UNIVERSITATEA’’LUCIAN BLAGA’’, SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ᾽᾽ANDREI ȘAGUNA᾽᾽

TEZĂ DE LICENȚĂ

Prof.Coordonator:
Disciplina: MUZICĂ BISERICEASCĂ

Absolvent :

-Sibiu 2012-

1
 UNIVERSITATEA’’LUCIAN BLAGA’’, SIBIU
FACULTATEA DE TEOLOGIE ’’ANDREI ȘAGUNA’’

CARACTERUL SPIRITUAL AL MUZICII BISERICEȘTI DIN

PERSPECTIVA BISERICII ORTODOXE

Prof.Coordonator:
Disciplina: MUZICĂ BISERICEASCĂ

Absolvent :

-Sibiu 2012

2
 Cuprins

Preambul.................................................................................................................4
CAPITOLUL I CREŞTINISMUL ŞI CÂNTAREA RELIGIOASĂ...................7
I. 1 Aspectul trinitar al cultului............................................................................7
I.2 Cântarea în Biserica primară .........................................................................9
I. 3 Muzica antică în perspectivă patristică........................................................15
I.4 Muzica în cultul iudaic – perspectivă patristică...........................................20
CAPITOLUL II CÂNTAREA VOCALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ............24
II. 1 Omul ca instrument muzical al Duhului Sfânt..........................................24
II. 2 Noul statut al muzicii şi folosirea ei în Biserică.........................................29
II. 3 Despre calităţile cântării bisericeşti............................................................38
II. 4 Necesitatea curăţirii conştiinţei celui ce cântă...........................................45
II. 5 Implicarea interpretului în execuţia cântării.............................................48
II. 6 Despre exagerările teatrale în interpretare................................................52
II. 7 Cântarea să fie comună, omogenă şi uniformă..........................................58
II. 8 Calităţile muzicale ale cântăreţului de strană............................................62
II. 9 Efectul cântecelor lumeşti asupra sufletului...............................................64
Concluzii ................................................................................................................71
Bibliografie.............................................................................................................75
Curriculum vitae....................................................................................................81
Declarație de autentificare a lucrării

3
 Preambul

În cazul cântării liturgice ortodoxe, fiind vorba pe de o parte despre cântare - care într-o
anumită perspectivă poate fi considerată un caz particular de ”muzică” - iar pe de altă parte
despre liturgică ortodoxă, mai ales două metode ne stau la dispoziţie, metode înrudite în fondul
lor teologic, bine definite de unii teologi contemporani şi care pot fi folosite şi ca una
singură,fiindu-şi reciproc complementare. În primul rând este vorba despre Teologia liturgică,
aşa cum o aflăm definită spre exemplu la Al. Schmemann: ”Sarcina teologiei liturgice este de a
da o bază logică explicării slujbelor şi întregii tradiţii liturgice a Bisericii. Aceasta înseamnă, mai
întâi, a găsi şi a defini conceptele şi categoriile care sunt capabile să exprime cât mai deplin cu
putinţă natura esenţială a experienţei liturgice; apoi a conecta aceste idei cu sistemul de concepte
pe care teologia îl foloseşte pentru a expune credinţa şi învăţătura Bisericii şi, în sfârşit, a
prezenta datele separate ale experienţei liturgice ca un întreg organic, în ultimă instanţă ca însăşi
«regula rugăciunii» fiinţând în Biserică şi determinându-i «regula credinţei».” 1 Ca disciplină
teologică independentă, ea are un obiect propriu, special, de studiu – Tradiţia liturgică a Bisericii
- şi o metodă specifică: structurilor de bază determinate de liturgica istorică în dezvoltarea lor,
teologia liturgică le descoperă sensul, atât în întregul lor cât şi luate în elementele lor separate,
”fixând coeficientul liturgic al fiecărui element şi marcând semnificaţia sa în întreg, dând
slujbelor bisericeşti o interpretare teologică consistentă şi ferindu-le de interpretări simbolice
arbitrare”2. Este drept că deceniile care au trecut de la declararea acestui program metodologic au
cunoscut în literatura teologică ortodoxă destul de puţine studii speciale de teologie liturgică (în
sensul definit de Al. Schmemann), care să se ocupe de partea liturgică sau de elementul
component al slujbelor care este cântarea. În afară de capitolul consacrat Cântării şi muzicii în
lucrarea menţionată a lui Schmemann3, prea puţini autori ortodocşi - care altfel tratează probleme
de teologie liturgică în scrieri importante, cum este spre exemplu cazul lui C. Andronikof 4 sau D.
Stăniloae5 - s-au aplecat şi asupra acestui subiect particular care este cântarea liturgică 6. Mai

1
Alexander Schmemann, Introduction to Liturgical Theology, ed.III, New York, 1986, p.17.
2
Ibidem, p.22.
3
Ibidem, p. 164-170.
4
Constantin Andronikof, Le sens des Fêtes, Paris, 1970 tome I, 1985 tome II; Le sens de la Liturgie (La relation
entre Dieu et l'homme), Paris, 1988.
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate `i comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986.
6
O excepţie notabilă o găsim la idem, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă,
Ort. XXXIII (1981), nr.1, p.58-72.

4
trebuie remarcat şi faptul că, pe de altă parte, îndeosebi studiile muzicologice şi imnografice ale
ultimului secol au fost cele care au abordat cântarea liturgică de o manieră mai specializată,
aducând importante contribuţii la studierea istoriei bizantine şi postbizantine a cântării bisericeşti
răsăritene, ca şi la elucidarea unor aspecte tehnice. Dintr-o întreagă pleiadă de personalităţi ce au
activat în acest domeniu menţionăm doar pe J. B. Thibaud, H. J. W. Tillyard, E. Wellesz, C.
Höeg, L. Tardo, O. Strunk, între mulţi alţi cercetători din Apus şi alături de cei la fel de numeroşi
din Răsărit - dintre aceştia din urmă să amintim doar pe câţiva români: I. D. Petrescu, G.
Ciobanu, Titus Moisescu, Nicu Moldoveanu, Sebastian Barbu-Bucur, Vasile I. Vasile, Hrisanta
Marin, Vasile Grăjdean etc.7 Un punct de vedere teologic şi liturgic poate aduce o contribuţie
hotărâtoare în privinţa valorificării acestor rezultate, nu numai într-un sens cultural general,
ştiinţific şi artistic8, ci şi în viaţa bisericească, într-o folosire pastorală şi liturgică.
O a doua metodă, complementară Teologiei liturgice mai înainte menţionată şi adecvată
abordării teologice a cântării liturgice este cea a Teologiei muzicii, definită, între alţii, de
W.Kurzschenkel şi potrivit căreia tratarea teologică a muzicii poate folosi (şi de fapt trebuie să
folosească în mod necesar) rezultatele tuturor celorlalte discipline teologice - istorice, biblice,
sistematice, practice - ca şi ale muzicologiei laice, ce pot aduce elemente importante domeniului
său.
Muzica bizantină şi cea de tradiţie bizantină se bucură de o trăsătură aparte: dincolo de a
fi muzică în accepţiunea terminologică a muzicologiei de tip occidental, cântările Bisericii
Ortodoxe ating, mai curând, dimensiunile doxologice ale rugăciunii, ipostaziate prin intonare,
psalmodiere sau cântare, exprimând adevăruri de credinţă şi sentimente religioase în alcătuiri
poetico-dogmatice de o sensibilitate aleasă. Sfânta Tradiţie, alături de Sfânta Scriptură, formează
unul dintre fundamentele teologice ale Bisericii ortodoxe. Imnografia răsăriteană surprinde, în
cadrul numeroaselor genuri şi forme poetice, texte revelate prin inspiraţie dumnezeiască. De

7
Pentru lucrările mai importante în domeniu, v. de ex. Bibliografiile indicate la: Egon Wellesz, A History of
Byzantine Music and Hymnography, ed.II, Oxford, 1961, p.428-441; Christian Hannick, Byzantinische Musik, stud.
în Herbert Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der Byzantiner (Handbuch der Altertumswissenschaft,
Abt.12 - Byzantinisches Handbuch, Teil 5, 8.Kap.), München, 1978, p.213-218; The New Grove Dictionary of
Music and Musicians, vol.3, London, Washington D.C., Hong Kong, 1980, p.553-566 (art. ”Byzantine Music”);
Titus Moisescu, Prolegomene bizantine - Muzica bizantină în manuscrise şi carte veche românească, Bucureşti,
1985, p.206-224 etc.
8
În acest sens vezi: Diac. Asist. Dr. Nicu Moldoveanu, Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă Română -
manuscrise muzicale vechi bizantine din România (greceşti, româneşti şi româno-greceşti) până la începutul
secolului al XIX-lea, BOR XCII (1974), nr.1-2, p.102. (”Concluzii. Perspective de valorificare a vechilor cântări
bizantine”); Titus Moisescu, Valorificarea tezaurului de cultură muzicală bizantină în România, BOR C (1982),
nr.7-8, p.682-691; Gheorghe Ciobanu, Valorificarea muzicii bizantine, în SEB, vol. III, Bucure`ti, 1992, p.119-122.

5
aceea, atât Sfinţii Părinţi cât şi urmaşii lor duhovniceşti au susţinut ideea păstrării nealterate a
textelor imnografice, sub aspect dogmatic, poetic, dar şi muzical.
De la început trebuie să stabilim că tradiţia cântării psaltice îmbracă două forme
congruente: tradiţia orală şi tradiţia scrisă. S-ar putea afirma că întregul repertoriu de cântări –
cuprins în mulţimea manuscriselor bizantine şi de tradiţie bizantină care s-au păstrat – conţine
texte care surprind date ale tradiţiei muzicale orale aflate în uz la data consemnării lor.
Semiografia reprezintă, prin urmare, un aspect necesar dar nu suficient în interpretarea tuturor
valenţelor ce pot fi relevate din descifrarea textelor muzicale bizantine sau de tradiţie bizantină.
Din acest motiv, opinia unor cercetători care mizează exclusiv pe latura semiografică, ignorând-o
pe cea practică, ni se pare temerară şi hazardată. În contextul de semioralitate în care au evoluat
în timp cântările de strană, definirea conceptului de interpretare este condiţionată de principiul
dual, în egală măsură teoretic şi practic, pe care aceste cântări îl presupun.
Tradiţia nu este, însă, imuabilă. Ea este dinamică şi adaptabilă schimbărilor survenite prin
condiţiile istorice, socio-culturale şi, în ultimă instanţă, prin forţa influenţelor exterioare.
Cântarea de tradiţie bizantină a fost supusă în ultimele trei secole unor influenţe contradictorii,
pe cât de opuse în aparenţă, pe atât de nocive în esenţă. Acestea au constituit cauze ale unei
eroziuni de profunzime, începând cu nivelul sintactic şi sfârşind cu cel stilistic sau cu cel estetic.
Schimbările survenite pot fi explicate, pe de o parte, prin neconcordanţa dintre cele două
paradigme ale tradiţiei, cu alte cuvinte prin alterarea raportului dintre semnificant şi semnificat
(sub aspect semantic) şi prin influenţele externe (sub aspect stilistic şi/sau estetic), pe de altă
parte.

6
 CAPITOLUL I
CREŞTINISMUL ŞI CÂNTAREA RELIGIOASĂ

I. 1 Aspectul trinitar al cultului

Încercând o aflare a sensului şi rădăcinilor slujbelor ortodoxe - care ar lumina şi sensul

(liturgic al) cântării - şi deoarece ”liturgul nu realizează rugăciunea sa decât în măsura în care
participă la energia dumnezeiască”, în mod necesar se ajunge la Cel ce este începutul tuturor
lucrurilor, Dumnezeu cel în Treime.
”Ce este slujba dumnezeiască? A fi în comuniune cu Prea Sfânta Treime, a avea părtăşie
la Descoperirea dumnezeiască, pentru a fi viu. Slujbele Bisericii Ortodoxe sunt structurate
trinitar şi teantropic; ele vorbesc despre Dumnezeu, îndrumând şi aducând pe om, în cadrul
comuniunii ecclesiale, spre comuniunea cu Dumnezeirea cea Treimică - Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh.
În majoritatea rugăciunilor şi cântărilor liturgice, Sfânta Treime - izvorul primar şi ţelul
final al tuturor străduinţelor (inclusiv al celor liturgice ale) omului - este permanent prezentă,
într-o diversitate şi bogăţie a expresiei teologice comparabilă doar cu cea iconografică 9. Putem
constata aceasta, spre exemplu, în doxologiile trinitare, cel mai adesea cântate, cea mare 10 sau
cea mică (”Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh...”) - aceasta din urmă însoţeşte slujbele
bisericeşti în întreg cuprinsul lor11 – în trisaghioane, de asemenea adesea cântate: ”Sfinte
Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte...”12; ”Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot...”13), în
ecfonisele rugăciunilor (”...Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh...”14).

9
V. referitor la iconografia Treimică: Nicolas Ozoline, Les representations de la Trinité dans l'iconographie
byzantine, în vol. ”Trinité et Liturgie” Roma, 1984, p.195-212
10
V., spre ex., în Doxologia mare de la Utrenie: ”Lăudămu-te, bine Te cuvântăm, închinămu-ne Tie, slăvimu-Te,
mulţumim Tie, pentru slava Ta cea mare. Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte Atotşiitorule. Doamne
Fiule, Unule-Născut, Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte.”, cf. Ceaslov, Iaşi, 1990, p.67.
11
Doxologia mică este prezentă în toate seriile de Stihiri, de obicei înaintea penultimei; v.,spre ex., Mărire... de la
Doamne strigat-am sau de la Stihoavna şi Troparele Vecerniei, de la Sedelnele, Antifoanele sau Laudele Utreniei
etc., cf. Octoih mare, ed.VI, Bucure`ti, 1975 (locurile respective pentru fiecare glas).
12
Ceaslov..., p.68.
13
Liturghier..., p.145.
14
Ibidem., p.20, 21, 22 etc.

7
 Biserica fiind zidită după chipul comuniunii Sfintei Treimi, iar în timpul istoric al lumii
”adunându-se” şi formându-se prin (sau în) Sfintele Slujbe - Sfânta Euharistie constituind o
”inimă” sacramentală a acestora15 - este interesant de observat relaţia profundă ce există între
Sfânta Treime şi cultul Bisericii, care fiecare în parte determină în mod fiinţial Biserica. În
perspectiva acestui raport nu numai Sfânta Euharistie, considerată oarecum în sine, poate fi
definită ca şi cult trinitar, ci întreg ”cultul ecclesial este trinitar, atât în ceea ce priveşte conţinutul
cât şi dinamica sa16” şi ”deci este imposibil de determinat natura actului liturgic fără o referinţă
constantă la misterul trinitar17.” Astfel încât, plecând de la caracterul general de ”chip” (icoană
sau simbol) al slujbelor Bisericii în raport cu realităţile dumnezeieşti 18, se poate conchide că în
dinamica comuniunii (perihorezei) intratrinitare îşi găsesc întemeierea toate aspectele esenţiale
ale realităţii liturgice19 - în particular (şi în mod implicit) aceleaşi cu ale cântării liturgice. De
asemenea, trebuie amintit faptul că în ceea ce priveşte expresia teologică a cultului, dinamica
formulărilor trinitare ale acestuia evită analizele intelectuale şi abordările scolastice, iar acolo
unde ”antinomia trinitară reprezintă exact limita raţionamentului” se poate spune că ”într-adevăr,
cultul operează ceea ce teologia de şcoală este incapabilă de a cuprinde şi a înţelege: el exprimă
ansamblul dogmei fără a fi efectuat toate deducţiile posibile şi imposibile, şi îl împărtăşeşte în
mod viu inimii şi minţii credincioşilor care fac experienţa realităţii sale liturgice.”

I.2 Cântarea în Biserica primară

15
Alexander Schmemann, Euharistia - Taina Împărăţiei, tr. de Boris Răduleanu, Bucureşti (1992), p.17
16
Boris Bobrinskoy, Le Mystère de la Trinité (cours de théologie orthodoxe), Paris, 1986, p.150
17
Ibid., p.150
18
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (sub titlul Cosmosul şi
sufletul, chipuri ale Bisericii), în ”Revista Teologică”, 1944, nr.3-4, p.170 (PG 91,664): ”Sfânta Biserică este [...]
chip şi icoană a lui Dumnezeu, ca una ce are aceeaşi lucrare cu El, prin imitare şi închipuire”; ”lucrarea” din citatul
precedent subînţelege desigur şi slujbele Bisericii şi în special Sfânta Liturghie, ale cărei simboale sunt tâlcuite în
continuarea scrierii - v. Ibid., p.338-352.
19
Vorbind despre ”dinamică” şi ”viaţă (sau realitate) liturgică” în legătură cu Sfânta Treime, unde ”nu este
schimbare sau umbră de mutare” (Iac.1,17), trebuie să rămânem în cadrul precauţiunilor unei Tradiţii a teologhisirii
(a vorbirii despre Dumnezeu), privind putinţele, sau mai degrabă neputinţele exprimării lucrurilor dumnezeieşti prin
cuvinte omeneşti. Astfel, . Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr Dumitru Fecioru, ed. III, Bucureşti, 1993,
p.16 : ”Nu pot fi exprimate cu claritate multe din acelea care se înţeleg în chip obscur despre Dumnezeu, ci suntem
siliţi să exprimăm lucrurile, care sunt mai presus de noi, în felul nostru omenesc de a fi”. şi de aceea, spre exemplu
”nu putem ocoli chipul timpului (asociat reprezentărilor noastre ce se referă la ”dinamic” şi ”liturgic”), când voim să
ne imaginăm ceea ce este mai presus de timp”, Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, trad. de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1993, p.5.

8
 Înainte de apariţia psalţilor, în Biserica primară se practica exclusiv cântarea comună,
intonată, pe o singura voce (omofon), de toţi credincioşii. O astfel de cântare este descrisă şi de
Filon Iudeul, care povestea cum obişnuiau creştinii să se adune la privegheri şi să intoneze
cântări, stând în picioare în mijlocul bisericii, împărţiţi în două grupuri  - unul de bărbaţi şi altul
de femei. Tot Filon aminteşte şi de un alt fel de cântare - aceea intonată numai de psalţi, pe care
restul poporului îi asculta în linişte, menţionând şi că psaltul intona o parte a cântării, iar corul
credincioşilor o intona pe cealaltă, iar dacă psaltul ducea cântarea la bun sfârşit în întregime,
poporul o repeta sau cânta numai "Amin". Acest fel de intonare a cântării era practicat mai cu
seamă în Biserica Armeniei. Ulterior, el s-a răspândit şi în alte biserici creştine - în Egipt, Libia,
Palestina, Arabia, Fenicia, Siria, Mediolan, etc.
În primele veacuri creştine erau intonate cântări în cinstea Sfintei Treimi, a Mântuitorului
Hristos, a Maicii Sale şi a mucenicilor care îşi dăduseră viaţa mărturisind numele lui Hristos. Pe
lângă psalmii lui David, Biserica obişnuia să cânte şi cele nouă ode ale Scripturii, găsite în
psaltiri vechi. Pliniu cel Tânăr, guvernator al Bitiniei în anul 103, pomeneşte şi el, în scrisoarea
97 către împăratul Traian, de unul din primele imne creştine închinate Domnului Hristos. Din
timpurile apostolice datează şi cântarea "Doamne miluieşte", pe care o intona poporul, cântarea
îngereasca "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot", cântarea de slava "Aliluia", care îşi are originea
în Vechiul Testament, rostirea cântată a rugăciunii "Tatăl nostru". Imnul "Slava ţie, Dumnezeul
nostru, slava ţie" se cânta, în perioada apostolică, atât înainte de citirea Sfintei Evanghelii, cât şi
la sfârşitul pericopei evanghelice. Tot printre vechile cântări se număra şi imnul de slava "Pe
Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Tie Işi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm ţie,
Dumnezeul nostru", compus de Sfântul Ambrozie al Mediolanului după triumful dreptei credinţe
împotriva arianismului.
Despre modul concret în care se practica muzica în Biserica veche nu avem indicii
armonice şi melodice. Ştim doar că, după exemplul Mântuitorului Însuşi (Mt 26,30; Mc 14,26),
primii creştini cântau imne (Fapte 16,25), psalmi, ode (Ef 5,19) etc.
Aceste consideraţii le-am făcut pornind de la un pasaj scripturistic în care Iisus este rugat
de ucenici să-i înveţe să se roage (Lc 11,1). Iată textul evanghelic: ”Şi pe când se ruga Iisus într-
un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a
învăţat şi Ioan pe ucenicii lui. Şi le-a zis: când vă rugaţi, ziceţi: Tatăl nostru, Care eşti în

9
ceruri…” Aşadar, ceea ce i-a determinat pe ucenici să-i ceară învăţarea rugăciunii a fost modul,
fervoarea, adâncirea cu care se ruga Iisus. Rugăciunea Lui, făcută în Duhul Sfânt, atinsese
adâncimile amorţite ale duhului apostolilor şi le stârnise dorirea de rugăciune. Apostolii,
împărtăşindu-se de duhul rugăciunii Sale, au înţeles că rugăciunea nu le putea fi descoperită
decât de la cineva care avea cu adevărat experienţa ei. De aceea şi invocă exemplul lui Ioan,
singurul a cărui putere în rugăciune, probabil, o simţiseră pe când îi erau ucenici. Ioan îi învăţase
duhovniceşte pe ucenicii săi cum să se roage; îi învăţase gură de la gură, prin împreună pătimire
cu ei în greutăţile şi obstacolele rugăciunii, transmiţându-le experienţa sa. La fel a procedat şi
Hristos cu apostolii. Dar modul acesta de a-i naşte duhovniceşte nu a fost aplicat doar în cazul
rugăciunii, ci în orice acţiune pe care o săvârşea. În orice situaţie, Hristos îi educa pe apostoli,
transmiţându-le un duh, modelându-i şi imprimându-le un mod de a face acel lucru. Exemplele
sunt atât de abundente încât este de prisos a face referiri amănunţite20.
Având în vedere considerentele de mai sus, este greu de crezut că Iisus nu le va fi arătat
şi cum să cânte duhovniceşte laude şi imne lui Dumnezeu. În acord cu întreaga Sa învăţătură, nu
atât tehnica interpretativă şi aspectul formal va fi fost urmărit de Hristos, ci dispoziţia lăuntrică
cu care se cânta. Dar, ca Logos întrupat, ca Făcător al armoniei universale, este de neconceput să
fi trecut cu vederea însmnele armonice pe care chiar El le-a pus în lume. Cu siguranţă că în
modul în care cânta împreună cu ucenicii nu îngăduia lipsa de ritm şi haosul armonic. Acest
lucru ar apărea normal, chiar omeneşte gândind, dacă luăm în considerare şi felul cântării de la
templu, rigoarea şi acrivia cu care erau interpretaţi psalmii în cultul iudaic.
Aşadar, muzica în cultul creştin, în adevăratul ei înţeles duhovnicesc, ca mijloc al harului
- şi de altfel întreaga vieţuire creştină - are un caracter mistagogic chiar de la început. Cum şi ce
să cântăm (i.e. modul şi conţinutul cântării) trebuie să ne fie predat de către cineva care are
această experienţă duhovnicească21. Apostolii au fost cei care au transmis această experienţă . De
pildă, cei întemniţaţi cu Pavel şi Sila în Filipi, au rămas uimiţi de modul în care cei doi apostoli
cântau la miezul nopţii, ca de altfel şi de efectul cântării lor: dezlegarea lanţurilor şi convertirea
temnicerului (şi poate şi a unora din cei închişi) [Fapte 16, 25]. Creştinii din acea vreme aveau
prilejul de a simţi şi a învăţa pe viu cântarea în Duhul Sfânt.

20
Spre exemplu, la Cina cea de taină Mântuitorul, spălând picioarele învăţăceilor, rezumă felul în care tot timpul i-a
învăţat pe aceştia, spunându-le „Pildă v-am dat vouă”(In 13,15), etc.
21
Mântuitorul, pe lângă modul de a se ruga, le transmite apostolilor şi un text concret, pe care Sfinţii Părinţi l-au
interpretat adesea dogmatic şi ascetic. (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol 2, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae.)

10
 De aceea, cât timp Biserica trăia în simţirea Duhului Sfânt, nu se impunea şi nu era nevoie
de precizări referitoare la modul cum trebuie interpretată muzica. Părinţii şi scriitorii din acea
vreme, cu câteva excepţii, nu se interesează prea mult de aspectele muzicale ale ciclului liturgic,
ci se rezumă la a indica existenţa cântării, eventual a formelor în care se făcea şi a unor amănunte
liturgice referitoare la poziţionarea în cult şi la semnificaţia lor. Dar, odată cu încetarea
prigoanelor şi slăbirea fervorii în trăirea eclesială, s-a simţit nevoia unor indicaţii din ce în ce mai
amănunţite şi concrete pentru a recâştiga vechea trăire creştinească. Este ceea ce marii Părinţii,
şcoliţi şi în cunoştinţele vremii lor, încearcă să recupereze. Se cerea imperios epurarea tuturor
elementelor sociale, culturale etc, de sorginte păgână, care se infiltraseră în Biserică şi prin
urmare şi a muzicii. Trebuia păstrat numai ceea ce aveau bun în ele. La fel s-a întâmplat şi în
celelalte compartimente ale vieţii bisericeşti: când s-a stins fervoarea iniţială şi predania
autentică prin viu grai era din ce în ce mai greu de realizat, au apărut consemnări care încercau să
redea ceva şi să menţină măcar o parte din ceea ce se pierduse la scară largă în rândurile
credincioşilor22.
În acest context, în epoca primelor sinoade ecumenice, apar primele comentarii mai
explicite, referitoare la cântarea în Biserică, care vizau a-i face conştienţi pe creştinii de atunci de
modul cum trebuiau să participe la slujbele Bisericii şi cum să se ferească de influenţele din ce în
ce mai subtile al păgânismului, care devenea din ce în ce mai rafinat. Aceste comentarii, unele
inserate în cadrul unor omilii mai largi, sunt prilejuite de pasajele din Noul Testament referitoare
la cântare şi mai cu seamă de stihurile din psalmi (ori din alte cărţi mozaice), unde apar referiri
explicite la cântarea vechi testamentară. Surse deosebite pentru aceste analize sunt comentariile
la psalmi ale Părinţilor (Sf Vasile cel Mare, Sf Ioan Gură de Aur, Fer Teodoret al Cyrului, Sf
Ambrozie al Milanului, Fer Ieronim, Fer Augustin, Sf Atanasie cel Mare, Sf Efrem Sirul etc ). Pe
lângă aceste comentarii au apărut şi scrieri în care se trata sistematic despre cântare şi ritm, până
în cele mai mici detalii (deşi nu lipseau nici din acestea sugestiile morale şi duhovniceşti). Aşa
avem, de pildă, tratatele despre muzică şi cântarea bisericească ale Fer. Augustin şi ale Sf. Niceta
de Remesiana. Chiar dacă pentru Biserică esenţialul îl constituie, fără echivoc, partea
duhovnicească a fenomenului muzical, nici aspectul formal nu este dat la o parte, ba chiar se
observă o încercare de a controla foarte strict acest aspect exterior al cântării. Se cunoaşte rolul

22
Aşa s-a petrecut, de pildă, cu rugăciunea lui Iisus: când nu mai existau practicanţi numeroşi au apărut primele
consemnări în scris pentru a nu fi uitate şi pentru a avea acces la ceea ce se pierduse un cât mai mare număr de
doritori.

11
Sf Ioan Damaschin şi al melozilor de după el în aspectul formal al cântării bisericeşti. Totuşi,
prin fixarea unui număr de opt glasuri şi a unor linii melodice tradiţionale, Biserica nu a urmărit
să îngrădească veritabilele manifestări ale Duhului în plan melodic, ci doar să ofere o protecţie
sigură faţă de orice încercare a duhului lumesc de a corupe pătimaş fondul liturgic de sorginte
apostolică.
Dat fiind că astăzi elementele păgâne, travestite în forme deosebit de atrăgătoare, tind să
intre şi în domeniul muzicii bisericeşti vom trata despre modul cum ar trebui să cântăm astăzi în
Biserică. Pentru aceasta vom încerca să ne folosim de experienţa Sfinţilor Părinţi în lupta lor de
curăţire a cântării bisericeşti şi a interpretării ei de orice element incompatibil cu Duhul Sfânt.
Probabil că la început, chiar din vremea sfinţilor apostoli, cântarea Bisericii era în
principal formată din psalmi vetero-testamentari, cântări tradiţionale evreieşti, la care, cu timpul,
s-au adăugat imne şi melodii de inspiraţie pur creştină. Se cunosc imnele de provenienţă creştină
din Noul Testament (cântarea Maicii Domnului, cântarea lui Zaharia, tatăl Înaintemergătorului,
Imnul creştinătăţii evocat de sfântul Pavel [I Tim 3,16], etc.), probabil utilizate în serviciul
liturgic al Bisericii. Cu timpul, elementul păgân a fost acceptat din ce în ce mai mult, dar după
ce, în prealabil, a fost exorcizat şi resemnificat în noul context creştin. Pe măsură ce se botezau
din ce în ce mai mulţi păgâni, unii dintre ei având chiar o veritabilă şi solidă cultură clasică,
elemente ale educaţiei clasice au fost acceptate de Biserică.Ciclul paidetic antic era format în
general de aşa numitele arte liberale23, împărţite în două etape: una „lingvistică” şi una
„matematică”. Cu mici variaţii, funcţie de diferiţi autori, în primul ciclu intra gramatica,
dialectica şi retorica, iar în cel de-al doilea aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Fiecare
din aceste materii de studiu acoperă doar relativ realităţile pe care le înţelegem noi astăzi prin
denumirile respective24. Acest ciclu a fost parcurs de mulţi Sfinţi Părinţi înainte de botezarea lor.
Când au venit în Biserică au încercat să convertească cât se putea din cunoştinţele lor şi să le
pună în slujba lui Hristos. Unii dintre ei s-au ocupat sistematic de încreştinarea acestor arte
liberale, socotindu-le totuşi mult mai prejos decât adevărul evanghelic adus de Hristos pentru toţi
oamenii, căci în Hristos nu mai este nici rob, nici liber, nici păgân, nici iudeu (Col 3,11). Iată
mărturia Fer Augustin: „Pe când mă aflam la Milan, pe cale de a primi Botezul, m-am străduit să

23
Cele şapte materii de studiu se numeau arte liberale deoarece, în general, la ele aveau acces doar oamenii liberi ai
societăţii. Cultura, pentru un spirit clasic antic, era semnul distincţiei şi al libertăţii. Cel ce dobândea educaţie făcea
parte din elita lumii, se ridica deasupra masei ignorante a oamenilor de rând.
24
De exemplu, după cum se va vedea, de muzică nu ţinea doar melodia, ci şi ceea ce numim azi dans şi poezie

12
scriu chiar şi cărţile despre Discipline 25, întrebându-i pe cei care erau cu mine şi nu se scârbeau
de astfel de studii, dorind ca prin anumiţi paşi siguri, să-i fac să ajungă sau să-i conduc prin cele
trupeşti către cele netrupeşti. Dar din ele i-am putut da de capăt numai cărţii despre Gramatică…
şi şase volume despre muzică, cât ţine de acea parte ce se numeşte Ritm. Dar pe cele şase cărţi
le-am scris deja botezat… Din celelalte Discipline începute, despre Dialectică, despre Retorică,
despre Geometrie, despre Aritmetică, despre Filosofie, au rămas numai principiile…”26.
Înfierând pretenţia elitistă a oamenilor educaţi ai antichităţii, acelaşi Părinte, de altfel un mare
om de cultură care a sesizat puterea unei educaţii în duh creştin, arată deşertăciunea oricărui tip
de cultură care se pune mai presus de Hristos: „Într-adevăr, ce altceva trebuie zis celor care, fiind
nedrepţi şi lipsiţi de credinţă, îşi par loruşi ales educaţi, decât numai şi numai ceea ce citim în
scrierile cu adevărat alese: „Dacă Fiul vă va fi liberat pe voi, atunci veţi fi adevărat liberi”? Să fie
recunoscut el însuşi (adevărul), căci prin el (prin adevăr) se oferă ceea ce pot să aibă liberal în
sine disciplinele care-s numite liberale de către cei ce n-au fost chemaţi întru libertate. Într-
adevăr, n-au nimic de-a face cu libertatea decât cei ce au adevărul. De aceea minunat zice Fiul:
”Şi adevărul vă va elibera pe voi”(In 8, 32). Acele nenumărate şi necucernice fabule, de care-s
pline poeziile poeţilor deşerţi, nu se potrivesc, aşadar, în nici un chip libertăţii noastre”27.
Este limpede de aici că nu orice tip de cultură, oricât de rafinată ar părea din perspectiva
valorilor umane, este compatibilă cu Hristos. Iar ceea ce nu e compatibil trebuie scos afară din
Biserică. Actualizând mesajul, orice influenţă muzicală incompatibilă cu Hristos, indiferent de
epoca în care a fost utilizată, nu trebuie admisă în Biserică. Nu criteriul lumesc, oricât de
impozant ar fi, este certificatul de omologare a unei „arte liberale” în Biserică, ci singurul criteriu
este cel divino-uman, al lui Hristos-Adevărul.
Sfântul Augustin recunoaşte totuşi o oarecare întunecată sălăşluire a libertăţii în cei ce n-
au avut experienţa Duhului Sfânt în Biserică, dacă aceştia au căutat sincer adevărul şi n-au avut
voinţa de a minţi28. Deci există o anumită compatibilitate între cele ale lumii şi Hristos, şi anume,
mai exact, între ceea ce a fost inspirat de Duhul Sfânt chiar şi în afara Bisericii şi descoperirea
plenară în Biserică. Căci Acelaşi Duh a pregătit toate neamurile pentru a-L primi pe Hristos. In
25
Artele liberale pomenite mai sus.
26
Retractări, cartea I, cap VI, PL XXXII, 591, apud Fer Augustin, De musica, p. 11. (Pentru anumite părţi sau
pasaje care ni s-au părut mai greu de înţeles în traducerea autorului, am folosit traducerea noastră, păstrând totuşi
părţile care ni s-au părut fluente din traducerea citată. Textul latin după care s-au făcut micile retuşuri este cel
publicat de mai sus amintitul autor în acelaşi volum)
27
Epistula CI ad Memorius, PL XXXIII, 367-369, apud De musica, p. 9.
28
Ibidem.

13
concret, elemente muzicale care să poată fi folosite şi în Biserică se pot găsi şi în muzica
profană, dar ele trebuie localizate şi utilizate cu mult discernământ, pe baza criteriilor
duhovniceşti. Aşa a făcut de pildă şi Fer. Augustin în „De musica”; asemenea şi Sfântul Ioan
Damaschin când a preluat anumite motive din melosul arab. Pe lângă considerentele de ordin
ştiinţific-muzical pe care le abordează în De musica, Părintele latin este conştient că muzica
trebuie predată de la persoană la persoană. Dar ceea ce e remarcabil pentru învăţătura Bisericii
despre muzică, este faptul că singura ei raţiune de a fi este să ne conducă la Adevăr, la Hristos.
Este singurul motiv pentru care ea este acceptată. Iată ce se spune în aceeaşi epistolă către
episcopul Memorius: „De ce anume sunt în stare numerii (proporţiile armonice) în toate
mişcările lucrurilor, se analizează mai uşor în voci şi, prin această analiză, se tinde, prin anumite
itinerarii treptate, către adâncurile supreme ale Adevărului, itinerare în care Înţelepciunea se
dezvăluie cu bucurie pe Sine şi le iese în întâmpinare iubitorilor prin toată purtarea de grijă.”
Aşadar, muzica nu este decât una dintre multiplele căi prin care ajungem la Hristos; este
calea contemplaţiei naturale prin care, de la cele sensibile, ne ridicăm către cele inteligibile. Dar
pentru aceasta ea trebuie înţeleasă corect şi purificată de orice lucru care ar putea-o abate de la
ţinta sa finală.

I. 3 Muzica antică în perspectivă patristică

Vom prezenta pe scurt muzica aşa cum era înţeleasă în special în antichitatea greco-
romană - adică în mediul de formare culturală al Părinţilor Bisericii - deşi aceleaşi trăsături, cu
mici nuanţe, puteau fi observate la toate marile culturi din vechime (vedici, chinezi, perşi etc.).
Aceste minime cunoştinţe despre muzica antică socotim că sunt binevenite având în vedere că
14
Sfinţii Părinţi le cunoşteau şi foloseau concepţiile vremii pentru a explica poporului învăţătura
lui Hristos.
Ca încadrare generală, muzica era o artă matematică ce avea la bază proporţiile armoniei,
iar studiul ei se ghida după legile matematice. Fizica ne spune că sunetele sunt unde de diferite
lungimi care se supun legilor matematice ale acusticii. Muzica, în înţelesul ei actual de melos, nu
era decât aplicarea principiilor armoniei în cadrul restrâns al sunetelor emise vocal sau
instrumental. Ea ţinea deci de legile armoniei universale. De aceea putea Pitagora să vorbească
de muzică cerească şi să o pună în legătură cu distanţele dintre planete. Pentru tradiţia antică
„tecnh mousikh”, tradusă exact prin „arta muzelor”, era compusă din dans, poezie, şi ceea ce
numim azi muzică. În complexul educaţional antic ea se preda concomitent cu gimnastica 29.
Platon spune că acestea două erau primele elemente în educarea copiilor: gimnastica pentru trup
iar arta muzelor pentru suflet30. Mai departe, acelaşi filosof spune despre cântare [meloj] că este
alcătuită din vorbire, armonie şi ritm [logoj, armonia, ruqmoj] 31 şi tratează despre aspectele
modurilor muzicale, arătându-le influenţele faste sau nefaste asupra formării caracterului uman.
Se discută în amănunţime despre fiecare dintre cele trei componente, punctându-se modul cum
este influenţat spiritul de diferitele armonii (moduri) şi ritmuri utilizate. În cele din urmă se arată
că muzica îl face pe practicant blând şi ţelul ei este să ducă la dragostea pentru frumos32.
Muzica, aşadar, nu avea sens decât într-un circuit educaţional. Doar ca parte din întregul
sistem de formare antică poate fi înţeleasă în adevărata ei semnificaţie. Sub influenţa platonică,
întregul proces de educaţie avea ca ţel formarea filosofilor (în înţelesul din dialogul Republica),
adică a unor oameni mai presus de masa largă, capabili de a realiza o conducere eficientă a
cetăţii. Omul trecut prin toată educaţia era omul ideal, omul complet, omul eliberat de
condiţionările şi patimile acestei lumi.
Resemnificând conceptul de om desăvârşit şi punându-l în relaţie cu Hristos-Omul
desăvârşit fiind cel îndumnezeit, făptura noua în Hristos, Sfinţii Părinţi au rearanjat şi
reconfigurat sensul vechii educaţii clasice. Pentru antici, finalul educaţiei era filosofia înţeleasă
ca înţelepciune totală. Păstrând anumite dimensiuni formale ale ei, Părinţii au dat un alt înţeles

29
Gimnastica nu avea pe atunci doar înţelesul de executare a exerciţiilor fizice, ci ea presupunea un regim alimentar
adecvat şi un mod de viaţă foarte raţional.
30
Platon, Republica, p. 239.
31
Idem, p. 301. Termenii au fost redaţi şi în greceşte deoarece ei revin constant în textele patristice folosite în
cuprinsul prezentei lucrări.
32
Idem, passim p. 302-315.

15
scopului final, acela de a ne ridica către şi împreună cu Hristos: „…Filosofia este început a tot
meşteşugul. Ea este iubirea de înţelepciune. Iar înţelepciunea este Dumnezeul cel adevărat. Prin
urmare, dragostea cea către Dumnezeu, aceasta este filosofia cea adevărată. Iar filosofia se
împarte în teoretică [văzătoare] şi practică [făptuitoare]. Cea teoretică în teologie, matematică şi
ştiinţele naturii, matematica în aritmetică, geometrie, muzică şi astronomie. Cea practică în
morală, economie şi ştiinţe sociale. Cea teoretică se ocupă cu înţelegerea celor netrupeşti şi
nematerialnice despre Dumnezeu, Cel Care este cel dintâi şi în chip propriu nematerialnic. Apoi
şi despre îngeri şi demoni şi suflete, care se numesc nematerialnice faţă de trup, dar faţă de
Dumnezeirea cea nematerialnică sunt materialnice. Cu acestea se ocupă teologia. De cea
teoretică ţine şi [cunoaşterea] firii celor materialnice, a animalelor şi plantelor şi a pietrelor şi a
celor asemenea. Cu acestea se ocupă ştiinţele naturale. Teoretică este şi ştiinţa ce se ocupă cu
măsurile acestora care se văd în materie, dar şi a celor din afara materiei. Că sunt mărimi şi în
cele materialnice şi în cele nematerialnice. Aceasta este matematica. Căci numărul în sine este
nematerialnic, dar se contemplă şi în materie. Că şi spunem „zece măsuri de grâu”. Asemenea şi
celelalte. Iar cea practică împodobeşte caracterul şi ne învaţă cum trebuie să vieţuim. Dacă educă
un singur om se numeşte morală, dacă casa întreagă, economie, iar dacă întregul oraş, ştiinţă
socială”33. Este limpede că în contextul patristic muzica, ca parte din întregul numit filosofie, este
un instrument prin care, pornind de la cele materiale şi supuse simţurilor, contemplăm cele
nemateriale şi ajungem, cum spunea Fer Augustin, treptat, la adâncul Adevărului. Iar că este
posibil aşa ceva, ba chiar aceasta este singura raţiune a folosirii muzicii, ne-o arată experienţa
duhovnicească a sfinţilor melozi ai Bisericii, care prin cântare s-au ridicat la experienţa
bunătăţilor celor veşnice.
Să urmărim mai departe, folosind tot tratatul Fer Augustin, cum era înţeleasă muzica în
Biserică, chiar fiind folosite cunoştinţe de armonie clasică predate în şcolile păgâne ale vremii.
„Muzica este ştiinţa de a modula bine”34. Modulaţia este mişcarea armonioasă, bine
proporţionată, fie că e vorba de dans, dicţie sau cântat 35. În acest context, muzica histrionilor
antici36 nu era socotită pe drept cuvânt muzică, deoarece, în adevăratul ei sens, muzica era o artă
divină, capabilă să-l înalţe pe om către contemplarea lui Dumnezeu. Mai exact, referindu-se la
armonia ce trebuie să caracterizeze muzica adevărată în înţelesul ei de artă a muzelor, nu doar în
33
Sf. Ioan Damaschin, Fragmenta philosophica, TLG, cap. 8.
34
Fer Augustin, op cit, p. 23.
35
Ibidem, p. 25.
36
Corespondentul ei astăzi este muzica de divertisment, muzica comercială de toate tipurile.

16
cel restrâns de cântare, Părintele latin concluzionează că modulaţia este „ştiinţa de a mişca bine,
aşa încât mişcarea să fie dorită pentru sine însăşi şi, prin aceasta, să delecteze prin sine însăşi”37.
Adverbul „bine” din definiţia muzicii se referă la contextul în care este plasată sau executată
acea mişcare armonioasă. De pildă, cineva utilizează mişcări ce duc cu mintea la bucurie, când
contextul impune severitate. Aşadar, important este şi contextul în care se utilizează cântarea
după regulile armoniei. De exemplu, n-o să se intoneze cântări folosind glasuri ori formule
specifice pocăinţei în contexte de bucurie, ci melodia trebuie să ţină cont de text şi mesaj.
Inspirată este o cântare care se potriveşte ca o mănuşă cu „mâna” textului şi care reuşeşte să
redea adecvat simţămintele indicate de cuvinte.
Dar aceste două elemente modulaţia şi buna contextualizare nu sunt suficiente pentru a
caracteriza muzica adevărată. Primăvara, privighetoarea cântă vesel şi armonios, întru deplin
acord cu natura înconjurătoare. Dar îndeletnicirea ei nu poate fi socotită muzică 38. Numele de
ştiinţă, care se referă la cunoaşterea regulilor armoniei, este absolut necesară pentru a caracteriza
muzica. Iată considerentele sfântului despre acest lucru: „Spune-mi deci , rogu-te, nu ţi se par,
cum e acea privighetoare, toţi cei care, conduşi de un simţ anume, cântă bine, adică o fac pe asta
armonic şi suav, deşi întrebaţi despre numerii 39 înşişi sau despre intervalele vocilor acute sau
grave, nu pot răspunde? …Ce-i ce îi ascultă pe ei cu plăcere, fără această ştiinţă, nu-s ei oare de
asemuit animalelor, precum vedem că şi elefanţii şi urşii şi alte feluri de bestii se mişcă la cântec
şi că păsările însele se delectează de glasurile lor”40. Este limpede că simpla plăcere produsă de
armonia muzicală, fie în sufletul celui ce o execută fie a celui ce o ascultă, nu este de-ajuns
pentru ca muzica să-şi îndeplinească scopul ei adevărat, acela de a ne duce către Dumnezeu. Deşi
o mare forţă şi un important rol are desfătarea produsă de melodie, totuşi reducerea muzicii doar
la acest aspect senzitiv o denaturează. Cel ce se lasă cuprins şi dus, chiar şi numai uneori, doar de
latura acustică, plăcută, desfătătoare a melodiei, săvârşeşte o necuviinţă şi un fapt ruşinos pentru
demnitatea umană, căci coboară omul la nivelul dobitoacelor. Însă această plăcere a melodiei
este întru totul îndreptăţită şi folositoare dacă are ca scop amplificarea şi sporirea în
contemplarea celor nemateriale, deşi şi în acest caz utilizarea acestei desfătări trebuie făcută cu

37
Ibidem, p. 27.
38
Ibidem, p. 29.
39
Legile proporţiilor şi armoniei care se exprimă prin raporturi numerice.
40
Ibidem.

17
cea mai mare precauţie şi simplitate, fără înflorituri şi căutarea elementului „baroc”, a
preţiozităţii şi ostentativului în interpretare41.
În continuare se arată că muzica flautiştilor şi chitariştilor nu este adevărată artă atâta timp
cât ea constă doar în imitaţie nu şi în raţiune. Adevărata artă constă în folosirea raţiunii 42 şi
oricine nu se foloseşte de raţiune nu se foloseşte nici de artă, cu toate că uneori nici imitaţia nu
lipseşte din definirea unei arte. Imitaţia ţine de latura senzitivă, ştiinţa de latura raţională a artei.
În arta adevărată imitaţia se îmbină cu ştiinţa, simţirea cu mintea, pentru a duce pe om către
Dumnezeu43. Însă locul prioritar îl are raţiunea, partea cugetătoare a artei, care mă şi ridică la
contemplare. Dexteritatea şi îndemânarea manuală sau vocală a unui muzician nu este semn
îndestulător că el a înţeles cu adevărat ce este muzica. Ba nici măcar studiile care se
concretizează în acumularea cât mai vastă de cunoştinţe de teorie muzicală nu sunt suficiente,
deşi acest din urmă aspect se apropie mult mai mult decât primul de înţelesul patristic al muzicii
ca ştiinţă (adică ceva ce ţine de raţiune) ce ne ridică la comuniunea neînchipuită şi neamăgită
Dumnezeu. Desigur o bună pregătire în teoria muzicală şi o dexteritate vocală sau instrumentală
adecvată, care să asigure fluenţă interpretării muzicale, sunt condiţii necesare pentru ca actul
melodic să ajute şi celor din jur, care ascultă, să se suie cu mintea la Dumnezeu. Dar, repetăm,
aceste aspecte nu sunt cele mai importante căci poate exista un muzician care să le aibă pe
amândouă şi totuşi pentru el muzica să nu fie o ştiinţă care îi sporeşte legătura cu Dumnezeu, ci
dimpotrivă o îndeletnicire care chiar să o distrugă.
Ca o concluzie la tratatul Fericitului Augustin se poate spune că muzica are valoare - şi aici
includem şi aspectele ei de interpretare şi teorie muzicală numai în măsura în care reuşeşte să ne
sporească relaţia cu Dumnezeu. În nici un chip nu trebuie să primeze latura senzitivă înaintea
celei înţelegătoare. Acestea este mesajul patristic! Iată, într-un text patristic grăitor, ce poate face
o melodie „dumnezeiască” care ştie să brodeze inspirat textul cu armoniile muzicale şi
interpretarea adecvată: „Căci nimic, nimic nu înalţă atâta sufletul, şi nu-l întraripează, şi nu-l
înstrăinează de pământ şi nu-l desface de lanţurile trupului şi nu-l face să filosofeze 44 şi să
dispreţuiască toate cele lumeşti, ca o melodie armonioasă şi o cântare dumnezeiască cântată cu

41
Ibidem, p. 31.
42
Termenul latin de ratio este pus în legătură cu ordinea, cu armonia. El traduce grecescul logos, care are un înţeles
mai larg decât termenul latin. Este uşor de înţeles de ce numai muzica în care ne folosim de logos ne poate conduce
la Logosul Cel Ce a creat toate.
43
Ibidem, p. 33.
44
Să trăiască creştineşte cu fapta. Acesta est sensul filosofiei la Sfinţii Părinţi.

18
ritm45. Aşa plăcere simte firea noastră, în chip propriu, faţă de cântări şi melodii, că până şi
sugarii, când plâng şi sunt greu de potolit, adorm cu pace. Doicile care îi poartă la sân, adeseori
când vor să plece şi să-i lase din braţe, le îngână oarece cântece de leagăn şi aşa le închid
pleoapele. De aceea şi călătorii, îmboldindu-şi animalele de povară să meargă mai departe în
vremea amiezii, fac aceasta cântând, încurajându-le pentru osteneala călătoriei prin acele cântări.
Şi nu numai călătorii, ci şi ostenitorii pământului care seceră şi îngrijesc viile, şi fac câte şi mai
câte, adesea cântă. Şi corăbierii fac aceasta în timp ce vâslesc. Deja şi femeile cânt torc şi
aranjează firele încâlcite de lână, adesea fiecare în sine, adesea toate într-un glas, cântă o
oarecare melodie. Aşadar fac aceasta şi femeile şi călătorii şi agricultorii şi corăbierii, sârguindu-
se să îndulcească osteneala lucrului cu cântarea, ca şi cum sufletul, dacă ar auzi melodii şi
cântări, ar putea toate greutăţile şi poverile să le poarte cu uşurinţă. Şi fiindcă sufletul se pleacă
în chip firesc către acest mod de desfătare, ca nu cumva să aducă demonii cântece desfrânate şi
aşa să întoarcă totul pe dos, Dumnezeu a statornicit psalmii, ca în acelaşi timp lucrul să aibă şi
plăcere şi folos”46

I.4 Muzica în cultul iudaic – perspectivă patristică

După apostolul Pavel „Legea este călăuză spre Hristos” (Gal 3,24). Întreg Vechiul
Testament se interpretează dinspre Hristos; realităţile cuprinse în el sunt tipuri şi simboluri ale
celor din legea harului. Aceasta este în general perspectiva patristică asupra Vechiului Legământ.
45
Mai poate fi tradus melodie cântată în comun, armonizându-ne unii cu alţii, într-un singur glas. Prin urmare, este
important ca toţi să cânte într-un glas şi cu ritmul potrivit.
46
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 41, TLG 55,155-159.

19
Începând cu apostolii şi primii apologeţi creştini, toate umbrele iudeilor îşi capătă lumină în
Hristos. Toate converg spre Hristos. Nici muzica cultică iudaică nu a scăpat de această
interpretare a Părinţilor.
Se ştie că instrumentul era parte integrantă şi esenţială din muzica de la templu. Deşi
instrumentele nu sunt considerate rele în sine, Biserica, chiar din primele secole, a interzis
folosirea lor în cult47. Dar această marginalizare a lor nu ţine de un refuz principial al folosirii lor,
ci de trecerea la o nouă stare duhovnicească a omului devenit creştin. 48 Chiar în texte care par a
îngădui folosirea instrumentelor, se poate observa o încercare a Părinţilor de a ridica mintea
omului la cele duhovniceşti: „De ai vrea să cânţi din chitară sau din liră sau din gură nu vei fi
mustrat; vei imita pe dreptul împărat al evreilor care mulţumea lui Dumnezeu. Bucuraţi-vă
drepţilor, în Domnul, spune profeţia, celor drepţi li se cuvine laudă; Mărturisiţi-vă Domnului în
alăută, în psaltire cu zece coarde cântaţi-I Lui, cântaţi lui cântare nouă. Şi poate că psaltirea cu
zece coarde revelează pe Iisus Cuvântul, Care este făcut cunoscut prin litera a zecea a
alfabetului”.49
Văzând în muzica instrumentală o treaptă din suişul omenirii către primirea lui Hristos,
Sfinţii Părinţi socotesc instrumentele muzicale unelte ale iconomiei lui Dumnezeu, spre a proteja
pe iudei de idolatrie. În general, astfel de idei se găsesc în comentariile patristice la psalmii în
care se vorbeşte de instrumente muzicale. Iată ce spune fericitul Teodoret al Cyrului, comentând
din psalmul 150 versetele „Lăudaţi pe El în psaltire şi în chitară. Lăudaţi pe El în timpan şi în
coruri. Lăudaţi pe El în strune şi în organe. Lăudaţi pe El în chimvale bine răsunătoare. Lăudaţi
pe El în chimvale de strigare”: „De aceste instrumente se foloseau odinioară leviţii cântând în
dumnezeiescul templu Domnului. Nu fiindcă Dumnezeu se desfăta de sunetul acestora, ci fiindcă
privea la scopul celor ce se petreceau. Iar că Dumnezeirea nu se desfată de cântări şi loviri în
instrumente, să ascultăm chiar pe Dumnezeu care zice iudeilor ”lepădat este de la Mine sunetul
cântărilor tale şi glasul instrumentelor tale nu îl voi auzi”. A îngăduit acestea voind să nu se
piardă în rătăcirea idolească. Şi fiindcă erau iubitori de glume şi râsete, iar acestea toate se
săvârşeau în templele idolilor, le-a îngăduit, vrând să-i atragă prin ele, oprind astfel o vătămare

47
„Dacă un anagnost”, spune Sf. Vasile cel Mare,” învaţă să cânte cu chitara, atunci să fie sfătuit să meargă să se
mărturisească. Dacă nu se va mai întoarce la chitară, să fie supus la o pedeapsă de şapte săptămâni. Dacă persistă
să fie îndepărtat din serviciu şi să fie exclus din biserică”(apud Petre Vintilescu – Despre poezia imnografică, p.
273)
48
Jucăriile sunt bune pentru un copil, dar pentru un om matur sunt vătămătoare.
49
Clement Alexandrinul, Pedagogul , PSB vol 4, p. 255

20
mai mare printr-una mai mică şi ducându-i prin cele nedesăvârşite la cele desăvârşite”50. Fericitul
Teodoret consideră instrumentul muzical un mod de a salva poporul de la idolatrie, dar spune că
ele sunt şi nişte mijloace, e drept nedesăvârşite, de a urca spre Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de
Aur desfăşoară acest ultim aspect într-un comentariu la acelaşi psalm, astfel: „Iar acele
instrumente pentru aceea le-a îngăduit odinioară, pentru slăbiciunea lor şi pentru a-i domoli şi a-i
aduce către dragoste şi împreună glăsuire, pentru a ridica mintea lor ca să facă cu plăcere cele ce
aduceau folos şi pentru ca ei să dorească să aibă multă râvnă [pentru cele sfinte] din pricina unei
asemenea desfătări [venită din instrumente]. Căci Dumnezeu cunoscând lâncezeala şi uşurătatea
şi comoditatea lor, i-a trezit la înţelepciune prin această metodă, adică amestecând osteneala
stăruinţei cu plăcerea cântării”51. Aşadar, nu întrebuinţarea instrumentelor este rea în sine, ci
scopul pentru care se face cântarea 52 : „Aveau chaldeii în Babilon felurite instrumente muzicale
pentru slujirea idolilor. Aveau şi fiii lui Israel instrumente din Ierusalim, pe care le atârnau în
sălcii. Amândouă erau feluri de instrumente, şi psaltirile şi chitările şi fluierele, dar unele erau
spre slava lui Dumnezeu iar celelalte le imitau pe dos, slujind demonilor. Aşa trebuie gândit şi
despre icoanele creştineşti şi idolii elinilor: unele sunt întrebuinţate spre pomenirea şi slava
diavolului altele spre slava lui Hristos şi a apostolilor şi a mucenicilor şi a sfinţilor Lui” 53
Similitudinea instrumentului cu icoana ne duce la gândul că el poate fi un simbol, în sensul
tradiţional, adică este capabil de a mijloci o prezenţă. David, prin mijlocirea psaltirii aducea
Duhul Sfânt, Care alunga prezenţa duhului necurat din Saul (I Regi 16,23). Psaltirea, prin inima
curată a lui David şi prin simbolismul ei, era tip al lui Hristos, cu a Cărui putere sunt alungaţi
demonii. Aşa tâlcuieşte acest pasaj Sfântul Niceta de Remesiana: “Acesta (David), copil fiind,
cântând din chitară, plăcut şi cu iscusinţă, a potolit duhul cel rău care lucra în Saul. Aceasta s-a
petrecut nu pentru că puterea acelei chitări era aşa de mare, ci fiindcă chipul lui Hristos era purtat
în lemn şi în întinderea coardelor şi însăşi pasiunea cu care cânta el înăbuşea imediat duhul
diavolului”54.Asemenea, Clement Alexandrinul insistă asupra posibilităţii folosirii duhovniceşti a
instrumentului în Vechiul Testament: „…şi David împăratul cântăreţul din chitară,… îndemna pe
oameni spre adevăr şi îi depărta de idoli; departe de a lăuda prin cântece pe demoni, îi îndepărta

50
Fer. Teodoret de Cyr, Comentariu la psalmul 150, TLG 80,1996
51
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 150, TLG 55,495-498
52
Totuşi acest lucru trebuie să ţină seama şi de contextul istoric în care se execută cântarea.
53
Sf. Leontie de Neapole, apud Sf. Ioan Damaschin, Trei tratate despre icoane, Tratat 3 citatul 88.
54
Sf. Niceta de Remesiana, apud Alexe Ştefan - Foloasele cântării bisericeşti în comun după sfântul Niceta de
Remesiana, BOR 1-2 , 1957, p.169.

21
pe demoni prin cântecul lui cel adevărat, aşa cum a vindecat, numai cu cântecul, pe Saul cel
stăpânit de demoni”.55
Totuşi instrumentele sunt permanent un potenţial pericol pentru căderea în feluritele
patimi. Este motivul pentru care erau des întrebuinţate în cultele idolatre. Se ştie din vechile
epopei ale lumii antice, şi mai ales din vechile tratate muzicale şi vrăjitoreşti, că instrumentele
provoacă aţâţarea anumitor patimi sau, dacă acestea nu există, le introduc, folosindu-se de
capacitatea firii de a fi uşor modelată prin muzică. Felul patimii răscolite este dată de sunetul
produs, care, la rândul lui, este în strânsă dependenţă de forma, materialul şi modul de
construcţie al instrumentului. Iată ce spune Clement Alexandrinul: ”…toate celelalte instrumente
muzicale, de le vei cerceta, le vei găsi sau instrumente muzicale de război sau instrumente
muzicale care aprind pofta sau instrumente muzicale care aţâţă dragostea sau instrumente
muzicale care înverşunează mânia”56 Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la aceeaşi problemă,
zice: „Melodiile armonioase ale aulos-ului şi cântecele lascive îşi fac cuib în sufletele auditorilor
şi le răpesc astfel sentimentul de pudoare, iar ei caută chiar să imite mişcările cântăreţilor din
chitară şi din fluier”57
Dar când instrumentul este folosit cu multă grijă şi frică de Dumnezeu, el nu mai devine
apanajul demonilor, ci, din contră, poate spori sentimentul legăturii şi prezenţei lui Dumnezeu.
Pentru aceasta însă trebuie să cunoaştem anumite reguli care asociază conţinutul anumitor psalmi
cu instrumentele utilizabile. În plus, se cere un mod special de a cânta şi o stare duhovnicească în
care trebuia să se găsească cântăreţul: ”Ce înseamnă în chimvale răsunătoare? Astfel numeşte
psalmii. Că nu cântau doar aşa, pur şi simplu, la chimval sau la chitară, ci prin chimval şi
trâmbiţe şi chitară se indica înţelesul psalmilor. Iar râvna şi osteneala pentru acestea [pentru
instrumente] le aducea mult câştig”58 Aceeaşi idee, a folosirii unor instrumente specifice ce sunt
în acord cu textul psalmilor, o întâlnim la Origen: „Profetul zice acum: şi lovind instrumentele
prestabilite şi folosindu-mă de melodiile cântate cu vocea aduc Ţie imn de mulţumire”59
Cu toate posibilităţile de a folosi muzica instrumentală spre lauda lui Dumnezeu, totuşi
cântarea Vechiului Testament, nu era capabilă de a transforma duhovniceşte sufletele oamenilor.
Era nevoie ca Hristos să vină, să ridice prin har şi acea cântare trupească la exigenţele realei

55
Clement Alexandrinul, op cit, p. 72-73.
56
Ibidem.
57
apud. Petre Vintilescu – op cit, p. 268.
58
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 150, TLG 55,495-498.
59
Origen, Comentariul la psalmul 91,4, TLG.

22
închinări în Duh şi Adevăr. În locul instrumentelor neînsufleţite, Dumnezeu aşează un instrument
însufleţit, prin harul Duhului Sfânt, pe om: „Domnul a făcut după chipul Lui pe om, acest
instrument muzical însufleţit”60. Noul Legământ are nevoie de o cântare nouă: ”Cântaţi-I Lui
cântare nouă” (Psalm 32,3). „Cântarea veche se folosea de alăuta cea veche şi de psaltirea cea
veche, adică de nişte instrumente neînsufleţite, şi care erau pentru primul popor [al lui
Dumnezeu] simboluri şi chipuri. Iar cântarea nouă, mai nobilă şi mai potrivită lui Dumnezeu, se
cântă cu alăuta cea vie şi se înalţă prin psaltirea cu zece strune ale celui ce o cântă” 61.

CAPITOLUL II

Cântarea vocală în Biseica Ortodoxă

II. 1 Omul ca instrument muzical al Duhului Sfânt

60
Clement Alexandrinul, op cit, p. 73.
61
Eusebiu de Cesareea, Comentariul la psalmul 32, TLG 23, 281.

23
 Doctrina pitagoreică stabilea anumite asemănări structurale între cosmos, om şi ştiinţele
sau artele produse de el. Se vorbea de o muzică celestă, de o armonie a vieţuirii omului.
Cosmosul era descris prin raporturi matematice cu vădită aplicaţie în muzică. Asemenea şi în
psalmi, cerurile, pământul, copacii, animalele terestre şi acvatice, într-un cuvânt, toată făptura
participă la rugăciunea de laudă adusă Ziditorului. Se ştie de asemenea că muzica avea un rol
foarte important în cultele orgiastice, spre a-i da omului sentimentul unirii cu universul. Există o
armonie universală care se reflectă în toate creaturile şi le face compatibile una cu alta.
Această legătură a omului cu cosmosul şi orientarea lor către Dumnezeu va fi reluată, la
un nivel duhovnicesc mai înalt, de către Sfinţii Părinţi. Prezenţa Duhului Sfânt şi a Cuvântului în
toată creaţia şi lauda pe care aceasta este chemată s-o aducă Tatălui este astfel văzută de către
Clement Alexandrinul: „Iar Cel coborât din David, Cel Care era înainte de David, Cuvântul lui
Dumnezeu, dispreţuind lira şi chitara, instrumente muzicale neînsufleţite, dar armonizând cu
Sfântul Duh lumea cea mare şi lumea cea mică, adică pe om, sufletul şi trupul lui, cântă lui
Dumnezeu prin instrumentul cel cu multe voci al naturii şi, alături de el, cântă prin acest
instrument muzical, omul, despre care se spune: “Tu-Mi eşti chitară şi flaut şi templu”. Chitară
din pricina armoniei, flaut din pricina Duhului, iar templu din pricina Cuvântului, pentru ca
chitara să răsune armonios, flautul să sufle, iar templu să aibă în el pe Domnul.” 62 Deci, omul
este perceput ca un instrument muzical, în marea partitură a universului. În Hristos nu mai este
nevoie de instrumentul material, specific copilăriei spirituale, căci toată cântarea este
duhovnicească. Părinţii arată cum poate deveni el un adevărat instrument al Duhului şi cum
poate cânta duhovniceşte: „Aici, [în creştinism], nu e trebuinţă de chitară, nici de corzi acordate,
nici de pană, nici de meşteşugul [muzicii], nici de oarecare instrumente. Dar dacă vrei, fă-te pe
tine chitară, omorându-ţi mădularele cărnii şi fă între trup şi suflet cea mai mândră conglăsuire şi
armonie. Când trupul nu pofteşte împotriva Duhului, ci se supune poruncilor Aceluia şi se lasă
dus dincolo, pe cel mai minunat şi neted drum, atunci cânţi cântarea cea duhovnicească”63 Iată ce
spune şi Origen, comentând versetul „Deşteaptă-te psaltire şi alăută, deştepta-mă-voi dimineaţa”
din psalmul 107: „Psaltirea este simbolul minţii iar alăuta a sufletului. Mintea se deşteaptă când
leapădă necunoştinţa, sufletul când leapădă răutatea. Iar suflet numesc partea cea pătimitoare a
sufletului, adică pofta şi iuţimea. Însă şi cei cărora le-a răsărit lumina cea adevărată şi umblă
62
Clement Alexandrinul, op cit, p. 72.
63
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariul la psalmul 41, TLG 55, 155-159.

24
cuviincios ca ziua, cântă în chip armonios lui Dumnezeu Mântuitorul nostru”. „Căci”, spune
Sfântul Vasile cel Mare, „nu oricine, la întâmplare, poate privi tainele dumnezeieşti, ci numai
acela care poate fi instrument muzical armonios al făgăduinţei, încât, în loc de instrumentul
muzical numit psaltire, sufletul lui să fie mişcat prin lucrarea Sfântului Duh”.64
În procesul de despătimire omul urcă pe trepte asimilabile unor instrumente muzicale.
Treptele nu sunt puse „la întâmplare”, cum a spus Sfântul Vasile mai sus, ci există o ordine în
ascensiune, pe fiecare treaptă cântarea duhovnicească fiind calitativ diferită: „Mai întâi, trebuie
să lăudăm pe Domnul în chitară, adică să facem să fie armonioase lucrările pe care le facem cu
trupul…Mintea care caută cele de sus se numeşte psaltire pentru că felul cum e construit acest
instrument muzical îşi are puterea sunetelor în partea de sus. Faptele trupului aduc oarecum jos
laude lui Dumnezeu; dar tainele care se vestesc cu mintea îşi au de sus pricinile, pentru că le
inspiră Duhul. Aşadar, cel care are ochii aţintiţi la toate poruncile şi face din ele un fel de concert
şi simfonie, acela cântă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu zece strune, pentru că zece sunt
poruncile cele generale, scrise la cea dintâi dare a legii”.65Iar „cel ce-şi păzeşte simţurile din
afară şi dinăuntru curate şi neprihănite, cântă în psaltire cu zece strune lui Dumnezeu”.66 Părinţii
surprind şi mai concret asemănările dintre structura omului şi a instrumentului. Aceste analogii
se fundamentează pe interpretarea simbolică a instrumentelor: „Lăudaţi-L pe El în psaltire ,
pentru că limba este psaltirea Domnului. Şi în alăută, lăudaţi-L pe El; prin alăută să înţelegi gura,
în care Duhul loveşte cu pana. În timpane şi în hore lăudaţi-L pe El. Prin sunetul pe care îl scoate
pielea timpanului, Duhul arată Biserica, care cugetă la învierea trupului. În strune şi în organe
lăudaţi-L pe El; Duhul spune că trupul nostru este un organ muzical iar nervii trupului sunt
strune, prin care trupul a primit o tensiune armonioasă şi scoate sunete omeneşti, când este atins
de Duhul. Lăudaţi-L pe El în chimvale răsunătoare; Duhul spune că limba este chimval care
răsună, când buzele sunt lovite. De aceea, Duhul a strigat către omenire: Toată suflarea să laude
pe Domnul, pentru că Dumnezeu a ajutat toată suflarea pe care a făcut-o. Omul este, cu adevărat,
un instrument muzical de pace”67
Modul în care trebuie să ne folosim de noi înşine, ca instrumente muzicale, este descris
cu amănunţime de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Toate instrumentele le înalţă şi prin toate le
porunceşte iudeilor să aducă lui Dumnezeu cântare, ca să-şi încălzească şi să-şi înalţe mintea.
64
Sf Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la psalmi, Ed IBMBOR, Bucureşti , 2000, p. 183.
65
Sf Vasile cel Mare, op cit, p. 107.
66
Eusebiu de Cesareea, op cit.
67
Clement Alexandrinul, comentariu la psalmul 150, op cit, p. 255.

25
Aşadar, după cum iudeilor prin toate instrumentele, aşa ne porunceşte şi nouă, prin toate
mădularele să-L lăudăm cu imne pe Dumnezeu: prin ochi, prin limbă, prin auz, prin mâini 68.
Acest lucru îl arată lămurit şi Pavel când zice „Înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bine
plăcută lui Dumnezeu, ca slujire a voastră cuvântătoare”(Rom 12,1). Că îl laudă şi ochiul, când
nu priveşte în chip neînfrânat. Şi limba, când psalmodiază. Şi auzul, când nu primeşte cântece
rele, nici osândiri ale aproapelui. Şi mintea, când nu se pleacă la viclenii, ci odrăsleşte din belşug
dragoste. Şi picioarele, când nu aleargă la răutăţi, ci la facerea de fapte bune. Şi mâinile, când se
întind nu la răpire şi la lăcomie şi la a bate, ci la milostenie şi la ajutorarea celor nedreptăţiţi.
Atunci omul se face chitară melodioasă, înălţând către Dumnezeu o melodie întru totul
armonioasă şi duhovnicească…Să lăudăm, dar, pe Domnul necontenit, să nu încetăm a-I
mulţumi pentru toate, şi prin cuvinte şi prin fapte. Căci aceasta este jertfa noastră şi ofranda,
aceasta este cea mai bună slujire şi este proprie vieţuirii îngereşti” 69. Cântarea este o jertfă a
suflului, a respiraţiei. Suflul, glasul, în doctrinele antice este legat de natura fumului şi a
miresmelor cu care se hrăneau zeii. Amândouă ţin de elementul aer - unul din cele patru stihii de
care vorbesc filosofii70. Această substituire a fumului rezultat din jertfele sângeroase prin suflul
cântării - fapt ce arată trecerea de la un nivel duhovnicesc la altul mai înalt - este remarcată şi de
Sfinţii Părinţi. Textul dat mai sus al sfântului Ioan este semnificativ în partea sa finală. La fel
vorbeşte şi sfântul Niceta de Remesiana: “Iată ceea ce este mai de preţ, iată jertfa duhovnicească
mai mare decât toate jertfele de animale! Şi pe bună dreptate. Dacă, într-adevăr, acolo se vărsa
sângele iraţional al animalelor, aici se jertfeşte lauda duhovnicească , din sufletul însuşi şi din
conştiinţa curată”.71
Această conformitate structurală şi funcţională a instrumentului cu omul, îi face pe
Sfinţii Părinţi să valorifice ascetic formulele de tip muzical. Cântările sunt simboluri ale
urcuşului în viaţa duhovnicească: „Deci psalmul este un text muzical, când este cântat cu frumos
ritm dintr-un instrument muzical, aşa cum cer regulile armoniei; cântarea însă este un text,
melodios cu vocea, fără amestecul vreunui instrument muzical. Alcătuirea trupului omenesc este
în chip figurat psaltire şi instrument armonic muzical pentru înălţarea de imne Dumnezeului

68
Muzica este doar o parte din lauda totală pe care omul o aduce lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, ea nu poate fi
despărţită nicidecum de celelalte aspecte ale laudei(asceză trupească, rugăciune, smerită cugetare etc).
69
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 150, TLG 55, 495-498.
70
În India, spre exemplu, sacrificiul brahmanic era echivalat cu exerciţiile respiratorii, foarte importante în muzica
vedică.
71
apud Ştefan Alexe, op. cit., p. 170

26
nostru. Faptele trupului nostru, care duc la slăvirea lui Dumnezeu sunt psalmi atunci când trupul,
în armonie cu raţiunea, ne face să nu săvârşim nimic disonant în mişcările noastre. Iar cântare
este tot ce ţine de contemplaţia înaltă şi de teologie.”72
Origen, comentând versetul de la Efeseni „vorbind între voi în psalmi şi în imne şi în
cântări duhovniceşti, cântând şi psalmodiind în inimile voastre Domnului”(5,19), surprinde o
legătură explicit-gradată între psalmi, imne şi cântări duhovniceşti şi cele trei trepte ale vieţii
duhovniceşti (făptuirea, contemplaţia şi desăvârşirea): „Imnele vestesc puterea şi dumnezeirea
lui Dumnezeu. Aşadar, cel ce are cunoaşterea teologiei grăieşte în imne duhovniceşti. Cel care se
preocupă cu făptuirea şi cu cele ce trebuie să le lucrăm prin instrumentul trupului, ca printr-o
psaltire, acesta grăieşte în psalmi duhovniceşti. Iar cel ce cugetă la cele ale firii, despre rânduiala
lumii şi a celorlalte făpturi, acesta vorbeşte în cântări duhovniceşti. Şi trebuie să şi cântăm
Domnului, conform ştiinţei firii, să şi psalmodiem, conform virtuţilor şi obiceiurilor trupeşti, şi
să avem şi o bună dispoziţie a inimii faţă de cele spuse [cu vorba]. Aceasta înseamnă a cânta şi a
psălmui Domnului în inimă”73. Acelaşi Origen arată că psalmodierea, ca simbol al făptuirii, îi
uneşte şi îi armonizează pe oameni între ei, iar imnele, expresie a contemplaţiei naturale, îl
împreunează pe om cu îngerii: „Psalmodierea ne armonizează cu oamenii, iar cântarea imnelor
cu îngerii, sau cu cei ce au o stare apropiată de cea îngerească. Cu adevărat şi păstorii cei ce-şi
petreceau noaptea pe câmp nu i-au auzit pe îngeri psalmodiind, ci cântând imne şi zicând „Slavă
întru cei de sus” şi celelalte. Căci imnul este o slavoslovie împreunată cu uimirea venită din
contemplarea celor făcute de Dumnezeu”74.
Prin urmare „aducem slavă prin faptele cele bune, când strălucesc faptele noastre înaintea
oamenilor, ca oamenii văzând faptele noastre să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Este cu
putinţă să slăvim pe Dumnezeu prin castitatea noastră şi prin sfinţenia care îmbracă pe toţi cei
care mărturisesc dreapta credinţă după sfatul lui Pavel, care spune: Slăviţi pe Dumnezeu în
mădularele voastre …Acesta este cel ce dă slavă şi cinste Domnului, cel care îşi pune viaţa în
armonie cu o contemplaţie ca aceasta. Lumina unui astfel de om străluceşte înaintea oamenilor
dacă Tatăl cel din ceruri este slăvit şi prin cuvântul lui şi prin fapta lui, şi prin tot felul de
virtuţi’’.75

72
Sf Vasile cel Mare, op cit, p. 89.
73
Origen, Comentariu la Efeseni, TLG.
74
Origen, Comentariu la psalmul 118,171, TLG.
75
Sf. Vasile cel Mare, op cit, p.70

27
 Această abordare simbolică a cântării nu este fără semnificaţie adâncă şi tocmai de aceea
am amintit-o. Întreaga liturgică bisericească este simbolică. Iată spre exemplu, în Liturghia
catehumenilor se întâlnesc mai mult pslami antifonali, prochimene etc., adică simboluri ale
făptuirii (aceasta fiind treapta catehumenilor), pe când în Liturghia credincioşilor abundă imnele
şi cântările mistice, simboluri ale lumii îngereşti şi ale Împărăţiei veşnice.

II. 2 Noul statut al muzicii şi folosirea ei în Biserică

Fiind instrument muzical al Duhului, omul, trebuie să fie bine acordat pentru a putea
răsuna armonios. Dar pentru a se putea auzi o melodie e nevoie de arcuş sau pană, ori de aerul
care să circule prin tubul organului. Asemenea este nevoie de un cântăreţ priceput care să aibă
pană sau arcuş sau suflu adecvat instrumentului respectiv. Aceşti cântăreţi pot fi Cuvântul şi
Duhul. Iar pana şi aerul de care au Ei nevoie pentru a cânta Tatălui sunt cuvântul şi duhul
omului. Astfel, muzica creştină se exprimă prin suflare şi cuvânt.

28
 Se ştie că instrumentele muzicale erau asociate cu dezordinea din ospeţele şi banchetele
păgâne. Pentru a evita o atmosferă de acest gen, potrivnică duhului blând şi liniştit al creştinilor,
aceştia au renunţat la a folosi instrumentele: „Noi ne folosim de un singur instrument muzical, de
cuvânt, singurul făcător de pace. Cu el cinstim pe Dumnezeu; nu-L cinstim cu pslatirea cea
veche, cu trâmbiţa, cu timpan şi cu flaut, de care se foloseau cei deprinşi cu războiul şi cei care
dispreţuiau frica de Dumnezeu la serbările lor, pentru ca, prin ritmurile unei astfel de muzici, să
le trezească moleşeala sufletului lor”76. Deşi modul de interpretare este diferit faţă de iudaism,
căci nu se mai folosesc instrumente, după cum a arătat Clement Alexandrinul în textul de mai
sus, totuşi creştinii păstrează continuitatea psalmilor şi cântarea lor vocală. Psalmul devine, ca şi
în sinagogă, elementul principal al cântării, cel puţin în primele veacuri, înainte de apariţia
masivă a imnografiei bisericeşti: „A cântat David odinioară în psalmi; să cântăm şi noi azi
împreună cu el. Acela avea chitară cu corzi neînsufleţite. Biserica are o chitară bine acordată, cu
corzi însufleţite. Limbile noastre sunt corzile chitării”77. Dar psalmii erau intercalaţi printre alte
forme de cult:”Ce este mai plăcut decât această desfătare? Căci şi cu psalmi ne desfătăm şi cu
rugăciuni ne răcorim şi cu citiri interpuse ne hrănim. Şi cu adevărat, după cum unii comeseni
sunt desfătaţi de felurimea mâncărilor, tot aşa sufletele noastre se îmbogăţesc printr-o lectură
felurită şi din reprezentarea cântărilor”.78 Psalmul devine un vademecum al Bisericii pe calea
mântuirii. Creştinii introduc psalmii în educaţie, în rezolvarea activităţilor zilnice, în bucurii şi
necazuri. La psalmi omul se raportează mereu: „Este carte elementară de învăţătură pentru cei ce
intră în viaţă; creştere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este
glas al Bisericii; psalmul înveseleşte sărbătorile; psalmul naşte tristeţea cea după Dumnezeu;
psalmul scoate lacrimă şi din inimă de piatră; psalmul este lucrul îngerilor, vieţuire cerească,
parfum duhovnicesc”79
Totuşi, esenţial, spun Părinţii este mesajul, sensul textului psalmilor, măsura în care el ne
transformă modul de a gândi. Psalmul are o funcţie educativă şi formativă, mai cu seamă în
perioada copilăriei: ”Învăţaţi copiii să cânte aceşti psalmi de înţelepciune. Dacă îi familiarizezi
cu ei din vârstă fragedă, vei putea să-i conduci după câtva timp spre lucruri superioare”80. Pe
lângă efectul informativ şi mnemotehnic el modelează comportamentul copiilor: „Învaţă copilul

76
Clement Alexandrinul, op cit, p. 255
77
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 145, TLG 55, 521-525.
78
Sf Niceta de Remesiana, apud. Ştefan Alexe, p. 172.
79
Sf Vasile cel Mare, op cit, p. 7-9.
80
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariu la Coloseni 3, 16, apud Petre Vintilescu, p. 222.

29
tău a cânta psalmi de aceia care sunt plini de filosofie, - mai ales în privinţa înţelepciunii, şi cu
deosebire în privinţa îndepărtării de cei răi, găseşte-i sfaturi chiar de la începutul cărţii
psalmilor”81.
Dar folosirea muzicii are capacitatea de a face mai uşor de receptat textul: „ În psalmi,
învăţătura face sforţări(conlucrează) alături de har. Îl cântăm pentru plăcere, dar îl învăţăm
pentru instruirea noastră. Învăţăturile date cu sila nu durează, dar ceea ce ai învăţat cu plăcere,
odată intrat în suflet, nu mai dispare”82. Omul, încă copil ca vârstă duhovnicească, are nevoie de
ceva plăcut pentru a primi în inimă asprimea învăţăturii dogmelor: „Duhul cel Sfânt a văzut că
neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina înclinării spre plăcere,
neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea, ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului,
ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură…
Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care
sunt copii cu vârsta sau celor care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de
fapt îşi instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică din cei mulţi şi trândavi, păstrând cu
uşurinţă în minte vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă şi acasă,
şi le fredonează şi în piaţă”.83
Muzica aprinde râvnirea. Textul şi scopul lui, adresându-se minţii, direcţioneză această
râvnă. Prin urmare, se vede că dacă melodia este foarte frumoasă, este foarte probabil ca mesajul
cântecului să fie primit şi însuşit de ascultător. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre
acest folos al muzicii: „Dar mai întâi este necesar să vă spun pentru ce a fost introdus psalmul în
viaţa noastră şi mai ales de ce profeţia îl împreunează cu cântarea. Ascultă, dar, pentru ce îl pune
laolaltă cu cântarea. Văzând Dumnezeu că mulţi dintre oameni sunt mai delăsători şi că sunt
greoi la citirea celor duhovniceşti şi că nu suferă cu bucurie cazna citirii, vrând ca mai dorită să
facă osteneala şi să nimicească cumva pe ascuns şi simţirea oboselii, a amestecat melodia cu
profeţia, încât prin ritmul dat de melodie toţi să se bucure şi să-I înalţe imne sfinte cu multă
râvnire”84. Se observă că ritmul85 cântecului este adesea cel mai important în mişcarea zelului
lăuntric şi în stârnirea dorinţelor. Impactul ritmului îl putem vedea după stările inimii pe care un
81
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariu la Coloseni, Ed. Dacia , Iaşi, 1902, p. 109.
82
Sf Ambrozie, apud Petre Vintilescu, p. 222.
83
Sf. Vasile cel Mare, op. cit, p. 7-9.
84
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 41, TLG 55, 155-159.
85
Prin ritm nu se înţelege neapărat măsurile ce se folosesc azi în muzică, deşi nici ele nu sunt străine de acesta, ci,
într-un cadru mai general, fluxul lăuntric al melodiei, duhul, pulsul ei, energia pe care o transmite, modul cum ne
imprimă un ritm inimii şi trupului nostru etc.

30
cântec le produce. Sfântul precizează „imne sfinte”, căci, prin aprinderea râvnei, se pot aduce şi
cântări de altă natură.
Dar muzica împreunată cu textul nu au doar rol intelectual-paideic, ci facilitează procesul
despătimirii: „Ce descoperire înţeleaptă a Învăţătorului, Care a meşteşugit ca, odată cu cântarea,
să învăţăm şi cele ce ne folosesc! De aceea se şi întipăresc mai bine în suflete învăţăturile.
Învăţătura dată cu sila de obicei nu rămâne; dar învăţătura cu plăcere şi cu bucurie se fixează mai
trainic în sufletele noastre. Ce nu poţi învăţa din psalmi? Nu, oare, măreţia bărbăţiei, nu oare
exactitatea dreptăţii, nu oare sfinţenia castităţii, nu oare desăvârşirea înţelepciunii, nu oare chipul
pocăinţei, nu oare măsura răbdării, nu oare tot ce ai putea spune despre faptele cele bune”86
Am văzut mai sus că muzica, ca element iconic, presupune o prezenţă, un duh. Se ştie din
scrierile ascetice că manifestările sociale, artistice, etc, presupun o anumită conlucrare cu
duhurile răutăţii sau cu îngerii. Frecvente sunt cazurile, în vieţile sfinţilor, în care oamenii
psalmodiază împreună cu îngerii, iar duhurile rele sunt văzute de marii nevoitori împrejurul
scenelor cu manifestări deşănţate. David însuşi ne este exemplu în acest sens. Referindu-se la
marele rege iudeu, Sfinţii Părinţi, discută şi despre legătura muzicii cu lumea duhurilor: „Iar
David acelaşi lucru îl arată lămurit când spune „lăudând voi chema pe Domnul şi mă voi mântui
de vrăjmaşii mei”(Ps 17, 4). Fiindcă atunci când cântăm cu gura cuvinte ale Duhului aducem
mare vătămare demonilor, duşmanii ai vieţii noastre. Că loviţi fiind de psalmi ca de nişte săgeţi,
se împrăştie. Căci aşa zice şi Sfântul Vasile că psalmul este alungarea diavolilor, armă a
ajutorului îngeresc dată în vremea fricii de noapte”87. Duhurile adesea activează patimile noastre.
Cântând o bucată duhovnicească, putem să alungăm prezenţa lor şi astfel patimile rămân doar în
stare mocnită în trupul nostru: „Cântarea deşteaptă în suflet o dorinţă arzătoare pentru conţinutul
bucăţii cântate; ea potoleşte pasiunile ce se nasc din carne, ea alungă gândurile rele care ne-au
fost sugerate de vrăjmaşii nevăzuţi, ea se revarsă în suflet ca să rodească şi să dea fructe bune; pe
cei care se luptă cu pietate îi face în stare să îndure încercările cele mai grozave; pentru cei pioşi,
ea e un leac împotriva relelor vieţii pământeşti. Apostolul Pavel numeşte cântarea “sabia
Duhului” pentru că ea dă luptătorilor pioşi o armă împotriva duhurilor nevăzute; căci “cuvântul
lui Dumnezeu”, când umple sufletul, când este cântat şi exprimat, poate să alunge demonii. Toate
acestea procură sufletului putinţa de a se perfecţiona în toate virtuţile şi sunt dăruite persoanelor

86
Sf Vasile cel Mare, op. cit., p. 7-9.
87
Comentariul lui Sever la Sintagma Luminatul Testament – „Catena ” la Faptele Apostolilor, 16,25, TLG.

31
pioase de către cântările bisericeşti”88. Aşadar, cântarea nu reduce doar la pasivitate patimile, ci
este posibil să le şi scoată cu totul din suflet, dar se cere din partea credinciosului multă atenţie şi
însufleţire în lupta cu viciile sale. Mai mult, ea este o adevărată „epicleză”, căci sălăşluieşte
Duhul Sfânt în sufletul ce se luptă.: ”Din psalmi însă, vine mult câştig, mult folos, multă curăţie,
şi se fac pricină a toată filosofia, iar cuvintele lor curăţă cu totul sufletul, Duhul Sfânt venind
degrabă asupra unui suflet ce psalmodiază asemenea [cântări]”89 Privind reversul cântării se
poate spune că ea este o exorcizare. Nu doar cel ce cântă alungă duhurile din sine, ci şi cel ce
ascultă cu atenţie se linişteşte şi devine altul: „Dacă unul dintre cei care se sălbăticesc cumplit
din pricina mâniei, intră în biserică, ei bine, când începe să se cânte psalmul, atunci, datorită
melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită. Da, psalmul e linişte a sufletelor,
conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi
înfrânează pe cel desfrânat”90
Muzica are şi un rol purificator faţă de toate relele depuse inconştient în cugetul nostru,
fapt de altfel cunoscut de la înţelepţii greci, vedici, persani etc. Ea curăţă conştiinţa de tot ceea ce
adunăm, fără să ne dăm seama, în timpul zilei, pe când ne îndeplinim îndatoririle: „Părinţii, au
legiuit a se rosti ca o doctorie de mântuire şi curăţitoare de păcate [psalmul 140], ca ajungând la
vremea înserării, să lepădăm prin cântarea aceasta duhovnicească toate lucrurile cu care ne
încărcăm mintea de-a lungul zilei în piaţă, ori acasă, ori în celelalte locuri unde ne petrecem
vremea: că doctorie este, care înlătură toate acestea”91
Iată deci, că psalmii de la slujbele bisericeşti au rol curăţitor dacă suntem atenţi la
conţinutul lor. Dar această curăţire de păcate nu se face doar în locaşul bisericii, la vremea
cuvenită cultului public. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte familia „mică Biserică”. Deci
familia, în concepţia marelui ierarh, devine locul exercitării virtuţilor. În familie, dobândim firea
trupească prin naştere şi tot în familie se cuvine curăţită şi înălţată aceeaşi fire spre
îndumnezeire. Mădularele trupului se îmbibă de har prin cântare. Iată cum vede acelaşi ierarh o
atmosferă creştinească în familie, în care cântarea poate juca un rol primar: ”Unde, însă, sunt
melodii duhovniceşti, umbreşte harul Duhului şi sfinţeşte şi gura şi sufletul. Acestea vi le spun
nu numai să le lăudaţi [şi să fiţi de acord cu ele], ci ca şi pe copii şi pe femei să-i învăţaţi să cânte
asemenea cântări, nu numai când torc ori la alte treburi ce le au, ci mai cu seamă la masă. Că
88
Diodor de Tars, Întrebări şi răspunsuri către ortodocşi, apud Petre Vintilescu, p. 220.
89
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariul la psalmul 41, TLG 55, 155-159.
90
Sf. Vasile cel Mare, op cit, p. 7-9.
91
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 140, TLG 55, .

32
după cum diavolul face multe rele la ospeţe pentru că are ca ajutătoare beţia şi lăcomia şi râsul
fără rânduială şi sufletul molatic, mai cu seamă atunci trebuie – adică şi înainte de masă şi după
masă - să-i punem înainte zidul de nedărâmat al psalmilor şi împreună cu femeia şi copii,
ridicându-ne de la masă în picioare, să cântăm imne sfinte lui Dumnezeu. Că dacă Pavel, având
asupră-i bătăi de nesuferit, şi legat fiind în butuci de lemn, şi fiind în temniţă, [s-a sculat] la
miezul nopţii, când este somnul cel mai dulce tuturor, şi îi slujea lui Dumnezeu, cântându-I imne
împreună cu Sila, şi nici locul, nici vremea, nici grijile [sorţii sale], nici tirania somnului, nici
durerea de pe urma acelor chinuri, nici altceva nu a putut nicidecum să-l silească a-şi opri
cântarea; cu mult mai mult noi, care ne veselim şi ne bucurăm de bunătăţile lui Dumnezeu,
trebuie să-I înălţăm imne de mulţumire, ca, dacă cumva a intrat ceva necuvenit în sufletul nostru
din partea beţiei sau a lăcomiei, intrând după aceea psalmodia, să îndepărteze toate acele
necuviinţe şi sfaturi viclene. Şi după cum mulţi dintre cei bogaţi îmbibând un burete cu balsam,
aşa şterg masa, ca nu cumva să rămână vreo pată de pe urma mâncărurilor, şi astfel, dând-o la o
parte, fac masa curată, la fel şi noi să facem. În loc de balsam să ne umplem gura cu cântare
duhovnicească, ca, dacă a rămas vreo pată de lăcomie în suflet, să o curăţim prin acea melodie.
Şi ridicându-ne în picioare, să zicem cu toţi mesenii: „Veselitu-ne-ai Doamne întru făptura Ta şi
întru lucrurile mâinilor Tale ne vom bucura”(Psalm 91,4). Şi după psalmodie să fie adăugată
rugăciunea, ca împreună cu sufletul să sfinţim şi casa. Căci după cum cei ce aduc la ospeţe actori
şi dansatori şi femei desfrânate, [prin aceasta] îi cheamă acolo pe demoni şi pe diavol, şi umplu
casele lor de mii de războaie (că de aici vin ambiţiile şi geloziile şi adulterele şi desfrâurile şi mii
de rele), aşa şi cei ce-l cheamă pe David cu psaltirea sa, prin el Îl cheamă înăuntru pe Hristos. Şi
unde este Hristos nu intră nici un demon, ba mai mult, nici nu mai îndrăzneşte vreodată să tragă
cu coada ochiului. Iar [prezenţei lui Hristos] îi urmează ca dintr-un izvor pacea şi dragostea şi
toate bunătăţile. Aceia fac din casa lor teatru. Tu fă casa ta biserică. Căci unde este psalm şi
rugăciune, şi ceata proorocilor, şi mintea cea iubitoare de Dumnezeu a celor ce cântă, nu ar
păcătui cineva dacă ar numi acea adunare biserică”. Odată ce nu doar locaşul bisericii este loc al
sălăşluirii Duhului şi al prezenţei sfinţilor, ci, după cum ne-a arătat sfântul Ioan, acelaşi lucru se
poate petrece într-o familie, extinzând această trăire duhovnicească, se poate spune că un creştin
adevărat poate şi trebuie să petreacă, precum în biserică, în orice situaţie s-ar afla. El poate face o
biserică din orice loc, timp de slujbă, orice moment al zilei, oricare i-ar fi ocupaţia: „…ci chiar în
târg de eşti, poţi să cânţi în sineţi lui Dumnezeu, fără să audă cineva, fiindcă şi Moise aşa se

33
ruga, şi era auzit, căci zice: ”Ce strigi către Mine”(Ieş 14,15), deşi el nu striga, ci se ruga cu voce
strigătoare numai în mintea sa, pentru care numai Dumnezeu a auzit. Nimic nu te împiedecă de a
te ruga şi preumblându-te, destul ca inima să-ţi fie sus”92
Acelaşi sfânt spune în altă parte: „Este cu putinţă ca şi fără glas să psalmodiem, dacă
mintea cântă înăuntru. Căci nu pentru oameni pslamodiem, ci pentru Dumnezeu, Care poate să
asculte şi inima şi să intre în cele mai de taină ale minţii noastre”93 Acest crescendo duhovnicesc
duce la acea stare în care omul se află cu totul în Dumnezeu, în fiecare loc şi clipă; legătura sa cu
Dumnezeu devine permanentă: „Toţi sunt de acord pentru a admite că nu trebuie să încetezi de a
lăuda pe Dumnezeu, fie zicând un imn, fie cântând împreună, în orice timp, dând slavă lui
Dumnezeu”94. Acelaşi lucru, mai pe larg, îl ilustrează şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aici nu e
nevoie de arta care se dobândeşte în timp îndelungat, ci numai de o sinceră şi caldă pornire a voii
libere [proairesij], şi vom primi iscusinţa în scurtă vreme. Nu e nevoie nici de loc, nici de timp, ci
în tot locul şi în toată vremea este cu putinţă să psalmodiem cu mintea. Şi chiar dacă umbli prin
piaţă, chiar dacă eşti în călătorie, chiar dacă te întâlneşti cu prietenii, este cu putinţă să-ţi înalţi
sufletul, este cu putinţa să strigi chiar şi când taci. Aşa a strigat şi Moise, iar Dumnezeu l-a auzit.
Chiar dacă ai fi meşteşugar, şezând şi lucrând în atelier, poţi să psalmodiezi. Chiar dacă eşti
soldat, chiar dacă şezi în tribunal, poţi să faci acest lucru”.95
Un cuvânt are un înţeles, o putere care se cere actualizată în cel ce citeşte. ,,Cuvântul
rostit de orice om este însoţit şi de o simţire a lui care influenţează pe ascultător, sau îl face simţit
ca o putere, de care te bucuri sau nu. Căci cuvintele sunt ale persoanei simţitoare şi voluntare, nu
ale unei raţiuni abstracte Fără persoană nu e cuvânt”96. Am arătat mai sus că, pentru Părinţi,
esenţială este înţelegerea textului asociat melodiei. Prin cuvântul dumnezeiesc se primeşte putere
de a înainta pe calea duhovnicească. De aceea se vorbea în Biserica veche, la modul concret, de
puterea Scripturii şi de puterea exorcismului rostit. Aceeaşi putere o poate avea şi muzica
bisericească, dacă atât textul, cât şi melodia sunt inspirate de Duhul Sfânt. De remarcat că
anaforaua liturgică – coborârea Sfântului Duh „ peste noi şi peste aceste cinstite daruri puse
înainte” – este marcată prin două cântări care precizează unitatea ce trebuie să aibă loc între

92
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariu la Coloseni, p. 112.
93
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariul la psalmul 41, TLG 55, 155-159.
94
Sf Ambrozie, Comentariu la psalmul 143, apud Ştefan Alexe, p. 172.
95
Sf Ioan Gură de Aur, Comentariul la psalmul 41, TLG 55, 155-159.
96
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, apud Sf Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan PSB vol
41,Ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 154.

34
credincioşi. „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim”, spune preotul înaintea
Crezului, şi tot el conchide „Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi
de mare cuviinţă numele Tău…”. Aşadar, unirea cugetelor şi inimilor este absolut esenţială
pentru a cânta cu adevărat într-un singur glas. Această unire a cugetului nu se poate face decât
prin revărsarea harului peste mintea fiecăruia şi a tuturor împreună. Dar acest har, mai ales în
slujirea cuvântătoare, este legat de puterea şi înţelesul cuvântului rostit. Iată deci că atenţia
încordată la cântare ne face să primim puterea ei şi astfel ne pregăteşte pentru unirea adevărată,
din toată inima, între noi: ”Iată că psalmul amestecă felurite glasuri 97 şi din ele pregăteşte să se
înalţe [la cer] o singură cântare plină de armonie: şi tineri şi bătrâni şi bogaţi şi săraci şi femei şi
bărbaţi şi robi şi liberi, cu toţii înalţăm 98 o singură melodie. Căci dacă un chitarist, lovind cu
multă dibăcie mai multe corzi deodată, reuşeşte să facă din cele multe o singură [melodie], [dar
corzile] rămân în acelaşi timp multe, ce noutate este dacă puterea psalmului şi a cântării
duhovniceşti99 lucrează exact acelaşi lucru? Ba mai mult, nu numai pe noi cei de faţă, ci şi pe cel
ce s-a săvârşit dintre cei vii, l-a adunat [în acelaşi duh]. Fiindcă şi acel fericit proroc a cântat
împreună cu noi100. Şi deşi la curţile împărăteşti nu este cu putinţă acest lucru, fiindcă cel ce
poartă coroană şade şi toţi se desfată în tăcere [de cel ce cântă], iar acestui [obicei se supun] chiar
şi cei aflaţi în cele mai mari vrednicii, aici nu este aşa, ci proorocul glăsuieşte şi toţi răspundem,
toţi laolaltă cântăm. Şi nu este osebire aici între rob şi liber, nici între bogat şi sărac, nici între
cârmuitor şi omul de rând. Ci toată această deosebire lumească se leapădă şi un singur cor se
încropeşte din toţi şi este adevărată egalitate [între toţi] şi pământul se face oglindă a cerului 101.
Atât de vestit este bunul neam al Bisericii 102, că nici nu se poate închipui ca stăpânul să poată
97
Nu în sensul de moduri muzicale, ci de timbre vocale.
98
Anaferw. De aici vine şi cuvântul anafora. Prin urmare, cântarea este socotită ca jertfă de laudă şi poate fi
asimilată Jertfei din timpul Sfintei Liturghii. De fapt, amândouă au ca scop să facă din cei mulţi o singură inimă şi
un singur suflet. Prin cântare ne putem uni inimile spre a desăvârşi unirea prin împreuna împărtăşire din Trupul şi
Sângele lui Hristos.
99
Noi, mai tot timpul, uităm de puterea cântării duhovniceşti şi o privim doar ca bucată muzicală. Însă această putere
trebuie pusă în lucrare printr-o viaţă virtuoasă şi abia apoi printr-o tehnică muzicală.
100
În general, sfinţii care au alcătuit rugăciuni sau cântări ne iau sub ocrotirea lor atunci când ne facem părtaşi
inspiraţiilor lor şi se roagă împreună cu noi. Cântând sau rugându-ne cu cuvintele unui sfânt , dacă o facem cu
atitudinea cuviincioasă, ne putem împărtăşi de harul său.
101
Iată adevărata egalitate şi lipsă de diferenţiere socială. Numai rugăciunea făcută în duh poate arăta reala
dimensiune a anulării diferenţelor de poziţie şi înzestrare socială. Nu unificările artificiale, de genul politic,
economic, cultural etc sunt cele viabile, ci numai unirea duhovnicească. Dar lipsiţi fiind de o experienţă
duhovnicească a unei uniri în credinţa trăită liturgic, compensăm dorinţa firii de a fi una prin alte compromisuri de
natura amintită.
102
Bunul neam (eugeneia) arată genealogia ilustră a unei persoane şi care, în societatea de atunci, ca şi acum de
altfel, era motiv de mare fală. Faptul de a face parte din Biserică este considerat ca cea mai nobilă obârşie şi această
înrudire anulează orice diferenţiere „genetică” de ordin social ori material.

35
cânta cu multă îndrăzneală dacă servitorul cârteşte împotriva lui. Şi nici bogatul nu-şi mişcă
limba atâta timp cât săracul îl osândeşte prin tăcerea lui. Nici bărbatul nu cântă şi vorbeşte cu
îndrăzneală dacă femeia tace şi stă fără de glas. Ci cu toţii au parte de cinste egală şi înalţă jertfă
comună şi daruri103 comune. Nu are nimic mai mult acesta decât acela, nici acela decât acesta, ci
toţi sunt în aceeşi cinste şi ridică către Făcătorul lumii un singur glas din mai multe guri”104
Însă nu cântarea în sine înseamnă unitate, ci prin ea putem ajunge la unitate: „Cântatul
împreună este ca un lanţ care duce la unire; uneşte poporul în simfonia unui singur cor”105
Întreaga Biserică este un singur om, cum arată Sfântul Maxim, în Mystagogia, iar Biserica îi
uneşte pe toţi într-o simfonie şi unitate desăvârşită, păstrând pe fiecare în identitatea sa 106.
Această unitate a Bisericii se reflectă şi în cântarea în comun. Psalmodierea are capacitatea de a
strânge laolaltă pe oameni, de a le înălţa simţămintele către Dumnezeu şi de a întări legăturile
între ei: „Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai
poate socoti vrăjmaş al celui cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu. Cântatul psalmilor
aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea”107 Dar pentru a experimenta concret şi real unitatea
duhovnicească dintre noi, unii cu alţii şi cu Dumnezeu, se cere ca mai înainte de cântare să facem
curăţirea lăuntrică despre care am vorbit înainte şi despre care va fi vorba mai pe larg în capitolul
următor: ”Ştim de la istorie că biruitorul (la jocuri), cel ce a făcut isprăvi de vitejie, cel încununat
cu trofee cânta după aceea, strălucit şi măreţ: „Lauda Lui în Biserica celor cuvioşi”. Vezi că
înaintea cuvintelor caută mulţumirea adusă prin vieţuire şi fapte, şi pe aceştia îi conduce în corul
celor ce cântă imnuri? Căci nu este de-ajuns să mulţumim numai prin vorbe dacă nu se alătură şi
virtutea prin fapte. „Lauda Lui în Biserica celor cuvioşi” Şi încă ceva ne mai învaţă aici. Ne arată
că deodată cu toată împreuna glăsuire [cântarea împreună a credincioşilor] trebuie să înălţăm şi
glasuri curate. Căci Biserica este numele unei adunări bine închegate”108.

103
Prosfora este darul adus de credincios la altar şi care se aduce ca jertfă lui Dumnezeu. La noi pot fi prescurile sau
orice dar şi talant, pentru care îi mulţumim cu smerenie lui Dumnezeu.
104
Sf. Ioan Gură de Aur, De studio praesentium, TLG 63, 486-487.
105
Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 7-9.
106
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, Ed IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 13-15 şi 18.
107
Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 7-9.
108
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 149, TLG 55, 493.

36
 II. 3 Despre calităţile cântării bisericeşti

Aşa cum am arătat, muzica bisericească împreunată cu o adevărată vieţuire creştinească,

poate fi un mijloc de educare a sufletului, de pregătire a acestuia pentru primirea harului Duhului
Sfânt. Nu muzica în sine - înţeleasă ca succesiune de note - transformă pe om, ci puterea
acesteia, mai bine zis duhul pe care ea îl transmite. Este esenţială cercetarea oricărei cântări
înainte de a o intona; adică o privire retrospectivă în raport cu originea acesteia, deoarece
cântarea poartă în sine duhul celui care a compus-o. Singura autoritate în măsură să certifice sau
să respingă o cântare, pe baza unor criterii duhovniceşti, este Biserica 109. Procedeul care a stabilit

109
„Nu se cuvine să se citească în Biserică cântări speciale nici cărţi necanonice, ci numai cele canonice ale
Testamentului Vechi şi Nou”(Can 59, Laodiceea). „Acelaşi sens îl au şi dispoziţiile din canonul 15 al aceluiaşi
sinod, de a nu se permite să cânte în Biserică decât psalţii sau cântăreţii anume rânduiţi, care aveau îndatorirea să
execute cântarea după membrane (apo difqeraj), adică să cânte numai imnele scrise pe piele sau pergamentele ce
constituiau atunci cartea oficială de imne. În această epocă ea nu poate fi decât psaltirea. Aceste prescripţiuni ale
Sinodului din Laodiceea pot fi interpretate în realitate chiar ca măsuri pentru eliminarea unora din imnele, care vor fi
pătruns până atunci în slujba Bisericii”(Petre Vintilescu, op. cit., pag 42); aceleaşi interdicţii au fost puse şi asupra
rugăciunilor utilizate în cult, tocmai pentru a evita efuziunile sentimentale sau aberaţiile unor minţi nedesăvârşite de

37
alcătuirea canonului Sfintei Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţilor, acceptate ca autoritate în
Biserică, se aplică şi pentru muzica eclesială. Un singur Duh Sfânt este Cel Care i-a inspirat pe
evanghelişti, pe Părinţii bisericeşti şi pe melozi. Singurele cântări care trebuie păstrate de
Biserică sunt cele care sunt inspirate de Duhul Sfânt. Doar aşa ele pot avea efectul real în
înduhovnicirea omului. „O compoziţie muzicală bisericească o vom numi-o bună, dacă într-
adevăr prin ea ne simţim pregătiţi şi îndemnaţi la rugăciune, dacă prin intermediul ei ne putem
chiar ruga, întrebuinţând-o ca vehicul al sentimentelor noastre îndreptate către Dumnezeu şi
dacă, într-un cuvânt, ea îndeplineşte în noi acele funcţiuni nobile”110. Melozii erau conştienţi de
harisma pe care o aveau: „Acelea pe care le-am învăţat de la Duhul”(spune David) „pe acelea le
binevestesc; nimic nu spun de la mine, nimic omenesc. Dar, pentru că am ajuns să ascult
gândurile Duhului, Care mi-a predat în taină înţelepciunea lui Dumnezeu, mă deschid vouă şi vă
fac cunoscut gândul. Deschid gura mea, dar nu altfel decât în psaltire”111.
În Biserica primară psalmodierea era absolut duhovnicească şi harismatică. Conştiinţa
psalmodierii ca harismă s-a păstrat în Biserică tot timpul, deşi, pe măsura trecerii timpului, ea a
devenit apanajul unor foarte puţini oameni. Ea, ca de altfel orice harismă, era legată de darul
Botezului şi nu avea nimic de a face cu talentul sau educaţia muzicală, deşi şi aceasta din urmă
putea avea un oarecare rol. Simţirea acestui lucru era încă vie în secolul V, fapt demonstrat de un
remarcabil text dintr-un comentariu al lui Diodor de Tars: .„Căci cum să ne rugăm nu ştim, ci
Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. Şi acest stih are trebuinţă de tâlcuire.
Există o asemenea harismă a rugăciunii [şi la noi] sau numai în cazul apostolilor [a existat]?
Pentru că adesea cerem cele nefolositoare, de aceea cel ce se ridică la vrednicia apostolilor, ca
unul care are harisma rugăciunii, cere de la Dumnezeu cele folositoare pentru popor, folosindu-
se de suspine negrăite ca să-i atragă pe toţi la evlavie şi frică. Şi acest lucru este ceea ce zice în
altă parte: fiecare dintre voi dacă are un psalm dacă are o rugăciune. Aşadar şi psalmodierea era
o harismă şi rugăciunea era o harismă. Şi mărturiseşte împreună cu duhul nostru când cel ce are
harisma se roagă în Duh pentru tot poporul şi zice „Tatăl nostru Care eşti în ceruri”. De aceea

a socoti că sunt în măsură să exprime mai bine taina credinţei decât cei mai luminaţi dintre Părinţii Bisericii (aceasta
a fost doar o măsură de protecţie a Bisericii şi nicidecum o îngrădire a adevăratei creativităţi, căci se ştie că în
fiecare perioadă istorică Biserica Şi-a însuşit şi a sancţionat pozitiv orice creaţie liturgică, dogmatică etc, inspirată de
Duhul Sfânt): „S-a mai hotărât ca rugăciunile întărite la sinod ori cele de introducere la Liturghie ori cele ce se
rostesc la aducerea jertfei ori la punerea mâinii, de toţi să se săvârşească şi niciodată nicidecum să nu se rostească
altele împotriva credinţei , ci să se citească cele ce s-au adunat odinioară de cei preaînţelepţi”- Can 103 Cartagina, în
Canoanele Bisericii Ortodoxe (arhid. dr. Ioan Floca), p. 288.
110
Gheorghe Şoima, „Funcţiunile muzicii liturgice”, apud Pr prof dr Nicu Moldobveanu, op cit, p 496.
111
Sf. Vasile cel Mare, op cit, p. 201.

38
zice că mărturiseşte Duhul rugăciunii împreună cu duhul nostru, Duh ce Îl avem prin Botez,
fiindcă suntem copii ai lui Dumnezeu. Căci Duhul strigă – adică harisma rugăciunii – Abba,
Părinte”112.
Cercetând canoanele alcătuite în cinstea sfinţilor melozi, compuse de către alţi melozi ai
Bisericii, uneori şi aceştia din urmă fiind canonizaţi, se pot observa patru elemente ce marchează
evoluţia lor în viaţa duhovnicească, până la atingerea stării în care ei devin capabili să conlucreze
conştient cu Duhul Sfânt şi să simtă că alcătuirile lor melodico-poetice sunt insuflate de har.
Pentru scurtimea spaţiului, vom ilustra fiecare din aceste elemente doar cu câteva citate din
canonul Sfântului Roman Melodul (1 octombrie):
1. Curăţirea sufletului şi a trupului de patimi: „Urând desfătarea cea trecătoare, deşartă
şi putredă, stăruind neîncetat la Biserica Preacuratei, ţi-ai sfinţit gândul şi sufletul şi
trupul, vrednicule de laudă”113.
2. Primirea harului: „Harul Duhului Care lucrează toate, a suflat şi s-a sălăşluit în sfântul
tău suflet, prealăudate, şi pe tine te-a făcut lăcaş de Dumnezeu grăitor”114.
3. Insuflarea cântărilor: „Pe Născătoarea de Dumnezeu Maria ai avut-o învăţătoare,
gânditorule de Dumnezeu, înţelepţindu-te, învăţându-te, şi îndemnându-te a cânta:
Bine eşti cuvântat Doamne Dumnezeul părinţilor noştri”115.
4. Transmiterea harului prin cântare şi celorlalţi oameni; cântarea devine
mijloc de curăţire şi înaintare pe calea pe care melodul deja a străbătut-o, anume calea
despătimirii în Biserică: ”Arzându-te de dumnezeiască dorire, ai pus suişurile în inima
ta şi ai avut vieţuire fără de trup, fiind în trup; urmând cetelor celor îngereşti,
înţelepte, ai repetat în lume cântările acelora , strigând cu credinţă, Romane: Pe Tine
Te preaînălţăm Hristoase în veci”; „Cu graiul cel înalt al cuvintelor tale celor
dumnezeieşti şi preadulci, fericite Romane luminezi foarte curat şi-l înveţi a striga: Pe
Domnul lăudaţi-L lucrurile şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii”116
Aceleaşi patru elemente le regăsim şi la alcătuitorul canonului Sfântului Roman: Sfântul Ioan
Damaschin (4 decembrie):

112
Comentariu la Romani, TLG.
113
Canonul Sf. Roman Melodul, Cântarea a 6-a, Mineiul pe luna octombrie, ediţia a 5-a, Ed IBMBOR, B, tot cugetul
oamenilor îl îndulceşti şi-l veseleşti, ca un hrănitor şi dătător de bogăţie; şi-ucureşti, 1983, p. 12.
114
Idem, Cântarea a 4-a, p. 10.
115
Idem, Cântarea a 7-a, p. 14.
116
Idem, Cântarea a 8-a, p. 15.

39
 1. Curăţirea sufletului şi a trupului de patimi: „Curăţindu-ţi trupul, sufletul şi mintea de
toată spurcăciunea, cu grijă ai primit Ioane, de Dumnezeu înţelepţite, strălucirea cea
de trei ori mai luminoasă decât soarele, care te-a îmbogăţit cu daruri luminoase”117.
2. Primirea harului: „…ai pătruns în norul dumnezeiescului Duh, te-ai povăţuit în cele
tainice şi ca Moise ai arătat frumosul grai al cântării”118.
3. Insuflarea cântărilor: „Părinte Ioane, preaînţelepte, Biserica lui Hristos cu cântări O ai
veselit, alcătuind melodii cu insuflare dumnezeiască, prealăudate. Că atingând,
părinte, alăuta ta cu lucrarea Duhului, la fel cu cea a lui David, cu preaplăcute sunete
o ai arătat. Care fiind făcută să răsune cu dumnezeieşti melodii, pe toţi i-ai
încântat”119.
4. Transmiterea harului prin cântare şi celorlalţi oameni; ”Luându-te la întrecere cu
cetele îngereşti, înţelepte, ai pus rânduială în cetele cântăreţilor bisericeşti pentru a
aduce Treimii cântare de Dumnezeu grăitoare”120; „Talantul înţelepciunii primind şi
cu faptele împodobindu-te, ai luminat, Ioane, Biserica lui Hristos; pe care îl înmulţeşti
şi după ce ai ieşit din viaţă”121; „Laude voind a-ţi aduce, aş avea nevoie de glasul tău
cel dulce ca mierea, cuvioase, prin care ai luminat cu cântări, părinte Ioane, Biserica
ortodoxă, Care prăznuieşte pomenirea ta”122.
Aceste similitudini ale experienţei duhovniceşti arată că nu oricine poate înţelege la
nivelul cuvenit un sfânt, ci doar acela care trăieşte la rândul lui o experienţă asemănătoare. Este
nevoie de reala experienţă eclesială pentru ca între doi oameni să se stabilească o legătură ce
permite ca fiecare să pătrundă tainele celuilalt. Duhul şi înţelesul cântărilor Sfântului Roman şi-
au găsit interpretarea maximală în persoane de tipul Sfântului Ioan Damaschin. Simplu spus,
Sfântul Ioan Damaschin nu l-a înţeles cu adevărat pe Sfântul Roman decât în momentul în care a
parcurs calea duhovnicească a aceluia. El a putut compune canonul sfântului numai şi numai
pentru că i-a înţeles drumul duhovnicesc şi pentru că a avut acces la sursa Duhului Sfânt care l-a
adăpat pe cel dintâi. Orice compoziţie duhovnicească trebuie să urmeze drumul trasat mai sus:
„Căci văd [în mine] înfăptuirile Tale şi rânduielile cele negrăite, şi mă bucur şi mă veselesc şi din

117
Canonul Sf. Ioan Damaschin, Cântarea a 5-a, Mineiul pe luna decembrie, ediţia a 4-a, Ed IBMBOR,
Bucureşti, 1956, p. 36.
118
Idem, Stihira la Doamne strigat-am, p. 29.
119
Idem, Stihiră la Stihoavnă, p. 30.
120
Idem, Cântarea a 6-a, p. 37.
121
Idem, Cântarea a 3-a, p. 34
122
Idem, Cântarea 1, p. 33

40
desfătarea sufletului îmi mişc limba spre cântare. Eu cânt lucrările Tale şi mă uimesc de adâncul
gândurilor Tale, de care Te-ai slujit când ai lucrat această rânduială. Însă cei nepricepuţi nu sunt
conştienţi de adâncimea tainei”123
Chiar melozii-compozitori inspiraţi, recunoscuţi pentru virtutea lor şi pentru cunoştinţele
muzicale de către Biserică, îşi simt neputinţa duhovniceacă în a alcătui laude sfinţilor. La foarte
multe canoane din mineie, unele strofe, îndeosebi cele de la începutul canoanelor de la utrenie,
sunt pur şi simplu rugăciuni de implorare către sfântul căruia i se alcătuiesc laude, melodul fiind
conştient că doar prin ajutorul expres şi simţit - nu închipuit sau metaforic - al sfântului respectiv
va fi în stare să compună ceva de folos pentru Biserică. Cităm ca exemplu din canonul alcătuit
în cinstea Sfântului Apostol Simon Zilotul: „Între cei de sus stând înaintea Stăpânului, Celui Ce
te-a preamărit pe tine şi ucenic al Său luminat te-a arătat, apostole minunate, luminează sufletul
meu ca să laud dumnezeiească pomenirea ta”124. Iar în alt canon se poate citi: „Îndreptează-mi
fericite slăbiciunea cugetului meu către lăţimea laudelor tale şi trimite lumină inimii mele ca să
laud pomenirea ta cea purtătoare de lumină şi mărită, mucenice prealăudate”125. Şi în icosul
aceluiaşi canon scrie: „Având suflet spurcat şi trup învăluit de nenumărate ispite şi de tulburarea
cea cumplită, nu îndrăznesc, nici pot a grăi laudele tale preafericite sfinţite mucenice. Ci ca unul
ce eşti izvor, spală greşelile mele cele multe şi te roagă ca să mi se dea cuvânt spre a deschide
gura ca unul ce te rogi neîncetat pentru noi toţi”.126.
O astfel de cântare – în care se pot regăsi pregătirea muzicală acordată cu trăirea
duhovnicească – este singura care se poate chema cântare duhovnicească. Ea rămâne modelul.
Orice încercare care nu are la bază experienţa comună a harului, se poate cel mult apropia - pe
măsura treptei din urcuşul duhovnicesc - de acest model: „ Vrei să afli cîte de mare este puterea
celor ce cântă imne lui Dumnezeu? Au cântat cei trei tineri şi au stins cuptorul cel din Babilon.
Ba nu l-au stins, ci lucru şi mai minunat au făcut, că arzând flacăra, ca pe lut au călcat-o în
picioare. Această cântare, intrând în închisoare prin Pavel, a dezlegat lanţurile, a deschis uşile
temniţei, a clătinat temeliile, a înfricoşat foarte pe temnicer 127…. Ai văzut puterea cântărilor, ai
văzut câtă tărie are lauda, câtă putere rugăciunea? Totdeauna este mare puterea rugăciunii. Dar

123
Origen, Tâlcuire la psalmul 91,4.
124
Cântarea 1, strofa 1, Canonul utreniei sfântului apostol Simon Zelotul, Mineiul lunei mai, Ed
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti 1928, p. 88.
125
Cântarea 1, strofa 1, Canonul utreniei sfântului sfinţit mucenic Mochie, op cit, p. 95.
126
Primul canon a fost compus de sfântul Teofan al Niceei. Pentru al doilea nu este dat numele în Minei
127
Cântarea e văzută ca un duh ce a dezlegat şi lanţurile celorlalţi. Cântarea făcută duhovniceşte rupe şi legăturile
patimilor celorlalţi care o aud.

41
rugăciunea împreunată cu post, mai puternic face sufletul. Acum ne aduce multă curăţie în
gânduri, acum ne ridică mintea şi sufletul se uită la toate cele de sus. De aceea, totdeauna
Scriptura uneşte rugăciunea cu postirea.”128
În orice creaţie, este prezentă persoana care a făcut acel lucru. La fel şi în muzica
bisericească; în cântarea unui melod, se află prezent acela. Dar pentru că, în general, melozii
recunoscuţi de Biserică au fost oameni cu o stare spirituală foarte înaltă, această prezenţă are un
grad mult mai ridicat de a putea fi simţită şi de a influenţa. Este vorba de comuniunea sfinţilor ce
se realizează în vremea slujbelor bisericeşti: „Laudă suflete al meu pe Domnul. Acestea şi noi le
psalmodiem azi împreună cu David. Chiar dacă nu este cu trupul de faţă, dar cu duhul este. Iar că
drepţii sunt de faţă cu noi şi psalmodiază împreună cu noi, ascultă ce zice Avraam către bogat…
„au pe Moise şi pe profeţi”. Dar şi Moise şi toţi profeţii deşi demult sunt morţi cu trupul, totuşi îi
au prin scrierile lor. Că dacă cineva pune la vedere un chip neînsufleţit al copilului sau al unui
prieten şi aşa îl socoteşte pe cel plecat ca şi cum ar fi de faţă şi îl aduce în închipuire prin chipul
cel neînsufleţit, cu cât mai mult noi nu avem parte de părtăşia sfinţilor prin sfintele lor
Scripturi129? Nu având icoane ale trupurilor lor, ci ale sufletelor. Că cele spuse de ei sunt icoane
ale sufletelor lor130. Vrei să afli că drepţii sunt vii şi sunt prezenţi aici? Nimeni nu-i ia pe cei
morţi ca martori. Însă Hristos i-a chemat tocmai pe ei ca martori ai dumnezeirii Sale, şi înaintea
acestora pe însuşi David ca să te înveţe că [proorocul] este viu… David, la început, a grăit aceste
cuvinte cu o singură limbă, [cu a sa]. Acum însă, fiindcă s-a săvârşit, grăieşte acestea prin mii de
limbi, nu numai prin ale noastre, ci şi prin cele din întreaga lume 131. Ai văzut că nu e mort, ci
trăieşte? Cum să fie mort cel ce are atâtea limbi şi grăieşte prin atâtea guri?”132
O cântare duhovnicească închide în sine experienţa celui ce a compus-o. Pentru ca cel ce
o intonează să poată dezvălui întreaga bogăţie şi nuanţă a textului cântat, pe lângă indispensabile
calităţi muzicale, trebuie să aibă o experienţă apropiată de a melodului. O astfel de abordare a
muzicii bisericeşti poate părea anormală, cel puţin astăzi, dar totuşi aceasta este esenţa cântării în

128
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 145, TLG.55,521-525
129
Dacă duhul unui om se transmite prin poză sau printr-o scrisoare cu cât mai mult Duhul Sfânt, Duh al
comuniunii şi dragostei nu-i face mai prezenţi prin orice rămăşiţă (moaşte, icoane, scrieri, obiecte personale etc) pe
cei care L-au avut în inimile lor.
130
Cuvântul ca icoană. La fel muzica transmite o icoană.
131
Iată cum, deşi inexplicabil din punct de vedere raţional dar nu şi în Duhul Sfânt, duhul sfântului poate fi prezent
în mai multe locuri. Dar trebuie să găsească oameni ce doresc să se facă unelte pentru duhul sfântului, să se lase
pătrunşi de Duhul ce a locuit în sfânt. Dar noi nu suntem conştienţi de prezenţa sfinţilor în Biserică. Dar la fel este şi
cu duhurile rele. De aceea la judecată vom da seama şi de urmele prezenţei noastre chiar şi după ce am murit.
132
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 145, TLG, 55, 521-525.

42
Biserică: „Cântăreţii cei insuflaţi de Duhul Sfânt simţeau cu zdrobirea inimii cuvântul ce-l
răspundeau prin buze. Sufletul lor cel fără materie se împreuna cu Dumnezeu şi mintea lor se
răpea în ceruri. Pentru aceea o cântare se făcea a îngerilor şi a oamenilor”133.
Conştienţi că acesta este un mod ideal de interpretare şi de aceea accesibil puţinor
oameni, Sfinţii Părinţi au încercat să acomodeze înălţimea şi puterea cântării duhovniceşti la
starea duhovnicească a creştinului simplu. În cazul nefericit în care nu ne-am învrednicit de taina
sfinţilor şi de a pătrunde adâncimea cântării, Părinţii ne atenţionează că trebuie să avem măcar
râvnă şi atenţie încordată asupra laturii formale a melodiei: „Şi chiar dacă nu ştii puterea
cuvintelor, învaţă-ţi gura [şi sileşte-o] să spună cuvintele. Că limba se sfinţeşte prin cuvinte când
le spui cu râvnă134. Dacă rămânem statornici în această obişnuinţă, chiar şi cu sila, şi nu vom fi
mai dinainte delăsători spre această bună slujire, obiceiul acesta, strângându-ne în fiecare zi,
chiar dacă nu o facem cu toată inima, ne va duce la împlinirea desăvârşită a acestei bune slujiri…
Şi acestea Pavel le-a arătat, strigând: ”Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine
negrăite”(Rom ). Iar Cel Ce cercetează inimile, ştie şi care este cugetul Duhului, că după
Dumnezeu se roagă pentru sfinţi. Aceasta a zis-o nu fiindcă Duhul ar suspina, ci fiindcă bărbaţii
duhovniceşti, cei care au harismele Duhului, când se roagă pentru aproapele lor şi înalţă
rugăciuni, o fac cu străpungere a inimii şi cu suspine. Să facem şi noi aceasta, şi în fiecare zi să
ne rugăm lui Dumnezeu cu psalmi şi cu rugăciuni. Şi ca să nu aducem numai cuvinte, ci să
cunoaştem şi puterea şi înţelesul celor ce le spunem hai să tâlcuim începutul
psalmului135(urmează tâlcuirea psalmului 41)”136. Această sârguinţă şi atenţie, poate uneori
formală, la care se alătură exegeza raţională a textului şi melodiei, singura pe care o poate
pricepe mintea noastră căzută, ne rămân mijloacele comune prin care putem nădăjdui ca în timp
să ajungem la o stare duhovnicească adecvată creştinului adevărat. Această idee se întâlneşte şi
la alţi Părinţi şi este eficientă pentru mântuire dacă o aplicăm cu smerenie: „Bucurându-mă de
mântuire, voi scăpa şi de deznădejde şi voi cânta şi cu toată buna dispoziţie a inimii. Că [de

133
Macarie Psaltul, apud Ştefan Alexe, p. 165.
134
Iată sensul citirii slujbelor şi canoanelor de rugăciune , chiar dacă nu reuşim să înţelegem totul şi cu mintea.
Puterea ce se află în ele, putere care a fost pusă de Duhul Sfânt Ce a locuit în sfinţii care le-au alcătuit, curăţă trupul
şi sufletul. Dar din partea noastră se cere sârguinţa. Nu se cere înţelegerea, căci acesta este dar al Duhului, ci doar
sârguinţa, adică atenţia încordată la maxim. Iar Dumnezeu văzând sinceritatea noastră ne va da şi dulceaţa
înţelegerii.
135
Se observă că este nevoie şi de rugăciunea făcută chiar fără înţelegere, dar cu toată atenţia şi râvna, dar şi de
explicarea ulterioară şi înţelegerea cuvintelor. Totuşi cea dintâi , de regulă (deşi pot fi şi excepţii) este prima şi în
ordine cronologică.
136
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 41, TLG 55, 155-159.

43
aceea] a adăugat „cânta-voi Domnului Celui Ce mi-a făcut mie bine şi voi psalmodia numelui
Domnului celui Preaînalt”. Chiar dacă nu voi cunoaşte firea cea tainică [a numelui Tău], însă mă
voi folosi de numele Tău ca să mă închin şi să-Ţi cânt laude şi să-Ţi cer toată purtarea de grijă
cea dreaptă. Căci cred că voi avea parte de ea şi numai chemând numele Tău.”137

II. 4 Necesitatea curăţirii conştiinţei celui ce cântă

Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă condiţiile esenţiale de interpretare a muzicii
bisericeşti, necesare celor care doresc să se înalţe prin cântare; 138 ele sunt valabile pentru orice
credincios: „Fie că este un om slăbit de vârstă, sau încă tânăr,că el are o voce aspră, că ignoră de
tot ritmul, acestea nu vor fi socotite ca defecte. Ceea ce se cere este un suflet modest, un spirit
treaz, o inimă înfrântă, o judecată sănătoasă şi o conştiinţă împăcată. Dacă tu ai aceasta vei intra
în corul sfânt al lui Dumnezeu şi vei putea să stai alături de David” 139. Aceste condiţii constituie
de fapt repere esenţiale ale drumului ascezei creştine. Pe primul loc stă recunoaşterea păcatelor şi
mărturisirea lor. Numai aşa mintea noastră poate deveni limpede şi judecata dreaptă şi sănătoasă.
Pentru a păstra apoi această stare de curăţenie se cere o atenţie amănunţită asupra oricărui lucru
sau mişcare care se produce cu sau fără voia noastră. Din aceasta omul va dobândi cunoaşterea
tainelor firii sale şi a unor taine descoperite de Dumnezeu. În urma acestor dezvăluiri ale harului
vom şti nimicnicia noastră în faţa măreţiei şi slavei dumnezeieşti; inima va căuta mereu să se
plece înaintea Lui şi să menţină o stare de umilinţă. Starea la care trebuie să ajungem în urma
acestui urcuş constă în modestia şi trezvia permanentă a sufletului. Această stare este condiţia de

137
Fer. Teodoret al Cyrului, Tâlcuire la psalmul 12, TLG 80, 948.
138
Nu este vorba de calităţile tehnice ale interpretării.
139
Apud Ştefan Alexe, p. 173.

44
a nu pierde oricare dintre darurile date nouă de Dumnezeu şi de a le valorifica spre slava Lui.
Pentru a ajunge la scopul vieţii creştine, orice cale am alege, aceste condiţii sunt absolut
necesare. Pentru a primi harul Duhului Sfânt prin intermediul cântării bisericeşti – îndeletnicire
care este, la rândul ei, una din posibilele căi spre mântuire - trebuie să urmăm condiţiile
enumerate de Sfântul Ioan Hrisostom mai sus.
Cea dintâi treaptă, în ordine cronologică şi existenţială, este curăţirea conştiinţei. Cel care
vrea să-I înalţe laudă lui Dumnezeu trebuie să fie împăcat cu sine, să aibă mintea curată de orice
întinare, să nu se ştie vinovat faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Mai exact, să-şi
conştientizeze păcatele, să şi le mărturisească şi abia după aceea să-i dea slavă lui Dumnezeu:
”Cel ce se pocăieşte mai întâi trebuie să se mărturisească şi apoi, curat fiind, să psalmodieze”140.
Cântarea duhovnicească, curată fiind, cere de asemenea o inimă curată. Cel împătimit, în mod
normal, nu se cuvine să cânte în Biserică. El ar putea influenţa negativ prin starea sa lucrarea
harului ce se transmite prin cântare: ”În chip firesc a hărăzit celor cuvioşi cântarea de laudă şi
mărturisirea harului. Căci, deoarece a dat darul Învierii tuturor oamenilor, însă nu toţi sunt
vrednici de har, a afierosit cântarea laudelor celor vrednici”141.
Sfântul Vasile cel Mare arată explicit faptul că mulţi dintre cei care nu şi-au curăţit inima de
faptele ruşinoase şi cântă în Biserică se pot afla într-o adevărată înşelare. Ei au în gura lor
cuvintele psalmului, însă nu cântă cu adevărat: ”Nu tot cel ce are în gură cuvintele psalmului
cântă Domnului, ci cei care înalţă din inimă curată cântările de psalmi. Toţi câţi sunt cuvioşi
păstrează dreptatea cea către Dumnezeu, toţi aceia pot să cânte lui Dumnezeu psalmi în chip
armonios, urmând ritmurile cele duhovniceşti. Dar câţi nu stau aici în biserică, venind de la
desfrânări! Câţi nu vin de la hoţii! Câţi nu ascund în inimile lor viclenie şi minciună! Se pare că
au în gura lor cântare de psalmi, dar nu cântă cu adevărat psalmi”142. Ideea este prezentă şi la
Origen: ”La fel, dacă bun lucru este a psalmodia numelui Celui Preaînalt, trebuie să se
psalmodieze duhovniceşte. Iar cel ce se abate către cele simţuale nu a făcut un lucru bun că a
psalmodiat cu glasul, căci mulţi, chiar dintre cei mai răi, fac aceasta”143.
140
Origen, Comentariu la psalmul 91,2. Nicolae Cabasila, cumulând tradiţia patristică de până la el în legătură cu
cadrul litrugic, sintetizează, printre altele, şi principalele direcţii ale gândirii Părinţilor în legătură cu interpretarea
muzicală: „Bine este a ne mărturisi Domnului şi a cânta numele Tău, Preaînalte (Ps 91,1). Aceste cuvinte dintru
început foarte potrivite, întrucât ele spun despre cântarea antifonică cee ce trebuie să ştim despre orice cântare
bisericească, în general: că este bună; căci a ne mărturisi înseamnă a mulţumi, a cânta lui Dumnezeu (Tâlcuirea
dumnezeieştii Liturghii, Ed IBMBOR, Bucureşti , 1997, p. 39.)
141
Fer. Teodoret de Cyr, Comentariu la psalmul 29, TLG 80, 1072.
142
Op cit, p. 94.
143
Comentariu la psalmul 91,2.

45
 Însăşi cântarea duhovnicească cere o interpretare duhovnicească şi mai ales punerea în
acord cu duhul ce se manifestă prin cântare, a stării celui ce interpretează. Comentând versetul
„Veseliţi-vă drepţilor în Domnul” din pslamul 32, Eusebiu de Cesareea notează: „Nu cei ce se
încred în ei înşişi sau în ceva din ale lumii, ci cei ce se încred în Domnul.Voi cei fericiţi să vă
lăudaţi în El şi să-L cinstiţi. Veseliţi-vă voi cei ale căror fărădelegi au fost iertate şi ale căror
păcate au fost acoperite. Căci se cuvine, zice, să-L laude pe Dumnezeu toţi cei cu inimă bună.
Traducerea lui Aquila spune: „A celor cu inimă bună este cântarea de laudă cea frumoasă”. Căci
nu se poate afla cântare frumoasă în gura păcătosului, ci este firesc şi preacuviincios ca lauda lui
Dumnezeu să se facă de cei ce au buzele şi minţile curate”144. Aceeşi idee o întâlnim mai
concentrat exprimată la Teodoret de Cyr, comentând versetul „Cântaţi Domnului cântare nouă,
lauda Lui în Biserica celor cuvioşi” din psamul 149: „A lăuda pe Dumnezeu nu este propriu celor
aflaţi în fărădelegi, ci celor cuvioşi”.145
Pregătirea duhovnicească a celui ce cântă este afirmată categoric de toată tradiţia patristică.
Mai adăugăm un text din Origen, pe aceeaşi temă, care întăreşte această afirmaţie: „Gata este
inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Cânta-voi şi voi psalmodia întru slava mea”.
[Aceasta o zice] fiindcă nu poate cânta şi psalmodia oricine, ci cel curat cu inima şi care are
îndrăznire [la Dumnezeu]. De două ori vorbeşte despre pregătire, odată pentru contemplaţie şi o
dată pentru făptuire. Pentru contemplaţie spune „cânta-voi”, iar pentru făptuire „voi psalmodia”.
Dacă este cineva în slavă, să cânte şi să psalmodieze”146)
Pacea sufletului este condiţia primă şi esenţială pentru a înălţa laude lui Dumnezeu: ”unui
cuget tulburat îi este absolut cu neputinţă să se apropie de Dumnezeu, deoarece îl împiedecă
însăşi natura tulburării”147. Dar pacea sufletească presupune mărturisirea păcatelor şi împăcarea
conştiinţei. Aceasta din urmă aduce pe Duhul Sfânt în inima celui ce cântă: ”Aşadar, pentru că
lauda lui Dumnezeu este dreaptă este nevoie de o inimă dreaptă, ca lauda să-I convină şi să I se
potrivescă. Iar dacă „nimeni nu poate să zică Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt”, cum poţi
aduce laudă fără să ai Duhul cel Drept, înnoit în cele dinlăuntru ale tale”148.

144
TLG 23,281.
145
TLG 80,1993.
146
Comentariu la psalmul 107,3.
147
Nicolae Cabasila, op cit, p. 32.
148
Sf. Vasile cel Mare, op cit, p. 107.

46
 II. 5 Implicarea interpretului în execuţia cântării

Deoarece omul este alcătuit dint-o parte văzută şi una nevăzută, toate ale sale au un dublu
caracter şi o dublă manifestare, totuşi rămânând unitare: „Şi nu la întâmplare ne închinăm spre
răsărit, ci fiindcă suntem compuşi şi din nevăzut şi din văzut, adică din fire înţelegătoare şi din
cea simţitoare. Prin urmare, îndoită este închinarea adusă Ziditorului, după cum cântăm şi cu
mintea şi cu buzele trupeşti şi suntem botezaţi şi în apă şi în Duh şi ne unim cu Domnul în chip
îndoit, împărtăşindu-ne şi de Sfintele Taine[materia lor] şi de harul Duhului”149. Iar un alt Părinte
spune: „Toată suflarea să laude pe Domnul”. Nu numai iudeii, ci toţi oamenii. Că Dumnezeu nu
este numai al iudeilor, ci, după dumnezeiescul apostol, şi al neamurilor. În psalmul 144,21 a zis
„Să binecuvânteze tot trupul numele cel sfânt al Lui”. Aici însă „Toată suflarea să laude pe
Domnul”. Nici acolo nu s-a referit numai la trup, nici aici numai la suflare. Ci şi acolo şi aici
porunceşte să-i cântăm laude Dumnezeului tuturor şi cu trupul şi cu sufletul”150.
Cântarea este un act al persoanei totale. Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă tocmai
acest temei al interpretării melodiei: „Laudă suflete al meu pe Domnul” Pentru ce a lăsat
deoparte trupul? Pentru ce nu vorbeşte nimic despre trup? Oare a despărţit persoana în două [şi
numai una din părţi trebuie să-L laude]? Nicidecum! Dar l-a pus mai întâi pe artist [adică
sufletul]. Iar că nu a despărţit sufletul de trup ascultă ce zice în altă parte ”Dumnezeule,
Dumnezeul meu, pe tine Te caut dis de dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după

149
Sf. Ioan Damaschin, Expositio fidei (Dogmatica), TLG, 85, 2-7.
150
Teodoret al Cyrului , Comentariu la psalmul 150, TLG 80, 1996.

47
Tine trupul meu, în pământ”. Dar arată-mi, ar zice cineva, că şi trupul este chemat să-L laude.
„Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui”.
Ai văzut că şi pe trup îl face părtaş împreunei cântări (simfoniei)? Că ce sunt altceva cele
dinlăuntru decât nervii şi oasele şi venele şi arterele şi toate organele cele dinlăuntru 151... Pentru
ce vorbeşte de suflet? Ca nu cumva scoţând numai limba sunete sufletul să umble în toate
părţile, lucru care adesea ni se întâmplă şi când ne rugăm şi când cântăm imne. Şi ca împreună
cântarea (simfonia) să fie din partea amândurora. Când tu rugându-te, nu asculţi cuvintele lui
Dumnezeu, cum să asculte Dumnezeu rugăciunea ta? Când zice „Laudă suflete al meu pe
Domnul”, aceasta zice: rugăciunile să se înalţe din adâncul inimii. Că şi Pavel zice „Cânt cu
duhul, dar cânt şi cu mintea”(I Cor 14,15)”152
A cânta cu sufletul şi cu trupul înseamnă a pune în acord inima cu mintea. Cântarea să
izvorască din inimă iar mintea să fie atentă la cele cântate. Ea nu aduce nici un folos celui cu
mintea neadunată căci în acest caz ea nu se mai îndreaptă către Dumnezeu, ci se risipeşte în aer
precum fumul jertfei lui Cain. Comentând deşertăciunea unei astfel de cântări, Sfântul Ioan Gură
de Aur, vorbind despre versetul Epistolei către Coloseni „Cântaţi-I în inimile voastre lui
Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti”(Col 3,16), zice:
”Cântând întru inimile voastre Domnului, adică nu simplu, din gură numai, ci cu băgare de
seamă, căci acesta înseamnă a cânta lui Dumnezeu, iar altminterea înseamnă a cânta aerului,
unde vocea se risipeşte în zadar”153. Acelaşi lucru este spus în comentariul la un verset similar
din Epistola către Efeseni a Sfântului Ioan Damaschin: „În inimile voastre Domnului” înseamnă
ca toată mintea noastră să o întindem către Domnul şi să nu cântăm numai cu buzele”154. Iar
Sfântul Vasile cel Mare zice: ”Ascultaţi porunca: „Cântaţi frumos”, adică cu mintea
neîmprăştiată, cu sinceră stare sufletească”155
Implicaţiile unei stări de împrăştiere sunt mult mai nocive decât ne putem închipui.
Sfântul Simeon Noul Teolog arată că toate gândurile şi imaginaţiile din vremea rugăciunii se
înrădăcinează mult mai puternic în sufletul creştinului decât în mod normal, deoarece, în acel
răstimp, omul este mult mai permeabil la sugestii fie bune, fie rele. Dacă nu avem o stare de
atenţie şi trezvie corespunzătoare în suflet pot pătrunde foarte uşor săgeţile vrăjmaşului. Iată unul

151
A se observa influenţa muzicii asupra oaselor, sângelui, sistemului nervos, organelor etc.
152
Comentariu la psalmul 145, TLG 55, 521-525.
153
Comentariu la Coloseni, p. 111-112.
154
TLG 95, 848.
155
Op. cit., p. 107.

48
din răspunsurile avvei Varsanufie pe această temă: „Dacă deci psalmodiez sau mă rog sau citesc,
şi-mi răsare un gând necuvenit îl voi lua în seamă şi voi întrerupe psalmodierea…?Răspuns :
Dispreţuieşte-l pe acesta şi ia aminte cu toată grija la psalmodie, la rugăciune şi la citire, ca să
poţi lua putere de la cele spuse. Căci dacă primim să ne ocupăm cu gândurile vrăjmaşului,
niciodată nu vom putea face nimic. Şi aceasta o urmăreşte el.”156.
În secolul al IV-lea atenţia era încă starea normală a creştinilor în biserică: „Mai întâi,
împărţiţi în două coruri, ei psalmodiază alternativ, atenţi la înţelesul cuvintelor sfinte, veghind
asupra inimilor lor, pentru a îndepărta orice cugetare străină”157; „Iubiţilor, lăsând la o parte
vorbele de prisos să cântăm cu simţul ascuţit şi cu mintea trează ca să nu displacem lui
Dumnezeu. Căci ne îndeamnă psalmul zicând “Că Dumnezeu este împărat a tot pământul;
cântaţi-I toţi cu înţelepciune” (Ps 46,7), adică cu pricepere, ca să cântăm nu numai cu duhul,
adică cu sunetul vocii (glasul), ci şi cu mintea şi să cugetăm ceea ce
cântăm, ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte şi cugetări străine să lucreze fără nici un
folos”158
În interpretarea cântării, rolul prim îl are înţelesul cuvântului şi nu linia melodică, deşi
cea din urmă are importanţa ei, după cum au arătat îndestulător textele citate până aici. Nu este
vorba de a subestima valoarea melodiei în raport cu textul, ci doar de a aşeza pe fiecare la locul
potrivit. Dovadă a acestui fapt este tocmai cazul Fericitului Augustin care, deşi a alcătuit un
tratat special de muzică, iar în bisericile păstorite de el se cânta după toate rigorile artei, el însuşi
fiind un iubitor al acesteia, totuşi, în Confesiunile sale declară răspicat: „Când mi se întâmplă să
fiu emoţionat mai mult de cântec decât de cuvintele pe care le însoţeşte el, mărturisesc că mă
simt vinovat de un păcat grav”159 Iar Fericitul Ieronim stabileşte aceeaşi ierarhie: „Noi trebuie să
cântăm, să psalmodiem şi să lăudăm pe Dumnezeu mai mult cu sufletul decât cu glasul nostru”160
De ce este atât de importantă în timpul cântării atenţia asupra textului şi a înţelesului său?
Cuvântul insuflat de Duhul Sfânt poartă în sine o putere dumnezeiască şi, chiar dacă noi nu o
putem recepta întru totul, ea îşi are efectul ei asupra celor care interpretează care ascultă, însă şi
asupra duhurilor nevăzute: „De vezi că vrăjmaşul unelteşte să stârnească război chiar din
cuvintele psalmodiei, nu trebuie să cauţi înţelesul întocmai al celor spuse, ci spune-le cu trezvie

156
Filocalia XI, Ed Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 420.
157
Sf. Vasile cel Mare, apud Petre Vintilescu, p. 200.
158
Sf. Niceta de Remesiana, apud Ştefan Alexe, p. 173.
159
Apud Ştefan Alexe, p. 172.
160
Ibidem, p. 174.

49
şi fără împrăştiere. Căci chiar dacă le spui numai, vrăjmaşii cunoscând înţelesul lor, nu ţi se pot
împotrivi şi psalmodierea îţi ţine loc de cerere către Dumnezeu spre nimicirea vrăjmaşilor”. Prin
urmare, chiar dacă nu pricepem înţelesul a ceea ce cântăm, atunci această trezvie împreunată cu
cântarea, dacă o facem cu smerenie şi cu conştiinţa că sfinţii ce au alcătuit textul se roagă pentru
şi împreună cu noi, plineşte neputinţa noastră de a ne ruga în duh şi adevăr. Dar aceasta nu
înseamnă că nu trebuie să pătrundem - cu puterile noastre şi la măsura duhovnicească pe care o
avem - înţelesurile celor psalmodiate: „Ce înseamnă cântaţi cu înţelegere(Ps 46,7)? Ceea ce este
în mâncăruri gustul calităţii fiecărui fel de mâncare aceasta este înţelegerea cuvintelor Sfintei
Scripturi, pentru că spune: „cerul gurii gustă bucatele iar mintea înţelege cuvintele”(Iov 12,11).
Deci, dacă cineva îşi rânduieşte sufletul din puterea fiecărui cuvânt, cum îşi rânduieşte gustul din
calitatea fiecărui fel de mâncare, unul ca acesta a împlinit porunca cea care spune: cântaţi cu
înţelegere”161. Mai explicit, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că harul Duhului se sălăşluieşte în
sufletul celui care cântă cu pricepere. Cântarea, ca de altfel şi rugăciunea, este epicleză, sfinţire a
omului prin venirea Duhul Sfânt: „Iar că cei ce psalmodiază cu pricepere, cheamă harul Duhului,
ascultă ce zice Pavel: ”Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este pierzanie, ci umpleţi-vă de
Duhul”(Ef 5,18). A adăugat apoi şi felul cum să ne umplem: „Cântând şi psalmodiind în inimile
voastre Domnului”( Ef 5,19). Ce înseamnă ”în inimile voastre”? Înseamnă „cu pricepere”. Ca nu
gura să grăiască vorbe, iar mintea să rătăcească aiurea, ci sufletul să asculte ce zice limba”162
Muzica este unul din multele mijloace de a dobândi harul Duhului Sfânt. Dar tradiţia
ascetică a Bisericii arată foarte limpede că principalul obstacol ce stă în primirea reală a Duhului
Sfânt este lipsa smereniei. Orice mijloc, dacă este absolutizat , ba chiar numai utilizat cu emfază,
din dorinţa de slavă deşartă, oricât ar părea de înălţător, nu va avea ca rezultat sălăşluirea
Duhului. Cântarea nu trebuie să se facă de ochii oamenilor, etalând cu fală calităţi interpretative.
După cum s-a menţionat, adevărata cântare este o harismă, ca de altfel şi adevărata postire,
rugăciune, milostenie etc. Dar acestea ne sunt date ca răspuns la smerita silire de a le împlini noi
înşine. Smerenia este indispensabilă în acest proces duhovnicesc.
Sfântul Ioan Damaschinul, spre exemplu, nu a fost lăsat să cânte şi să compună până nu a
ajuns prin asceză şi ascultare la această simplitate şi vigilenţă lăuntrică. Tot el, experimentând
puterea smereniei, spune: „Şi dacă posteşti şi dacă priveghezi şi dacă dormi pe jos şi dacă
psalmodiezi şi dacă rabzi şi dacă faci multe metanii, şi ori ce alt lucru bun dacă faci, să nu zici că
161
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, PSB 18, Ed IBMBOR, p. 442.
162
Comentariu la psalmul 41, TLG 55, 155-159.

50
sunt din osteneala ta sau din râvna proprie, ci din ajutorul lui Dumnezeu şi din sprijinul Lui, iar
nu din sârguinţa ta. Sârguieşte-te pururea, frate, ca să fii tot timpul simplu şi neprihănit. Şi să nu
ai altele în inimă şi altele în gură. Că aceasta este vicleşug. Şi neîncetat roagă-te cu lacrimi. Iar
făcând aşa te vei depărta de căderea cea pierzătoare şi rea.”163

II. 6 Despre exagerările teatrale în interpretare

În capitolul anterior s-a arătat că smerenia este o premisă de neînlăturat a psalmodierii în

Biserică. Unul din elementele, e drept, exterioare, dar nu fără importanţă ale smerenie, este şi
bunul simţ, modestia, buna cuviinţă în interpretare - şi, în general, în orice gest exterior. Cel care
are datoria să cânte în Biserică, mai întâi de toate, trebuie să fie conştient că el se află înaintea lui
Dumnezeu; să fie cu multă luare aminte şi teamă, să se cerceteze pe sine cu multă rigurozitate, ca
nu cumva, din dorinţa de a plăcea oamenilor, să nesocotească cele sfinte şi să devină pricină de
poticnire pentru alţii, prin introducerea în cântare a duhului lumesc, imitând modul de
interpretare al cântăreţilor de operă, a lăutarilor şi, în genere, a oricăror tipuri de interpretare ce
se face doar pentru laudă şi renume în faţa oamenilor. Iată cum redă starea cântăreţului de strană
o nevoitoare plină de talent muzical şi de Duhul Părinţilor, fiind ea însăşi, pentru o perioadă,
conducătoare de cor într-o mănăstire: „Ai început să cânţi la strană: aşadar, acum, tu îl slăveşti pe
Domnul după chipul cetelor îngereşti, care fără de încetare preamăresc slava Domnului şi
Făcătorului lor. Ce mare cinste ţi s-a acordat! Dar îţi dai tu bine seama, oare, de întreaga sfinţenie
şi importanţă a acestei dumnezeieşti îndeletniciri care, fără egal între lucrări, e vrednică de a se
chema “lucru dumnezeiesc”? Dacă nu, neapărat este nevoie să-ţi amintesc înspăimântătoarele şi
cutremurătoarele cuvinte ale Proorocului: “Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu
nebăgare de seam” (Ier 48,10). Vezi ce înfricoşătoare socoteală vor da cei care cu nebăgare de
seamă şi fără de grijă fac lucrurile slujirii lui Dumnezeu? Cine cântă la strană este “gura
Bisericii”, adică a adunării credincioşilor care se roagă în biserică. Cine cântă rugăciuni şi imne
nu le rosteşte numai pentru sine, ci în numele tuturor celor prezenţi în biserică şi, cum toţi cei ce
se roagă rostesc rugăciunile prin gura lor, aceştia sunt pe bună dreptate “gura Bisericii”. Cântaţi
Dumnezeului nostru cântaţi (Ps 46,6), îmbie Biserica, dar cântaţi cu înţelegere (Ps 46,7)
163
Sf. Ioan Damaschin, Despre cele opt duhuri ale răutăţii, TLG 95, 84.

51
 Marea lucrare a unui cântăreţ constă în a-şi folosi toate puterile date lui prin talanţii
Domnului, fără şovăială, spre slava lui Dumnezeu. Cântă întru slava Numelui lui Dumnezeu,
cântă însă nu doar cu buzele ori cu vocea, ci cu toată inima, cu mintea, cu sufletul, voinţa,
dorirea şi râvna – cu toată fiinţa ta. Aceasta este ceea ce înseamnă a cânta cu înţelegere.
Străduieşte-te cu toată puterea să-ţi concentrezi atenţia asupra cuvintelor pe care le rosteşti:
pronunţă-le astfel încât să vină din adâncul sufletului, care cântă împreună cu buzele. Şi aşa,
sunetele izvorului dătător de viaţă al cântării se vor turna în sufletele celor ce ascultă, iar aceste
suflete, ridicate fiind de la cele pământeşti la cele cereşti, lepădând toată grija cea lumească, Îl
vor primi pe Împăratul slavei, Cel purtat cu măreţie de cetele îngereşti;…cum vom ocoli oare
dreapta judecată a lui Dumnezeu pentru neatenţia şi trândăvia şi nepăsarea, prin care şi cele mai
mari daruri ale lui Dumnezeu le schimbăm cu deplina noastră voie în bunuri personale, de care
ne folosim cum vrem noi, după reaua noastră voinţă şi obiceiurile noastre păcătoase. Ce daruri
mari şi minunate - darul vocii şi al măiestriei de a cânta! Ni s-a dat ca prin el să-L putem lăuda
pe Domnul noi înşine şi să-i stârnim şi pe alţii să facă la fel. Şi cât de des schimbăm talanţii întru
paguba noastră: mândrindu-ne, îi dispreţuim pe vecinii noştri care nu au aceleaşi daruri, suntem
nepăsători în a le folosi cu grijă spre slava lui Dumnezeu şi, dacă totuşi facem aceasta, nu le
folosim în mod potrivit nici după cum cere măreţia acestor daruri.
Venind la strană şi şezând la locul tău, mai întâi de toate fă-ţi cruce aducându-ţi aminte că ai
sosit dinaintea feţei nevăzute a Împăratului slavei, pe Care, chiar în clipa asta, ca de altfel în toată
vremea şi fără contenire, toate cetele îngereşti Îl preamăresc, iar glasul tău slab şi neînsemnat
trebuie să se alăture acestei laude cereşti. Tipăreşte-ţi acestea în minte, cugetă la tine, şi spune
tuturor puterilor sufletului tău – minte, gând, inimă, voinţă, râvnă şi celelalte: Veniţi să ne
închinăm şi să cădem la Hristos şi să plângem, înaintea Domnului celui ce ne-a făcut pe noi (Ps
94,6). Domnul va sprijini faptele buneivoiri a inimii tale, îţi va dărui harul Său, îţi va înnoi
puterile şi, ca mireasma unei tămâi binemirositoare, cântarea ta va urca înaintea jerfelnicului
Celui Preaînalt. Iar pentru mângâiere şi întărire aminteşte-ţi adeseori preadulcile cuvinte ale
Maicii Domnului către sfântul Ioan Cucuzel, minunatul său cântăreţ: “Cântă şi nu te opri, căci,
pentru aceasta, nu te voi părăsi!”. Crede şi trage nădejde că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu nu
te va lăsa nici în lumea aceasta atât de grea, dar nici în binecuvântarea ce va să vină, când „pe ai
săi cântăreţi cununilor slavei îi va învrednici”164
164
Stareţa Taisia, Scrisori către o începătoare pe calea vieţii de dăruire lui Dumnezeu, Ed Christiana, Bucureşti,
1997, p. 46-52.

52
 Această împotrivire a stareţei Taisia faţă de orice înfloritură gratuită şi faţă de orice
preţiozitate şi afişare de aere în interpretare, trebuie plasată în contextul cultural de sfârşit de
secol XIX şi început de secol XX, când, sub influenţa nefastă a Occidentului, muzica polifonică
de inspiraţie laică începuse să înlocuiască, în mai toată Rusia, evlavioasa muzică tradiţională a
slavilor creştini.165 Stareţa Taisia nu face decât să actualizeze, într-o perioadă mult mai apropiată
de noi, ideile Sfinţilor Părinţi din primele secole referitoare la modul de interpretare al cântărilor
la strană.
Sfântul Niceta de Remesiana, într-o lucrare dedicată special interpretării muzicale
bisericeşti, spune despre cei ce se manifestă în timpul slujbei ca tragedienii (i.e. actorii) pe scenă:
„…sunetul sau melodia să se cânte în armonie cu sfânta religie, nu să scoată efecte greoaie ca ale
tragedienilor, ci să arate adevărata creştinătate. Să nu aducă a ceva teatral, ci să provoace
pocăinţa pentru păcate.”166 Adevăratul sau falsul spirit creştin se poate observa din însuşi
comportamentul interpretativ al cântăreţului. Cel care e cu adevărat evlavios nu caută să-şi pună
în valoare calităţile sale vocale, ci, mai degrabă, să interpreteze în aşa fel, încât prin simţirea sa
să aducă în sufletul său şi a celor ce îl aud simţământul specific cântării respective. Cel care însă
doreşte să fie slăvit şi apreciat de oameni, chiar dacă se acoperă cu închipuită modestie, va fi
uşor de demascat: el caută prin talentul său muzical sau prin sforţări ale glasului „să
înfrumuseţeze” cântarea cu înflorituri, cu urcări şi coborâri de voce dintre cele mai
spectaculoase, astfel încât biserica devine sală de spectacol, nu locaş de sobră şi încordată
rugăciune. „Să mă înţeleagă tinerii”, spune Fericitul Ieronim, ”să mă priceapă cei a căror
îndatorire este de a cânta psalmii în Biserică: trebuie să cântăm lui Dumnezeu cu inima nu cu
glasul. Să nu umblăm a îndulci gâtul şi larinxul cu băuturi dulci cum fac tragedienii, pentru ca să
se audă în Biserică, cântece şi înflorituri ca la teatru, ci să lăudăm pe Dumnezeu cu frică prin
faptele noastre şi prin cunoaşterea Scripturilor”167
Inconştienţa celor ce execută cântarea duhovnicească într-un mod cu totul străin de duhul
Bisericii este rezultatul neasumării totale a slujirii lui Dumnezeu şi Bisericii Sale, în toată
profunzimea ei. Neştiind ce înseamnă adevărata slujire, care este plină de responsabilitate în faţa
lui Dumnezeu şi a oamenilor, ei socotesc funcţia de cântăreţ la strană o meserie ca oricare alta,
care este doar sursă de câştig pentru satisfacerea altor nevoi şi idealuri, adesea fără vreo legătură
165
E vorba de muzica monodică, mult mai potrivită pentru a ajuta atmosfera de rugăciune, care existase până atunci
în Biserica pravoslavnică rusă.
166
Apud Ştefan Alexe, p. 174.
167
Ibidem.

53
chiar cu propria mântuire. De aceea îşi permit să discute în timpul slujbei, să nu fie atenţi la
textul melodiei, ba să deranjeze chiar pe alţii de la rugăciune. Adesea îşi îngăduie să se plimbe
prin altar şi prin biserică, atrăgând atenţia asupra lor, predispunând şi pe alţii credincioşi la
neorânduială.
Se ştie că în Biserica veche nu oricine putea fi psalt şi anagnost (citeţ). Pe lângă
incontestabile înzestrări vocale se cereau însă, şi poate mai mult decât cele muzicale, calităţi
virtuoase. Anagnostul, care adeseori avea şi funcţie de psalt, era una din treptele premergătoare
diaconatului.168 Canonul 75 Trulan limitează accesul muzicii lumeşti, cerând în ritualul liturgic o
cântare lipsită de efecte teatrale şi adecvată conţinutului rugăciunilor: „Voim, ca cei ce se află în
Biserică spre a cânta, să nu se folosească de strigăte netocmite, şi să silească firea spre răcnire,
nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici care nu-i sunt nici potrivite nici
cuviincioase, ci cu multă luare aminte şi smerenie, să aducă cântări lui Dumnezeu cel care
veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici (Lv
15,31)”169. Deoarece psalţii erau hirotesiţi de episcopi, dar fără a se ţine cont de vrednicia celui
hirotesit, canonul 33 al aceluiaşi sinod prevede: „De vreme ce am cunoscut că în ţara armenilor
se rânduiesc (se introduc) în cler numai cei de neam preoţesc, - cei ce încearcă să facă aceasta
urmând obiceiurilor iudaice - iar unii dintre ei, chiar şi netunşi se aşează cântăreţi şi citeţi ai
dumnezeiescului locaş, am chibzuit împreună, ca de acum înainte să nu le fie permis celor ce
voiesc a înainta pe oarecare în cler să caute la neamul celui ce se înaintează, ci ispitindu-i după
rânduielile (normele) ce au fost aşezate în sfintele canoane, dacă ar fi vrednici să se numere în
cler, - pe aceştia să-i înainteze slujitori bisericeşti, fie că s-au născut din strămoşi preoţi fie că nu.
Dar nici să nu se îngăduie vreunuia dintre toţi, ca după rânduiala celor număraţi în cler, să
rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvintele cele dumnezeieşti, decât numai dacă
vreunul ca acesta se învredniceşte de tundere clericală şi primeşte în mod canonic binecuvântarea
de la propriul său păstor. Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai
înainte, să se afurisească ”170. Sinodul Trulan, în multe din cele 102 canoane, legiueşte despre
cântarea de cult. Chiar dacă nu au fost consacrate în mod special problemelor muzicale, cele
şapte Sinoade Ecumenice au acordat o importanţă deosebită acestora, stabilind ca muzica
practicată în cultul liturgic să fie cuviincioasă, să se facă cu vrednicie, de oameni pricepuţi şi

168
Această rânduială se observă şi astăzi înainte de orice hirotonie întru diacon.
169
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993, p. 148.
170
Idem, p. 124

54
iniţiaţi, exemple de trăire duhovnicească şi evlavie. „De vreme ce cântând ne încredinţăm lui
Dumnezeu…”- se spune în canonul II al Sinodului VII Ecumenic - „este mântuitor ca toţi
creştinii să păzească acest lucru, dar cu deosebire cei îmbrăcaţi cu vrednicia preoţească”171.
Prevederile canoanelor merg până la a stabili cum trebuie să fie cântarea: naturală, nici guturală,
nici nazală, nici alene. Tonurile înalte pot fi potrivite, dar numai dacă sunt adaptate la
posibilităţile vocale ale cântăreţului.
Felul de a cânta nu trebuie să fie decât o prelungire a modului de a fi, a firescului unui
creştin adevărat - dar firescul unui creştin este modul duhovnicesc de vieţuire, în harul Duhului
Sfânt!: „Noi dorim şi cerem ca voi, aducând dumnezeiasca cântare, să fiţi pătrunşi de mare frică
şi însufleţiţi de pietate şi astfel s-o aduceţi. Căci din cei de faţă sunt unii, care, necinstind pe
Dumnezeu şi socotind neînsemnate cele zise de Duhul Sfânt, produc sunete nepotrivite, se
prezintă ca cei bântuiţi de duhuri rele, se clatină şi se sucesc cu tot corpul şi fac schime, străine
cântării spirituale. De a ta datorie este ca întru evlavie şi frică să aduci preamărirea îngerească,
dar tu introduci aici datinile dănţuitorilor, care în mod nepotrivit ridică mâinile, bat cu picioarele
şi se stropşesc cu corpul. Cum? Tu nu te temi şi nu tremuri? Tu nu ştii că aici este de faţă în mod
nevăzut Dumnezeu, Care cunoaşte mişcarea fiecăruia?”172
Motivul prezenţei în Biserică a acestor manifestări se datorează în primul rând,
amestecului cu plăcerile lumii a celor care se numesc „slujitori ai Bisericii”: „Dar tu nu înţelegi
aceasta din cauză că cele ce ai auzit şi ai văzut la priveliştile publice au întunecat mintea ta şi de
aceea, cele ce se fac acolo, le introduci în rânduielile bisericeşti, manifestând prin strigări nebune
lipsa de ordine a duhului tău”.173 Cel duhovnicesc, dacă are manifestări extatice îşi revarsă de
fapt Duhul Sfânt Care e în el: “Cel care jubilează nu pronunţă cuvinte, ci un sunet vesel fără
cuvinte: e vocea duhului pierdut în bucurie, exprimându-se din toate puterile sale dar fără a
ajunge a-i defini sensul…Dar cui i se cuvine această jubilare, dacă nu lui Dumnezeu cel nespus?
Nespus într-adevăr este ceea ce nu se poate exprima: dar dacă tu nu poţi să-i spui pe nume şi
când nu poţi să taci, ce-ţi rămâne decât să jubilezi pentru ca inima ta să se bucure fără cuvinte şi
pentru ca imensitatea bucuriei tale să nu cunoască limitele silabelor”174. Dacă altul,
neduhovnicesc, vrea să imite semnele exterioare şi se crede îndreptăţit să facă la fel nu va putea,
ci gesturile lui nu sunt decât expersia dezordonată a duhului său pătimaş şi nicidecum jubilarea
171
Idem, p. 163
172
Apud Petre Vintilescu, p. 227.
173
Ibidem.
174
Fer. Augustin, Comentariu la Psalmii 99 şi 32, apud Petre Vintilescu, p. 211.

55
Duhului Sfânt, cum i s-ar putea năzări: „Oare îţi vor ajuta ţie rugăciunile mâinilor pe care le
ridici fără rânduială şi strigarea cea mare, lipsită de minte? Cum nu te ruşinezi tu de cuvintele ce
le pronunţi astăzi: slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur. Poate a sluji cu frică
înseamnă a sluji fără de regulă, cu încordarea puterilor şi fără cunoaşterea acelor lucruri despre
care vorbim cu sunetele neregulate ale vocii? Dar vei zice că profetul cere ca lauda s-o facem cu
strigare: “Strigaţi”, zice el, Domnului, tot pământul!”. Nici noi nu oprim o astfel de strigare, dar
oprim strigarea cea fără minte; nu oprim melodiile de laudă, ci oprim melodiile nepioase,
strigările, peste fire ale unuia înaintea altuia, ridicarea subită şi nefolositoare a mâinilor în aer,
baterea cu picioarele, datini nepotrivite şi nedemne”175 Strigarea cea duhovnicească este cea a
inimii. Psalmistul spune: „Cântaţi cu strigăt de bucurie”. Dar [în legea harului] acesta este un
strigăt tainic. De aceea şi zice în altă parte: ”Fericit poporul care cunoaşte strigăt de bucurie”176

175
Sf. Ioan Gură de Aur, apud Petre Vintilescu, pag 227.
176
Eusebiu de Cesareea, Comentariu la psalmul 32, TLG 23,281.

56
 II. 7 Cântarea să fie comună, omogenă şi uniformă

În Biserica primelor veacuri nu exista o separaţie, o compartimentare atât de vădit

pronunţată a funcţiilor în Biserică. Preotul nu era rupt de credincioşi. Adeseori, astăzi, Liturghia
dă impresia de spectacol, un duet între preot şi strană. Într-un cuvânt, de multe ori, ceea ce
rosteşte cântăreţul şi preotul rămâne ceva neînţeles pentru credinciosul de rând, care nu mai are o
simţire vie a faptului că fără el nu se poate face adunarea eclesială în plenitudinea ei.
Cântarea, rugăciunile şi citirile premergătoare sfinţirii Darurilor au un rol curăţitor şi
pregătitor. Prin executarea lor cu atenţie şi simţire ne facem vrednici, adică ne pregătim pe cât e
cu putinţă, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine. Odinioară, toată adunarea credincioşilor se
împărtăşea; prin urmare, toţi aveau nevoie de pregătire. Iată cum explică Sfăntul Nicolae
Cabasila rolul cântărilor, rugăciunilor şi citirilor: „Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine
să ne înfăţişăm pregătiţi şi cu vrednicie. De aceea trebuie să existe în slujba Sfintei Liturghii
mijloace de pregătire în acest scop: sunt rugăciunile, cântările şi tot ce săvârşeşte sau se rosteşte
într-însa, după rânduiala sfântă. Acestea ne sfinţesc şi ne fac în stare, pe de-o parte, să primim cu
vrednicie sfinţirea, iar pe de alta, să o putem păstra şi să rămânem cu ea…În primul rând ne
sfinţesc prin însăşi puterea pe care o au rugăciunile, cântările şi citirile…iar în al doilea rând prin
aceea că în ele noi vedem cu închipuirea pe Hristos, lucrarea şi patimile Lui pentru noi ”177
Cântarea are deci un rol simbolic, adică mistagogic, de iniţiere şi de aprofundare a tainei
Bisericii. Prin ea creştinul iniţiat, adică riguros educat în tainele şi trăirea creştină, se urcă cu
simţirea la realităţile mai presus de lume: ”Ce simbolizează cântările dumnezeieşti? Dulceaţa
duhovnicească a cântărilor dumnezeieşti, spunea [bătrânul] că indică bucuria care vădeşte
împărtăşirea de bunătăţile dumnezeieşti şi care, pe de-o parte, mişcă sufletele spre dragostea
curată şi fericită a lui Dumnezeu, iar pe de alta le stârneşte şi mai mult spre ura păcatului” 178.
Cântarea este văzută ca semn al unui simţământ inexprimabil. Ea are însă şi rolul de a intensifica
şi de a spori acea părtăşie simţită a unor bunuri de netâlcuit în termenii lumii acesteia. De
remarcat este că „emoţia” produsă de cântarea bisericească nu ar trebui să fie una estetică, redusă
la perceperea artistic-muzicală a calităţilor ei, ci ea să ne deschidă orizontul către dulceaţa
177
Nicolae Cabasila, op cit, p. 7.
178
Sf. Maxim Mărturisitorul, op cit, p. 30.

57
cântărilor îngereşti. Ceea ce este icoana în spaţiul vizual ar trebui să fie muzica eclesială în
spaţiul auditiv. Semnul adevăratei muzici bisericeşti este acela că ne înalţă în sfera sfinţilor şi a
puterilor cereşti. Dacă este înţeleasă simbolic, precum şi icoana dealtfel, prin ea este cu putinţă a
ne aprinde şi a ne sui la scaunul Celui Preaînalt: „Prin cântările dumnezeieşti, care urmează
acelora (citirilor), se indică consimţământul de bună voie al sufletului cu virtuţile şi plăcerea şi
desfătarea mintală ce se naşte în suflet din pricina lor…Modulările dumnezeieşti ale cântărilor
sugerează plăcerea şi desfătarea dumnezeiască, produse în sufletele tuturor, prin care, întărindu-
se tainic, uită de ostenelile trecute ale virtuţii şi se aprind de dorinţa puternică a bunătăţilor
dumnezeieşti şi nestricăcioase pe care nu le au încă”179. Din textul de mai sus se observă rolul
accentuat al cântării în lupta ascetică şi deschiderea ce o stabileşte cu lumea nevăzută a
bunătăţilor celor veşnice. Asemenea, se remarcă rolul unificator al ei: ea naşte, desigur la
intensităţi diferite, simţăminte similare în toţi cei ce o cântă. Referitor la această similitudine
între cântare şi icoană, care după ştiinţa noastră nu a fost destul de aprofundată, poate nu este de
prisos a aduce în atenţie faptul că cea dintâi teoretizare sistematică şi solid argumentată a cântării
şi a icoanei o face unul şi acelaşi mare ascet şi trăitor, dascăl şi psalt al Bisericii, Sfântul Ioan
Damaschin. Acesta nu face altceva decât o mistagogie prin icoană şi muzică.
Dacă rolul esenţial al muzicii eclesiale este de a deschide inima credincioşilor şi de a le
pregăti pentru întâlnirea reală cu Hristos în Sfintele Taine, iar această întâlnire este, sau ar trebui
să fie, a întregii adunări liturgice, atunci li se cere tuturor o participare activă, nu pasivă, la actele
liturgice. De aceea Sfinţii Părinţi au rânduit ca în Biserică să se execute cântarea în comun,
pentru o mai bună încordare lăuntrică şi pentru ca să nu rămână cineva străin de pregătirea
necesară pentru primirea Sfintelor Taine: „Nu numai preotul singur mulţumeşte, ci tot poporul.
Pentru că numai după ce a primit mai întâi răspunsul lor şi numai după ce s-a învoit că [cu
vrednicie şi dreptate] este să se facă aceasta, atunci începe preotul rugăciunea euharistică”180
Atenţia credincioşilor la tot ceea ce se rosteşte în Biserică, cât şi starea lor lăuntrică, are un rol
hotărâtor în experienţa simţită şi lucrătoare a harului în vremea slujbelor. Ei trebuie să fie în mod
real împreună liturghisitori cu preotul: „Preotul îndeamnă dintru început poporul la rugăciune, ca
unul ce e orânduit pentru aceasta, căci de aceea şi stă el în faţa poporului, dar şi ca un
împuternicit şi mijlocitor al credincioşilor, pentru ca rugăciunile lui stăruitoare să aibă multă
putere, cum zice Sfântul Apostol Iacob (Iac 5,16). Căci rugăciunea dreptului lucrează atunci când
179
Idem, p. 40-41.
180
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariul la II Corinteni, apud Ştefan Alexe, p. 179.

58
toţi aceia pentru care se fac dreptate şi rugăciune aduc toate cele cuvenite din partea lor: curăţia
faptelor, rugăciuni, orice altă virtute care place lui Dumnezeu”181.
Această participare comună la o împreună liturghisire, dacă este cu adevărat în Duhul
Sfânt, are, după Sfântul Apostol Pavel (I Cor 14, 26-33), ca notă distinctivă, ordinea, buna
rânduială şi folosul spre zidirea Bisericii: „Când se cântă, toţi să cânte; când se roagă, toţi să se
roage; când se citeşte să se facă linişte ca să se audă la fel de către toţi ceea ce citeşte lectorul nu
altul rugându-se cu voce tare să facă zgomot”182 Fiecare să ia aminte la sine şi să se armonizeze
cu cei din jur, pentru ca nu cumva vocea sa să devină „nota discordantă” din marea voce a
Bisericii, aşa cum spune Sfântul Niceta: „Vocea voastră a tuturor, nu trebuie să fie discordantă,
ci armonioasă. Nu unul să o ia înainte în chip prostesc şi altul să rămână în urmă, sau unul să
coboare vocea şi altul s-o ridice, ci este invitat fiecare să încadreze vocea sa cu multă umilinţă,
între glasurile corului care cântă laolaltă; nu ca cei ce ridică glasul sau o iau înainte să iasă în
evidenţă în chip necuviincios ca spre o ostentaţie prostească, ca nu cumva să voiască să placă
oamenilor”183.
Armonia cântării se configurează nu atât din îmbinarea notelor, cât din diversitatea
vocilor, a timbrelor vocale. Pentru a aduce laudă lui Dumnezeu, nu se face diferenţă de sex,
vârstă sau stare socială. Toţi sunt priviţi în unitate, ca un singur trup: „Dar slobozind voci felurite
totuşi este o simfonie a evlaviei. Că şi femeile şi bărbaţii şi bătrânii şi tinerii, deşi deosebiţi prin
vârstă şi stare, nu se osebesc după raţiunea cântării de laudă. Căci Duhul amestecă vocea
fiecăruia şi face din toate o singură cântare [melodie]. Iar aceasta a arătat-o lămurit David, când a
chemat toată vârsta şi fiecare fire la această împreună cântare. Că zice „Toată suflarea să laude
pe Domnul”184. De asemenea, armonia cântării bisericeşti este dată şi de angajarea totală a celor
care cântă în comun. Cu alte cuvinte, pe lângă unirea vocilor, e nevoie, şi poate mai ales de
aceasta, de unitatea inimilor: „La răsăritul soarelui însă, intonează într-un singur glas şi într-o
singură inimă, psalmul mărturisirii”185 Aceeaşi idee este marcată şi de Sfântul Ioan Gură de Aur:
“Ridicându-se, ei cântă imnele profetice, cu o unitate perfectă şi în melodii bine ritmate. Nici
chitara, nici sirinxul şi nici alt instrument de muzică nu dă un sunet ca acela care se poate auzi în

181
Nicolae Cabasila, op cit, p. 31.
182
Sf. Niceta de Remesiana, apud Ştefan Alexe, p. 178.
183
Apud Ştefan Alexe, Sf Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din sec.IV şi V,Teză de doctorat,
Bucureşti, 1969, p. 106
184
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 145, TLG 55, 521-525.
185
Sf. Vasile cel Mare, Epistola 207, PSB 12, p. 426.

59
liniştea profundă şi în singurătate, glăsuit de aceşti sfinţi”186. În secolul IV se pare că existau
chiar „coruri” speciale de femei şi de bărbaţi care executau cântări de inspiraţie biblică, într-o
armonie plăcută. Iată ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa în „Viaţa sfintei Macrina”, sora sa :
„Am adunat pe femei cu călugăriţele, pe bărbaţi cu călugării şi am reuşit să dau cântării un
caracter de unitate bine ritmată şi în bună armonie cu formaţia de cor… Atunci când cortegiul se
puse în mişcare, toţi, de la primul până la ultimul, intonară un cântec religios în genul imnului
celor trei tineri”187.

II. 8 Calităţile muzicale ale cântăreţului de strană

186
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la I Timotei, apud Petre Vintilescu, p. 224.
187
Apud Ştefan Alexe, p. 178.

60
61
 În capitolele anterioare am afirmat, pa baza textelor Sfinţilor Părinţi, că, pentru a slăvi pe
Dumnezeu prin cântare, nu se cer calităţi vocale deosebite, ci, în primul rând, ceea ce contează
este starea lăuntrică a celui ce cântă: „Fie că este un om slăbit de vârstă, sau încă tânăr,că el are o
voce aspră, că ignoră de tot ritmul, acestea nu vor fi socotite ca defecte. Ceea ce se cere este un
suflet modest, un spirit treaz, o inimă înfrântă, o judecată sănătoasă şi o conştiinţă împăcată.
Dacă tu ai aceasta vei intra în corul sfânt al lui Dumnezeu şi vei putea să stai alături de David”188.
Precizăm încă o dată: conştiinţa curată şi mintea trează se cer oricărui om ce cântă pentru
Dumnezeu, inclusiv cântăreţului specializat. Observăm însă că în textul de mai sus nu se face
referire la psalţii din Biserică, ci se vorbeşte în general de cei ce cântă în Biserică: cler, psalţi şi
popor laolaltă. Dintre aceştia, cei care nu stăpânesc bine meşteşugul cântării, nu au interdicţia de
a aduce şi ei jertfa lor de laudă, adică de a cânta. Când însă Sfinţii Părinţi se adresează strict
cântăreţilor specializaţi, pe lângă calităţile morale, ei sunt foarte exigenţi şi în ce priveşte
înzestarea şi îndemânarea artistică. Canoanele 15, 59 Laodiceea şi 33 Trulan precizează că doar
cei instituiţi canonic, cei vrednici şi pregătiţi anume pentru aceasta slujbă, au dreptul să conducă
cântarea în Biserică. Chiar Părinţi cu vădită aplecare spre viaţa contemplativă şi introspecţie,
care socoteau păcat faptul de a te lăsa sedus de melodie mai mult decât de text, socoteau
importantă latura formală a cântării. Ei adesea erau adânc cunoscători ai teoriilor muzicale a
vremilor lor. Fer Augustin spune în unul din comentariile la psalmi: ”Cântă lui Dumnezeu dar să
nu cânţi rău. El nu vrea să-I superi urechile Sale. Cântă bine, fratele meu. Tu tremuri atunci când
ţi se cere să cânţi înaintea unui bun muzician, temându-te ca artistul să nu-ţi reproşeze lipsa ta de
cunoştinţă; dar dacă tu cânţi lui Dumnezeu, trebuie să-I aduci o cântare tot atât de desăvârşită ca
să nu displaci unor urechi atât de perfecte”189 O voce armonioasă, bine timbrată, îmbinată cu
iscusinţa cântăreţului şi duhul Bisericii poate predispune mult mai uşor la rugăciune sufletele
credincioşilor: ”Uneori, un verset din psalmi ne dă ocazia unei rugăciuni înflăcărate în timp ce
cântăm. Altădată, modularea armonioasă a vocii unuia dintre fraţii noştri aţâţă în sufletul nostru
surpins o rugăciune fierbinte”190. Aceeaşi idee pare că o sugerează Sfântul Varsanufie într-un
răspuns, mutând totuşi accentul pe efortul credinciosului de a se deschide prin luptă lăuntrică şi
încordare cântării rostite la strană: „Când gândul ţi se umple de pace şi te simţi străpuns la inimă

188
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 41, apud Ştefan Alexe, p. 173.
189
Comentariu la psalmul 32, apud Ştefan Alexe, Sf. Niceta de Remesiana…, p. 105.
190
Sf. Ioan Cassian, Scrieri alese, Bucureşti, 1989,în PSB vol. 57, p.52.

62
de stihurile rostite de frate, foloseşte-te de acest lucru. Iar de vezi că mintea îţi este robită de alte
gânduri, adu-o la străpungere ca să ia aminte la doxologia fratelui”191

II. 9 Efectul cântecelor lumeşti asupra sufletului

191
Filocalia XI, p. 420.

63
 Până acum am discutat despre ceea ce ar trebui să fie muzica bisericească cu adevărat.
Toate aceste însuşiri ea le-a avut mai intens în anumite perioade istorice - la scară generală, mai
cu seamă, în primele veacuri ale creştinismului. Depărtarea de duhul Tradiţiei şi stingerea
treptată a experienţei reale din vremea liturghiei, a comuniunii cu Sfânta Treime, cu puterile
cereşti, cu sfinţii şi cu întreaga creaţie a dus la degradarea înţelegerii simbolurilor prin care era
perceput Dumnezeu. De fiecare dată, în perioade istorice din ce în ce mai apropiate de noi, o
înţelegere duhovnicească a întregului complex liturgic al Bisericii era legat de existenţa unor
înnoitori cu înaltă viaţă duhovnicească şi, adeseori, cu veritabile înzestrări naturale. La o privire
critică asupra Bisericii de azi, se observă că totul se reduce la forma exterioară a cultului. Nu mai
trăim real taina lui Hristos. Am devenit „creştini de duminică”: mergem în fiecare duminică sau
sărbătoare la biserică, rostim rugăciuni mecanic, cântările le executăm doar sub aspectul artistic
etc. Semnul că acesta este modul în care ne raportăm la cele ale lui Dumnezeu se vădeşte din
faptul că îndată ce ieşim din biserică, devenim lumeşti: ne agităm, ne ocupăm de grijile vieţii etc.
Fără să ne dăm seama pierdem şi puţinul har pe care îl agonisim la slujbe, la rugăciune, ba mai
mult, ne şi păgubim, şi de aici apar tulburările, certurile, irascibilitatea, căutarea slavei deşarte
etc. În aceste condiţii, dorind să scăpăm de această stare de agitaţie, încercăm să ne refugiem în
concedii, în week-end-uri, petreceri etc. În acest fel credem că a merge la film, la operă, la teatru,
la petreceri sau, în lipsa acestor posibilităţi, a ne uita la televizor, înseamnă adevărata liniştire şi
relaxare, care să ne scoată din stresul zilnic. Desigur Sfântul Apostolul Pavel spune că toate ne
sunt îngăduite, dar tot el adaugă că nu toate zidesc. Fiecare alege să-şi petreacă „timpul liber” în
funcţie de patimile sale: cel stăpânit de duhul desfrânării va alege distracţiile, iubitorul de argint
jocurile de noroc, lacomul mesele festive etc. Aceste modalităţi nu sunt decât prilejuri subtile de
a hrăni şi a creşte patimile din noi: „După părerea mea, tracul acela celebru (Orfeu), (Amfion)
tebeul şi (Arion) metimneul au fost oameni; dar nu merită numele de oameni că au fost nişte
înşelători; sub masca cântecului lor au pângărit viaţa omenească; cu vrăjitoria lor măiastră au
îndrăcit pe oameni spre desfrâu, au celebrat ca mistere crimele, au îndumnezeit faptele de jale, au
fost cei dintâi care au îndrumat pe oameni la idoli. Da, cu pietre şi cu lemne, adică cu statui şi cu
picturi, au construit religia lor cea înşelătoare, înlănţuind în cea mai cumplită robie, cu cântările
şi cu cântecele lor de jale, libertatea aceea, cu adevărat frumoasă a celor ce locuiesc sub cer”192
Când fiecare şi-a împlinit pofta, trupul şi sufletul se liniştesc pentru o perioadă, după care va cere

192
Clement Alexandrinul, op cit, p. 71.

64
din nou hrană. Astfel, prin căderi repetate şi din ce în ce mai adânci, se împătimeşte firea şi
duhul răutăţii pune stăpânire pe om.
Noi vom analiza doar una din modalităţile de pervertire duhovnicească, strâns legată de
tematica prezentei lucrări: pervertirea duhovnicească a firii omului prin muzica lumească.
Sfinţii Părinţi au condamnat cu toată asprimea pe cei care, prin amestecarea cu cele
lumeşti, îşi pătau numele de creştin şi care, venind în Biserică contaminau şi pe alţii.
Rugăciunea spusă de preot în timpul Heruvicului zice că nimeni din cei legaţi cu poftele lumeşti
nu este vrednic a sluji înaintea lui Dumnezeu. Participarea la slujbele bisericeşti cere o totală
concentrare la ceea ce se săvârşeşte în acele momente. 193 Atitudinea de la anafora, exprimată prin
cuvintele „Să stăm bine să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă, cu pace a o aduce”,
trebuie să fie nota distinctivă ce marchează starea creştinului la orice slujbă bisericească. Foiala,
atât de mult prezentă azi în biserici, uneori chiar din pretinse pricini binecuvântate, este un
impediment cât se poate de nociv pentru rugăciunea duhovnicească şi duce la transformarea
bisericii în bazar: „În zadar sunt strigătele celor ce se roagă! Se risipesc în aer! Pentru ce? Pentru
că nici noi n-am auzit glasurile celor ce ne roagă. Dar cum este cererea şi rugăciunea noastră?
Voi, bărbaţilor, afară de câţiva, vă ocupaţi cu negustoria; iar voi, femeilor, slujiţi bărbaţilor la
lucrul lui Mamona! Puţin sunt cu mine şi cu rugăciunea! Dar şi aceştia se plictisesc, cască, se
întorc adeseori şi pândesc timpul când îşi va termina cântăreţul cântarea şi când vor scăpa ca
dintr-o închisoare, din biserică şi de la îndatorirea rugăciunii. Cu noi în biserică sunt aceşti
copilaşi, care şi-au lăsat tăbliţele la şcoală şi au venit să cânte aici împreună cu noi.”194. Întreaga
dezordine din biserică este consecinţa directă a duhului lumesc, de care creştinii nu se păzesc în
răstimpul a două participări consecutive la slujbă, şi astfel atmosfera din biserică este impregnată
de patimile lumeşti: „Dar faceţi linişte şi ascultaţi cu luare aminte! Căci dacă la teatru, în timp ce
cântă corurile acelea satanice, se face multă linişte, ca oamenii să primească melodiile acelea
pierzătoare, ba acestea se cântă de către un cor format din mimi şi dansatori, iar dirijorul este
vreun chitarist stricat şi melodia una satanică şi pierzătoare, cântată în cinstea unui demon
pângărit şi viclean, aici, unde corul este format din bărbaţi sfinţi, iar dirijorul este proorocul
193
În afaceri sau la diferite comunicări şi simpozioane lumeşti, la locul de muncă, la distracţii şi hobby-uri, nu este
acceptat nimeni care să se ocupe cu altceva în acea vreme. Aceasta ar fi socotită de coparticipanţi o sfidare la adresa
lor din partea celui ce nu ar fi atent. Cu atât mai mult se cere credincioşilor o totală implicare în slujbele eclesiale,
dat fiind că împreună slujitori cu noi şi prezenţi în mod real, mult mai real decât noi, sunt puterile cereşti şi sfinţii.
Textele liturgice care ne atenţionează faţă de aceste reale prezenţe sunt mult prea cunoscute şi numeroase pentru a
mai face caz de ele (spre ex. Heruvicele, Canoanele de luni de la utrenie etc).
194
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, PSB vol 17, p. 424.

65
[David] şi melodia nu este din lucrare drăcească, ci din harul Duhului şi este cântată nu în cinstea
demonului, ci a lui Dumnezeu, cum nu trebuie să se facă multă linişte şi să se asculte cu
frică?”195.
După cum am arătat, orice cântare poartă în sine un duh, în funcţie de starea celui ce a
compus-o: dacă e duhovnicesc aşa e şi cântarea, dacă e trupesc, lumesc va fi şi duhul cântării.
Acest duh se transmite celui care intonează sau celui ce ascultă astfel de cântece, întărind sau
slăbind sufletul omului în vieţuirea virtuoasă: „Că din cântecele cele din afară multe rele şi
vătămare şi ruinare a intrat. Când cele mai desfrânate şi mai nelegiuite din aceste cântări intră în
[felurite] părţi ale sufletului, îl fac mai slab şi mai molatic şi deşănţat. …Şi după cum unde e
băltoacă aleargă porcii, unde sunt aromate şi miresme îşi fac casă albinele, aşa şi unde sunt
cântece desfrânate, se adună demonii”196. Demonii nu fac diferenţă între oameni, el intră în tot
sufletul care se deschide, conştient sau inconştient, pentru a-i primi. Doar modul în care ei se
manifestă este diferit: ”Tânărul care a prins câteva fraze melodice din aceste cântări satanice,
dacă a putut să le păstreze în memorie, le cântă adesea la el acasă. Omul în vârstă, mai liniştit, nu
face aceasta(nu cântă) dar îşi aminteşte des cuvintele. Evident aceste cuvinte îi interesează şi
amuză mai mult decât acelea ale psalmilor”197.
Se ştie faptul că instrumentele muzicale au o mare influenţă asupra stării sufleteşti şi a
celei trupeşti. După tradiţia biblică, ele apar în mediu citadin, inventate de urmaşi ai lui Cain cel
despărţit de Dumnezeu. În cazul amintit sunt produsul unei atmosfere în care prezenţa divină nu
mai este simţită cum se cuvine. Alte tradiţii - hindusă, greacă - pun inventarea lor pe seama unor
zei sau demoni. În acest caz, fiecare instrument are un sunet caracteristic, specific modului şi
„lungimii de undă” a duhului-zeului ce l-a dat oamenilor. Naiul este al lui Pan, Orfeu mânuieşte
ca nimeni altul lira scornită de Apollo, încât animalele erau fascinate de cântarea sa. La fel,
sunetul aulos-ului, un fel de fluier, marca mai toate ritualurile dionisiace. La babilonieni, cum se
arată în cartea proorocului Daniil, închinarea idolatră avea anexată un anumit tip de muzică
instrumentală. Tratatul de „artă dramatică” indiană, Natyasastra, merge până la a reglementa în
cele mai fine detalii tipul de instrument ce trebuie folosit în funcţie de circumstanţă, felul extrem
de precis în care ele trebuie utilitzate. Toate aceste indicaţii, de-a dreptul iniţiatice, vizează un

195
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la psalmul 8, TLG 55, 106.
196
Sf. Ioan Gură de Aur , Comentariu la psalmul 41, TLG 55, 155-159.
197
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Coloseni, p. 219-220

66
singur scop: să-l aducă pe spectator în starea de rasa, de experienţă emoţională spiritual- artistică.
Şamanii foloseau ritmurile tobelor pentru a avea acele ieşiri extatice.
Este suficient şirul exemplelor din vechile tradiţii, pentru a vedea că instrumentul
influenţează adesea covârşitor manifestările şi experienţele omului. Sfinţii Părinţi, la rândul lor,
au observat şi analizat acest fenomen din persprectiva creştină. „Melodiile armonioase ale aulos-
ului şi cântecele lascive”, spune Sfântul Vasile cel Mare,” îşi fac cuib în sufletele auditorilor şi le
răpesc astfel sentimentul de pudoare, iar ei caută chiar să imite mişcările cântăreţilor din chitară
şi din fluier.198…Alţii la auzul cântecului din flaut îşi ies din minţi ca şi coribantele şi bacantele.
Atât de mult poate să schimbe sufletul un cântec sănătos sau un cântec desfrânat. De aceea
trebuie să luaţi parte la această muzică la modă acum tot atât de puţin ca şi la orice faptă
ruşinoasă199”. Cel ce dă atenţie, chiar pasager şi neintenţionat, unor astfel de manifestări muzicale
este umplut inconştient de duhurile vehiculate prin acele melodii şi, în consecinţă, se va
comporta în funcţie de ritmurile şi mesajul acelei cântări.
După cum se poate remarca din sublinierile din aceste texte, principala patimă asociată cu
melodiile lumeşti este desfrâul. El se referă desigur şi la ceea ce numim în mod riguros desfrâu,
dar, în mod mai subtil, şi la orice manifestare şi dispoziţie a trupului şi a sufletului prin care ne
complacem în stare de neorânduială şi despărţire de Dumnezeu. Oare idolatria, cu toate aspectele
ei, nu era socotită desfrânare a poporului lui Israel faţă de Iahve? „Sunt oraşe care dis de
dimineaţă până seara ospătează privirile oamenilor cu fel de fel de spectacole date de cei ce fac
minunăţii, cu spectacole unde se cântă cântece de desfrâu şi de ruşine, care nasc în sufletele
oamenilor mare desfrânare; şi oamenii le ascultă vreme îndelungată de nu se mai satură de ele.
Mulţi fericesc pe cei care-şi părăsesc prăvăliile din piaţă şi lucrul din ateliere, de pe urma căruia
trăiesc, şi de dragul trândăviei şi plăcerii îşi irosesc acolo viaţa ce le este rânduită; nu-şi dau
seama că aceste spectacole desfrânate sunt o şcoală obştească de desfrâu pentru cei care stau şi le
privesc, iar melodiile armonioase ale flautelor şi cântecelor de ruşine se înscăunează în sufletele
ascultătorilor şi nu fac altceva decât să-i convingă să se desfrâneze şi să joace după ritmul
chitarelor şi flautelor”200
Impactul cel mai devastator al muzicii profane cu accente desfrânate se realizează asupra
copiilor, a căror fire este foarte maleabilă şi uşor poate fi modificată. În omul matur patimile

198
Apud Petre Vintilescu, p. 268.
199
Omilii şi cuvântări, PSB vol 17, p. 578.
200
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, PSB vol 17, p. 110.

67
dobândite se întăresc şi îl încremenesc în acea stare pătimaşă. El deja se osândeşte singur,
rămânând permanent în această stare, căci foarte anevoie mai are resurse să poată ieşi. În cazul
copiilor însă, ei nu poartă responsabilitatea patimilor introduse în vârstă fragedă. Cel mult vor
conştientiza mai târziu răul care le-a fost introdus pe când erau mici. De aceea Sfinţii Părinţi
accentuează grija enormă pe care trebuie să o aibă părinţii în a evita orice situaţie care ar putea
provoca şi introduce în firea lor firavă vreo patimă lumească. Zămislirea şi dezvoltarea trupească
a copilului trebuie neapărat însoţită de permanenta grijă de creştere duhovnicească. Modul de
viaţă al părinţilor se imprimă în caracterul şi deprinderile copilului: „În ce fel de pământ de
găseşte planta de acelaşi fel va fi şi rodul ei”201. Neasumarea responsabilităţii de părinte, atât
trupesc cât şi duhovnicesc, atrage moartea spirituală a copilului. Orice duh lumesc acceptat şi
nestricat de părinte va intra în sufletul nevinovat al copilului şi îi va regiza mişcările şi dorinţele.
Adesea, zbenguiala şi agitaţia, care noi credem că sunt fireşti pentru un copil plin de energie, nu
sunt decât manifestări ale duhurilor intrate în inima lui prin neglijenţa sau împătimirea noastră de
cele lumeşti. Cele mai eficace porţi de intrare ale duhului lumesc sunt văzul şi auzul.
Azi, de pildă, se observă impactul pe care îl au reclamele, videoclipurile şi muzica
agitată, filmele de acţiune sau de groază, desene animate etc, asupra comportamentului copiilor.
Datorită lipsei de educaţie, inclusiv de cea muzicală ”tinerii nu mai activează în domeniul
muzical, el devin nişte consumatori pasivi ai muzicii, de multe ori ei acceptând influenţa muzicii
fără comentarii sau rezistenţă, deoarece muzica se adresează în primul rând sentimentelor,
semnificaţia textului fiind lăsată pe planul al doilea, de aceea sunt la noi aşa de mulţi tineri adepţi
înfocaţi ai muzicii rock, deşi nu înţeleg textul scris în limba engleză şi deşi aceste texte nu
exprimă nimic sau cel mult nişte absurdităţi” 202. Sfântul Ioan Gură de Aur are un tratat special de
educaţie a părinţilor şi copiilor în care evidenţiază aceste aspecte. În comentariul la Coloseni,
spune despre această problemă următoarele: „Cântaţi-I în inimile voastre lui Dumnezeu,
mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti”(Col 3,16). “În laude”, zice, ”şi
cântări duhovniceşti”. Acum însă copiii voştri recită ode şi cântări sataniceşti, ca şi bucătarii, ca
şi cei ce vă târguiesc cele pentru case, ca şi dănţuitorii, iar cât pentru psalmi ei nu ştiu nici unul
măcar, ba încă faptul acesta ar fi considerat de ruşine şi ridicol. Şi de altfel din psalmi noi
scoatem o mare filosofie, şi numai de acolo putem scoate mântuirea de relele cele multe. Din

201
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Coloseni, p. 220.
202
Pr prof dr Nicu Moldoveanu, op cit, p 493.

68
cauza aceasta toate răutăţile se ţin de dânşii”203. Remediul pentru evitarea acestor influenţe nu
este, cel puţin pentru faza de început, reconvertirea sau selectarea lor şi acceptarea numai a părţii
bune din ele. Aşa ceva nu este posibil decât pentru oameni foarte înaintaţi duhovniceşte. Paza
simţurilor de orice prilej - nu numai de anumite ocazii, ci de toate - care ne-ar putea rupe de
Hristos, oricât de nobil şi profund „uman” ar părea acela, este cel mai eficace mijloc de a nu
permite duhului lumesc să intre. Simţirea creştinului însă nu trebuie doar protejată de cele rele, ci
şi hrănită, însă cu cele duhovniceşti. Iată cum redau Părinţii acest dublu aspect al luptei cu duhul
lumesc: „Să închidem urechile la cântecele care pervertesc sufletul că prin acest fel de muzică
sunt născute în general pasiunile servile şi josnice. Să cântăm mai degrabă celălalt fel de muzică,
ce conduce la bine şi de care se servea şi David, poetul cântărilor sfinte”204; „Trebuie să cântăm
numai cântările cele pline de înţelepciune; şi să izgonim, pentru sănătatea sufletului nostru cât
mai departe cântecele de petrecere, care, cu inflexiunile melodiilor, înşeală sufletele şi aduc la
desfrânare şi batjocură; că în astfel de petreceri melodiile sobre şi înţelepte sunt alungate de
zburdălniciile beţiei. Trebuie să lăsăm, deci, armoniile cromatice pe seama celor care se îmbată
cu neruşinare şi pe seama muzicii pe care o cântă femeile, care se împodobesc cu flori şi a
curtezanelor” 205
Scopul, chiar şi a remarcilor de tip moral, pe care le-am punctat până aici a fost în special
cu referire la domeniul interpretării muzicale. Însă închizând cercul pornit la începutul lucrării,
unde se arăta că muzica este strâns legată de un complex educaţional, dorim să accentuăm că ea
face parte dintr-un mod al nostru de a fi. Muzica ce ne place şi pe care o ascultăm, modul în care
o interpretăm etc, caracterizează felul nostru de a fi. Însă această coordonată nu este nici pe
departe singura ce ne exprimă identitatea. Pentru ca să fim siguri că şi aspectul muzical al vieţii
noastre este unul sănătos şi perfect ancorat în realitatea eclesială autentică, mai este nevoie de o
întreagă ceată de virtuţi care să ne lumineze calea către Hristos: „Cum îi veţi conduce pe slugi,
voi care robiţi ca nişte sclavi poftelor fără de minte şi vătămătoare? Cum îi veţi povăţui pe copii,
petrecând viaţă nepovăţuită şi fără rânduială? Să vă las în acestea? Dar mă tem. Postul să vindece
beţia, psalmul să înlocuiască melodia cea de ruşine, lacrima să fie leacul râsului. În locul
dansului să se plece genunchiul, în locul bătăilor din palme, baterea pieptului, în locul
veşmintelor frumoase, smerenia. Şi peste toate, milostenia să te răscumpere din păcat”206. Numai
203
Ibidem.
204
Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri, PSB vol 17, p 111.
205
Clement Alexandrinul, op cit, p. 256.
206
Sf. Ioan Damaschin, Sacra paralela, TLG 96,165.

69
făcând cele spuse de Sfântul Ioan Damaschin putem să rămânem în firul viu, iar nu mort,
formalist şi neroditor, al Tradiţiei Bisericii. Să nu uităm că marii melozi, înainte de a fi melozi,
erau mari rugători, osârduitori postitori, sinceri şi mărinimoşi apărătorii ai dogmei Bisericii,
împlinitori întru conştiinţă curată a poruncilor Mântuitorului.

Concluzii

Cântarea în Biserică este aportul esenţial pe care omul îl poate aduce la înfrumuseţarea
cultului. Încă din zorii creştinismului s-a simţit nevoia exprimării în acord cu trăirile interioare
ale sufletului dreapta credinţă. Aceasta a luat naştere în vibraţiile fiorului sacru al întâlnirii dintre

70
om şi Dumnezeu al unirii cerului cu pământul, al conştiinţei că Dumnezeu este prezent în mod
real în Biserică prin jertfa euharistică în jurul căreia s-a plămădit întregul ritual de rugăciuni şi
cântări. Organizarea cultului se referă atât la succesiunea momentelor liturgice, cât şi la tot
complexul de gesturi şi indicaţii privind modalitatea săvârşirii Sfintei Liturghii şi implicit
interpretarea cântărilor.
În acest sens avem îndrumări preţioase referitoare la cum trebuie să fie cântarea în
Biserică pentru a evita anumite neajunsuri care, de ce să nu spunem sunt aspecte negative ale
cântării bisericeşti.
Unul dintre aceste aspecte este menţionat de Sfântul Apostol Pavel care sesizează că în Biserică
unii cântă numai cu glasul fără participarea inimii: ”Umpleţi-vă de Duhul Sfânt vorbind între voi
în psalmi şi laude duhovniceşti lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre; şi completează
astfel: Voi cânta cu duhul dar voi cânta şi cu mintea” (I Corinteni 14, 15), prin duh înţelegând
glasul celui care cântă.
A cânta cu inima curată înseamnă a te desprinde de toate gândurile pătimaşe de toate
preocupările, a-ţi concentra atenţia numai către sensul cuvintelor rostite. Este ceea ce şi Sfântul
Grigore de Nazianz cere fecioarelor de a şti să cânte dumnezeieştile imne mai mult cu inima
decât cu gura, idee pe care o găsim şi la Sfântul Vasile cel Mare în sfaturile date tinerilor despre
cum trebuie să se comporte pentru a-şi păstra nepătată curăţia sufletului: ,,Să închidem urechile
la cântecele care pervertesc sufletul căci prin astfel de muzică sunt născute în general pasiunile
servile şi josnice. Să cântăm mai degrabă celălalt fel de muzică ce conduce la bine şi de care se
servea şi David poetul cântărilor sfinte”.
Ne-am putea întreba: De ce oare tocmai David este dat ca model al interpretărilor
cântărilor sfinte?
Răspunsul îl găsim la Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul strămoşilor noştri, cântăreţ
vestit de la sfârşitul secolului al IV-lea, care a colindat pământul românesc şi a dat îndrumări
preţioase privitoare la cum trebuie să cânte credinciosul în Biserică, zicând printre altele: ,,Cel ce
cântă tainele lui Dumnezeu trebuie să aibă o inimă simplă şi curată ca a unui copil. David copil
fiind cântând din harpa plăcut şi cu iscusinţă a potolit duhul cel rău care lucra în Saul. Aceasta
s-a petrecut nu pentru că puterea acelei harpe era atât de mare ci pentru că pasiunea cu care
cânta el, înăbuşea imediat duhul diavolului”.

71
 Aşadar actul cântării nu trebuie să fie superficial ci să pornească din inimă ca o dăruire
din suflet. Mergând pe firul relatării aceluiaşi Sfânt Părinte Niceta de Remesiana, găsim şi
recomandarea ca între cugetare şi cântare să fie deplină armonie: „Iubiţilor – spunea el – să
cântăm cu simţul ascuţit, adică cu pricepere şi cu mintea trează ca să nu displăcem  lui
Dumnezeu; să nu cântăm numai cu duhul adică cu sunetul vocii (glasul), ci şi cu mintea, şi să
cugetăm ceea ce cântăm ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte şi cugetări străine să lucreze
fără nici un folos”.
Dezacordul între cuget şi cântare poate duce la infatuare, la lipsa evlaviei şi a smereniei
sau la zămislirea unei păreri prea bune despre noi, care de asemenea este păgubitoare pentru
suflet întrucât  zice şi Sfântul Simeon Noul Teolog: „Din cauza unei păreri prea bune despre
sine pleacă de la noi Duhul Sfânt şi vine diavolul cu ispitirea”.
Muzica are o foarte înrâurire asupra sufletului omenesc; ea este legată de simţămintele
omeneşti , dar nu trebuie să devină o artă înşelătoare cu nuanţe teatrale sau operistice. În acest
sens cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur prin care ceartă pe credincioşi pentru manifestările
cvasi - teatrale din biserică sunt de mare actualitate: „Cum – întrebă Sfântul Ioan – tu nu te temi
şi nu te cutremuri?; poate nu ştii că aici este de faţă în chip nevăzut Dumnezeu care cunoaşte
mişcarea fiecăruia; …Dar tu nu înţelegi aceasta pentru că ce ai auzit şi ai văzut la priveliştile
publice au întunecat mintea ta şi aceea cele ce se fac acolo le introduci în rânduielile bisericeşti
manifestând prin strigări nebune dezordinea sufletului tău. Cum nu te ruşinezi tu de cuvintele ce
le pronunţi astăzi?: Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă de El cu cutremur. Noi nu oprim
melodiile de laudă ci oprim melodiile neevlavioase, strigătele peste fire ale unuia înaintea
altuia…”
Am putea sesiza aici o avizare a celor care printr-o interpretare operistică doresc a-şi etala
perfomanţele artistice fie în registrul acut fie în registrul grav, jonglând cu fel de fel de triluri şi
formule neinspirate, ori accentuând anumite pasaje cu intenţia de a crea momente de tensiune
maximă sau paroxism.
În întâmpinarea celor care se îndepărtează prin astfel de cântare de tradiţia sănătoasă şi
interpretarea liturgică, vin Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VI-lea ecumenic care prin canonul 75
au hotărât următoarele: „Cei care vin în Biserică spre a cânta, voim să nu se folosească nici de
strigăte excesive silind firea spre răcnire, nici să rostească ceva din cele ce nu se potrivesc şi nu

72
sunt proprii Bisericii, ci cu multă luare aminte şi cu umilinţă să se aducă cântări de laudă
Dumnezeului celui ce vede cele ascunse”.
Un alt aspect care trebuie menţionat ţine de sincronizarea şi omogenizarea în cor, care de
multe ori suferă fie din cauza lipsei unui conducător sau dirijor experimentat, fie din cauza celor
care doresc să se evidenţieze nejustificat. Pentru ei o bună îndrumare o găsim la Sfântul Niceta
de Remesiana în lucrarea ,,De psalmodiae bonu” (Despre folosul cântării) zicând: „Vocea
voastră a tuturor nu trebuie să fie distorsionată ci armonioasă. Nu unul să-o ia înainte în chip
prostesc, iar altul să rămână în urmă sau unul să coboare vocea şi altul să-o ridice, ci este
invitat fiecare să încadreze vocea sa cu multă umilinţă între glasurile corului care cântă
laolaltă, nu ca cei ce ridică glasul sau o iau înainte să iasă în evidenţă în chip necuviincios”.
Această observaţie poate fi aplicată şi muzicii polifonice chiar şi atunci când se cântă uneori în
canon în sensul că pot exista discrepanţe la nivel de partidă astfel că o cântare poate fi uşor
compromisă atât timp cât la o partidă se aud mai multe voci şi se simte foarte clar lipsa
omogenizării în cântare. De altfel nu toţi au voci suple sau cantabile. Însă bunii cântăreţi au un
farmec care atrage sufletele credincioşilor la evlavie. De aceea lipsa unei participări selective la
cântarea bisericească poate intra sub incidenţa hotărârii sinodului din Laodiceea (360): „Nimeni
nu trebuie să cânte în biserică cu excepţia cântăreţilor canonici rânduiţi pentru a cânta, care
urcă în amvon şi care cântă după carte”.
Pe de altă parte o altă insuficienţă a cântării bisericeşti este şi slaba pregătire a unor
cântăreţi care necunoscând foarte bine partitura în scriere liniară sau psaltică, de ce cele mai
multe ori recurg la improvizaţii, care în mare parte fac apanajul falsităţii în cântare.
De asemenea slujitorii Sfintelor Altare preoţii şi diaconii trebuie să cânte pe înţelesul
tuturor, să nu ţipe sau deabia să se audă coborând glasul, ci cântarea lor să fie cu voce clară în
deplină unitate cu răspunsurile credincioşilor deoarece dintru început liturghia credincioşilor a
fost întocmită în vederea participării active a poporului la ea.
Nu ignorăm aportul pe care-l aduce cântarea polifonică în cadrul cultului dacă se
încadrează în atmosfera sfintelor slujbe, însă faţă de preocupările mai mult artistice ale unor
coruri care neglijează latura spirituală, Biserica preferă cântarea plină de evlavie a credincioşilor.
Însuşi Mântuitorul care cunoaşte gândurile şi inima tuturor dezaprobă superficialitatea în cântare
atunci când spune: „Acest popor mă cinsteşte cu buzele dar inima lui este departe de Mine”.

73
 Ceea ce ne atrage atenţia în mod deosebit este faptul că Sfântul Apostol Pavel aşează
muzica religioasă pe aceeaşi treaptă cu rugăciunea. De ce? Pentru că muzica lipsită de caracterul
religios şi sufletesc este o artă senzuală, însă subordonată spiritului duhovnicesc al rugăciunii ea
aduce un real progres duhovnicesc. Pe când improvizaţiile de moment şi imitaţiile sunt
neavenite. „De ce să alergăm după lucruri fără gust din punct de vedere bisericesc – spunea
Patriarhul Alexei al Rusiei – prin imitarea cântărilor laice, atunci când la noi sunt uimitoare
modele de cântare strict bisericească izvorâte din duhul rugăciunii consfinţite sau inspirate”.
Pentru a nu interpreta cântările sfinte în afara stării de rugăciune ne îndeamnă şi
Protopsaltul Macarie Ieromonahul, autorul ,,Psaltichiei Româneşti” când zice: „Se cade a
interpreta cu toată evlavia cântările sfinte ca unele care de Duhul Sfânt sunt insuflate”.
Dacă în ortodoxie s-a păstrat cântarea bisericească aşa cum a fost ea plămădită în duhul
rugăciunii, alte confesiuni cum e catolicismul şi protestantismul au rupt legătura dintre imnul
religios şi muzică, pentru că introducând orga în cultul divin au ridicat sunetul zgomotos la
valoare independentă de suflet creând o atmosferă rece, teatrală, precum găsim la catolici, iar
ceilalţi au venit cu texte improvizate fără conţinut teologic însă declarate cu un scop foarte
precis, acela de a facilita eforturile prozelitiste. Aceştia despărţiţi de trupul Bisericii celei
adevărate,  dar convinşi de puterea netăgăduită de atracţie a cântărilor, le folosesc ca mijloc de
propagandă. În realitate aceste cântări sunt imne de inspiraţie profană atât ca text cât şi ca
melodie. Unele au conţinut ortodox, însă melodiile lor nu corespund sobrietăţii manifestării
sentimentului religios, iar altele au împrumutat melodii romanţate, ori pe un ton plângător,
depresiv cu refrene obsedant repetate.
Recapitulând pe scurt care sunt aspectele negative ale cântării bisericeşti amintim:
superficialitatea în cântare, executarea cântărilor stereotip fără a conştientiza mesajul lor, slaba
pregătire muzicală a unor cântăreţi bisericeşti, neconformarea cântărilor cu starea de rugăciune,
lipsa evlaviei şi a smereniei.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:
74
- Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1982.
- Dicţionar de termeni muzicali, Bucureşti, 1984.
- Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, 1981.

Cărți
1. Brâncuşi, Petre - Istoria muzicii româneşti (Compendiu), Bucureşti, 1969.
2. Cuclin, Dimitrie - Tratat de estetică muzicală, Bucureşti, 1933
3. Firca, Gheorghe - Structuri şi funcţii în armonia modală, Bucureşti, 1988.
4. Iorga, Nicolae - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed.II,
Bucureşti, 1928 vol.I, 1930 vol.II (reprod. Bucureşti, 1995).
5. Ionescu, Gheorghe C. - Lexicon (al celor care, de-a lungul veacurilor, s-au ocupat cu
muzica de tradiţie bizantină în România), Bucureşti, 1994.
6. Lungu, Prof. Nicolae; Costea, Pr. Prof. Grigore; Croitoru, Prof. Ion - Gramatica
muzicii psaltice, ed. II, Bucureşti, 1969.
7. Nemescu, Octavian – Capacităţile semantice ale muzicii, Bucureşti, 1983.
8. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea - Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chişinău, 1993.
9. Popescu-Pasărea, Ion - Principii de muzică bisericească-orientală (psaltică), Bucureşti,
1939.
10. Rădulescu, Speranţa - Cântecul - tipologie muzicală, Bucureşti, 1990.
11. Sava, Iosif - Dicţionar de muzică, Bucureşti, 1979.
12. Vintilescu, Pr. Prof. Petre - Doua imne îngereşti în Liturghie - Imnul heruvimic şi
imnul serafimic, Piteşti, 1927.
13. Vintilescu, Pr. Prof. Petre - Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea
bisericească, Bucureşti, 1937.

Studii și articole din revistele teologice

75
1. Vintilescu, Pr. Prof. Petre - Cântarea poporului în biserică, în lumina Liturghierului,
BOR LXIII (1945), nr.9, p.409-432.
2. Velea, Pr. Marin - Originea şi evoluţia semiografiei cântării bisericeşti, ST seria II,
XVII (1965), nr.9-10, p.593-620.
3. Velea, Pr. Marin - Începuturile muzicii corale româneşti, laice şi bisericeşti, BOR
XCVIII (1980), nr.1-2, p.232-242.
4. Velea, Pr. Marin - şcoala muzicală de la Putna în context general românesc şi balcanic
- sec. XV-XVI, BOR CII (1984), nr.3-4, mart-apr., p.232-237.
5. Şoima, Pr. Prof. Gheorghe – Funcţiunile muzicii liturgice, Sibiu, 1945.
6. Şirli, Adriana - Repertoriul tematic şi analitic al manuscriselor psaltice vechi (sec.
XIV-XIX) Anastasimatarul, Bucureşti, 1985.
7. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a
unităţii în dreapta credinţă, Ort. XXXIII (1981), nr.1, p.58-72.
8. Stanciu, Pr. Lect. Dr. Vasile - Muzica bisericească ortodoxă din Transilvania, Cluj-
Napoca, 1996.
9. Popescu Pasărea, Ion - Reguli pentru citirea Apostolului şi a Evangheliei, în ”Cultura”,
III (1913), nr.9-10, p.114-116.
10. Popescu Pasărea, Ion - Problema transcrierii muzicii psaltice, în ”Cultura”, XXV
(1936), nr.9-11, p.19.
11. Popescu Pasărea, Ion – Compoziţii şi compozitori de muzică bisericească, în
”Cultura”, XXVI (1937), nr.4, p.38-39.
12. Popescu Pasărea, Ion - Spiritul profan în cântarea corală românească, în ”Cultura”,
XXVI (1937), nr.10-11, p.95.
13. Popescu Pasărea, Ion - Ce-i trebuie cântării bisericeşti, în ”Cultura”, XXVII (1938),
nr.9-10, p.67-68.
14. Popescu Pasărea, Ion - Muzica bisericească, în ”Muzica românească de azi”,
Bucureşti, 1939, p.597-602.
15. Popescu Pasărea, Ion – Evoluţia cântării psaltice în Biserica Ortodoxă Română, în
”Cultura”, XXIX (1940), nr.3, p.21-23; nr.7-10, p.75-76; XXX (1941), nr.1-2, p.8.
16. Petrescu, Ioan Dumitru - Transcrierea muzicii psaltice în Biserica Ortodoxă Română,
Bucureşti, 1937 (extras din BOR nr.1-2, 1937).

76
17. Panţiru, Grigore – Notaţia şi ehurile muzicii bizantine, Bucureşti, 1971.
18. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu - Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă
Română - manuscrise muzicale vechi bizantine din România (greceşti, româneşti şi
româno-greceşti) până la începutul secolului al XIX-lea, BOR XCII (1974), nr.1-2,
p.131-280.
19. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu - Manuscrise muzicale bizantine cu notaţie
antechrysantica din Biblioteca Sfântului Sinod şi Biblioteca Palatului Patriarhal din
Bucureşti, GB XXXIV (1975), nr.7-8, p.806-812.
20. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu - Preocupări de muzică şi muzicologie în Biserica
Ortodoxă Română în ultimii cincizeci de ani (1925-1975), ST seria II, XXIX (1976),
nr.3-4, p.263-297.
21. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu - Muzica bisericească la români în secolul al XIX-lea,
partea I, GB XLI (1982), nr.11-12, p.883-915; partea II, XLII (1983), nr.9-12, p.594-
625.
22. Moisescu, Titus - Valorificarea tezaurului de cultură muzicală bizantină în România,
BOR C (1982), nr.7-8, p.682-691.
23. Moisescu, Gh.I. - Mijloace pentru promovarea artei bizantine tradiţionale, Ort. XIII
(1961), nr.4, p.590-599.
24. Lungu, Nicolae - Tehnica recitativului liturgic. Organizarea corului bisericesc, ST
seria II, I (1949), nr.3-4, p.238-251.
25. Lungu, Nicolae - Cântarea în comun a poporului în biserică, ST seria II, III (1951),
nr.1-2, p.28-35.
26. Lungu, Nicolae - Cântarea în comun ca mijloc de înţelegere a dreptei credinţe, BOR
LXX (1952), nr.11-12, p.890-899.
27. Lungu, Nicolae - Problema transcrierii şi uniformizării cântărilor psaltice în Biserica
noastră, ST seria II, VIII (1956), 3-4, p.241-249.
28. Lungu, Nicolae - Combaterea inovaţiilor în recitativul liturgic, ST seria II, VII (1957),
nr.7-8, p.562-573.
29. Grăjdian, Pr. Lect. Vasile - Cântarea bisericească în concepţia lui Ion Popescu
Pasărea, Sibiu, 1990.

77
30. Grăjdian, Pr. Lect. Vasile - Aspecte de spiritualitate a cântării liturgice ortodoxe,
”Revista teologică”, serie noua, II (74), nr.4,1992, p.44-51.
31. Grăjdian, Pr. Lect. Vasile – Legislaţia lui A. I. Cuza şi evoluţia cântării bisericeşti, în
”Studii şi cercetări de istoria artei” (seria - teatru, muzică, cinematografie), tomul 40,
1993, p.13-17.
32. Grăjdian, Pr. Lect. Vasile - ”Teologia persoanei” în cântarea bisericească ortodoxă, în
vol. ”Persoana şi comuniune”, Sibiu, 1993, p.290-294.
33. Grăjdian, Pr. Lect. Vasile - Caracterul doxologic al cântării bisericeşti, în ”Revista
Teologică”, serie noua, IV (76), nr.1, 1994,p.13-19.
34. Grăjdian, Pr. Lect. Vasile - Simbolul liturgic în cântarea bisericească ortodoxă, în
”Revista teologica”, serie nouă, IV (76), nr.2, 1994, p.42-51.
35. Giuleanu, Victor - Melodica bizantină, Bucureşti, 1981.
36. Ghiuţ, Benedict - Faptul răscumpărării în imnografia Bisericii Ortodoxe, ST seria II,
XXII (1970), nr.1-2, p.70-103.
37. Dincă, George - Chipuri de ierarhi: compozitori, traducători, prelucrători şi mari
cântăreţi ai muzicii bisericeşti, GB XXXIV (1975), nr.7-8, p.812-823.
38. Braniste, Pr. Prof. Dr. Ene - Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun
a credincioşilor, ST seria II, VI (1954), nr.1-2, p.17-38.
39. Boştenaru, Ioan - Muzica şi cultul în Biserica Ortodoxă, ST seria II, XXII (1971),
nr.1-2, p.110-118.
40. Boştenaru, Ioan - Profesorul Ion Popescu Pasărea şi uniformizarea cântării psaltice, ST
seria II, XXIII (1971), nr.9-10, nov.-dec., p.727-735.
41. Barbu-Bucur, Sebastian - D. G. Kiriak – contribuţii la armonizarea melodiilor psaltice,
GB XXXIII (1974), nr.7-8, iul.-aug., p.696-705.
42. Barbu-Bucur, Sebastian - Axionul ”Îngerul a strigat” în armonizarea lui D. G. Kiriak,
GB XXXIV (1975), nr.7-8, p.763-778.
43. Barbu-Bucur, Sebastian – Acţiunea de ”românire” a cântărilor psaltice şi determinările
ei social-patriotice. Filotei sin Agăi Jipei şi alţi autori din sec. al XVIII-lea, BOR XCII
(1980), nr.7-8, iul.-aug., p.836-856.
44. Barbu-Bucur, Sebastian - Cântarea de cult în Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură în
cântările Bisericii, ST seria II, XL (1988), nr.5, p.86-104.

78
45. Barbu-Bucur, Sebastian - Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României,
Bucureşti, 1989.
46. Alexe, T. C. - Foloasele cântării bisericeşti în comun după Sf. Niceta de Remesiana,
BOR LXXV (1957), nr.1-2, p.165-182.
47. Vintilescu, Pr. Prof. Petre - Misterul liturgic, Bucureşti, 1929.
48. Vintilescu, Pr. Prof. Petre - Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972.
49. Streza, Pr. Prof. Dr. Liviu - Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa
ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor
liturgice necanonice, MA XXXIV (1989), nr.2, p.29-36.
50. Streza, Pr. Prof. Dr. Liviu - Originea şi sensul divin al cultului ortodox, MO XLI
(1989), nr.3, p.40-51.
51. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943.
52. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Simbolul ca anticipare şi temei al posibilităţii
icoanei, ST seria II, X (1957), nr.7-8, p.427-452.
53. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru – Revelaţia prin acte, cuvinte şi imagini, Ort., XX
(1968), nr.3, p.347-377.
54. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Ortodoxia în faţa unor fenomene actuale din
creştinismul apusean, Ort., XXVI (1974), nr.2, p.325-345.
55. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Legătura între Euharistie şi iubirea creştină, ST seria
II, XVII (1975), nr.1-2, p.3-32.
56. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III, Bucureşti,
1978.
57. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a
unităţii în dreapta credinţă, Ort. XXXIII (1981), nr.1, p. 58-72.
58. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă,
Craiova, 1986.
59. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru - Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. I-II, Alba Iulia,
1993.
60. Schmemann, Alexander - Euharistia, Taina Împărăţiei, tr. de Boris Răduleanu,
Bucureşti (1992).
61. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D. – Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, 1996.

79
62. Lossky, Vladimir - Vederea lui Dumnezeu, tr. de Maria Cornelia Oros, Sibiu, 1995.
63. Florovsky, Georges - Ethosul Bisericii Ortodoxe, tr. de Teodor Bodogae, MA XXVI
(1981), nr.10-12, p.734-749.
64. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion - Ecleziologia comuniunii, ST seria II, XX (1968), nr.9-10,
p.669-681.
65. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion - Spiritul teologiei ortodoxe, Ort. XXIV (1972),nr.2, p.177-194.
66. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti, 1987.

CURRICULUM VITAE

80