Dan. 1,9) și le-a
prilejuit însușirea unor cunoștinţe de care aveau nevoie (Dan. 1,17).
252 DANIEL
Când a venit prima mare încercare, acești oameni au apelat la
Dumnezeul cerurilor pentru ajutor (Dan. 2,18). Daniel a recunoscut
că a putut să interpreteze visul dat datorită ajutorului și intervenţiei
divine. Tema centrală a capitolului 3 este capacitatea „Dumnezeului
nostru, Căruia Îi slujim”, să-i scape pe slujitorii Săi din mâna împăra-
tului Babilonului (Dan. 3,17.18). În capitolul 4, intervenţia dramatică
a Dumnezeului cerului în viaţa aceluiași împărat este calculată pentru
a-l aduce chiar și pe Nebucadneţar la supunere faţă de singurul Dum-
nezeu. În prezenţa lui Belșaţar, Daniel a insistat, spunând că Dumnezeul
cel Preaînalt conduce împărăţia oamenilor (Dan. 5,21), un fapt pe
care Belșaţar l-a întâmpinat în acel moment singur cu vinovăţia lui.
Dumnezeul Cel Prea Înalt i-a oferit ocazia să se pocăiască în ultima
noapte a vieţii sale.
Darius era în totul diferit de cei doi împăraţi dinaintea lui, căci
era favorabil sau binevoitor faţă de Daniel și l-ar fi scăpat de la moarte
dacă ar fi putut schimba propriul său decret. Ceea ce n-a putut realiza
împăratul pământesc a realizat viul Dumnezeu. El a închis gura leilor
și l-a scăpat pe slujitorul Său de la moarte (Evrei 11,33).
În prima parte a cărţii sale, autorul prezintă situaţia din care s-a
dezvoltat teologia lui, iar lecţiile sunt clare pentru toţi cei care vor să
le primească. Dar, pentru faptul că Dumnezeul său este Cel care
controlează timpul și împrejurările din ceruri și de pe pământ, orice
experienţă a lucrărilor Lui, indiferent unde s-a realizat ea, este valabilă
pentru toate timpurile și chiar pentru veșnicie (Dan. 6,26). În această
fermă înţelegere teologică se realizează descoperirea celei de a doua
părţi a cărţii.1
Este o realitate faptul că scopul autorului cărţii lui Daniel este
acela de a prezenta puterea făcătoare de minuni a Dumnezeului Celui
Atotputernic. Dar lecţia este mult mai cuprinzătoare.
În cursul acestor lecturi (Dan. 1-6) suntem totdeauna învăţaţi că Îl putem
vedea pe Dumnezeu numai dacă avem inima curată. Pregătirea pentru
spirituala pătrundere în tainele sfinte constă într-o conștienţă înaltă și onestitate.
Dar nici chiar această explicaţie nu clarifică totul. Acesta este exerciţiul prin-
cipal al sufletului, exerciţiu esenţial pentru vitalitatea și creșterea lui. Noi trebuie

1. J. Baldwin, Daniel, pag. 132-135.

 POSTFAŢĂ 253
să avem uneori munţii noștri de viziuni, ca și văile umbrelor morţii. Niciodată
să nu ne îndoim de permanenţa esenţială a dreptăţii, a neprihănirii și a
încrederii. Prin acesta, vom fi născuţi, prin sferele înalte ale norilor, în împărăţia
luminii. În acest fel ni se va îngădui să obţinem o mai largă înţelegere a
caracterului lui Dumnezeu și o judecată mai matură cu privire la planurile
Lui.1
Istoria minunată a credinţei și a biruinţei se găsește acum la jumă-
tatea cărţii lui Daniel. Primele șase capitole se ocupă în mare măsură
de probleme și întâmplări istorice, iar ultimele șase, cu profeţii. Fără
îndoială, că această ultimă parte a cărţii lui Daniel este mult mai
fascinantă decât prima parte. Viziunile pe care Daniel le primește
din partea lui Dumnezeu acoperă întreaga istorie a omenirii, din zilele
sale până în vremea noastră. În primele capitole, Daniel era ambasa-
dorul cerului la curţile potenţaţilor pământești. În ultimele capitole,
el este portavocea lui Dumnezeu faţă de lume, descoperindu-ne istoria
viitorului și, în mod deosebit, partea care afectează pe poporul lui
Dumnezeu.
În aceste capitole, vom descoperi că viul Dumnezeu nu numai că
profetizează cele ce se vor întâmpla, ci ne spune despre mișcările oa-
menilor și ale naţiunilor cu sute și chiar mii de ani mai înainte de a se
desfășura evenimentele respective. Unul dintre cele mai impresio-
nante lucruri despre cartea Apocalipsei, ultima carte a Bibliei, este
acela că ea este un comentariu al ultimelor șase capitole ale cărţii lui
Daniel. Recunoscând importanţa profeţiei, să ne îndreptăm către
aceste capitole cu respectul cuvenit, rugându-ne ca Duhul Sfânt, care
l-a mișcat pe Daniel să scrie aceste viziuni, să ne călăuzească și pe
noi pe măsură ce vom căuta să înţelegem ultimul mesaj al lui
Dumnezeu în aceste zile tulburi.2

1. E. Young, The Prophecy of Daniel, pag. 138-140.

2. R. A. Anderson, Unfolding Daniel’s Prophecies, pag. 96.
 NOTE 255

NOTE

– DIODOR din Sicilia (c. 80-c. 21 î.Hr.) (Diodorus Siculus), istoric roman de
origine greacă. A scris: „Biblioteca istorică” în 40 de volume, ce se păstrează
numai fragmentar. Lucrarea cuprinde istoria lumii antice de la origini și până
la războiul lui Cezar în Galia (58-51 î.Hr.).
– EUSEBIU (260-340 e.n.), istoric grec. Episcop al Cezareii din 313. Este
întemeietorul istoriografiei ecleziastice. A fost confesorul și biograful
împăratului Constantin cel Mare. Autorul unei istorii bisericești în zece vo-
lume.
– GIBBON, Edward (1737-1794), istoric englez. A scris „Istoria declinului și
căderii Imperiului Roman”, începând de la 180 e.n. și până la 1453.
– GROTIUS (1583-1645), jurist, istoric și diplomat olandez.
– HERODOT (c. 484-425 î.e.n.), istoric grec, originar din Halicarnas. Este
supranumit „părintele istoriei”. A scris „Istorii” în 9 volume.
– MAIMONIDE – Moșe ben Maimon (1135-1204), născut la Cordoba. Filozof
și medic evreu, ce a căutat să raţionalizeze mozaismul cu ajutorul aristote-
lismului („Călăuza celor rătăciţi”).
– MECENA (Caius Clinius Maecenas) (c. 70-8 î.e.n.), om politic roman. Sfetnic
al împăratului August, s-a înconjurat de poeţi și scriitori, numele său devenind
sinonim cu cel de protector și sprijinitor al artelor și literaturii.
– ORIGENE (185-254 e.n.), n. Alexandria. Apologet creștin. A căutat să funda-
menteze dogmele creștinismului cu ajutorul platonismului.
– SEPTUAGINTA (LXX), traducerea Septuaginta (LXX) a Bibliei a fost realizată
pentru evreii de limbă greacă din Egipt, dar s-a răspândit foarte repede printre
iudeii de pretutindeni. Documentele ce vorbesc despre originea acestei
traduceri sunt:
a) Cunoscuta „Scrisoare a lui Aristeas”, scrisă probabil între anii 96 și 93
î.Hr.
b) O declaraţie a lui Filo, un filozof evreu din Alexandria, din timpul Dom-
nului Hristos (Filo „Viaţa lui Moise” 11/5-7).
c) Iosif Flaviu, scriind la puţin timp după aceea („Antichităţi iudaice”
XII, 2; „Împotriva lui Apion”, 11,4).
256 DANIEL
În aceste lucrări se vorbește despre o istorie legendară în legătură cu
traducerea Pentateucului de către 72 de învăţaţi iudei, în 72 de zile, în timpul
domniei lui Ptolomeu al II-lea, Filadelful, al Egiptului (285-247 î.e.n.). Acești
oameni, ne spune legenda, au lucrat independent, dar au produs 72 de
exemplare ale unei traduceri, ce era cuvânt cu cuvânt la fel, arătând astfel că
lucrarea lor de traducere a fost adusă la îndeplinire sub inspiraţia Duhului
Sfânt. Este adevărat că traducerea a început cu Pentateucul, pe timpul lui
Ptolomeu II, dar nu se știe cu precizie când anume s-a terminat de tradus tot
Vechiul Testament. Aceasta poate că s-a întâmplat în secolul al III-lea, sau
mai devreme, în secolul al II-lea.
Oricum, traducerea completă a Septuagintei este menţionată de
traducătorul cărţii apocrife „Eclesiastul” al lui Isus Sirah, în prologul pe care
acesta îl atașează traducerii acestei cărţi. Prologul a fost scris cam pe la anul
132 î.e.n.
Septuaginta este cea mai veche și cea mai importantă – din punct de
vedere al textului și din punct de vedere istoric – dintre traducerile Vechiului
Testament. Este cel mai vechi manuscris al Vechiului Testament în afară de
cele descoperite la Qumram (Sulurile de la Marea Moartă).
Cele mai renumite manuscrise ale Septuagintei sunt:
a. Codex Vaticanus (sec. IV)
b. Codex Sinaiticus (sec. IV)
c. Codex Alexandrinus (Prima parte a sec. V)
d. Codex Efraemi (sec. V)
– SEXAGESIMAL (lat. Sexagesimus „al șaizecilea”) adjectiv referitor la
împărţirea unui întreg în 60 de părţi egale.
– SPINOZA (1632-1677), n. Amsterdam, filozof raţionalist olandez. Unul dintre
iniţiatorii filozofiei moderne.
– STRABO (63 î.e.n.-19 e.n.), geograf și istoric grec, originar din Pont. Autor al
celei mai importante opere geografice a antichităţii „Geografia” – 17 cărţi.
– TALMUD (cald. Talmud; sfaturi, învăţături). Codul ebraic de legi canonice și
civile, tradiţii și explicaţii, sau cartea care le conţine.
– XENOFON, sau Xenophon, (430-355 î.e.n.), istoric grec. Scrie „Anabasis”,
„Helenika” ( O istorie a Greciei între anii 411-362 î.Hr.) etc.
 INDEXUL TEXTELOR BIBLICE
Genesa Rut
1,28 – 9 3 1,2 – 5 9
1,29 – 5 6
3,10 – 159 1 Samuel
4 – 46 2,12 – 215
9,3 – 5 6 2 Samuel
10,2 – 9 6 9,6 – 105
10,8-10 – 8 8 14,4 – 105
10,10 – 50, 165
1 1 – 153 1 Regi
11,1-9 – 50, 165 7,49 – 196
11,4 – 159 8,35 – 231
11,9 – 4 5 12,25-33 – 62
14,1.9 – 7 9 22,19 – 157
14,18 – 4 5 22,41.42 – 217
17,3 – 105
2 Regi
28,12 – 176
1,17 – 217
37,36 – 5 1
2,12 – 30, 199
41,45 – 5 3
3,1 – 217
49,1 – 8 4
5,16 – 201
Exod 7,10 – 176
6,22 – 5 3 8,16 – 217
19,5.6 – 6 1 9,10 – 176, 193
20,12 – 242 18,19.9.10 – 62, 72
19,35 – 177
Leviticul 23,34 – 28
10,1-11 – 6 4 24,1.13 – 28, 48
17,14-15 – 5 5 24,7 – 28
19,32 – 241, 242 24,6-10 – 28
Deuteronom 24,12.13 – 193
6,4-7 – 6 4 25,8-10 – 120
14 – 64 25,8-15 – 49
18,10 – 7 5 25,13-17 – 193
18,18-21 – 239 25,27 – 187
29,29 – 64, 111, 241 1 Cronici
31,17 – 2 2 2,7 – 193
32,8-44 – 2 2 3,1 – 17
32,8.9 – 26, 61 29,29 – 174
Iosua 2 Cronici
24,15 – 213 2 0 – 244
34,22 – 174
258 DANIEL
36,6 – 28, 48 Psalmi
36,13-16 – 44 1,3 – 154
36,14-21 – 47 14,5 – 9 2
36,15-17 – 62 22,13 – 221
36,18.21 – 44 27,1 – 109
36,22-23 – 31, 60 31,14-15 – 109
36,23 – 95 34,7 – 243
34,15 – 135
Ezra
37,35 – 154
1,1 – 60, 95
41,13 – 8 2
1,2 – 95
46,1 – 136, 243
1,9-11 – 63
55,17 – 232
1,18.1 – 31
56,2-4 – 240
3,1.11 – 52
72,5 – 148
3,7 – 31
76,10 – 100
4,5 – 31
89,6.8 – 157
4,13-16 – 31, 227
103,14 – 213
4,17 – 149
107,10 – 156
5,13-16 – 31
115,3 – 170
6,3 – 60
118,22 – 104
6,14 – 95
119,9 – 6 4
7,12 – 149
121,4 – 155
7,13-15 – 161
137 – 188
8,2 – 17
137,3 – 125
Neemia 145,13 – 148, 170
8,4 – 5 3 149,8 – 176
9,5 – 8 2 Proverbe
10,6 – 1 7
8,13 – 172
Estera 16,18 – 172, 204
1,1-3 – 206 18,12 – 142
1,19 – 95, 229 20,1 – 192
2,8 – 212 20,29 – 242
5,14 – 239 22,6 – 243
8,7-8 – 161 Eclesiastul
8,8 – 229
5,3 – 7 3
8,15 – 203
Isaia
Iov
1,1 – 174
1,2 – 157
10,5 – 21
1,6-12 – 157
12,2 – 240
2,1-6 – 157
12,27 – 170
9,12 – 148
13,8 – 184
21,22 – 148
13,14 – 153
36,8 – 156
13,19 – 89
 INDEXUL TEXTELOR 259
14,11 – 125 25,26 – 148
24,21 – 148 27,5-7 – 44
28,16 – 110 27,5.6 – 148
36,6 – 49 29,1 – 63, 174
37 – 136 29,10 – 174
38,1.2.5 – 162 34,14 – 72
39,5-7 – 51, 64 43,4-8 – 174
40,17 – 148, 170 46,2 – 27, 29
41,10 – 137 50 – 184
41,12.24.29 – 148 50,1 – 210
41,46.47 – 209 50,9 – 48, 210
41,47 – 184 50,12-14 – 210
43,1-3 – 131, 136 50,17 – 188
43,2 – 50 50,38 – 184, 205
43,14 – 148 50,39 – 210, 213
44,26 – 157 50,51 – 209
44,27 – 205 51 – 184
44,28 – 60, 128, 184 51,7.9.11 – 205
45,1 – 31, 60, 95 51,7 – 209
45,1-4 – 205 51,8 – 209
45,9 – 148 51,9 – 210
46,1-4 – 241 51,13 – 209
47,7.8 – 209 51,36-37 – 210
47,8.9 – 184 51,45 – 209
47,10.11 – 184 51,46 – 189, 205
47,13.14 – 109 51,48 – 209, 210
51,15 – 245 51,9 – 210
58,1 – 62 51,59-64 – 120, 210
59,2 – 62 51,64 – 209
60,3-5 – 106 52,31 – 181, 187
62,5 – 245
Ezechiel
Ieremia 1,2 – 174
1,3 – 5 9 12,13 – 4 9
5,21 – 157 14,1 – 5 2
9,14 – 6 2 14,14.20 – 17, 19, 26, 36
9,24 – 142 17,2 – 5 2
17,8 – 154 26,7 – 4 9
17,19-27 – 6 2 27,13 – 9 7
17,24-27 – 4 9 28,3 – 17, 20, 26
18,7-10 – 162, 163 29,18-20 – 150
21,2 – 4 9 29,19 – 175
22,1.5.22 – 6 2 30,10 – 175
25,1.2 – 27, 29, 48 3 1 – 156, 175
25,11.12 – 6 3 31,1-8 – 153
260 DANIEL
31,3-14 – 152 3,1-7 – 41, 120
31,14 – 175 3,2-3 – 122
33,11 – 62, 210 3,4-7 – 124
36,24-28 – 63 3,5.7.10.15 – 124
43,3 – 174 3,8-12 – 125
3,8 – 36, 76
Daniel 3,16 – 128
1,1 – 20, 27, 29, 33, 48, 3,5.7.10.12.15 – 20, 27, 76, 124
63, 76, 89, 194 3,13-18 – 41, 127
1,1-2 – 41, 47, 61, 63, 194 3,15 – 234
1,1.2.3-7 – 4 1 3,17-18 – 14, 252
1,5 – 18, 111, 114 3,19-25 – 41, 129
1,6 – 53, 76 3,25 – 158
1,8 – 78, 223 3,26-30 – 41, 132
1,8-12 – 54, 193 3,28 – 131, 170
1,9 – 251 3,29 – 133
1,17 – 113, 251 3,30 – 53
1,18-21 – 41, 58, 60 3,31-33 – 147
1,21 – 31, 59 4,1 – 37, 42
2,1 – 72, 73, 111 4,1-3 – 147
2,2 – 196 4,1-9 – 42
2,2-11 – 7 4 4,2.7.10 – 20, 73, 176
2,3.4.5 – 7 3 4,4 – 150, 177
2,4 – 7 6 4,5 – 198
2,7.8 – 45, 104 4,5.6 – 198
2,9 – 227 4,4-9 – 150
2,1-11 – 41, 76, 106, 196 4,5.6.10.14.
2,11-47 – 131 15.20 – 148
2,12.13.14. 4,7 – 76, 179, 196
18.24.48 – 7 6 4,6.18 – 76
2,13-16 – 7 8 4,8 – 228
2,16.25 – 7 9 4,10.12 – 152
2,17-23 – 41, 64, 80 4,10.18 – 42
2,18 – 252 4,13-17 – 176
2,21 – 1 5 4,13-18 – 154
2,24-25 – 41, 69, 82 4,15 – 157, 158, 173
2,26-30 – 8 3 4,16.18 – 76
2,27 – 7 6 4,17 – 142, 155
2,28 – 14, 15, 20, 108 4,17.25.32 – 142
2,31-35 – 70, 85 4,19-27 – 42, 160, 176
2,36-45 – 41, 86 4,19 – 227
2,44-45 – 64, 70, 110 4,24 – 159
2,46-49 – 41, 105 4,25-30 – 148
2,47 – 127, 170 4,28 – 36, 42, 164
2,49 – 20, 53 4,30 – 61
 INDEXUL TEXTELOR 261
4,31.32 – 143 6,25 – 149
4,34.35 – 148, 170 6,25-28 – 42
4,34-37 – 169 6,26-27 – 219, 252
4,37 – 42, 170, 194 6,28 – 41, 221, 223, 226
5 – 63, 182, 183 7 – 102, 103, 119, 145, 244
5,1-4 – 42, 190 7,12.15 – 20, 73, 91
5,4.23 – 131, 193 7,2.4.6.28 – 20
5,5-9 – 195 7,3 – 156
5,5.7.8 – 76 7,5.16 – 227
5,7.11.15 – 76 7,7 – 101
5,7.16.29 – 30 7,8 – 26
5,8 – 196 7,13 – 15, 70, 104
5,10-16 – 196 7,14 – 25
5,11 – 183, 198, 228 7,13-14 – 70
5,11-14 – 131 7,25 – 64
5,11-18 – 215 7,26.27 – 70
5,12 – 42, 59, 228 7,27 – 64
5,13 – 199 8 – 118
5,13-28 – 42, 201 8,1.15 – 20
5,17-23 – 193, 199 8,3-9 – 26
5,21-22 – 30, 42, 213, 215, 239 8,10-23 – 194
5,24-28 – 201 8,14.27 – 63, 70
5,26.27 – 202 8,15 – 20
5,29-31 – 42, 203 8,17 – 15
5,30 – 226, 246 8,19 – 21
5,30-31 – 31 8,27 – 70
5,31 – 31, 206, 226 8,20-21 – 91, 96
6,1 – 247 9 – 15, 119, 223
6,1-5 – 42 9,1 – 31, 174, 207, 226
6,1-9 – 224 9,1-3 – 223
6,2 – 53, 200 9,2 – 20
6,4 – 64, 220 9,5-14 – 22
6,5 – 220 9,3-19 – 26
6,7 – 228, 239 9,21 – 20
6,9 – 42, 229 9,23 – 20
6,10 – 243 9,24 – 20, 70
6,10-14 – 230 10,1.11 – 33, 59
6,10-17 – 42 10,2 – 20
6,15-17 – 233 10,3 – 186
6,18-20 – 235 10,12.13 – 20, 25
6,18-24 – 42 11 – 53
6,21-22 – 236 11,1 – 25, 207
6,22 – 176 11,36 – 125
6,23-28 – 237 11,40 – 93
6,24 – 239 12,1 – 25, 185, 238
262 DANIEL
22,17.21 – 91
12,1-2 – 15, 244 22,21 – 128
12,1-3 – 70 24 – 13
12,4.9.13 – 43, 70 24,15.16 – 15, 18, 21, 33, 43
12,4 – 20, 43 24,30 – 21
12,5-8 – 20 24,37-39 – 184
12,13 – 43, 237 25,31 – 21, 103
Osea 25,31-43 – 103, 110
7,11 – 157 26,29 – 103, 110
11,8 – 6 2 26,38 – 137
26,64 – 21
Ioel
2,28 – 174 Marcu
4,28 – 13
Amos 5,4 – 156
3,7 – 13, 58, 162 13,14 – 13, 15, 33
13,30 – 163
Iona
3,1-10 – 162 Luca
2,1 – 91
Mica
2,13 – 177
1,1 – 174
3 – 110
6,8 – 172
12,16-21 – 150
Zaharia 12,32 – 103
1,18-21 – 2 6 13,3 – 163
2,1-4 – 2 6 13,6-9 – 156
5,11 – 5 0 19,10 – 173
20,17.18 – 110
Matei 21 – 13
1 – 183 22,69 – 15
1,17 – 215
3,2 – 163 Ioan
3,4 – 186 3,6 – 83
4,7 – 110 3,16 – 14, 173
4,29 – 221 5,39 – 43, 107
6,25 – 245 5,20-21 – 107
9,27 – 215 8,1-11 – 173
10,7 – 110 8,44 – 215
10,23 – 21, 163 10,28 – 109
12,36.37 – 240 11,48 – 91
16,17 – 196 13,19 – 39
16,27 – 21 14,29 – 39
16,18 – 104 16,4 – 39
16,27 – 21 19,12 – 91
18,10 – 158 19,26.27 – 242
19,28 – 21 21,22 – 163
 INDEXUL TEXTELOR 263
Faptele Apostolilor Efeseni
1,6 – 103 4,1 – 5 0
2,37-38 – 163 5,20 – 245
4,19 – 128
5,29 – 173 Filipeni
10,25-26 – 106 4,4-7 – 80, 245
13,47-48 – 61 4,6 – 233
14,11-18 – 106 4,7 – 8 0
14,22 – 103 1 Tesaloniceni
15,22 – 174 5,1-3 – 184
15,29 – 55 5,3 – 185
16,25-26 – 109 5,18 – 245
17,15-34 – 97
17,28 – 173 2 Tesaloniceni
21,8-9 – 174 2 – 13
21,10 – 174 2,10 – 239
25,10 – 91
1 Timotei
27,21-25 – 109
2,1.2 – 173
27,24 – 83
5,1 – 243
Romani
2 Timotei
1,18-32 – 214
4,1 – 103
4,16 – 215
4,21 – 6 4 Evrei
8,28 – 245 1,14 – 158, 177
10,13 – 163 11 – 224
1 2 – 173 11,33 – 238, 252
13,1-7 – 9 1 13,22 – 162
15,4 – 107, 171
Iacov
1 Corinteni 2,5 – 103
1,31 – 142 3,8 – 240
3,16-17 – 214
4,9 – 176 1 Petru
6,19.20 – 186, 214 5,7 – 1 4
10,4 – 110 5,8 – 220
10,31 – 186 2 Petru
15,20 – 103 1,19 – 7, 12, 113
2 Corinteni 1 Ioan
6,2 – 214 3,22 – 8 1
10,17 – 142 4,8 – 1 4
11,24-26 – 245
Apocalipsa
Galateni 1 – 241, 242
4,12 – 158 3,11 – 4 5
264 DANIEL
11,9 – 63 17,15 – 184
12 – 174 18 – 145
13 – 118, 222 18,1-4 – 185
13,1-2 – 184 18,4 – 209
13,11-15 .18 – 46, 118 18,7 – 184, 204
13,14 – 185 18,7-8 – 146, 184
14,6-12 – 46 18,19 – 45
14,8 – 45, 209 18,20 – 209, 210
16,12 – 184 18,21 – 209, 210
16,13-14 – 46 19,10 – 106
16,19 – 209 21,8 – 110
17,1 – 209 21, 10 – 45
17,4 – 209 21,27 – 110
17,5 – 45, 153