Viața în Hristos dobândită prin Sfintele Taine, după Sfântul Nicolae Cabasila

Nicolae Cabasila (pe care Biserica Greacă l-a proclamat sfânt, în anul 1982), în lucrarea intitulată ,,Despre
viața în Hristos” descrie procesul de naștere și creștere în Hristos cu ajutorul Sfintelor Taine. Viața în Hristos se
dobândește prin Sfintele Taine, dar se adâncește și se păstrează prin strădanii proprii.
Aici pe pământ se naște prin durerile facerii ,,omul lăuntric” (Romani 7,22), omul cel nou, cel zidit după
chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale, iar după ce a prins formă deplină, se naște oarecum a
doua oară pentru cealaltă lume, desăvârșită și neveștejită. Acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pavel când
scrie Galatenilor: ,,Fiii mei, pentru voi rabd din nou chinurile facerii, până ce Hristos va lua chip în voi”(Galateni
4,19). Deosebirea între starea noastră şi aceea a fătului din pântece este că pruncii nu ajung în pântecele maicii lor
nicicând măcar la simțământul și conștiința că trăiesc, pe când creștinul are în decursul vieții lui pămânești destule
semne despre viața de dincolo. Explicația stă în faptul că adevărata viață pentru făt nu este aceea din întunericul
pântecelui mamei, ci îl așteaptă alta, cea viitoare. Acolo, în pântece, nu s-a revărsat asupra lui nicio rază de lumină și
n-a primit niciun semn că ar mai fi și o altă viață. Creștinul, dimpotrivă, vede că viața viitoare s-a revărsat și s-a
amestecat întru totul prin cea prezentă, mireasma Cerului s-a vărsat peste ținuturile pline de miros greu în care trăim,
iar spre mâncare s-a dat de acum și oamenilor pâinea îngerilor. Iată pentru ce Sfinților (creștinilor) li s-a dat încă de
aici de pe pământ, nu numai să gătească și să-și orânduiască traiul pentru viața viitoare,ci și să trăiască după ea și să o
realizeze încă de aici. Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: ,,Cucerește viața veșnică!” (I Timotei 6,12), iar
despre sine zice: ,,De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăie ște în mine”(Galateni 2,20). Tot astfel, Sfântul Ignatie
Teoforul: ,,Apă vie țâșnește din mine, zicându-mi: Grăbește-te mai iute spre Tatăl”. Același lucru se înțelege prin
cuvintele cu care Însuși Dumnezeu, viața lumii, ne făgăduiește: ,,Iată, Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la
sfârșitul veacului”(Matei 28,20).
Domnul nostru Iisus Hristos n-a făgăduit creștinilor numai să fie cu ei şi să le stea în ajutor, ci le-a făgăduit și
mai mult: că-și va face sălaș înlăuntrul lor: ,,Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și
vom veni la el și vom face locaș la el”(Ioan 14,23).
Unirea duhovnicească a credincioșilor cu Dumnezeu este atât de neîntrecută și de neajunsă încât mintea nu
poate născoci nimic ca să se poată asemăna cu ea. E drept că și mădularele unui trup sunt unite cu capul (căci prin
această unire trăiesc; iar în clipa în care această unire s-ar strica, și capul și mădularele ar pieri). Dar unirea tainică
dintre Hristos și Biserică e mai deplină decât cea dintre cap și mădulare. Aceasta se vede lămurit din pilduitoarea
viață a fericiților mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul, decât să se dezlipească de Hristos.
Iar dacă dragostea unor oameni se poate ridica până la această înălțime, ce vom zice despre dragostea
dumnezeiască? Ea este negrăit mai presus decât cea omenească. Prin urmare, și unirea dintre dragostea cea aprinsă a
lui Dumnezeu, pe de o parte, și sufletul omenesc, pe de alta va întrece puterea de înțelegere a omului, fiind cu
neputință a o tălmăci în cuvinte.
 Celor ce petrec în El, Domnul le vine totdeauna în ajutor și le împlinește orice lipsă. Domnul este pentru
ei totul și nici nu îi rabdă măcar să-și întoarcă privirea sau dorul în altă parte decât spre bunătatea Lui. Nu există
trebuință omenească pe care Domnul să n-o împlinească creștinului: El îi dă viață, îl crește, îl hrănește, El este lumina
și suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează și le dă puterea să-L vadă și pe El, Domnul. El e hrănitorul și hrana
sufletului nostru; El e Cel ce ne dă ,,pâinea vieții”(Ioan 6, 35), pâine care nu-i altceva decât însăși bunătatea Lui;
viață pentru cei ce trăiesc; mireasmă pentru cei ce respiră; îmbrăcăminte pentru cei goi. Sufletul nostru merge spre El,
dar tot El ne arată și drumul. El ne este lăcaș de petrecere pe pământ, dar și țintă a călătoriei noastre prin lume. Pe toți
din toate părțile ne adună și nu rabdă să ne mai depărtăm nici cu gândul de la El, necum să mai îndrăgim pe altcineva
decât pe El.
Domnul atrage la Sine pe toți și unește cu El tot sufletul omenesc printr-o silă prea dulce și scăldată în cea
mai desăvârșită iubire de oameni. Această milă se aseamănă cu aceea cu care îndemna pe Sluga sa ca să umple casa
cu cei chemați la nuntă: ,,Silește-I să intre ca să-mi umple casa”(Luca 14, 23).
Viața adevărată se câștigă prin dar de sus și prin strădania noastră. Lucrarea pornește de la Dumnezeu;
din partea noastră se adaugă bunăvoința. Însuși Domnul Hristos, Care veșnic este printre noi, sădește în suflete, în
chip neînțeles, rădăcinile vieții duhovnicești. Și tot El este totdeauna de față și ajută la creșterea acestor rădăcini de
viață, sădite de mâna Lui.
Pe cei ce poartă în trupul lor chipul morții – moarte pentru care și-a dat viața Fiul Omului – pe aceștia îi
zidește din nou, le dă iar formă și îi face părtași la însăși viața Lui. Datorită Sfintelor Taine – care vestesc moartea și
îngroparea Domnului, - ne naștem și noi la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ne unim minunat cu
Însuși Mântuitorul, întru Care, ,,viem, ne mișcăm și suntem”(F. Ap. 17, 28).
Astfel, Botezul ne dă ființa și trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc această taină oamenii sunt
morți și plini de stricăciune și abia prin ea pășesc la viață.
Ungerea cu Sfântul Mir desăvârșește pe noul-născut la viața Duhului, întărindu-i puterile de care are lipsă
aici pe pământ.
Iar dumnezeiasca Împărtășanie susține această viață cu ,,pâinea vieții”. Și astfel, noi trăim în această lume
văzută cu gândul la cea nevăzută. Căci Însuși Domnul a coborât pe pământ, a cutreierat locurile pe unde rătăcise oaia
cea pierdută și luându-o pe umeri, a scăpat-o din rătăcire. Nu ne-a mutat în alt loc, ci lăsându-ne pe pământ, ne-a făcut
încă de aici locuitori ai corului și ne-a vărsat în suflete dorul după viața cerească.
Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptății intră, ca printr-o mare deschizătură a firii, în această lume
întunecată și omoară tot ceea ce-i pieritor în ea, împrăștiind peste tot duh de viață nemuritoare. Strălucirea vieții
viitoare își face loc în lumea aceasta prin Sfintele Taine și covârșește în sufletele noastre orice farmec al vieții
trupești. Aceasta este trăirea în duh, care e în stare să nimicească orice poftă a cărnii, după cuvântul Sf. Ap. Pavel: ,,În
Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului”(Galateni 5, 16).
 Sfintele Taine sunt ,,casa și poarta Cerului” (cum zicea patriarhul Iacov – Facere 28, 18), prin care nu
coboară numai îngerii, ci pentru fiecare din cei botezați coboară și Domnul îngerilor.
Aceste ,,porți”sunt cu mult mai de folos pentru sufletul nostru chiar decât porțile raiului, căci acestea din urmă
nu se deschid nimănui dacă n-a trecut înainte prin cele dintâi. Prin aceste ,,porți”care sunt Sfintele Taine, oamenii
intră la viața cea adevărată. Fără Botezul ,,din apă și din Duh” nu putem intra în viață (Ioan 3, 5), iar fără a mânca
trupul Fiului Omului și fără a bea sângele Lui nu putem avea viață în noi (Ioan 6, 53).
Mântuitorul Însuși zice: ,,Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Această viață,
viața cea adevărată, ne-a fost scump câștigată, prin nemeritata moarte a Mântuitorului.
Cât despre mijlocul de a atrage în sufletele noastre o astfel de viață, aceasta nu se poate dobândi decât prin
Sfintele Taine. Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, Hristos vine la noi, își face sălaș în sufletul nostru, se face una cu
el și-l trezește la o viață nouă. Odată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă din însăși viața
Sa și din propria Sa desăvârșire, ne face părtași la biruința Sa. După ce am ieșit din baia Botezului ne pune pe frunte
cununa de lauri, iar la ospățul Sfintei Împărtășanii ne mai declară și biruitori împreună cu El.
Când ieșim din apa Botezului, noi avem în suflete pe Însuși Mântuitorul, și nu numai în suflet ci și în
mădularele noastre, în cel mai ascuns ungher al ființei noastre. Prin Botez suntem însemnați cu însuși chipul și
pecetea lui Hristos, Care de acum înainte stăpânește toate intrările ființei noastre, pentru ca nimic străin să nu mai
pătrundă în noi. El ajunge cu vremea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare. Iar în cealaltă vreme a vieții
noastre numai un singur lucru ni se cere: să păstrăm binefacerile și darurile împărtășite de Hristos și să nu lepădăm
cununa, pe care cu atâtea osteneli și strădanii ne-a împletit-o Mântuitorul. Aceasta este viața în Hristos pe care o
câștigă Sfintele Taine, la care se adaugă și strădania omului, dorința de împreună-lucrare și supunere față de har.