Iubiți credincioși,

Pilda care s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie rezumă toată strădania lui Dumnezeu cu
via Sa – adică cu lumea, și cu lucrătorii viei – care sunt oamenii. Propriu zis, în această pildă
avem un rezumat al întregii istorii
Și ce ne spune pilda?
Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a
săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor.
E lesne de înțeles că acel om stăpân al casei sale este Dumnezeu, Care a sădit vie,
adică a făcut lumea aceasta. Apoi, a împrejmuit-o cu gard, adică a pus în toate cea mai bună
rânduială, a făcut chiar și ceea ce se cuvenea să facă lucrătorii, împrejmuind-o cu gard, săpând
teasc și zidind turn. Toate au fost așezate într-o desăvârșită ordine, de toate s-a îngrijit
bunătatea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
După ce toate au fost puse în bună rânduială, Dumnezeu a lăsat puțin lucru în seama
lucrătorilor, anume: să aibă grijă de cele din vie, să păzească ce le-a dat, așa încât, la vremea
rânduită, via să rodească. Înțelegem de aici că Dumnezeu are un plan cu via Sa, are un rost cu
lumea aceasta, la împlinirea căruia a întovărășit și pe om. Dumnezeu are un plan cu lumea, pe
care vrea să-l împlinească și cu ajutorul omului.
Cei dintâi lucrători chemați la această lucrare au fost iudeii. Dar, cu toată purtarea de
grijă deosebită de care s-au bucurat din partea lui Dumnezeu, poporul iudeu, poporul cel ales,
nu a adus roadele cuvenite. De aceea, se tânguie Dumnezeu prin proorocul Isaia, zicând:
Ce se putea face pentru via Mea și n-am făcut Eu? Pentrui ce atunci când nădăjduiam
să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă? Am sădit viță bună, de soi, și iată acum rodește
struguri sălbatici. Acum, ce voi face? Strica-voi gardul ei și ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei
și va fi călcată în picioare. Și o voi pustii!! Nu va mai fi tăiată, nici săpată și o vor năpădi spinii
și bălăriile. O voi smulge și o voi arunca!
Ne spune pilda în continuare că stăpânul viei, după ce le-a așezat toate în bună
rânduială, a plecat departe. Cuvintele acestea – a plecat departe – arată îndelunga-răbdare a
lui Dumnezeu cu oamenii. Astfel, mai întâi a trimis Dumnezeu slugile Sale – adică pe profeți –
să ia rodul – adică ascultarea arătată prin fapte. Dar iudeii s-au purtat rău cu ei. A trimis
Dumnezeu, apoi, alt rând de slugi, și apoi al treilea rând de slujitori, ca să se vădească
îndelunga Sa răbdare și răutatea lucrătorilor. Dar pe toți trimișii i-au ucis.
În cele din urmă, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, crezând că se vor rușina de El. Dar, în
loc să I se închine și să ceară iertare pentru toate crimele săvârșite, în loc să I se închine, s-u
sfătuit să-l ucidă. Și pentru care vină? Că le-a vindecat bolnavii?... Că le-a iertat păcatele?... Că
i-a chemat la Împărăția cerească?... Pricina uciderii a fost plină de nebunie: Să-l ucidem și va fi
a noastră moștenirea. Cu alte cuvinte, să scăpăm de El. Și punând mâna pe El, L-au scos afară
din vie și L-au ucis.
Știind învârtoșarea acestui neam, ca să nu simtă sentința ca un atac asupra lor, în
finalul pildei Mântuitorul Hristos îi provoacă pe iudeii care ascultau pilda să rostească ei înșiși
sentința asupra lor, întrebându-i:
Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
Iar ei au răspuns, rostind singuri sentința definitivă asupra lor înșiși:
Pe acești răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la
timpul lor.
Apoi, pentru ca iudeii să afle că pedeapsa aceasta este cerută nu numai de simțul de
dreptate, ci a fost prezisă cu mult înainte de Duhul Sfânt, Mântuitorul Iisus Hristos a adăugat
profeția lui David și i-a mustrat, spunându-le:
Niciodată n-ați citit că piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în
capul unghiului? De la Dumnezeu s-a făcut aceasta și este lucru minunat în ochii noștri.
Prin toate acestea, Mântuitorul le-a arătat iudeilor că, pentru necredința lor, pentru
reaua lor purtare, se va lua de la ei via și se va da noului popor, format din toți aceia care au
crezut în dumnezeirea Lui, din orice neam.
Acum, via, prin excelență duhovnicească și fără asemănare mai cinstită decât via
simbolică și vremelnică a lui Israel, este Biserica lui Hristos. Săditorul și Domnul ei este Însuși
Hristos, iar vițele ei sunt toți cei care cred în dumnezeirea Lui. Lucrătorii viei sunt păstorii și
învățătorii duhovnicești. Turnul sunt sfintele noastre biserici ortodoxe, iar teascul este Sfânta
Masă, deasupra căreia se săvârșește dumnezeiasca taină a Sfintei Euharistii, se aduce Sfânta
Jertfă prin care se dă Trupul și Sângele Domnului credincioșilor, spre iertarea păcatelor și spre
viața de veci.
 Astăzi, noi creștinii suntem via Domnului. Dar pilda care s-a citit ne atrage atenția că
nepăsarea, răutatea, nepurtarea de grijă față de cele încredințate nouă de Dumnezeu poate
atrage și asupra nostră pedeapsa care a fost asupra lucrătorilor celor răi. Dacă via încredințată
nouă, prin lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos, va fi lăsată în paragină, dacă lucrătorii nu
vor avea grijă de ea, dacă va fi călcată în picioare de fiarele sălbatice, ce va face, oare, Domnul
Viei?!... Nu cumva să se întâmple ca via aceasta să se ia de la noi.
Pilda ne spune că Dumnezeu – stăpânul viei – a fost scos afară din vie și omorât. Nu se
întâmplă oare și astăzi în istorie lucrul acesta? Cei mai mulți oameni – unii chiar dintre cei
botezați – cred că Dumnezeu nu mai are nicio putere, niciun drept asupra lumii și – ca atare –
L-au scos pe Dumnezeu în afara istoriei, declarându-L inexistent. Sau, dacă totuși îl admit în
istorie, Îl exilează pe Dumnezeu la marginea tuturor preocupărilor lumești, Îl exilează pe
fundul mării intereselor lumești. Dumnezeu este, pentru ei, cel mult un manager de care se
folosesc când au nevoie de sănătate, de câștiguri, de succese. În rest, nu vor să-L știe, nu vor
să-L cunoască, nu vor să Îi asculte chemarea.
Dar și în istorie, Dumnezeu a fost și este prigonit. Mântuitorul Hristos a fost prigonit
personal și a fost omorât. Au fost prigonite minunile Lui, a fost prigonită învățătura Sa și au
fost prigoniți și omorâți toți ucenicii Săi de-a lungul istoriei. Mulți s-au răsculat împotriva Lui,
mulți au făcut coaliție împotriva lui, dar El rămâne piatra, neluată în seamă de zidari, dar care
a ajuns în capul unghiului. Cuvintele acestea nu sunt valabile numai pentru iudeii din vremea
Mântuitorului, ci pentru toți antihriștii din fiecare epocă, până la sfârșitul veacurilor. Biserica
lui Hristos întotdeauna va fi prigonită, dar întotdeauna va și învinge, deoarece Capul ei și
piatra cea din capul unghiului sunt Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.
Trâmbița de aur a Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, a trâmbițat din adâncul
veacurilor aceste cuvinte:
Câți nu au războit Biserica? Dar cei ce au războit-o, au pierit. Iar aceasta (Biserica) mai
presus de ceruri s-a ridicat. Astfel este măreția Bisericii: războită fiind, învinge; atacată fiind, se
reface; hulită fiind, devine mai strălucitoare. Primește răni și nu este cuprinsă de ulcere. Se
clatină, dar nu se scufundă. Se învăluie, dar nu naufragiază. Se luptă, dar nu este învinsă. Este
lovită, dar nu este biruită.
 Religia creștină este mereu pusă într-o cumpănă de umilire cu impresionantele
realizări omenești, cu dezvoltarea fără precedent a științelor, a tehnicii, ca una care și-a trăit
traiul și groparii o așteaptă. E drept că religia noastră creștină nu are ceva cu care să te slăvești
în deșert. Noi nu suntem mândri că suntem creștini, ci suntem smeriți că suntem creștini, și
mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Noi, creștinii, suntem numai în faza vieții lui Iisus
până la Răstignire. Cealaltă fază a vieții lui Iisus Hristos, cea a învierii, a strămutării noastre
întru slava veacului viitor, sunt singurul „progres” în materie de religie, și el nu atârnă de noi,
ci de Dumnezeu. „Examenele” care vin din vreme în vreme asupra creștinilor regenerează
creștinismul. Când creștinul e pus la probele muceniciei, îndată simte că nu este singur și, de
multe ori, în loc de dureri, are bucuria negrăită a sfintei prezențe a lui Dumnezeu. Ce-i mai
trebuie, atunci, creștinului, plăceri trupești, ranguri, sau chiar viața aceasta? Ce-l mai poate
despărți de dragostea lui Hristos? Moartea nu-l desparte, ci-l unește cu Viața cea veșnică.
Încercările se prefac în binecuvântare, ucigașii îi sunt binefăcători. Asemănarea cu Domnul
Hristos țâșnește din străfunduri de ființă. Necredincioșii nu-L pot stinge din conștiința
oamenilor, fiindcă Dumnezeu e de așa natură că, tocmai atunci când cineva ar vrea să-L stingă,
mai tare se aprinde în suflșetele oamenilor. Mucenicii sunt argumentele existenței lui
Dumnezeu.
Aceste lucruri avându-le în minte și în inimă, putem înțelege că trăim vremuri foarte
bune pentru mântuire. Astăzi, nimeni nu poate să trăiască creștinește fără să fie, într-un fel
sau altul, prigonit, hulit, batjocorit. Dar toate aceste prigoniri, huliri, batjocoriri, dacă sunt
primite pentru numele Domnului Hristos, se fac pietre prețioase, se fac nestemate, cu care
îngerii lui Dumnezeu zidesc Biserica.
Să punem început bun lucrării noastre în via Domnului, săL rugăm să asculte cererea
pe care i-o adresează arhiereul, la fiecare Sfântă Liturghie, zicând: Doamne, Doamne, caută
din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea!
Să ne pregătim întru curăția vieții și a inimii să primim cercetarea tainică a Domnului, care ne
descoperă Adevărul și ne arată calea mântuirii, pe care fie să o dobândim cu toții prin
rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și ale tuturor sfinților. Amin.