CAPITOLUL AL III-LEA

Predica lui Ioan Botezătorul:

V.7: Deci zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze la el: Pui de vipere...
Pe bună dreptate i-a numit Ioan „pui de vipere”. Se spune că puiul de viperă iese la
lumină omorând pe aceea care i-a dat naştere. Aşa au făcut şi ei: şi-au ucis părinţii,
iar pe dascălii lor i-au sfâşiat cu mâinile lor. Ioan îi mustră, cu toate că vin plecaţi
şi supuşi să se boteze, pentru ca să-i înduplece şi mai mult. Dar Ioan nu se
limitează numai la mustrare, ci îi şi sfătuieşte:

V.8: Faceţi roade vrednice de pocăinţă…

Ioan le spunea că nu-i de-ajuns să fugi de păcat, ci trebuie să săvârşeşti fapte de
virtute: roade vrednice de pocăinţă! Menirea Botezătorului nu era ca să-i anunţe pe
ei ceea ce vesteau profeţii V.T., ci să le spună că vine Judecătorul Însuşi.
Aceste cuvinte le zicea Ioan nu ca să îi oprească să spună că se trag din cei sfinţi
(Avraam, Isaac şi Iacov) ci ca că-i oprească să a se mai bizui pe ei, neglijând virtutea!
Pentru „că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam”.
Revendicarea titlului de „fiu al lui Avraam” nu duce la mântuire, fără o implicare a
acestei calităţi de !fiu al lui Avraam”, adică fără a fi următor şi împlinitor al credinţei
acestuia! Ba mai mult, să nu creadă că Avraam va fi păgubit de urmaşi, va suferi o
stingere a neamului său prin pierderea lor (din cauze nevredniciei lor), fiindcă
Dumnezeu şi din pietre poate să ridice fii, subliniindu-se aici voalat că nu doar pentru
neamul evreiesc a venit (vine) Hristos; deci se subliniază universalitatea mântuirii. N-a
spus însă că a şi ridicat fii, pentru ca să nu-i descurajeze, ci că „poate să ridice”. Nu
ridică din pietre numai oameni oarecare, simpli, ci şi rude şi fii ai lui Avraam.

V.9: Acum securea stă la rădăcina pomilor…

Ioan caută în tot chipul să-şi facă înfricoşător cuvântul pentru a-i trezi! Adeseori iudeii
nu dădeau crezare profeţiilor şi împlinirea lor o vedeau departe; de aceea Ioan ca să-i
scoată din această „liniştire” spune că pedeapsa este aproape: „acum”, iar securea
foarte aproape: „la rădăcină”. Şi le spune că în puterea lor stă să fie tăiaşi sau nu! Dacă
ei
se vor schimba şi vor fi mai buni, atunci securea se va îndepărta şi nu va face niciun
rău, dar dacă se stăruie în păcate, nu numai se va tăia, ci chiar se va smulge pomul. De
aceea Domnul nu depărtează securea de rădăcină, dar nici nu taie pomul: 1)ca să nu îi
lase să se trândăvească; 2)pentru a înţelege că se poate mântui omul, în scurtă vreme,
numai dacă se schimbă!
Toate acestea sunt îndestulător de puternice ca să-i ridice pe cei căzuţi la luptă; să
se teamă, dar să nu deznădăjduiască! Prin frica de secure să fie mai buni şi să se
pregătească să aducă rod.
„deci, tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”
Când spune „orice pom” le scoate iarăşi din minte gândul că ar avea vreun merit
pentru că au strămoşi de bun neam.”Dacă rămâi fără rod – spune Ioan – vei suferi o
îndoită osândă, chiar dacă eşti nepot al lui Avraam; chiar dacă poţi număra printre
strămoşii tăi patriarhi.! Cu aceste cuvinte îi înfricoşează! Nu-i împinge la
deznădejde, dar îi scapă de o viaţă petrecută în nepăsare. Cuvintele „care nu face
roadă bună se taie” îi înfricoşează dar aduc şi mângâiere pentru că se înţelege că
cel care va face roadă bună va scăpa de orice pedeapsă.

V.10-14: Apoi vin la Ioan mulţimile,vameşii şi ostaşii care-l întreabă: „Noi ce să

facem?” La această întrebare Ioan le răspunde la fiecare în parte, subliniind în
general să se mulţumească cu e au şi să nu-şi schimbe slujba, ci comportamentul.

V.15-16:Chiar dacă mulţimea care aştepta să se boteze se întreba „în cugetele lor
dacă el este Hristosul”, Ioan le-a răspuns: „Eu vă botez cu apă…”Aici Ioan Îl
prezintă pe Cel „mai mare decât el” Care va veni şi îi va boteza nu numai cu apă.
În acest verset este introdus elementul care face diferenţa clară dintre epoca
aşteptărilor mesianice şi epoca mesianică: Duhul Sfânt. Ioan nu se simte vrednic
nici „să-i dezlege cureaua încălţămintei”, care, în vechime, era cea mai de rând
lucrare a robilor faţă de stăpânii lor. Botezătorul dezlega curelele încălţămintelor
tuturor celor care veneau la el, dar lui Hristos nu a dezlegat, fiindcă nu avea curea,
adică păcat. Botezul lui Ioan însoţit de mărturisirea păcatelor era doar o pregătire
pentru botezul cu Duhul Sfânt care dădea iertarea păcatelor într-adevăr.

V.17: „A cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în
jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins”.
Dar pentru că până acum Ioan a spus cuvinte care linişteau pe ascultători (despre
Botez), din nou îşi înăspreşte cuvintele ca să nu-i lase să se trândăvească, să stea în
lenevie, în nelucrare. Dacă în v.7 vorbise de pedeapsă, mânia ce va să fie, acum Îl
arată şi pe Judecător, vorbind despre felul pedepsei veşnice:”pleava o va arde cu
foc nestins”. Acum pe pământ sunt amestecaţi cei buni cu cei răi; chiar dacă se
vede strălucind grâul, totuşi el e amestecat cu pleava, aşa ca în arie, nu ca în
hambar. Atunci,la judecată, se va face deosebirea dintre grâu şi pleavă. Două
lucruri a spus Ioan despre Hristos: - va boteza cu Duh Sfânt;
- va arde pe cei păcătoşi cu foc nestins;
pentru ca pe temeiul celei ce s-a împlinit, botezul cu Duhul Sfânt, să credem şi în
cea care nu s-a împlinit încă, pedeapsa veşnică. Dacă vrednic de crezare este
Botezul cu Duhul Sfânt împlinit la Cincizecime, lucrare pe care Hristos o continuă
în Biserică până la sfârşitul veacurilor, atunci cu siguranţă se va împlini şi cuvântul
despre pedeapsa veşnică.
V.18-20: Ioan din nou „binevestea poporului vestea cea bună”. Fiindcă Ioan l-a
mustrat pe Irod că trăieşte cu soţia fratelui său care trăieşte încă, acesta l-a închis în
temniţă.

V.21-22: „Şi după ce s-a botezat tot poporul…”

În clipa botezului cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt s-a pogorât în chip trupesc
„ca de porumbel”, iar glasul Tatălui a mărturisit: „Tu eşti Fiul Meu…”.Deci avem
aici o teofanie prin care ni se descoperă pe deplin această mare sfântă taină a Sf.
Treimi în N.T. (vezi amănunte Ev. Marcu 1,8).

V.23-38 (Genealogia Mântuitorului):

Ev. După Matei începe cu o genealogie a Mântuitorului. O altă genealogie ne dă
Sf. Luca. Dacă genealogia mateiană este descendentă, coborând de la Avraam până
la Iisus, genealogia lucanică este ascendentă, mergând de la Iisus spre strămoşii Săi
după trup. Genealogia lucanică afirmă în mod explicit divinitatea Mântuitorului. În
primul rând, ca şi Matei, Sf. Luca arată că numai „se socotea” că Iisus este fiul lui
Iosif (Lc.3,23). Trebuie să ştim deja – ev. a spus-o încă din primul capitol – că
Iisus S-a născut în chip supranatural şi că Tatăl Său este, de fapt, Dumnezeu
(Lc.1,35). Pe de altă parte, î genealogia sa ascendentă, Sf. Luca nu se opreşte la
Avraam. Căci Ev. de la Luca nu a fost adresată în primul rând iudeilor, ci
păgânilor. Pentru cititorii păgâni ai Ev. era mai puţi relevant faptul că Iisus este fiul
lui Avraam. Sf. Luca arată că El este fiul lui Adam. Că, adică, El este, prin Adam,
frate cu toţi oamenii. Şi că, deci, El a venit pentru mântuirea tuturor fraţilor Săi,
adică a tuturor urmaşilor lui Adam. Dar lui Luca nici această afirmaţie nu i se pare
suficientă. El trece chiar şi da Adam, căci zice: „…fiul lui Adam, Fiul lui
Dumnezeu”(v.38). Iisus este, în ultimă instanţă, Fiul lui Dumnezeu. Şi poate nu e
lipsit de semnificaţie faptul că lista de nume din genealogia Ev. a treia cuprinde, de
la Iisus la Dumnezeu, exact 77 nume. O cifră cu o evidentă valoare simbolică (de
două ori 7).

CAPITOLUL AL IV-LEA

În versetele 1-13 este prezentată ispitirea întreită a Mântuitorului din Muntele

Carantaniei. Această relatare o păstrează şi Sf. Matei, cu precizarea că ispitele sunt
expuse într-o altă ordine. Specific lucanic este v.13 („Şi diavolul, sfârşind toată
ispitirea s-a îndepărtat de la El până la o vreme”). Această „vreme” se referă la
vremea răstignirii când pe cruce va avea loc ultima înfruntare a diavolului cu
Hristos.
Iisus în Nazaret 4,16-30 – vezi şi Mc. 6,1-6
Vindecarea celui demonizat din Capernaum 4, 31-37 – vezi Mc.1,25-28;
Vindecarea soacrei lui Petru 4,38-41 – vezi Mc. 29-34
Extinderea activităţii în Galileea 4,42-44 – vezi Mc.1,35-39.

CAPITOLUL AL V-LEA

Pescuirea minunată (5,1-11)- după pr. Vasile Mihoc:

Pescuirea minunată are loc la începutul relaţiei Mântuitorului cu ucenicii
Săi. Ev. de la Ioan (21,1-14) ne spune că a avut loc şi o a doua pescuire minunată,
după Înviere. Acestea două delimitează perioada de timp în care Sf. Apostoli s-au
bucurat de prezenţa în trup a lui Iisus. Semnificaţie: - prima pescuire marchează un
punct de cotitură în viaţa lui Simon, î fiinţa lui petrecându-se o răsturnare radicală
lăsând totul şi mergând după Iisus, conform chemării pe care i-o adresează
Mântuitorul, să fie „pescar de oameni”;
- prin cea de a doua minune a
pescuirii, Domnul îi va reaminti lui Petru, după lepădare, de chemarea sa cea
dintâi, restaurându-l în apostolat.
Domnul Se afla lângă „lacul Ghenizaret” pe care ceilalţi ev. îl numesc
„mare”, însă obişnuit cu M. Mediterană, vede Ghenizaretul ca un lac. Iisus a văzut
două corăbii trase la ţărm. Pescarii – Simon şi fratele său Andrei (menţionat de
sinoptici) împreună cu fiii lui Zevedeu: Iacov şi Ioan – îşi spălau mrejele după o
noapte de muncă zadarnică pentru care, fireşte, erau supăraţi şi obosiţi.
Fiind mulţime mare, Mântuitorul Se apropie de ei, urcă în corabia lui
Simon şi cere să o depărteze puţin de la mal. Ca şi altă dată (Mc.4,1) Domnul Îşi
face amvon dintr-o barcă. Un comentator spune: „Hristos foloseşte barca lui Petru
ca amvon, de unde aruncă plasa Evangheliei asupra ascultătorilor Săi.
Pe timpul predicii lui Iisus către mulţime, Petru – împreună cu ceilalţi – şi-
au oprit lucrul ascultând şi ei învăţătura. Toţi patru vor urma lui Iisus după
chemare. După ce a încetat a mai vorbi mulţimii, Mântuitorul i-a zis lui Petru:
„Mână la adânc şi lăsaţi jos mrejele voastre, ca să pescuiţi”(v.4). Simon ascultă
cuvântul. Ca pescar de meserie ce era, el nu mai avea speranţa unui pescuit rodnic
pentru ziua respectivă. Dar a fost fascinat de învăţătura lui Iisus şi răspunde:
„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar, după cuvântul
Tău, voi arunca mrejele.”(v.5). Acest cuvânt al ascultării arată că inima viitorului
apostol era pregătită pentru chemarea care-i va fi adresată şi căreia îi va răspunde
prompt. Ascultarea de cuvântul Fiului lui Dumnezeu şi-a arătat îndată roadele.
Pescuirea a fost mai bogată ca niciodată. Mrejele înseşi nu erau făcute pentru a
aduna atâta peşte deodată: „au prins mulţime mare de peşte că li se rupeau
mrejele!”(v.6).
În faţa minunii incontestabile, viitorul apostol Îl mărturiseşte pe Iisus că
este „Domnul”, adică Dumnezeu adevărat. În acest verset ev. ţine să-i dea lui
Simon şi numele pe care îl va primi de la Iisus: „Simon Petru”. Luca a simţit să
facă aceasta pentru că într-adevăr , cuvintele şi gestul său anunţă pe marele apostol
al lui Hristos: „Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus,
zicând: Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos” (v.8). Două mărturisiri face
aici Simon: prima, că Iisus este Domnul; a doua, că el însuşi nu este decât un om
păcătos. Iată un exemplu viu despre felul în care fiecare dintre noi se cade să ne
apropiem de Domnul!
Domnul a văzut toată inima lui Simon. De aceea nu îl respinge, ci îl
cheamă să-I urmeze: „Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi
pescar de oameni”(v.10). Acest răspuns îi privea şi pe ceilalţi trei, că şi ei,
împreună cu Simon, „trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”
(v.11). Cei patru pescari întrerupându-ţi lucrul pentru a-L asculta pe Hristos, n-au
pierdut, ci au câştigat chiar în ele pământeşti. Dar nu numai peşte pământesc au
dobândit ei atunci; L-au dobândit pe Hristos Însuşi şi avându-L pe El, s-au făcut
„pescari d oameni” pentru Împărăţia lui.
Iată „Peştele” pe Care L-au prins sărmanii şi osteniţii pescari atunci când s-
au lăsat străpunşi la inimă de cuvântul dumnezeiesc al Mântuitorului! Încă de la
începuturile Bisericii, peştele a devenit un simbol privilegiat al lui Hristos şi al
Sfintei Euharistii prin care Hristos se împărtăşeşte credincioşilor Săi. Însuşi
cuvântul grecesc pentru „peşte” (IXӨIΣ) a fost considerat prescurtarea unei
adevărate mărturisiri de credinţă, fiecare literă fiind identificată ca iniţială a unui
cuvânt întreg: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul.
Sfinţii lui Hristos sunt pururi flămânzi de acest „Peşte” şi tind cu toată
fiinţa lor să se sature cu El. Această foame sfântă au început să o simtă pe ţărmul
lacului Ghenizaret cei care au devenit primii ucenici ai Mântuitorului. Această
foame după Hristos şi după harul Său a făcut „din pescari, apostoli şi din păgâni,
mucenici”.

Vindecarea celui lepros (5,12-15) – vezi Mc.1,40-45.

Vindecarea slăbănogului din Capernaum (5,17-26)– vezi Mc.2,1-12
Chemarea lui Levi (5,27-32) – vezi Mc. 2,13-17
Întrebare despre post (5,33-37) – vezi Mc. 2,18-22.
 CAPITOLUL AL VI-LEA

Smulgerea spicelor în zi de sâmbătă (6,1-5) - vezi Mc. 2,23-27

Vindecarea omului cu mâna uscată (6,6-11) – vezi Mc. 3,1-6
Alegerea celor doisprezece (6,12-16) – vezi Mc. 3,13-19
Reuşita lucrării lui Hristos (6,17-19) – vezi Mc. 3, 7-12.

Predica de pe munte (6,20-49) – după pr. Vasile Mihoc:

Dacă „predica de pe munte” este redată în Ev. de la Matei în trei capitole
(5-7), în Ev. de la Luca nu cuprinde decât 30 de versete. Deoarece primii
destinatari ai Ev. a treia erau veniţi din păgânism, Sf. Luca a lăsat deoparte
materialul referitor la atitudinea mântuitorului faţă de Lege (Mt.5,17-48),
milostenie, rugăciune, post. Ca şi la Matei, Predica începe cu „Fericirile”, dar Sf.
Luca redă numai patru Fericiri la care adaugă patru Vaiuri (pe care se pare că le-a
luat din cartea profetului Ioil). În general, varianta lucanică arată să Sf. Luca în
mod deliberat n-a reţinut decât o parte din învăţăturile Mântuitorului din Predica de
pe Munte, el adaptând cuprinsul acesteia la situaţia şi preocupările cititorilor primi
ai Ev. sale. Rezultatul adaptării este: Introducere: Fericirile şi Vaiurile (6,20-26)
Partea I: Iubirea faţă de vrăjmaşi (6, 27-36)
Partea a II-a: Iubirea frăţească (6, 37-42)
Încheiere: Necesitatea faptelor bune (6, 37-49).
INTRODUCERE
Primele patru fericiri sun prezentate ca la Matei cu finalul binecunoscut:
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi…” La acest final Iisus adaugă promisiunea că îi va
răsplăti nu numai pentru pericolele şi relele la care vor fi expuşi pentru El, ci chiar
şi pentru calomniile şi dispreţul care se vor scoate la adresa lor. Pentru aceasta nu
zice numai „atunci când vă vor persecuta „ ci „atunci când ei vor zice tot felul de
rău despre voi”.
PARTEA I
V.27: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…”
Domnul nu zice numai să nu urâţi deloc, ci să iubiţi! El nu zice: nu le faceţi rău
deloc, ci „faceţi-le bine!” Astfel Iisus Hristos ne îndeamnă să avem grijă unii faţă
de alţii.
V.28: „Binecuvântaţi…”
A iubi pe cel ce te urăşte, a binecuvânta pe cel ce te blestemă este o lucrare peste
puterea omenească; este lucrarea harului în om care te ajută să împlineşti
îndemnul: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru desăvârşit este”; înseamnă a
deveni fiu al Celui Preaînalt, înseamnă a ajunge „dumnezeiesc după har”.
V.29. Învăţătura despre iubirea vrăjmaşilor este ilustrată în două pilde:
a) „Celui ce te loveşte peste obraz…”b) „Pe cel ce-ţi ia haina …”
a) Trebuie să ne împotrivim celui rău, dar nu cum vrem noi, ci cum ne-a poruncit
Hristos. Lovirea peste obraz este cea mai insultătoare insultă (e dorinţa celui ce
loveşte de a anihila persoana), dar cu Hristos, cel lovit nu va simţi lovitura
insultătoare, pentru că întorcând şi celălalt obraz se simte în tine un luptător nu
pentru că nu ai fi putut altfel (ci pentru Hristos). Astfel învingi prin suferinţă răul.
Nu se stinge focul cu foc, ci cu apă, spune Sf. I.G.A.
b)Învingem pofta celuilalt prin dărnicie; la un sacrificiu mai mic creştinul bun este
gata să facă un sacrificiu mai mare. Căci dacă vom fi goi împlinind acest sfat,
golătatea ne va fi slavă şi nimic nu ne va face să roşim, fiindcă Adam era gol în
Paradis şi nu se ruşina. Faceţi din păcatul fratelui celui ce va luat haina, cinstea
generozităţii voastre!
V.30: Oricui îţi cere dă-i…”
Acest împrumut de care vorbeşte Iisus Hristos nu este împrumutul cu camătă, ci
argintul simplu dat fără interes. Şi El merge mai departe: ne porunceşte să dăm
celor de la care nu mai nădăjduim să luăm înapoi.
V. 31-34:
Dacă antichitatea creştină cunoaşte numai o formulare negativă a regulii de aur:
„Ce ţie nu-şi place, altuia nu-i face”, Hristos îi dă acesteia o formulare pozitivă: „Şi
precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor asemenea” (v.31). În
continuare în trei sentinţe paralele este arătată insuficienţa unei iubiri care-p
cuprinde numai pe cei ce ne iubesc pe noi: „Şi dacă iubiţi…Şi dacă faceţi bine… Şi
dacă daţi cu împrumut…”(v.32-33). Oamenii cei mai răi pot fi foarte buni cu cei ai
lor. Dumnezeu, care este Tatăl tuturor oamenilor, vrea de la noi mult mai mult
decât o astfel de iubire legată de interese familiale sau de grup, care nu este decât
tot o formă de egoism.
V.35-36:
După ce a arătat insuficienţa unei iubiri restrânse numai la cei apropiaţi,
mântuitorul continuă: „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu
împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi
fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi
precum şi Tatăl vostru milostiv este”. Porunca iubirii de vrăjmaşi apar de două ori
în variante lucanică a Predicii de pe munte: v.27 şi 35.
Niciodată iudeii nu i-au introdus în noţiunea de „aproapele” pe duşmani. Domnul
însă îi înglobează. Care este rostul iubirii de duşmani? Cei care iubesc pe duşmanii
lor, la fel cum îşi iubesc prietenii, se aseamănă lui Dumnezeu. Deci modelul este
Însuţi Dumnezeu care „este bun cu cei nemulţumitori şi răi”. Omul redus la
puterile sale nu poate iubi pe vrăjmaşi, ci îi trebuie ajutorul harului celui de sus al
lui Hristos. Răsplata celui ce lucrează asemenea lui Dumnezeu este calitatea pe
care o primeşte acela de „fiu al lui Dumnezeu!, fiind cea mai înaltă distincţie dată
oamenilor. Prin această calitate vom fi moştenitorii Părintelui Ceresc!
PARTEA A II-A
V.37: „Nu judecaţi…”
Hristos zice că iubirea este rădăcina tuturor bunătăţilor, şi vrea să smulgă din noi
tot ceea ce ar putea să o strice. Dacă „a judeca” înseamnă „a osândi, a ocărî, a
critica”, Sf. I.G.A. ne învaţă că din punct de vedere creştin „a judeca” nu înseamnă
a osândi, ci a evalua situaţia, nu a ocărî, ci a sfătui, nu a critica cu trufie, ci a
îndrepta cu dragoste. Hristos ne interzice să trecem cu vederea păcatele noastre şi
să tăbărâm asupra păcatelor celorlalţi. Cei ce judecă cu asprime şi nu-şi vede
păcatele, păcătuieşte d două ori: nu-şi vede păcatele şi atrag asupră-şi ura şi
duşmănia celui criticat.
v.40: „Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său…”
După ordinea naturală a lucrurilor, ucenicul pe cât e de ucenic şi sluga pe cât e de
slugă nu poate fi mai mare decât dascălul său.
V.41-42: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui…”
Pentru a fi cât mai intuitiv, Domnul aseamănă defectele mai mari ale aproapelui
nostru cu un pai, iar propriile defecte cu o bârnă. Cu alte cuvinte, Domnul a voit să
arate că nu suntem îndreptăţiţi să judecăm pe fratele nostru pentru defectele lui,
câtă vreme noi nu suntem liberi de defectele noastre mari.

ÎNCHEIERE
v.43-44: „Căci nu este pom bun…”
Nu s-a văzut niciodată un pom bun să devină rău, nici unul rău să devină bun? Da,
s-a văzut şi viaţa e plină de exemple. Cum dar David care era bun a făcut roade
rele? El n-a făcut rele rămânând bun, ci devenind rău.
V.45: „Omul bun din vistieria lui cea bună…”
Domnul dă numele inimii de „vistierie” pentru a exprima mai bine mulţimea
bunurilor sau relelor pe care le ascunde. Nu trebuie să se creadă că acest cuvânt
„Că din prisosul inimii grăieşte gura lui” este valabil doar pentru rău, ci şi pentru
bine. Căci este mai multă virtute în adâncul inimii omului bun decât a apărut afară,
în cuvintele lui. Tot astfel ş la oamenii răi: sunt mai răi ca pe dinafară.
V.46: „Şi pentru ce mă chemaţi Doamne, Doamne…”
A spune lui Hristos „Doamne” înseamnă că Îl recunoşti că este Dumnezeu.
Neascultarea, nefăptuirea celor spuse de Dumnezeu, arată că credinţa ta nu e în
conformitate cu vieţuirea. A crede şi a nu făptui, înseamnă că ai o credinţă
teoretică, o simplă adeziune intelectuală la Revelaţie, o credinţă trupească,
demonică (Iac.2,18-20), o credinţă moartă: „Căci credinţa fără fapte moartă este”.
V.47-49: „Oricine vine la Mine şi aude cuvintele Mele…”
Cei ce vor practica cel auzite de la Mântuitorul se vor bucura de bunurile promise.
Iisus Hristos prin cuvintele de „vânturi, ploi, râuri”arată relele şi necazurile acestei
lumi şi asigură că sufletul dreptului nu cedează la nici una din acestea fiindcă el
este întărit pr „piatră”, înţelegând prin aceasta tăria cuvântului Său. Vorbirea n-ar fi
avut atâta putere dacă nu ar fost folosiţi termeni de comparaţie ca. Piatră, nisip,
ape, vânturi. Pe bună dreptate numeşte Hristos „nechibzuit” pe cel care şi-a
construit casa pe nisip. Căci ce este mai nare nebunie ca a avea grija unei clădiri,
pentru a nu scoate osteneală din această roadă. „Cel ce şi-a zidit casa pe nisip…”
este acela care şi-a clădit-o adică pe desfrânare, pe bogăţii, pe lux, pe mânie şi pe
altele asemenea lor. Apostolii deşi sunt puţini şi loviţi de sabie, s-au arătat mai tari
decât piatra. Cel ce se loveşte de un diamant se răneşte în loc să-l rupă.

CAPITOLUL AL VII-LEA

Vindecarea slugii sutaşului (7,1-10) – după pr. Vasile Mihoc:

Ev. ne înfăţişează o vindecare minunată de către Mântuitorul a unui bolnav
din Capernaum. O vindecare săvârşită de la distanţă, numai prin cuvântul plin de
putere al Domnului. Vindecarea este mijlocită de credinţa puternică a celor ce o cer
de la Iisus. Acest sutaş, trimite la Iisus pe „bătrâni ai iudeilor” care-L roagă
pentru slugă. Demersul este cu atât mai merituos cu cât este făcut în beneficiul unei
slugi, al unui sclav, poate. Chinul cumplit al slugii nu-l lasă indiferent pe stăpân.
Desigur că auzise multe despre Mântuitorul şi minunile Sale, dacă acum cu atâta
încredere cere ajutor pentru sluga sa bolnavă.
El era unul dintre păgânii preţuiţi de bătrânii iudeilor pentru că se arătase
ostil religiei lor şi a neamului, ba mai mult, le-a zidit şi sinagoga, drept pentru care
aceştia intervin pentru el. În mod neaşteptat, sutaşul îi zice Mântuitorului:
„Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; de
aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine”(v.6). Până aici cele
spuse de sutaşul pot fi uşor înţelese. El ştia că unui iudeu nu-i este îngăduit să intre
în casa unui păgân. Sutaşul din Ev. nu vrea să-L pună pe Mântuitorul în situaţia de
a fi acuzat de către conaţionalii Săi iudei. La aceasta se adaugă, desigur, umilinţa
care, în inima sutaşului, însoţea credinţa sa: „Nu sunt vrednic”. Într-adevăr, în
continuare, el dă glas credinţei sale, într-o exprimare unică în paginile Ev.: „Ci
spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea!(v.7). Astfel, el mărturiseşte credinţa
că Iisus poate vindeca un om grav bolnav fie şi numai prin cuvânt.
Dar credinţa sutaşului nu se reduce la atât. Pentru el, Iisus nu este pur şi
simplu un taumaturg, oricât de neobişnuit şi de plin de putere. Credinţa sutaşului se
ridică deasupra simplei convingeri că Iisus are o putere specială de a alunga boala.
Căci el adaugă: „Căci şi eu sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi, şi
zic acestuia: Du-te, şi se duce; şi altuia: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta şi
face”(v.8). Ne-am fi aşteptata ca sutaşul să spună: „Că şi eu sunt om cu stăpânire
(autoritate)”; ceea ce urmează, despre modul în care este ascultat de ostaşii şi
slugile sale, cere mai degrabă o astfel de exprimare. Dacă ar fi fost formulată în
acest fel, comparaţia lasă să se înţeleagă că şi Iisus este un om cu deplină autoritate
asupra bolii şi a sănătăţii, care-L ascultă aşa cum „ostaşii” şi „slugile” îl ascultă pe
sutaş, şeful lor. El însă zice: „Că şi eu sunt om sub stăpânire”, de unde rezultă,
foarte probabil, că sutaşul presimte că Iisus, ca şi el, este „sub o stăpânire” şi că aşa
precum autoritatea sutaşului derivă din cea a împăratului, tot astfel autoritatea
(stăpânirea) lui Iisus provine de la Dumnezeu Însuşi şi cuvântul Său este cuvântul
lui Dumnezeu Însuşi. Credinţa sutaşului se ridică astfel deasupra receptării comune
a lui Iisus ca mare făcător de minuni şi anunţă credinţa creştină în Hristos Fiul şi
trimisul lui Dumnezeu.
Ev. notează că „Iisus…S-a mirat”(v.9)auzind această mărturisire, cu atât
mai mult cu cât ea venea din partea unui păgân: „Nici în Israel n-am găsit atâta
credinţă”, a zis Iisus. În legătură cu această constatare, Iisus adaugă un cuvânt prin
care anunţă universalismul chemării la intrarea în moştenirea făgăduită părinţilor,
prin credinţa în El, şi toată lepădare celor dintre „fiii Împărăţiei”, adică dintre
iudei, care din cauza necredinţei, vor pierde moştenirea.

Învierea tânărului din Nain 7,11-16 – după pr. Vasile Mihoc:

Un mic sat din Galileea, foarte aproape de Tabor, poartă şi azi numele
Nain. Aici a săvârşit Mântuitorul o mare minune: a înviat un tânăr pe care îl
duceau să-l îngroape. Este una dintre cele trei învieri din morţi săvârşite de
Mântuitorul, alături de învierea fiicei lui Iair şi a lui Lazăr. Prin această mare
minune, Domnul Şi-a arătat încă odată slava Sa, a dovedit mai mult, că este
Dumnezeu adevărat şi că moartea însăşi este silită să dea înapoi înaintea puterii
Sale. Reacţia mulţimii şi a ucenicilor este descrisă în ultimul verset: „Şi frică mare
i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu zicând: Prooroc mare s-a ridicat între
noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”(v.16). Ei încă nu îndrăznesc să vadă
în Iisus di Nazaret pe Mesia profeţit. După câteva secole în care profeţii n-au mai
fost deloc prezenţi în Israel, Dumnezeu „a cercetat pe porul Său” prin trimiterea
unui profet, nu oarecare, ci a unui „profet mare”.
Sfântul Luca nu se mulţumeşte să ni -L arate pe Iisus ca făcând o mare
minune şi concluzia care decurge din ea în ce priveşte identitatea lui Iisus. El ne
spune despre Mântuitorul ceva mai mult: ni -L prezintă plin de nemărginită milă
pentru fiinţa omenească. Mila este îndreptată spre mama celui mort. Faptul că era
vorba de o femeie văduvă, că mortul fusese singurul ei copil şi că această mamă
rămasă singură pe lume îşi ducea copilul preaiubit spre mormânt – iată tot atâtea
circumstanţe care făceau întâmplarea mai emoţionantă şi pe această mamă mai
vrednică de milă. Domnul nu poate trece nepăsător pe lângă o astfel de negrăită
durere. Evanghelistul descrie situaţia scurt şi concis: „Şi văzând-o Domnul, I S-a
făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!”(v.13). Însuşi acest cuvânt al Mântuitorului
a avut puterea să-i stâmpere puţin durerea. Dar Domnul nu mângâie niciodată
numai pe jumătate. Şi în acest caz, harul Său este deplin. Numai atingându-Se de
sicriu şi numai printr-un cuvânt, Domul îl învie pe mort şi îl dă mamei sale (v.14-
15). Centrul de greutate al relatării cade pe semnificaţia simbolică a unora dintre
elementele istorisirii lucanice. Într-adevăr, în cuvântul lui Iisus: „Tinere, ţie zic,
scoală-te!”(v.14) trebuie să vedem o poruncă adresată tuturor tinerilor morţi
duhovniceşte. Pe toţi aceştia, gata să fie aruncaţi în mormântul pierzaniei sufleteşti,
Domnul îi cheamă să se întoarcă de la moarte la viaţă.
Dintre aceşti tineri, unii – asemenea tânărului din Nain – au câte o mamă
să îi plângă; adică acele mame, fiind ele însele vii în Hristos, îşi dau seama de
faptul că fiii lor sunt morţi în păcatele şi fărădelegile lor.

Trimişii lui Ioan Botezătorul 7,17-23:

V.17-18: Şi a ieşit cuvântul acesta despre El…
Vestea minunii ce se făcuse în Nain s-a împrăştiat în toată Iudeea şi în împrejurimi,
ajungând şi la urechile ucenicilor Sf. Ioan Botezătorul. Ca unii care nu credeau
încă desăvârşit, primeau greu laudele aduse lui Iisus, socotindu-le probabil în
detrimentul învăţătorului lor.
V.19: Şi chemând Ioan pe doi din ucenicii săi…
Sf. Ioan voind să arate cât de mare este Hristos şi cât este el de departe de Acesta –
ca şi cum nu ar fi ştiut nimic de Hristos, măcar că nu-I era străin, ca unul ce din
pântecele maicii Sale Îl cunoscuse (Lc.1,41) – trimite doi dintre ucenici. Ioan nu-L
laudă, ci-i trimite la El, ca văzând aceste minuni să se încredinţeze de prea mare
deosebire dintre Stăpân şi rob.
V.20: Şi venind la El ucenicii I-au zis…
Dacă ucenicii lui Ioan întreabă: Tu eşti Cel ce va să vină? Nu înseamnă că Ioan s-a
îndoit, că nu avea credinţă; ci el în mod pedagogic lucrează asupra ucenicilor,
determinându-i pe i să concluzioneze adevărul.
V.21: Şi în ceasul acela pe mulţii-a vindecat de boli..
Minunile îi obligă să creadă!
V.22: Şi răspunzându-le le-a zis…
În acest fel descria profetul Isaia (35,5;61,1) „vremea” lui Mesia. Vindecarea
minunată a tuturor este dovada cea mai vie a mesianităţii Sale.
V.23: Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine!
Un singur lucru le mai revine lui Ioan şi ucenicilor săi: să nu se smintească de
faptul că nu S-a proclamat în faţa întregului popor ca Mesia. Deci, şi pe viitor să
ţină cu tărie credinţa în mesianitatea Lui. Cel ce are o astfel de credinţă, e fericit,
adică ajunge la fericirea veşnică.
Mărturisirea lui Iisus despre Ioan 7,24-33:
Domnul nu poate admite ca poporul să-şi formeze o părere greşită despre
Ioan. De aceea încă a vorbit poporului despre Ioan. Şi pentru a-i face pe cei
prezenţi să înţeleagă cât mai bine rostul şi măreaţa figură a Botezătorului, Domnul
îi întreabă: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu…?Oare trestie bătută de vânt?... Un om
îmbrăcat în haine moi?...Deci Domnul apelează la conştiinţa tuturor acelora care la
timpul lor ieşiseră din toate părţile ţării, chiar şi din Galileea, în pustiul Iudeii ca
să-l vadă pe Ioan Botezătorul, predicând şi împărtăşind botezul pocăinţei.

Ungerea lui Iisus de către o femeie păcătoasă 7,36-50:

Luca prezintă întâmplarea ce a avut loc cu mult înainte de pătimire, deci nu
se poate confunda cu cea din Mc. 14,3-5; Mt.26,6-13; In.12,1-8. Evenimentul se
petrece în casa lui Simon fariseul, probabil unul care s-a convertit, unde este invitat
Iisus de către acesta, să mănânce. În timpul mesei o femeie păcătoasă – Maria, sora
lui Lazăr cf.In.11,1-11 – „a adus un alabastru cu mir şi stând la spate, lângă
picioarele Lui, plângând” (v.37-38). Legea vremii prevedea ca femeile păcătoase
(desfrânate) să nu intre în contact cu poporul şi cu atât mai mult cu cei ce aparţin
„clerului”. Femeia de aceea a venit pe la spate şi a adus darul său la Iisus Căruia îi
turna mirul pe cap, iar picioarele după ce I le uda cu lacrimi I la ştergea cu părul
capului ei. După informaţia lui Plinius, mirul şi aromatele foarte scump erau
păstrate în vase de alabastru. Gazda Simon privea cele ce se petrec în casa sa şi în
gând cugeta: „dacă acesta ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este
aceasta…”Iisus cunoscând cugetul său, printr-o parabolă cu doi datornici, îl face
să nu o judece pe femeia de faţă, fiindcă acel „căruia i-a fost iertat mai mult”
(v.43) acela va iubi mai mult. Mai mult decât atât, ea, în păcătoşenie ei, Îl
recunoaşte pe Iisus ca pe Dumnezeu Cel care iartă şi păcatele şi de aceea
Mântuitorul o laudă, făcându-i o prezentare antitetică în raport cu gazda: „tu…ea
însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele; tu…ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele;
tu…ea însă cu mir Mi-a uns picioarele…”(v.44-46). Pentru această dragoste a ei,
Hristos o reintegrează în comunitate: „Iertate îţi sunt păcatele!”. Ceilalţi comeseni
văzând aceasta au început să-şi pună întrebare: „Cine este Acesta, care iartă şi
păcatele?La această întrebare Iisus le răspunde că este Dumnezeu adevărat prin
faptul că îi dăruieşte nu numai iertarea păcatelor, ci şi mântuirea ca roadă a
credinţei! (v.50).

CAPITOLUL AL VIII-LEA

Femeile slujitoare ale lui Iisus 8,1-3:

Subliniindu-se universalitatea mântuirii, ev. ne relatează că Iisus împreună
cu CEI doisprezece şi cu câteva femei , merge în cetăţile şi satele di-mprejur
„propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu”.(v.1). Ev. aminteşte pe
femeile care au fost demonizate, evidenţiind mergerea lor după Iisus ca urmare a
vindecării lor; femeile sunt: Maria Magdalena, Ioana soţia lui Huza, Suzana şi
„multe altele care le slujeau din avutul lor”.

Pilda semănătorului 8,4-18 – vezi Mc. 4,1-20;

Mama şi fraţii lui Iisus (familia eshatologică) 8,19-21 - vezi Mc. 3,31-35;
Potolirea furtunii 8,22-25 – vezi Mc. 4,35-41
Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor 8,26-35 – vezi Mc.5,1-20
Vindecarea femeii cu scurgere de sânge şi învierea fiicei lui Iair8,40-56Mc.5,21-43

CAPITOLUL AL IX-LEA

Trimiterea celor doisprezece 9,1-6 – vezi Mc.6,6-13;

Irod şi Iisus 9,7-9 – vezi Mc.6,14-29;
Săturarea celor cinci mii 9,10-17 – vezi Mc. 6,30-44;
Mărturisirea lui Petru şi prima vestire a patimilor 9,18-22 – vezi Mc. 8,27-33;
Crucea adevăratului ucenic 9,23-27 – vezi Mc.8,34-9,1;
Schimbarea la faţă 9,28-36 – vezi Mc.9,2-8;
!Vindecarea lunaticului 9,37-43 – vezi Mc. 9,14-29;
A doua vestire a patimilor 9,44-45 – vezi Mc.30-32;

Care este întâiul dintre apostoli?& neutralitate nepermisă9,46-50–vezi Mc.9,33-40:

V.46-47: Sf. Teofilact presupune că patima măririi deşarte intrase în
apostoli din pricina neputinţei lor de a vindeca pe copilul demonizat. Fiecare
socotea că nu al este vinovat de această „incapacitate”, ci celălalt. Astfel a intrat
mânia în ei. Mântuitorul „cunoscând cugetul inimii lor”, până a nu creşte patima,
caută să o taie din rădăcină
V.48: Cum taie răutatea? Dând exemplu un copil. Copiii nu sunt ispitiţi de
gândurile iubirii de slavă şi întâietăţi; ei sunt umili şi supuşi şi pentru simplitatea
lor sunt primiţi şi iubiţi. Apostolii greşesc dacă cred că arătându-se mândri şi
iubitori de slavă şi întâietăţi vor fi mai plăcuţi şi primiţi de mai mulţi. Deci, ei faţă
de lume trebuie să fie umili şi gata să împlinească serviciile ce lise cer. Cine îi va
primi pe ei aşa cum sunt, cu această mentalitate umilă şi supusă, şi numai pentru
că vin în numele Domnului, aceia Îl vor primi pe Domnul Însuşi. Astfel ei se
dovedesc ucenicii Lui! Deci, să fie atenţi ca nu cumva mândria lor să-i înstrăineze
pe oameni de Dumnezeu şi astfel să greşească de două ori.
V.49: Ioan s-a temut ca nu cumva să fie făcut lucrul respectiv de trufie,
oprindu-l pe om. Pentru care cauză îl opreau? Îl socoteau nevrednic de a face
minuni, căci nu primise împreună cu Apostolii darul facerii de minuni, nici nu l-a
trimis pe el Domnul cu această misiune şi acela nu urma lui Iisus, asemenea lor.
V.50: Iisus spune: „Nu-l opriţi”, căci acela care nu e împotriva lui
Dumnezeu, e pentru Dumnezeu şi acela care nu e împotriva voastră e pentru voi.
Deci, pe voi nu vă împiedică în misiunea voastră, în propovăduire.

Călătoria spre Ierusalim şi activitatea în Samaria şi Pereea 9,51-19,27:

Aceasta este partea cea mai originală a Ev. a treia şi mai proprie
construcţiei literare a Sf. Luca. Ea este o inserţiune în Ev. Mântuitorului după
Marcu, al cărui plan îl urmează aproape cu fidelitate. O bună parte din acest
material se poate întâlni, într-o oarecare măsură şi la Matei, sporadic tratat, însă
Luca este singurul care-l prezintă într-un cadru de călătorie.
v.51: „Şi când s-au împlinit zilele…”, adică atunci vând a sosit vremea
pătimirii şi a Înălţării Sale, fiindcă toatele episoadele menţionate de aici înainte
sunt clar orientate către evenimentul pascal, a cărui împlinire este aproape.
v.52: Se prezintă deja desfăşurarea călătoriei lui Iisus şi a ucenicilor Lui
care ajung într-un sat de samarineni, dar
v.53: locuitorii acestuia refuză să le ofere găzduire, tocmai pentru simplu
fapt ă ei se îndreptau spre Ierusalim. Samarinenii schismatici îşi aveau propriul lor
loc sfânt (m. Garizim) şi dacă treceai pr acolo îndreptându-te spre Ierusalim, riscai
să fi chiar omorât. De aceea s-a încetăţenit obiceiul ca trecând din Galileea în
Iudeea să se ocolească Samaria prin Pereea.
v.54: Ucenicii luând aminte la Ilie care a ars de două ori câte 50 de bărbaţi
împreună c căpeteniile lor (IV Regi 1,9-14), Îl aţâţau pe Domnul împotriva celor
care nu i-au primit, desconsiderându-i.
v.55: Apostolii nu erau încă desăvârşiţi în vieţuire, şi pentru ca să-i înveţe
să fie fără de răutate, Mântuitorul Se dă pe Sine exemplu: El a venit să mântuiască
sufletele, nu să le piardă. Deci, pentru aceasta îi mustră, căutând să-i îndepărteze de
la o astfel de gândire. Ei trebuie să se deprindă cu o nouă gândire-vieţuire, după
Legea Sa, care este superioară Legii V.T.
v.56: nu se precizează în care sat anume au mers pentru a cere găzduire
tocmai pentru a scoate în evidenţă ţinta călătoriei: Ierusalimul.

v.57: de asemenea nu se precizează cine este acel „unul” care vine la Iisus
şi zice: Te voi urma oriunde te vei duce; cf. Mt.8,19 ar fi fost un cărturar. Foarte
probabil că văzând fapta minunată săvârşită de Domnul, va fi ajuns la convingerea
că Iisus trebuie să fie adevăratul Mesia. Tributar însă mentalităţii – îmbrăţişată de
majoritatea iudeilor – că Mesia va fi unul glorios, care va stăpâni pe duşmani –
(romani, la acea vreme) şi care va avea o împărăţie pământească plină de strălucire,
el se oferă să-L urmeze pe Domnul, nădăjduind să obţină de la El o demnitate cât
mai înaltă.

v.58: până a-l primi în societatea Sa, Domnul însă vrea să-i atragă atenţia
asupra unui fapt, de care el până acum poate n-a ţinut seama: el a văzut doar
minunile Domului, n-a băgat în seamă viaţa plină de lipsuri pe care o ducea El.
Acest lucru nu trebuie nesocotit de cel care voieşte să-l urmeze oriunde. Vulpile
sunt animale foarte viclene şi stricăcioase. Ele scapă de urgia oamenilor şi se
ascund în vizuinile lor; păsările cerurilor deşi zboară din loc în loc având o
nestatornicie, totuşi au cuiburi. Fiul Omului, aici pe pământ, nu are adăpost, unde
să-Şi plece capul. Deci, El nu este Acel Mesia glorios pe care-L închipuia, ci un
Mesia al suferinţelor – cum Îl prezintă Is. 53 - , care suferă toate neajunsurile
numai pentru a-i scăpa pe oameni de tirania diavolului. Deci, ucenicii Săi nu
trebuie să aştepte să ajungă la situaţii înalte din punct de vedere material. Numirea
de „Fiul Omului” pe care Mântuitorul Şi-o atribuie vrea să sublinieze că deşi Fiul
al lui Dumnezeu, El aparţine aparţine umanităţii prin firea acesteia, asumată la
Întruparea din Sfânta Fecioară Maria, iar dacă acum Se numeşte astfel vrea să-i
facă pe contemporani să înţeleagă că profeţia lui Daniel 7,13 s-a împlinit. El este
Mesia - Fiul Omului -, Căruia Cel-Vechi-de-Zile Îi conferă stăpânire finală asupra
întregului pământ.

v.59-60: la chemarea Mântuitorului, unul dintre ucenici Îi cere voie să-şi

îngroape tatăl. La evrei înmormântarea se făcea de obicei, în ziua morţii (FAp.5,7).
Fiii aveau datoria sfântă casă se îngrijească de înmormântarea părinţilor lor.
Talmudul arată că datoria aceasta este atât de strictă, încât are prioritate chiar faţă
de a spune rugăciuni şi a studia Legea. Excepţie făceau de al acestea, arhiereul –
care trebuia să stea în serviciul exclusiv al lui Dumnezeu (nu li se dădea voie să-şi
manifeste doliul la moartea părinţilor lor) – şi nazireul care pe perioada când se
dedica cu totul lui Dumnezeu, nu avea voie să participe la nicio înmormântare, nici
chiar a părinţior. Cei morţi, care au să-şi înmormânteze pe morţii lor, sunt toţi aceia
care nu s-au învrednicit a fi chemaţi de Domnul. Ei sunt morţi sufleteşte. Ei sunt
pierduţi pentru totdeauna pentru viaţa de veci. Pe seama acestora rămâne
îndatorirea de a se îngriji de înmormântarea celor care sunt morţi şi cu sufletul şi
cu trupul. Pe când învăţăceii Săi, mai mult decât arhiereii şi nazirii V.T. se cuvine
să nu neglijeze nici un moment din înaltele lor obligaţii faţă de Dumnezeu şi în
special faţă de El pentru a îndeplini nişte obligaţii mult mai inferioare.

v.61-62: (aproximativ ca mai sus). Domnul nu îngăduie schimbarea

priorităţilor, arătând că cel care pune mâna pe „plugul cel duhovnicesc”, dar se uită
îndărăt, adică nu s-a lepădat de dragostea către lume, căutând iar spre cele efemere,
nu este vrednic de veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu.

CAPITOLUL AL X-LEA

Trimiterea celor şaptezeci (şi doi) 10,1-12:

v.1: Domnul a ales 70 (şi doi) de ucenici. După unele manuscrise vechi,
numărul acestor apostoli ar fi fost 72. E vorba de două tradiţii diferite; potrivit celei
greceşti, numărul poporului descendent din Noe (cf. Fac.10) a fost 72, în timp ce
tradiţia ebraică consemnează 70. De reţinut că numărul apostolilor are o
dimensiune simbolică: - CEI 12 – care sunt nucleul – sunt în relaţie cu cele 12
seminţii ale lui Israel, cărora mesajul Ev. li se adresează cu prioritate.
- Cei 70 sunt în relaţie cu neamurile non-iudaice, a căror
evanghelizare este solicitată de caracterul universal al credinţei. (IPS Bartolomeu).
Sfântul Teofilact al Bulgariei vede aici o asemănare a celor 70 de ucenici cu cei 70
de finici (Ieş. 15,27) şi a celor 12 Apostoli cu cele 12 izvoare , socotind că finicii
au fost crescuţi de cele 12 izvoare (Apostoli).
„au fost trimiţi câte doi”= adică au fost trimişi în şa încât să se ajute unul pe altul;
„în fiecare cetate…”= fără a ni se da indicaţii topografice, ni se spune că Domnul
nu-i trimite ca să-I asigure loc de odihnă (ca în 9,52), ci să-I pregătească terenul
sufletesc pentru lucrarea cuvântului lui Dumnezeu.

v.2: Domnul aseamănă poporul cu un seceriş copt, care dacă nu e secerat la

timp se pierde. Şi precum secerişul copt îşi aşteaptă secerătorii, la fel şi poporul
aşteaptă conducători buni – fiindcă poporul a fost lipsit timp îndelungat de
conducători adevăraţi – care să-l lumineze, să-l îndrume. Numărul acestora este
deocamdată foarte mic, fiindcă în afară de Domul şi ucenicii Săi, nimeni nu şi-a
dat silinţa să ajute, să lumineze poporul. Dar faţă de un seceriş atât de mare
numărul lucrătorilor este insuficient. De aceea Domnul îi provoacă să-L roage pe
„Domul secerişului”, adică pe Dumnezeu Tatăl, să trimită lucrători în mijlocul
poporului,ca pe Unul da la care vine tată creşterea şi binecuvântarea şi care
conduce rostul tuturor.

v.3: Pentru a ilustra mai bine pericolele mari, de care vor fi ameninţaţi,
Domnul îi aseamănă cu nişte oi blânde şi nevinovate, care vor fi înconjurate din
toate părţile de lupi răpitori care sunt simbolul oamenilor răi care îi vor persecuta
pe Apostoli. Unica lor mângâiere a lor va fi conştiinţa că Domul Însuşi I-a trimis în
această misiune; mângâiere atât de puternică, încât vor putea să suporte pentru
Domul tot greul persecuţiilor.
 v.4: Iisus dă poveţe clare: ucenicii să nu ia cu ei în timpul călătoriei lor
încărcătură grea care i-ar putea abate, fie şi pentru o clipă, de la misiunea lor;
- „să nu ai pungă”, fiindcă de merinde nu vor duce lipsă, iar traista i-ar împiedica
mult în mersul lor;
-„să nu ia încălţăminte” – în climatul „sărăciei” generale şi a încredere în
Dumnezeu, interdicţiile se extind chiar şi asupra încălţămintelor ( încălţămintea
celor vechi avea diferite forme; cale mai simple erau sandalele; ele apărau numi
talpa, dar erau şi încălţăminte cu care se acoperea întreaga parte de jos a piciorului,
având menirea să apere piciorul de orice pericol peste ar fi călcat). Ucenicii n-au
nevoie nici de acestea, fiindcă scutul şi apărarea lor vin de sus, de la Dumnezeu.
- „pe nimeni să nu salutaţi pe cale”=adică să nu-şi piardă vremea în vorbiri
obişnuite, astfel încât să cadă şi să se lenevească de la propovăduirea cuvântului lui
Dumnezeu.
v.5: Bunul simţ şi buna creştere dictează fiecăruia, că îndată ce intră în
casa cuiva, să salute. Salutarea obişnuită între iudei era: „Pace ţie!”, cuvinte cu
care vor saluta şi ucenicii pe cei în a căror casă li se va fi spus că pot să intre.

v.6: Salutul lor nu este doar o simplă dorire de bine, ci este şi o plinire,
fiindcă ei aduc prin cuvintele lor, pacea Domnului care i-a trimis. Dar pacea lui
Hristos se odihneşte doar peste cei care caută pacea. Cei care sunt nevrednici de ea
– prin faptul că nu o caută şi că iubesc lumea mai mult decât pe Dumnezeu – nu
vor avea parte de ea. Pacea ucenicilor însă nu va fi tulburată. (pacea se va întoarce
la voi…) fiindcă cugetele lor vor fi împăcate ştiind că şi-au făcut datoria, deşi
ostenelile lor au rămas fără rod.

v.7-8: ucenicilor li se cere ca intrând în casa în care vor fi primiţi - şi vor fi

primiţi de către cei ce au o viaţă morală şi religioasă - să se mulţumească cu ceea
ce li se pune înainte, necăutând a se muta la o altă casă care ar fi mai înstărită.

v.9: Împărăţia lui Dumnezeu este lumea nouă, o nouă stare a lucrurilor, o
nouă cale a vieţii. Viaţa cea nouă nu este numai propovăduirea, ci şi împlinirea
poruncilor lui Hristos (prin ucenicii Săi), prin minuni, arătându-se astfel biruinţa
lui Dumnezeu asupra răului ce se ascunde şi-n boli.

v.10-11: în cazul neprimirii propovăduirii lor, ucenicii sunt sfătuiţi să-şi

scuture şi praful care s-ar fi lipit de picioarele lor, spre a arăta faptul că nu au
părtăşie cu ei; ucenicii nu poartă nici o vină pentru răutatea şi necredinţa celor ce i-
au refuzat. Acest gest simbolic îşi are temeiul în datina iudeilor de a-şi scutura
praful de pe picioare când intrau în Ţara Sfântă venind dintr-o ţară păgână, pentru a
evita necurăţia Ţării Sfinte. Deci, respingerea ucenicilor înseamnă respingerea lui
Hristos.
v.12: Greutatea pedepsei care va veni în ziua judecăţii asupra unei cetăţi ca
aceasta, va covârşi pedeapsa care a căzut odinioară asupra Sodomei şi Gomorei,
pentru că aceia n-au păcătuit atât de greu cum păcătuiesc cei care
îl resping pe Hristos şi pe trimişii Lui.

Vai de cetăţile nepocăite! 10,13-15

v.13: Cauza pentru care Domul mustră cetăţile în care a predicat se referă
la faptul că deşi au fost învrednicite să vadă multe minuni săvârşite în mijlocul lor,
totuşi ele nu s-au pocăit pentru a putea face şi ele parte din noua Împărăţie. Dintre
oraşele nepocăite Domul aminteşte îndeosebi Horazimul, Betsaida şi Capernaumul,
cetăţi ale Galilei. Cu interjecţia „vai!” Domul le anunţă mari pedepse dumnezeieşti.
Astăzi, niciunul dintre aceste oraşe înfloritoare pe vremea Mântuitorului, nu mai
există.
v.14: Tir şi Sidon erau oraşe oraşe păgâne situate pe ţărmul estic al M.
Mediterane, ceva mai aproape de hotarele Palestinei. Răutatea şi împietrirea celor
din oraşele Betsaida, Horazim şi Capernaum întrecea răutatea celor din oraşele Tir
şi Sidon. Întrucât aceste două ultime oraşe nu au avut ocazia să vadă minunile care
s-au făcut în Horazim şi Betsaida, soarta lor va fi mai uşoară în ziua judecăţii decât
a locuitorilor oraşelor galileene.
v.15: Deosebit de grea va fi pedeapsa asupra locuitorilor Capernaumului,
oraş pe care Domnul şi l-a ales ca „cetatea Sa” (Mt.2,1). Domnul fiind Fiul lui
Dumnezeu din ceruri, El poate zice – prin faptul că şi-a fixat aici sediul Său pe
timpul petrecerii Sale în Galileea – că l-a înălţat până la cer. Pedeapsa care îi va
ajunge pe locuitorii Capernaumului, va întrece mult pedeapsa venită asupra
păcătoasei cetăţi Sodoma, fiindcă locuitorilor Sodomei nu li s-a dat ocazia să se
întoarcă şi să se pocăiască (de altfel, nici de minunile lui Hristos nu au avut parte).
Locuitorii Capernaumului au avut însă destule ocazii să se pocăiască, dar n-au
făcut-o; ba mai mult, s-au purtat cu nemulţumire faţă de Domnul. De aceasta
pedeapsa lor va fi mai grea, pentru că vina lor este mai mare decât cea a
locuitorilor din Sodoma.

Întoarcerea celor şaptezeci 10,17-20:

v.17-19: „Semnele” pe care le vor putea face cei care cred „în numele Lui”
– puterea cu care au fost înzestraţi ca roadă a credinţei – a vindeca pe cei bolnavi, a
izgoni demonii din viaţa oamenilor, a călca peste şerpi şi peste scorpii, sunt daruri
ale Duhului Sfânt care este deja vestit mai departe, prin aceştia. Deci, Bisericii prin
ucenicii lui Hristos este chemată să restaureze armonia paradisiacă iniţială, de
dinainte de cădere, dintre om – natură şi om – om.
 v.18: Duhurile demonice se pleacă pentru că stăpânitorul lor de mult a
căzut din cer şi nici o putere nu are în faţa lui Dumnezeu şi a trimişilor Lui.

v.20: Dar bucuria lor trebuie să fie mai mare pentru că „numele voastre
(ale lor, ucenicilor) sunt scrise în ceruri”. A avea numele scris în Cartea Vieţii
(Ap.3,5) înseamnă a avea „cetăţenie cerească”!! (Cartea Vieţii nu înseamnă nici
un fel de predestinaţionism, căci nu în virtutea unei predestinaţii ci datorită faptelor
poate fi cineva scris în Cartea Vieţii).

Iisus se bucură cu duhul 10,21-23

v.21: „Mulţumescu-Ţi”= cuvântul originar este mult mai bogat în sensuri,
ceea ce explică variantele unor traducători: Îţi mulţumesc, Te slăvesc, Te
binecuvântez, Te laud, te preamăresc.
„Cei înţelepţi” sunt cărturarii, iar „Cei pricepuţi” sunt fariseii care au
credinţa că ştiu cum trebuie să pună în practică învăţătura cărturarilor. Aceste două
categorii de oameni aveau o înţelepciune perversă care îi împiedică a cunoaşte şi a
înţelege descoperirea divină. Pentru ei Mesia era eroul politic, deci ei nu doreau să
ataşeze Domnului Iisus ideea de Mesia spiritual.
„Pruncii” sunt simbol pentru poporul fără o învăţătură înaltă, care nu
ştie cum trebuie să creadă şi ce trebuie să facă, deci are nevoie d un conducător.
Porul de jos nu e preocupat însă de acele idei eronate şi aşteptări neîntemeiate, el
este gată să creadă în Mântuitorul; astfel taina răscumpărării neamului omenesc a
rămas ascunsă celor înţelepţi şi pricepuţi şi s-a descoperit celor simpli.
„Da Părinte, că aşa a fost înainte-Ţi bunăvoinţa Ta”= ceastă
pedagogie divină arată bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de toţi: pentru că dacă
Dumnezeu ar fi făcut dependentă descoperirea mesianităţii de înţelepciunea
omenească, foarte puţini L-ar fi acceptat – fiindcă mic este numărul celor înţelepţi
în lume. Descoperirea însă celor simpli şi mulţi îi obligă pe cei înţelepţi şi puţini
să-şi reanalizeze „înţelepciunea”, fiindcă nu puteau rămâne în urma oamenilor
obişnuiţi, astfel încât, recunoscându-şi insuficienţa să ajungă să-L accepte şi ei pe
Domnul ca Mesia.

v.22: Domnul este Cel mai îndreptăţit să comunice despre cele ale Tatălui,
Ca Unul Căruia I s-au încredinţat cele ale Tatălui. Dumnezeu însă fiind Fiinţă
absolută nu poate fi cuprins de mintea şi cuvântul omenesc. De aceea cunoaşterea
lui Dumnezeu o putem avea doar prin Fiul lui Dumnezeu Întrupat, „Lumină din
Lumină” (de-o fiinţă cu Tatăl) Care S-a Întrupat pentru a ne face părtăşie la cele
ale lui Dumnezeu.
 v.23-24: Domul Îşi fericeşte ucenicii ca pe uni are văd în El pe Mesia. Se
ştie că dorinţa cea mai fierbinte a tuturor drepţilor V.T. a fost să-l vadă pe Mesia,
dar n-au avut acea fericire. Deci, ucenicii au fost motivaţi să se bucure şi bucuria
lor să fie mare!

Marta şi Maria, surorile lui Lazăr –Betania 10, 38-42

Marta este simbolul ostenelii, al jertfei pentru iubirea aproapelui, iubirea
de străini. Maria este simbolul ascultării desăvârşite de Dumnezeu. Lucrul cel bun
al iubirii de străini, pe care îl arată Marta, nu este de lepădat, însă mai bun lucru
este a lua aminte la cuvântul duhovnicesc, căci prin cel dintâi trupul se hrăneşte, iar
prin cel de-al doilea sufletul viază.

CAPITOLUL AL XI-LEA

Rugăciunea Domnească 11,1-4; vezi Mt.6,9-13;

Lucrarea rugăciunii 11,5-13
Iisus şi Belzebul 11,15-26 vezi Mc.3,20-30;

O femeie din popor o fericeşte pe Maica Domnului 11,27-28

O femeie din popor fericind pe Maica Domnului, pentru Fiul ei, primeşte
răspuns afirmativ: Iisus confirmă aserţiunea femeii şi o generalizează, extinzându-
o asupra tuturor celor care asemenea şi după modelul Maicii Sale, ascultă şi
împlinesc voia lui Dumnezeu. (vezi Lc. 1,38: „Fie mie după cuvântul Tău”).

Semnul lui Iona 11,29-32:

Conform Lc.11,16 şi a locurilor paralele Mt.12,38; Mc.8,12, Mântuitorul
este ispitit (cu intenţia de a fi pus la încercare) să dea un semn prin care să-şi arate
originea dumnezeiască. Fariseii (cf. Mt. Şi Mc.) cer aceasta fiind siguri că Iisus –
de vreme ce pentru ei nu este Mesia – dacă va încerca să facă un astfel de semn nu
va reuşi, iar dacă va refuza, va dezamăgi mulţimea. Semnele – minunile – de până
acum ei nu „le-au văzut”, fiindcă n-aveau ochii credinţei. De aceea Domnul îşi
exprimă indignarea, numindu-i „neam viclean”, pentru că orice semne – minuni ar
vedea tot nu vor să creadă. Domnul refuză cererea lor, spunând că ne le va da alt
semn, decât semnul lui Iona care este un semn tipic, prefigurativ care simbolizează
moartea şi, implicit, Învierea Sa cea de a treia Zi.

v.31: „Regina de la miazăzi”este regina de Saba –revendicată de Etiopieni

drept întemeietoarea dinastiei lor imperiale, în descendenţa lui Solomon – a venit
de departe cu daruri, pentru a cunoaşte înţelepciunea lui Solomon (3Regi 10,1-13).
De atunci nu s-a ridicat nimeni mai înţelept decât Solomon. Ori, în faţa lor stătea
Cineva mult mai înţelept decât Solomon. Tradiţia spune că doar Mesia va fi mai
înţelept decât Solomon. Şi totuşi, ei nu vedeau aceasta. De aceea, la judecată,
regina de Saba care a ştiut să aprecieze atât de mult înţelepciunea lui Solomon, va
judeca acest neam care nesocoteşte pe Domnul Care este infinit superior lui
Solomon.
v.32: Cum Domnul însă ştie că nu vor să se convingă nici de acest mare
semn, El ţină să pună în paralel necredinţa celor prezenţi cu necredinţa
ninivitenilor. Aceia însă s-au pocăit la predica lui Iona s-au pocăit, pe când ei au de
faţă pe Cineva mai mare decât Iona, care Îşi adevereşte cuvintele Sale prin minuni,
şi totuşi, ei nu iau aminte, nu se pocăiesc. De aceea, la judecată, ninivitenii care s-
au pocăit, îi vor condamna, fiindcă ei, păgâni fiind s-au arătat mai buni şi mai
drepţi decât membrii de azi ai poporului iudeu.

Lampa luminândă 11,33-36 vezi şi Mt.6,22 – după IPS Bartolomeu

v.33 „Nimeni aprinzând făclia…”
Menirea făcliei este ca să lumineze, nu ca să se stingă imediat după ce a fost
aprinsă; de aceea ea se pune „în sfeşnic”. Într-o cameră întunecoasă în care se află
un astfel de sfeşnic cu o făclie arzând oricine intră este tentat să se apropie de
lumină, fiindcă ea are puterea de a orienta.

v.34-36: Luminătorul trupului este ochiul…

În mod obişnuit, noi ştim că lumina e lumină şi întunericul e întuneric şi că cele
două medii nu se pot confunda. Lumina soarelui este o metaforă pentru lumina lui
Hristos, Soarele dreptăţii, El Însuşi Lumină. Iisus izvorăşte totdeauna lumina
spirituală, iar aceasta pătrunde în om prin două căi: cea trupească şi cea
duhovnicească. Prin cea trupească, deoarece sufletul se manifestă prin cele cinci
simţuri ale trupului; duhovnicească, întrucât ea poate pătrunde în suflet, duhul
omului, care are capacitatea de a intra în contact cu Duhul Sfânt. Căile Luminii
poate cunoaşte obstacole, care sunt boli ale sufletului: ignoranţa, superficialitatea,
comoditatea, zburdălnicia gândului; prin oricare lumina lăuntrică poate deveni
întuneric. Sf. Ap. Pavel spune: slujitori nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera
ucide, iar Duhul face viu. Ori, dacă litera ucide, înseamnă că ea, la acest nivel,
devine întuneric. Important e să fii în Hristos ca Adevăr întreg şi Iubire totală.
Fiind în Hristos, eşti în Dumnezeu. Fiind în Dumnezeu, nu mai ai de-a face cu
întunericul, de vreme ce Dumnezeu este Lumină.

Cuvântare împotriva fariseilor şi cărturarilor 11,37-54; vezi şi Mc.7,1-23

Mântuitorul este invitat de un fariseu să mănânce la el. Acesta este surprins
de faptul că Mântuitorul nu S-a spălat pe mâini înainte de masă. Se ştie că fariseii
şi în general, toţi iudeii, nu mănâncă dacă nu se spală pe mâini până la cot; de
asemenea când se întorc de la piaţă, unde probabil au venit în contact cu oamenii
întinaţi, nu mănâncă dacă nu se spală. Purificările nu sunt prevăzute nu numai
pentru trupurile lor, ci şi pentru diferite obiecte ale casei cum ar fi: paharele,
urcioarele, vasele de aramă şi paturile. Toate acestea ţineau de „datina bătrânilor”,
adică de o tradiţie omenească.
Din punct de vedere istoric, după robia babiloniană, prevederile despre
curăţie şi păzirea sâmbetei sunt două indicii caracteristice ale poporului lui
Dumnezeu, care îl diferenţiau de celelalte popoare necurate, păgâne. Fariseii şi
saducheii se socoteau mai curaţi decât ceilalţi şi păzeau mai cu râvnă aceste
rânduieli. Însă complicatele rânduieli exterioare nu sunt Revelaţie dumnezeiască, ci
tradiţii omeneşti care atunci când sunt absolutizate, fac voia lui Dumnezeu şi duc
la ipocrizie. Împotriva acestei ipocrizii ia atitudine Hristos, căutând să atragă
atenţia, celor cu care vorbeşte, de la curăţia exterioară la curăţia interioară.
Ipocrizia cărturarilor şi a fariseilor era vădită şi prin faptul că ei căutau să
împlinească Legea exterioară în cele mai mici amănunte,dând zeciuială şi din
legume (izmă, untarniţă…) - deşi Legea nu prevedea acestea – lăsând la o parte
cele mai importante: dragostea şi iubirea de Dumnezeu. Zeciuiala lor nu izvora
dintr-un adânc devotament faţă de Dumnezeu, ci din ipocrizie, căutând să pară
înaintea oamenilor împlinitori ai Legii şi în poruncile cele mici şi în cele mari.
Deci, Domnul nu condamnă că dau zeciuială şi din legume, ci că nu caută să
împlinească cele esenţiale ale Legii.

v.43: Cărturarii şi fariseii credeau că pot avea pretenţia să fie recunoscuţi

de oameni ca foarte pioşi, şi, în consecinţă, să li se dea la orice ocazie onoarea
care, credeau ei, li se cuvenea. De aceea ei căutau scaunele din faţă şi săli se facă
plecăciune prin pieţe, măcar că ei nu dovedeau vrednicia morală pe care o cereau
acelor demnitari.

v.44: Atingerea de morminte – cf. Num.19,16 – duce la necurăţie pentru o

perioadă de 7 zile. În ipocrizia lor, cărturarii şi fariseii se aseamănă mormintelor
care întinează pe cei ce le ating. Tot astfel se întinează şi cei ce din neştiinţă „se
ating” de aceia, se întinează de necurăţia lor morală, interioară.

v.45-46: Sesizându-se de mustrare, unul dintre învăţătorii de Lege,

primeşte observaţie că era de datoria învăţătorului de Lege să fie exemplu pentru
oameni cum trebuie împlinită Legea. Ori, ei grupau din Lege o mulţime de porunci
a căror împlinire o pretindeau altora, ei însă neîmplinind nici măcar un pic.
 v.47-48: Aparente pioşenie de care vor să dea dovadă zidind mormintele
proorocilor ucişi de răutatea „părinţilor voştri”, dovedesc că răutatea – moştenită
de fii – a ajuns punctul culminant fiindcă este îmbrăcată în mândrie şi făţărnicie. Ei
zidesc mormintele profeţilor pentru a fi socotiţi de oameni mai buni decât părinţii
lor, pe care, de altfel, îi acuză, nevăzând că prin ceea ce fac îi urmează.
Cartea Facerii vorbeşte de uciderea lui Abel; 2,Cron.24,20 vorbeşte despre
uciderea lui Zaharia (a cărui identificare a ridicat probleme). Uciderea acestuia s-a
petrecut chiar în locaşul sfânt, în curtea casei Domnului, între templu şi altar, unde
nu se cuvenea, fapta fiind un sacrilegiu. Între cele două cazuri de ucidere se
cuprind şi celelalte ucideri pe care l-au comis iudeii faţă de trimişii lui Dumnezeu.
Sângele vărsat cere însă răzbunare. Domnul ştiind că acest neam nu se pocăieşte,
ba mai mult, Îl va ucide chiar şi pe El, le spune clar că li se va cere socoteală.
Mântuitorul îi mustră pentru atitudinea lor făţarnică, dându-se drepţi şi
spunând că nu au nevoie de pocăinţă, astfel încât determină şi poporul să creadă că
nu au nevoie de pocăinţă. Deci ei nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor.
v.52: Vai vouă, învăţătorilor de Lege…
Deţinând monopolul asupra interpretării Legii şi, în acelaşi timp, interpretându-o
fals, acest soi de cărturari sechestraseră accesul, atât al lor cât şi pe al altora, la
cunoaşterea adevărului dumnezeiesc, singura cale care duce la mântuire.

CAPITOLUL AL XII-LEA

Să ne ferim de făţărnicie, şovăială, lăcomie 12,1-15:

Aluatul fariseilor este făţărnicia.
Aluat= în limbaj simbolic iudaic este baza şi puterea mişcătoare a unei învăţături.
Sf. Luca , „aluatul” îl leagă de purtarea ipocrită a fariseilor. Deci, Mântuitorul cere
ucenicilor să se ferească de modul de a lucra al fariseilor, de învăţătura pervertită
pe care o dau prin propriul exemplu.
Fariseii socotesc că se pot tăinui prin făţărnicie, însă nu e nimic ascuns ca
să nu se descopere, şi toate cele ascunse, chiar şi cugetele se vor descoperi înaintea
Judecătorului.
După ce i-a îndepărtat pe ucenici de făţărnicia fariseilor, li se adresează
prietenii Mei, căutând să scoată de la ei frica de oameni, care nu pot mai mult decât
să le ucidă trupul. Trupul oricum este muritor, dar sufletul nul pot nimici. Doar
Dumnezeu poate să-l condamne pe o cu trup şi suflet pentru veşnica pedeapsă în
gheenă; de Acela să se teamă!
Domnul însă, după cele spuse, vrea să-i mângâie şi să le insufle curaj şi
încredere, atrăgându-le atenţia asupra faptului că ei stau totdeauna sub deosebita
purtare de grijă a lui Dumnezeu, sub pronie. Preţul oamenilor înaintea lui
Dumnezeu este mai mare decât cel al unei vrăbii, care nici ea nu este trecută cu
vederea înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru a înţelege cât este de mare purtarea de
grijă a lui Dumnezeu pentru ucenicii Săi, Domnul ţine să releve că şi perii capului
sunt număraţi. Deci, ei nu trebuie să se teamă de oameni, ci să-L mărturisească
fără frică!
v.8: vezi Mc. 8,38
v.9: Mărturisirea lui Hristos în acest neam este de neapărată trebuinţă pentru cel ce
vrea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, întrucât acesta e caracteristica de bază a
adevăratului ucenic al lui Hristos.
v.10: vezi Mc.3,28-29;
v.1-12; vezi Mc. 13-11;
v.13-15: Neînţelegând cuvintele înalte ale Domnului, unul din mulţime se apleacă
spre cele trecătoare (pământeşti), cerându-I să le fie, lui şi fratelui lui, judecător
pentru avere. Mântuitorul îndeamnă a ne feri de toată lăcomia, fiindcă nu prisosul
averilor lungesc viaţa şi nu mulţimea bogăţiilor aduce viaţă veşnică.

Pilda bogatului….. 12,16-21; vezi pr. Vasile Mihoc Predici exegetice

CAPITOLUL AL XIII-LEA

V.1-5:
Mulţi dinte iudei socoteau că nu de cuvine să cinstească pe Cezarul, de aceea ei se
ridicau împotriva Cezarului şi romanilor, căutând să-i oprească şi să-şi aducă jertfe
zeilor lor. Din această categorie făceau parte şi galileenii, împotriva cărora
mâniindu-se Pilat, a poruncit să fie tăiaţi chiar lângă jertfele împotriva cărora se
împotriveau, astfel încât sângele lor s-a amestecat cu sângele jertfelor idolilor.
Unii credeau că cei ce au suferit sunt nişte plăcuţi lui Dumnezeu, - dar Hristos n-a
venit ca Mesia politic astfel încât ei să se împotrivească romanilor ca şi stăpânirea
lumească – iar alţii credeau că aceia au pătimit din pricina păcatelor lor.
Mântuitorul nu tăgăduieşte că aceia au fost păcătoşi, însă precizează că nu au fost
mai păcătoşi decât ceilalţi galileeni, dar lucrul acesta a fost îngăduit spre luarea –
aminte şi îndreptare prin pocăinţă, fiindcă tulburările şi vrajbele de acest fel, nu
aduc cinste lui Dumnezeu.
La fel şi cu cei 18 inşi peste care a căzut turnul: nu erau ei cei mai păcătoşi, dar
aceasta s-a întâmplat spre pilduirea şi pocăinţa celorlalţi.
v.6-10:
Ca întărească cele spuse mai înainte despre pocăinţă, dă o pildă cu smochinul cel
neroditor (vezi o asemănare la Mc.11,12-14). Accentul cade pe hotărârea milostivă
a proprietarului viei, de a-i da o ultimă posibilitate smochinului de rodi. Dacă nici
acum nu dă rezultat, să fie tăiat! Sf. Teofilact vede în smochinul neroditor neamul
iudeu care face frunze, nu roade, deşi este în via lui Dumnezeu şi este îngrijit de El.
Stăpânul casei este Hristos, care în „trei ani” i-a cercetat prin: Moise, prooroci şi la
urmă prin El Însuşi; cu toate acestea ei nu s-au pocăit. Dumnezeu i-a tăiat de la
dragostea Sa, căci nu se mai numesc popor ales, iar în locul lor au fost sădite
„neamurile” cele care pot aduce roade.
Vindecarea femeii gârbove 13,10-17–vezi pr. V. Mihoc Predici exegetice p.196
Pilda grăuntelui de muştar 13,18-19 – vezi Mc.4,30-32

Pilda aluatului 13,20-21:

Pentru a putea aduce o întreagă cantitate de făină în stare de fermentaţie,
ajunge puţin aluat dospit. Domnul vorbeşte despre trei măsuri de făină (adică „o
efă” ebraică care e echivalentă aproximativ 39 de litri) pentru că aceasta este
cantitatea de făină necesară pentru a coace pâinea menită pentru un ospăţ sfânt!
(Fac.18,6). Împărăţia lui Dumnezeu se va răspândi în lume prin puterea de
fermentaţie a cuvântului lui Dumnezeu care se va predica oamenilor.

Porta cea strâmtă 13, 22-30

Porta cea strâmtă este simbolul unei vieţi grele, care necesită multă jertfă
de sine pentru a dobândi mântuirea. În ziua Judecăţii, Domnul nu va recunoaşte pe
cei care n-au avut vieţuirea, n-au adus roade în funcţie da darurile primite de la
Dumnezeu. Prin faptele săvârşite de ei, Domnul nu-i poate recunoaşte ca fiind ai
Săi, măcar că ei pretenţia că au săvârşit multe minuni înaintea Lui. Tot ceea ce însă
au făcut, n-s fost rodul ostenelii lor, ci darul lui Dumnezeu, partea harului, la care
însă ei n-au adăugat credinţa lucrătoare prin iubire în fapte de virtute. Drept aceea,
ei nu sfârşitul la care se aşteptau, a fi alături de drepţii Avraam, Isaac, Iacob în
Împărăţia lui Dumnezeu, ci vor fi aruncaţii afară. În Împărăţia lui Dumnezeu vor
intra însă cei de la răsărit şi de la apus, miazănoapte şi miazăzi, adică păgânii care
se vor asemăna în credinţă cu drepţii Avraam, Isaac şi Iacob; deci, din nou se
subliniază universalitatea mântuirii. Cei dintâi chemaţi la mântuire (iudeii)
nesocotind chemare, au ajuns cei din urmă, iar cei din urmă (păgânii) au ajuns să
fie cei dintâi, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Irod – vulpea 13,31-35:

Fariseii se prefac cu purtare de grijă pentru Domnul, venind să-L
înştiinţeze de intenţia lui Irod Antipa. Mântuitorul sesizează viclenia acestuia şi a
acelora (fariseilor) de a-I transmite o ameninţare cu scopul de a-L demobiliza.
Răspunsul Mântuitorului şi a treia zi Mă împlinesc (sfârşesc) are înţelesul mai
bogat, arătând că a treia zi prin moarte şi Învierea Sa, a împlinit întreaga operă de
mântuire. Domnul Şi-a arătat dragostea faţă de poporul Său în vremea rânduită,
prin trimişii Săi. El (poporul) însă a nesocotit dragostea Sa, ucigând pe trimişi.
Drept aceea nu vor mai avea parte de El şi nu-L vor mai vedea până în ziua
judecăţii.

CAPITOLUL AL XIV-LEA

Vindecarea bolnavului de hidropică 14,1-6

Mântuitorul Se adresează „Este îngăduit a vindeca sâmbăta sau nu?”
întrebare la care însă ei tăceau. Cu toate că de fiecare dată când Mântuitorul a
săvârşit vindecări sâmbăta, fariseii şi cărturarii îşi exprimau indignarea, totuşi
Domul nu Se lasă copleşit de acesta, ci dăruieşte vindecare bolnavului. Prin aceasta
nu înseamnă că El nu este păzitor al sâmbetei – după cum Îl acuzau cărturarii – ci
înseamnă că este Dumnezeu care dă adevăratul înţeles al odihnei sabatului; întrucât
în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit de lucrurile Sale înseamnă că această zi a
devenit ziua purtării de grijă continue a Lui faţă de lume şi, deci restaurarea omului
căzut în boală, ca urmare a păcatului, la înălţimea la care a fost.
Hristos aduce ca „argument” pe animalele care dacă în zi de sabat cad în
fântână sunt salvate; cu atât mai mult omul care primează, fiindcă este chipul lui
Dumnezeu!

Îndemn la smerenie şi milostenie 14,7-15

Căutarea locurilor celor dintâi dovedeşte că respectivii erau plini de slavă
deşartă. Această patimă a iubirii de stăpânire caută Mântuitorul să o taie prin
smerenie, arătând că cel ce se va smeri va dobândi mai mare cinste, „Căci, oricine
se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”(v.11).
v.12-15:
Dacă în versetele anterioare Mântuitorul S-a adresat celor care au fost chemaţi la
masă îndemnându-i la smerenie, acum Mântuitorul Se adresează celui care a
chemat la masă îndemnându-l a face milostenie fără a aştepta ceva în schimb,
asigurându-l că va primi dreaptă răsplată la învierea drepţilor. Domnul nu ne
opreşte a cinsti / a ne ospăta prietenii, ci ne învaţă a nu neguţătorii prietenia.

Pilda despre cina cea mare 14,16-24; vezi pr.V. Mihoc Predici exegetice pg.202
Lepădarea 14,25-33
Aici nu e vorba de „a urî” în înţelesul propriu al cuvântului, căci Iisus nu
îndeamnă niciodată la ură, ci la capacitate de a te despărţi imediat şi total de cei
dragi spre a deveni adept apropiat al Domnului. Sf. Matei care şi-a scris Ev. prima
dată în ebraică şi ulterior a tradus-o, a fost conştient de riscul acestui cuvânt şi de
aceea a scris aceeaşi temă şi în altfel: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă…nu este
vrednic de Mine.(Mt.10,37). Domnul are prioritatea cea mai mare şi deci se cade ca
toate cele vremelnice să fie înaintea celor veşnice!
Jertfa ca o caracteristică de bază a ucenicului 14,34-35; vezi Mc. 9,50.

CAPITOLUL AL XV-LEA

Împotriva fariseilor şi a cărturarilor care cârteau („Aceste primeşte la Sine

pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” – v.2), Mântuitorul spune trei pilde (oaia şi drahma
cea pierdută şi despre fiul cel risipitor) prin care ilustrează mila adâncă a lui
Dumnezeu pentru cei pierduţi, harul Său nemărginit pentru păcătoşii care se întorc
la El şi bucuria Sa împreună cu cerul întreg pentru pocăinţa şi mântuirea lor.
Pilda despre oaia cea pierdută 14,5-7:
Dacă cel care şi-a găsit oaia pierdută se bucură de ea mai mult decât de cele pe care
nu le-a pierdută, cu atât mai mult Se bucură Dumnezeu când cineva oricât de mic,
de neînsemnat ar fi, este salvat, câştigat pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Hristos
voieşte ca toţi să se mântuiască indiferent cât de nepreţuit ar fi acesta (omul) în
ochii oamenilor. Aceasta arată dragostea şi pronia lui Dumnezeu pentru tot omul,
oricât de păcătos=pierdut ar fi.

Pilda despre drahma cea pierdută 14,8-10:

Femeia are zece drahme, adică un întreg. Pierzând o drahmă, se sileşte în tot chipul
(aprinde lumina, mătură casa…) până o găseşte. Sf. Teofilact vede în drahma
pierdută pe omul care s-a îndepărtat de Dumnezeu; pentru a-l găsi pe om, Hristos
„aprinde făclie”, adică Se întrupează luminând cu focul dumnezeirii firea
omenească prin care „a măturat casa”, adică toată lumea a curăţit-o de păcat astfel
că El a aflat drahma, a restaurat chipul lui Dumnezeu în om.
„Tot Cerul”= prietenele,adică puterile cele de sus
=vecinele, adică cei care sunt mai aproape de scaunul lui Dumnezeu:
Scaune, Domnii…Heruvimi, Serafimi.
Pilda fiului risipitor 14,11-31; vezi pr. Vasile Mihoc Predici exegetice

CAPITOLUL AL XVI-LEA

Parabola iconomului necredincios 16,1-18; vezi pr. prof. Vasile Mihoc Predici
exegetice
Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr 16,19-31; vezi pr. prof. Vasile
Mihoc Predici exegetice

CAPITOLUL AL XVII-LEA
Despre sminteli 17,1-2; vezi şi Mc. 9,41-42:
Mântuitorul Îşi avertizează ucenicii că vor veni sminteli fără însă a preciza
în ce constau aceste sminteli. Cert este că ele întrerup activitatea şi cursul firesc al
vieţii, iar dacă e vorba de misiunea ucenicilor, smintelile împiedică buna
desfăşurare a misiunii. Ucenicii trebuie să fie atenţi în misiunea lor să nu
smintească pe cineva, oricât de neînsemnat ar fi. Oricare ar fi cel ce sminteşte şi
prin aceasta aduce căderea cuiva, va avea parte de pedeapsă mare, fiindcă el se
aseamănă unui sinucigaş (îşi leagă piatra de moară de gât şi se aruncă în mare) care
pe lângă răspunderea pentru propriile păcate (pentru sinucidere) va trebui să dea
socoteală şi pentru păcatele aceluia pe care l-a adus la cădere. Dacă pentru păcatele
sale are parte de moarte, cum va mai putea răspunde şi pentru păcatele celui căzut
din cauza lui? Mai uşoară va fi aşadar pedeapsa sinucigaşului decât pedeapsa celui
care sminteşte.

Despre iertare 17,3-4:

Cum lumea aceasta e plină de sminteli şi e posibil să se cadă în greşeli cu
uşurinţă, Domul le dă îndrumări despre cum trebuie să se comporte în astfel de
cazuri. Cel care a căzut e „fratele nostru”; aceasta trebuie să ne determine să ne
purtăm faţă de el cu toată dragostea şi să avem în vedere binele lui. Cel mai mare
bine pe care putem să-l facem este mântuirea aproapelui de sub robia diavolului şi
împăcarea lui cu Dumnezeu. De aceea avem datoria ca înainte de toate să-l facem
să-şi recunoască şi să regrete păcatele săvârşite pentru a-l reîntoarce pe calea cea
bună. Recâştigarea lui să o facem cu toată cruţarea, între patru ochi. Dacă se va
pocăi să-l iertăm; şi datoria de a-l ierta este de şapte ori câte şapte, adică ori de cât
ori greşeşte şi îi pare rău.

Despre credinţă 17,5-6:

La cerinţa Apostolilor de a le spori credinţa, Mântuitorul le spune că dacă
ar avea credinţa cât un grăunte de muştar (grăuntele de muştar e cea mai mică
sămânţă dintre toate seminţele de legume) adică, dacă ar avea o credinţă fermă în
El, ar putea să mute chiar şi munţii (cânt e necesar) pentru că lucrează în numele
Domnului!
v.7-10:
După cele spuse mai sus, Mântuitorul îi atenţionează că nu se cuvine a cugeta înalt
despre tine pentru ceea ce ai făcut, fiindcă făcând cele poruncite n-ai făcut altceva
decât să-ţi împlineşti datoria. Iar aceasta ţi-ai împlinit-o pentru că ai fost miluit de
Dumnezeu ca să poţi să o împlineşti.

Vindecarea celor zece leproşi 17,11-19; vezi pr.V. Mihoc Predici exegetice, pg.208
Venirea Împărăţiri lui Dumnezeu 17,20-37:
 v.23; vezi şi Mc.13,21:
Precum în timpurile înainte de dărâmarea Ierusalimului, tot aşa nu vor înceta nici
în timpurile de după ce se va fi produs acest dezastru de a-şi face apariţia mulţi
mesia sau profeţi şi hristoşi mincinoşi. Aceştia vor căuta să se legitimeze ca trimişi
extraordinari prin seme mari de fapte înfricoşătoare pe care le vor face ca să poată
amăgi dacă e cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Domnul atrage deci atenţia asupra
ucenicilor Săi, din nou, asupra acestui fapt, pentru ca ei să nu le dea acestora nicio
crezare şi nici să le urmeze.
v.24:
Căci venirea Sa a doua nu va fi în umilinţă, ca prima dată, şi nici nu va veni încet,
ci se va produce în mod spontan şi El va veni în toată strălucirea Sa. Pentru a-i face
să înţeleagă mai bine acest lucru, Domnul aseamănă a doua Sa venire cu fulgerul:
Căci precum fulgerul iese de la răsărit… Fulgerul, care se desprinde pe neaşteptate
din norii grei care ne întunecă orizontul, face să ni se lumineze dintr-odată cerul în
direcţia căii pe care a luat-o fulgerul. Deci, nimeni nu va trebui să-L caute timp
îndelungat, pentru că venirea Sa va fi văzută de toţi deodată, în toată măreţia Sa.
Domnul Se numeşte Fiul Omului pentru că vrea să-i facă pe ai Săi să înţeleagă că
Acela pe care-L vor vedea atunci, venind în toată slava Lui, nu va fi altul, ci acelaşi
Fiu al Omului şi al lui Dumnezeu care a venit acum pe pământ ca să desăvârşească
opera de mântuire a omenirii.
v.26-30:
Ziua şi ora aceea, deoarece nu se pot fixa, îi va surprinde pe mulţi şi îi va găsi
nepregătiţi. Şi aşa se vor repete zilele lui Noe. La timpul său, corabia, pe care şi-o
făcuse Noe, mărturisea tuturora, în graiul său tăcut, că în curând va veni un potop
de apă, care va ameninţa omenirea cu moartea. Totuşi, nimeni dintre oamenii de
atunci nu a vrut să dea faptului acestuia atenţia cuvenită. Mâncau şi beau fără de
grijă şi continuau să ducă o viaţă desfrânată şi păcătoasă. Trăiseră aşa până chiar în
ziua când văzuseră pe Noe că intră în corabie. Ei nu au înţeles rostul corăbiei până
în ziua când a venit potopul şi i-a înecat pe toţi. Aşa va fi şi la a doua Sa venire;
mulţi nu vor înţelege până în sfârşit rostul semnelor mari care se vor produce. Şi
aşa, pe cei care ziua Domnului îi va găsi nepregătiţi, îi aşteaptă muncile iadului.
v.31-32; vezi Mc.13,15-16
v.34-37:
Cât de neaşteptată va fi Ziua Domnului, se ilustrează prin două exemple, luate din
viaţa de zi cu zi. Cel dintâi exemplu priveşte pe bărbaţi, cel de-al doilea pe femei.
Doi oameni vor fi în câmp şi vor lucra alături şi totuşi, unul va fi luat de îngeri
pentru ca să întâmpine în văzduh venirea Domnului, pe când celălalt va rămâne
îndărăt şi nu va fi admis ca să vadă faşa Domnului pentru că este păcătos şi nu s-a
pocăit. Tot aşa, două femei vor măcina la aceeaşi moară. Una se va lua de îngeri
pentru a întâmpina pe Domnul, iar cealaltă va rămâne îndărăt. Trebuie să ştim că în
sarcina femeilor din Orient cade ca să aibă grijă de măcinarea făinii trebuincioase
pentru hrana zilnică a familiei. De aceea, aproape al fiecare casă se găsea câte o
râşniţă. Femeile se aşezau, de obicei, câte două la râşniţă şi învârteau de un sul pe
care şi-l dădeau din mână în mână. Precum cei doi bărbaţi de la câmp, tot aşa şi
aceste două femei de la moară au aceeaşi ocupaţie, dar nu au acelaşi suflet. Unii
vor fi bine pregătiţi sufleteşte, pentru a-L întâmpina pe Domnul, alţii însă nu.
Exemplele de mai sus sunt menite ca să ne înveţe că şi noi trebuie să avem cu toţii
grijă ca să ne pregătim cât mai bine şi din timp, pentru ziua cea mare a Domnului,
pentru a nu fi surprinşi de ea. Şi dacă noi nu ştim nici ziua şi nici ora venirii
Domnului, atunci nu ne rămâne decât să priveghem cu toţii, aşteptând cu încordare,
la orice vreme, fiind bine pregătiţi, venirea Domnului nostru.
 Sfânta
Evanghelie
după Luca