Iubiți credincioși,

Evanghelia care s-a citit astăzi ne-a pus înaintea ochilor sufletești
vindecarea unui slăbănog, un fiu al omului, de către Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu. Fiul omului tămăduit de Fiul lui
Dumnezeu. De fapt, tocmai pentru această refacere a naturii omenești a venit
în lume Fiul lui Dumnezeu.

În numeroase împrejurări, Mântuitorul Iisus Hristos a atras atenția

oamenilor că păcatele sunt greșeli împotriva vieții, care aduc pe capul
oamenilor (și uneori chiar pe cap!) bolile, ca plată sau ispășire pentru păcate.
Este o strânsă legătură între păcat și slăbănogirea trupească. Cu toate acestea,
e de neînțeles cum nu simte omul că păcătuind a ieșit din omenie, ci abia simte
cu trupul că, depărtându-se de Dumnezeu, a ajuns o grămadă de doage; e de
neînțeles că durerea trupului îl face să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe când de
durerea sufletului, de strâmbarea sau amorțirea lui nici că se mișcă; este de
neînțeles cum oamenii aleargă în toate părțile după sănătatea trupului, dar
după iertarea păcatului atât de puțini. Ori tocmai aceasta din urmă – adică
iertarea păcatelor – aduce pe cea dintâi, adică aduce sănătatea trupească.

În Evanghelia de astăzi este vorba tocmai despre un astfel de slăbănog,

pe care păcatele sale l-au mutilat sufletește și trupește. Mântuitorul Iisus
Hristos a prețuit dragostea celor care-l coborau prin podul casei și i-a fost milă
de suferința lui. Mai întâi i-a iertat păcatele, care erau pricina slăbănogiei lui,
iar apoi i-a redat și sănătatea trupească. Pentru Domnul Iisus, Care era și
Dumnezeu, nu este o mirare că l-a tămăduit, căci El este Stăpânul vieții și poate
învia și din morți. Cu toate acestea, această tămăduire a slăbănogului este o
dovadă a dumnezeirii lui Iisus Hristos, Care – așa cum spuneam – tocmai
pentru această refacere a omului a venit în lume.

Mântuitorul Iisus Hristos avea și puterea de a ierta păcatele, și

puterea de a tămădui firea de neputințe. A făcut multe minuni: a îndreptat
gârbovi, a făcut ochi unde nu erau din naștere, a înviat nervii omorâți de
păcate, a înviaț morții omorâți de moarte. Oameni sunt înclinați să creadă că
cele mai mari minuni sunt cele care privesc sănătatea trupului. Dar cea mai
mare minune este aceea pe care o mărturisim când zicem: „Aștept învierea
morților și viața veacului ce va să vie!” Abia atunci, în viața veacului ce va să
vie, va scăpa firea omenească cu totul de slăbănogie. Până atunci, însă, are
putința de a scăpa de păcate – iar aceasta este o minune mult mai mare decât
a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri
grele și acestea, dar n-au nimic religios în ele. Le fac și medicii. Darul iertării
păcatelor este cu mult mai mare decât al tămăduirii trupești. O iertare a
sufletului, o curățire a lui, uneori este o adevărată înviere din morți și este mult
mai de preț decât tămăduirea unui picior, sau a unui ochi...

Mântuitorul Hristos a dat la puțini sfinți, din vreme în vreme, darul

acesta al tămăduirii minunate pe care îl avea El ca Dumnezeu. Ne gândim la
acei doctori fără de arginți și tămăduitori, care vindecau și trupurile și sufletele.
Dar ne-a dat nouă, preoților, deși nu ne-a dat darul acesta al vindecării
minunate, ne-a dat darul mai mare: al iertării păcatelor. Nu l-a dat îngerilor,
dar l-a dat oamenilor!

Fără darul minunilor între oameni, fără darul tămăduirilor minunate ne

putem mântui, dar fără darul preoților – adică al iertării păcatelor – nimeni nu
se mântuiește. Ceea ce nu a dezlegat preotul pe pământ, așa rămâne:
nedezlegat și în Cer! Și preotul nu te poate dezlega pe cei care nu vin să-și
mărturisească păcatele. De asemenea, preotul nu poate dezlega, oarecum cu
sila, pe aceia care nu se străduiesc și ei să se dezlege de năravurile lor. Căci
iertarea păcatelor înseamnă și încetarea lor. Iertarea păcatelor nu înseamnă că
le spovedești mereu și le iei de la capăt – că iarăși le vei spovedi. Trăirea
sinceră a creștinismului presupune o refacere a voinței, o întărire a ei. Aceasta
este marea minune pe care să o căutăm și să o dorim ca să se întâmple cu noi:
Înnoirea vieții pe temelia ei Iisus Hristos! Încreștinarea voinței noastre!
Aceasta este marea minune care ne stă cu adevărat la îndemână și pentru care
noi, preoții, am primit porunca: Înviați pe cei morți! După această înviere
sufletească a oamenilor tânjește Domnul nostru Iisus Hristos.

Așadar, iubiți credincioși: de unde începe slăbănogirea? De la socoteala

trufașă a minții. I se pare ei că este mai bine să nu se conducă după poruncile
lui Dumnezeu, ci după capul ei; mai bine zis, după păcat. Iar păcatul dă cu omul
drept în plata păcatului, cum ai da cu oiștea-n gard. Aceasta este slăbănogirea
minții, care atrage după ea slăbănogirea sufletească.

Tot minte slabă dovedesc și aceia care nu vor să vină la ștergerea

păcatelor, adică la spovedanie. Aceia n-au ce aștepta tămăduirea bolilor. Ajută
doctorii cu ceva la trup, dar minții îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii și-ar potrivi
purtările după poruncile lui Dumnezeu și nu ar face din legi fărădelegi, ar ocoli
și ar preveni toate pacostele necazurilor. Dar așa, păcătuind mereu și umblând
după poftele lor, fără să asculte de sfatul dumnezeiesc, dau cu capul în plata
păcatelor și apoi... umblă plângând.
 Ne întrebăm adesea, noi preoții: Oare de ce vin oamenii așa de în silă la
spovedit? Iată de ce: Fiindcă știu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le
plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele.

O altă pricină care-i împiedică pe oameni să vină la spovedit este că îi

judecă pe preoți, sunt nemulțumiți de preoți. Iar de care ar fi mulțumiți, le este
frică. Să știți că orice duhovnic, indiferent de bogăția, sărăcia, cultura mai
puțină, - indiferent de toate acestea, el este reprezentantul lui Dumnezeu,
trimisul lui Dumnezeu, iar darul iertării păcatelor, pe care-l poartă el printre
oameni, este atârnător de Dumnezeu, iar nu de omul care-l poartă. Prin glasul
slugii Sale, Dumnezeu te iartă, Lui te mărturisești în fața altarului. Nu de la tine
se cer calitățile preotului; de la tine se cere căința din inimă și voința de a te
îndrepta.

Să înțelegem așadar, iubiți credincioși, din pericopa evanghelică de

astăzi, că orice slăbănogire vine oamenilor de pe urma păcatelor, fie că e vorba
de păcate personale, fie că sunt păcate ale înaintașilor. Căci plata păcatelor
lovește și în urmași până la al treilea și al patrulea neam, după spune
Dumnezeu în Scriptură: Pedepsesc vina părinților în copii până la al treilea și al
patrulea neam, pentru cei ce Mă urăsc. Și mă milostivesc până la al miilea
neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.

De aceea tămăduirea noastră trebuie să înceapă cu lăsarea păcatelor,

cu mărturisirea lor cu căință în Taina Spovedaniei. Iar cei care, din mila lui
Dumnezeu, suntem încă sănătoși la trup, să nu fim slăbănogi la minte,
așteptând necazurile care să ne încovoaie și să ne facă să-L căutăm pe
Dumnezeu. Ci cu toată voința, cu toată inima și mintea noastră să căutăm să
trăim dumnezeieștile porunci ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Căruia fie slava acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.