“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 11 N °50 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 14 SEPTEMBRIE 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
Î NĂLȚĂREA S FINTEI C RUCI
I corinteni 1, 18-24
Fraţilor, cuvântul crucii, Oare n-a dovedit Dumnezeu ne-
pentru cei ce pier, este nebunie; bună înţelepciunea lumii acesteia?
iar pentru noi, cei ce ne mântuim, Că, de vreme ce întru înţelepciu-
este puterea lui Dumnezeu. Că nea lui Dumnezeu lumea n-a cu-
scris este: «Pierde-voi înţelepciu- noscut prin înţelepciune pe Dum-
nea înţelepţilor şi ştiinţa celor în- nezeu, a binevoit Dumnezeu să
văţaţi o voi nimici». Unde este mântuiască pe cei ce cred prin
înţeleptul? Unde e cărturarul? Un- nebunia propovăduirii. Fiindcă şi
de e cercetătorul acestui veac? iudeii cer semne, iar elinii caută
înţelepciune, însă noi pro-
povăduim pe Hristos Cel răstig-
nit: pentru iudei, sminteală; pen-
tru păgâni, nebunie; dar pentru
cei chemaţi, şi dintre iudei şi din-
tre elini: pe Hristos, puterea lui
Dumnezeu şi înţelepciunea lui
Dumnezeu.

Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35

În vremea aceea s-au sfă-
tuit arhiereii şi bătrânii poporului
împotriva lui Iisus, ca să-L omoa-
re, şi L-au dus la Pilat, zicând:
Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-
a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi
-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină!
Iudeii i-au răspuns: Noi avem Le-
ge şi, după Legea noastră, El tre-
buie să moară, că S-a făcut pe
Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci,
când a auzit Pilat acest cuvânt,
mai mult s-a temut. Şi a intrat ia-
răşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus:
De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a
dat niciun răspuns. Deci, Pilat I-a
zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii
că am putere să Te eliberez şi pu-
tere am să Te răstignesc? Iisus a
răspuns: N-ai avea nicio putere
asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost
dat ţie de sus. De aceea, cel ce M-
a predat ţie mai mare păcat are.
Deci Pilat, auzind cuvintele aces-
tea, L-a dus afară pe Iisus şi a şe-
zut pe scaunul de judecată, în lo-
cul numit «pardosit cu pietre», iar
evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea
Paştilor, cam la ceasul al şaselea,
iar Pilat a zis iudeilor: Iată, Împă-
ratul vostru! Deci au strigat aceia:
la-L! la-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a
zis: Să răstignesc pe Împăratul
vostru? Arhiereii au răspuns: Nu
avem împărat decât pe Cezarul.
Atunci L-a dat lor, ca să-
L răstignească. Şi ei au luat pe
Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.
Şi, ducându-Şi Crucea, a ieşit la
locul ce se cheamă «al Căpăţânii»,
care evreieşte se zice Golgota,
unde L-au răstignit; şi împreună
cu El au răstignit pe alţi doi, de o
parte şi de alta, iar în mijloc pe
Iisus. Iar Pilat a scris o tăbliţă şi a
pus-o deasupra Crucii. Şi era
scris: Iisus Nazarinea-
nul, Împăratul iudeilor. Deci,
mulţi dintre iudei au citit această
tăbliţă, căci locul unde a fost răs-
tignit Iisus era aproape de cetate.
Şi era scris evreieşte, latineşte şi
greceşte. Şi stăteau lângă Crucea
Iui Iisus: Mama Sa şi sora Mamei
Sale, Maria Iui Cleopa şi Maria
Magdalena. Deci Iisus, văzând pe
Mama Sa şi pe ucenicul pe care îl
iubea stând alături, a zis Mamei
Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a
zis ucenicului: Iată, Mama ta! Şi,
din ceasul acela, ucenicul a luat-o
la sine. După aceea, ştiind Iisus că
acum toate s-au săvârşit, plecându
-Şi capul, Şi-a dat duhul. Deci
iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu
rămână trupurile sâmbăta pe Cru-
ce, căci era mare ziua sâmbetei
aceleia, au rugat pe Pilat să le
zdrobească fluierele picioarelor şi
să-i ridice. Deci, au venit ostaşii şi
au zdrobit fluierele picioarelor
celui dintâi şi ale celuilalt care era
răstignit împreună cu el. Dar, ve-
nind la Iisus, dacă au văzut că
deja murise, nu l-au zdrobit fluie-
rele picioarelor, ci unul dintre os-
tași cu sulița a împuns coasta Lui
și îndată au ieșit sânge și apă. Și
cel ce a văzut a mărturisit și este
adevărată mărturia lui.

O, dacă noi am înţelege
adevărata şi cea mai înaltă
filozofie a Crucii Domnului şi
anume smerenia lui Hristos! Nu
degeaba marele Sfânt părinte al
Bisericii, Macarie Egipteanul,
spune că smerenia este esenţa
întregii creştinătăţi. merenia este
singura cale pentru dobândirea
darurilor Crucii Domnului.
Toţi trebuie să ştim,
iubiţilor întru Hristos fiii mei,
însemnătatea mare şi mântuitoare
a Crucii Domnului.
Despre această
însemnătate sau mai
bine zis despre
darurile negrăite pe
care le dobândim de
pe urma Crucii,
Sfânta Biserică a
vorbit şi ieri şi
astăzi, prin slujbele
acestui mare
praznic.
Despre aceasta
vorbeşte Sfânta
Biserică şi în stihira
de la „Doamne
strigat-am...”, ce se
cântă la Vecernie.
Aici se spune:
„Crucea înălţându-se,
toată făptura îndeamnă
a lăuda preacurată
Patima Celui ce S-a
înălţat pe dânsa; căci
întru aceasta, ucigând
pe cel ce ne-a ucis pe noi, pe cei omorâţi
i-a înviat şi i-a înfrumuseţat şi în ceruri
a locui i-a învrednicit ca un milostiv,
pentru mulţimea bunătăţii Sale”.
Aceste spuse cuprind pe
scurt, dar substanţial, toate
evenimentele
dumnezeieşti pentru noi, în
centrul căreia se înalţă Crucea
Domnului. Prin Crucea Sa şi
Sângele Său Dumnezeiesc, care s-
a vărsat pe Cruce, Domnul a
T ÂLCUIRI
răscumpărat păcatul strămoşesc al
lui Adam, a distrus toate lucrările
diavolului, orientate spre
pierderea întregii omeniri, a
distrus moartea, făcându-se
începătorul învierii morţilor, a
distrus blestemul - această
despărţire dintre oameni şi
Dumnezeu.
De aceea, porţile Raiului sunt
deschise acum pentru oamenii
sfinţi şi pentru noi, urmând după
tâlharul cel credincios care s-a
pocăit. După moartea lor, sfinţii îl
moştenesc fără a trece prin vămile
diavoleşti ale văzduhului, potrivit
cuvintelor lui Hristos: „Adevărat,
adevărat zic vouă: cel ce ascultă
cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a
lucrării trimis are viaţă veşnică şi la judecată
nu va veni, ci s-a mutat din moarte în
viaţă” (Ioan 5, 24).
Datorită Cruciii Lui,
Domnul ne dăruieşte Harul Său
dumnezeiesc, care ne ajută să
PAG. 2
păzim neabătut toate poruncile
mântuitoare. Prin păzirea lor,
precum şi prin Sfânta
împărtăşanie, ne este dăruită
posibilitatea să intrăm în cea mai
apropiată unire afectivă şi harică
cu Hristos, încă de aici, pentru a
fi părtaşi marii slave şi negrăitei
fericiri în împărăţia Lui cea
cerească.
Dobândirea acestor daruri ale
Crucii Domnului trebuie să fie
scopul întregii noastre vieţi. Iar
noi vom obţine toate
aceste daruri şi le
vom moşteni, dacă
vom înţelege ce ne
învaţă această Cruce a
lui Hristos.
Ea ne învaţă
smerenia lui Hristos,
despre care Apostolul
Pavel a spus: „Ci s-a
deşertat pe Sine, chip de
rob luând... . S-a smerit
pe Sine, ascultător
făcându-Se până la
moarte şi încă moarte pe
Cruce. Pentru aceea, şi
Dumnezeu L-a
preaînălţat şi I-a dăruit
Lui nume, care este mai
presus de orice
nume” (Filipeni 2,7-
9).
Să nu uităm,
iubiţilor! Crucea
acestei smerenii
minunate, până şi scuipările,
bătăile, lovirile şi moartea
Domnul Le-a primit de bunăvoie.
Asemănându-se cu Hristos,
sfinţii, începând cu apostolii, au
luat asupra lor Crucea smereniei,
cu toate umilinţele şi chinurile,
ştiind că, dacă Domnul prin
smerenie a lucrat mântuirea
noastră, tot aşa şi noi, nu putem
cu nimic altceva să dobândim
mântuirea noastră, decât prin

smerenie.
Noi, însă, iubiţilor întru
Hristos fiii mei, Să-L rugăm pe
Domnul, pentru Crucea Sa, să ne
dăruiască puteri harice. Să ne
smerim atât în faţa lui Dumnezeu,
cât şi în faţa oamenilor, măcar la
gândul de a nu fi certaţi de
Domnul cu acele mari suferinţe,
nenorociri şi necazuri, pe care ni
le trimite Domnul, cu singurul
scop de a ne smeri pentru
mântuirea noastră.
Acest adevăr dumnezeiesc şi
nemincinos ni L-a descoperit
Domnul încă din Vechiul
Testament, prin proorocii Săi.
Aşa, Domnul a vorbit odată
oamenilor prin Moise, spunând
că, dacă ei Îl vor asculta şi îi vor
păzi poruncile, atunci toate
bogăţiile pământului şi toată
bunăstarea vor deveni ale lor.
Dacă însă nu-L vor
asculta şi nu vor îndeplini toate
poruncile Lui, atunci El va trimite
asupra lor tot felul de boli şi
necazuri. Dacă nici după toate
acestea, ei nu se vor smeri şi nu-L
vor asculta, atunci va înmulţi
peste măsură toate nenorocirile şi
îi va pedepsi, până când va
înfrânge împotrivirea lor mândră
(vezi Leviticul 26, 3-46).
La fel şi în Noul
Testament au descoperit acest
adevăr dumnezeiesc Sfinţii Părinţi
ai Bisericii. Ei mărturiseau că
toate necazurile Domnul Le
trimite peste noi, pentru a ne
smeri; cu atât mai mult, Domnul
lasă ca însuşi satana, cu toţi
demonii lui, să ne încerce cu boli
şi necazuri, până ne vom smeri şi
până când, prin smerenie, noi
vom urma calea cea mântuitoare
şi ne vom uni cu Dumnezeu.
O, dacă am cunoaşte
adevăratul sens şi însemnătatea
tuturor acestor necazuri! Din
T ÂLCUIRI
nefericire, printre noi se află mulţi
oameni care nu doresc să
cunoască adevărata însemnătate
mântuitoare a propriilor suferinţe.
Neluând în seamă
învăţăturile pe care le trimite
Dumnezeu prin necazuri, aceşti
oameni continuă să rămână
mândri şi îngâmfaţi. Ei doresc sa
fie în continuare lăudaţi,
proslăviţi, să fie consideraţi cei
dintâi între semeni pentru mintea
lor, pentru faptele lor bune.
Asemenea creştini nu vor
să ştie de cuvintele Apostolului
Pavel, care, fiind înzestrat cu
multă înţelepciune, cu toate
darurile Sfântului Duh şi cu
desăvârşire morală, spunea despre
sine că este cel dintâi dintre toţi
păcătoşii din lume (I Timotei
1,15).
Aceşti creştini nu vor să
ştie nici de cuvintele Domnului
nostru Iisus Hristos însuşi, care,
mai mult decât orice şi mai
înainte de orice, ne cere smerenie,
atunci când spune: „Veniţi la
Mine... şi învăţaţi-vă de la Mine, că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi
găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei
11,28-29).
Ce fel de odihnă este
aceasta pe care Domnul o
promite celor smeriţi? Este vorba
de odihna faţă de păcate, odihna
faţă de patimi, este bucuria
dumnezeiască, fericirea Raiului în
împărăţia lui Hristos cea cerească.
Această odihnă o cere prin
rugăciunile ei Sfânta Biserică în
slujbele de înmormântare, pentru
toţi creştinii ortodocşi adormiţi,
spunând: „Odihneşte, Doamne,
sufletul adormitului robului Tău...”,
sau: „Odihneşte, Doamne, sufletul
adormitei...”, sau: „Cu sfinţii
odihneşte...”.
Dar cum să ne dăruiască
Domnul odihnă de la toate
PAG. 3
suferinţele şi necazurile noastre,
dacă noi nu ne smerim? O, dacă
noi am înţelege adevărata şi cea
mai înaltă filozofie a Crucii
Domnului şi anume smerenia lui
Hristos! Nu degeaba marele Sfânt
părinte al Bisericii, Macarie
Egipteanul, spune că smerenia
este esenţa întregii creştinătăţi.
Noi trebuie, nu numai să
înţelegem cu mintea această
filozofie mântuitoare, ci să o
pătrundem cu toată inima, cu
toată fiinţa şi cu toată viaţa
noastră. Atunci Domnul va face
în aşa fel, încât darurile Crucii
Domnului să fie ale noastre.
Atunci Domnul nu ne va lipsi pe
noi de bucuria Sa dumnezeiască,
ne va face să simţim în viaţa
noastră puterea Crucii şi a
semnului Crucii în lupta cu
păcatul, cu patimile şi cu toate
necazurile.
Această putere a Crucii a
arătat-o Domnul, încă în Vechiul
Testament, nu o dată, prin mari
minuni săvârşite de drepţii Săi.
Aşa, marele conducător al
poporului israelit, proorocul
Moise, a însemnat cu toiagul în
chipul Crucii Marea Roşie şi a
săvârşit o mare minune: apa s-a
despicat şi poporul evreu a trecut
prin fundul mării ca şi pe uscat,
iar egiptenii cu faraonul lor,
ispitindu-se, au pierit în valurile
acelei mări.
Nu se pot enumera toate
minunile Crucii şi ale semnului
Gândul zilei
Văzut-au toate margi-
nile pământului mân-
tuirea Dumnezeului
nostru...
 PAG. 4

Crucii în viaţa poporului ales al
Noului Israel. Din viaţa Sfântului
Ioan Teologul ştim, iubiţii mei
copii, că unul dintre bunii creştini
a ajuns în sărăcie şi neputând să-şi
plătească datoriile, a vrut să-şi
pună capăt zilelor. În acest scop,
a mers de mai multe ori la un
vrăjitor evreu, să ia de la el otravă.
Dar de fiecare dată când ajungea
acasă, mai înainte s-o bea, o
însemna cu semnul Crucii, după
care bea otrava. Şi puterea
semnului Crucii îl menţinea în
viaţă şi nevătămat. Când acest
lucru a ajuns la cunoştinţa
vrăjitorului evreu, pe acesta l-a
cuprins o frică sfântă, a venit la
marele Apostol Ioan Teologul, s-
a lepădat de păgânătate, a primit
credinţa creştină şi s-a botezat. Iar
creştinului sărac Sfântul Apostol
T ÂLCUIRI
Ioan i-a cerut să-i aducă un braţ
de fân, a însemnat acest fân cu
semnul Crucii, l-a transformat
într-o grămăjoară de aur, pe care i
-a dat-o săracului să-şi plătească
datoriile şi să se întreţină.
Am cunoscut un tânăr de
douăzeci şi trei de ani, care nu era
departe de nepătimire. Dar el se
sârguia sincer spre Hristos din
toată inima şi avea o credinţă
simplă, copilărească. Odată, a fost
chemat să se roage pentru o
femeie, care se afla pe moarte, din
cauză unei puternice hemoragii
nazale. Deja al doilea lighean se
umplea cu sânge. Femeia
începuse să-şi piardă cunoştinţa şi
faţa ei devenise albă ca zăpada.
Tânărul s-a apropiat de femeia
muribundă, i-a însemnat faţa cu
semnul Crucii şi în acelaşi
moment hemoragie s-a oprit, iar
femeia s-a însănătoşit imediat.
Aşadar, să ne smerim,
iubiţilor întru Hristos fiii mei şi
cât mai des să alergăm la puterea
Crucii şi a semnului Crucii în
rugăciunile noastre. Atunci, în
viaţa noastră se vor împlini
cuvintele Canonului Sfântului
Andrei Criteanul, pe care îl auzim
în prima şi în a cincea săptămână
a Postului Mare, în care despre
semnul Crucii se spune: „Prin
acest semn vei putea şi tu să
săvârşeşti lucruri mari” (Canonul
cel Mare al Sfântului Andrei
Criteanul, cântarea a 5-a). Amin.
(Sfântul Serafim Sobolev)
Sursa: doxologia.ro

G RĂIT - AU P ROOROCII
Porţile tale mereu vor fi
în lături, zi şi noapte vor rămâne
deschise, ca să se care la tine bo-
găţiile neamurilor, iar regii lor în
fruntea lor vor fi. Căci neamul şi
regatul care nu vor sluji ţie vor
pieri şi neamurile acelea vor fi
nimicite. Mărirea Libanului, chi-
parosul, ulmul şi merişorul la tineiubeşte şi ca un părinte pedepseş-
vor veni, cu toţii laolaltă, ca să te pe feciorul care îi este drag.
împodobească locaşul cel sfânt al Fericit este omul care a aflat
Meu, şi Eu voi slăvi locul unde se înţelepciunea şi bărbatul care a
odihnesc picioarele Mele. Şi dobândit pricepere, Căci
feciorii asupritorilor tăi smeriţi la
dobândirea ei este mai scumpă
tine vor veni şi se vor închina la decât argintul şi preţul ei mai
picioarele tale toţi cei ce te-au mare decât al celui mai curat aur.
urât, şi pe tine te vor numi: Ea este mai preţioasă decât
cetatea Domnului, Sionulpietrele scumpe; niciun rău nu i
Sfântului lui Israel. Din părăsită şi
se poate împotrivi şi e
defăimată ce erai pe veci, voi facebinecunoscută tuturor celor ce se
din tine mândria veacurilor, apropie de ea; nimic din cele
bucurie din neam în neam. Tu vei dorite de tine nu se aseamănă cu
suge laptele neamurilor şi vei ea. Viaţă lungă este în dreapta ei,
mânca bunătăţile regilor. Şi vei şti
iar în stânga ei, bogăţie şi slavă;
că Eu, Domnul, sunt Mântuitorul din gura ei iese dreptatea; legea şi
tău, că Cel puternic al lui Iacov mila pe limbă le poartă. Căile ei
este Răscumpărătorul tău. sunt plăcute şi toate cărările ei
(Isaia 60, 11-16) sunt căile păcii. Pom al vieții este
ea pentru cei ce o stăpânesc, iar
Fiul meu, nu dispreţui cei care se sprijină pe ea sunt
certarea Domnului şi nu simţi fericiţi.
scârbă pentru mustrările Lui, Căci
Domnul ceartă pe cel pe care-l (Pilde 3, 11-18)

Cuvânt filocalic
A opta luptă o avem
împotriva duhului mândriei.
Aceasta este foarte cumplită şi
mai sălbatică decât toate cele de
până aci. Ea războieşte mai ales
pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au
urcat până aproape de culmea
virtuţilor, încercând să-i prăbu-
şească. Şi, precum ciuma cea adu-
cătoare de stricăciune nimiceşte
nu numai un mădular al trupului,
ci întreg trupul, aşa mândria nu
strică numai o parte a sufletului,
ci tot sufletul. Fiecare din celelalte
patimi, deşi turbură sufletul, se
războieşte numai cu virtutea opu-
să şi căutând să o biruiască pe
aceea, întunecă numai în parte
sufletul. Patima mândriei însă în-
tunecă întreg sufletul şi-l prăbu-
şeşte în cea mai adâncă prăpastie.
Ca să înţelegem mai lămurit cele
zise, să luăm seama la lucrul ur-
mător: îmbuibarea stomacului se
sârguieşte să strice înfrânarea:
curvia, curăţia; iubirea de argint,
sărăcia; mânia, blândeţea; şi cele-
lalte feluri ale păcatului asemenea
pe celelalte virtuţi opuse. Dar pă-
catul mândriei când pune stăpâni-
re pe bietul suflet, ca un tiran
prea cumplit, care a cucerit o ce-
tate mare şi înaltă, îl dărâmă în
întregime şi îl surpă până în teme-
lii. Mărturie despre aceasta este
îngerul acela care pentru mândrie
a căzut din cer. Căci fiind zidit de
Dumnezeu şi împodobit cu toată
virtutea şi înţelepciunea, n-a voit
să le recunoască pe acestea venite
din darul Stăpânului, ci din firea
sa. De aceea s-a socotit pe sine
întocmai ca Dumnezeu. Gândul
acesta al lui mustrându-l, prooro-
cul zice: „Ai zis întru inima ta:
Şedea-voi pe un munte înalt, pu-
ne-voi scaunul meu peste nouri şi
voi fi asemenea Celui Preaî-
nalt“ (Isaia XIV, 13–14). Iară tu
om eşti, şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi
„Cel Ce Te-ai înălţat pe
Cruce de bunăvoie, popo-
rului Tău celui nou numit
cu numele Tău, îndurările
Tale dăruieşte-i,
Hristoase Dumnezeule.
Veseleşte cu puterea Ta
pe dreptcredincioşii creş-
tini, dăruindu-le biruinţă
asupra celui protivnic;
având ajutorul Tău, armă
de pace nebiruită biruin-
ţă.”
Condacul Înălțării Sfintei
Cruci
alt prooroc zice: „Ce te făleşti
întru răutate puternice?“(Ps. CI,
3) şi celelalte ale psalmului. Deci din frica lui Dumnezeu, din blân-
ştiind acestea, să ne temem şi „cu
toată străjuirea să păzim inima
noastră“ (Prov. IV, 23) dinspre
duhul mândriei cel purtător de
moarte, zicând în noi înşine de
câte ori am dobândit vreo virtute,
cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci
darul lui Dumnezeu, carele este Despre cele opt gânduri ale
cu mine“ (1 Cor. XV, 10), şi cel răutății, Filocalia I)
zis de Domnul: „Fără de Mine nu
puteţi face nimic“ (Ioan XV, 5),
PAG. 5
sau cel zis de proorocul: „Dacă
Domnul nu ar zidi casa, în zadar s
-ar trudi ziditorii“ (Ps. XVI, 1) şi,
în sfârşit, cel zis de Apostol: „Nu
a celui ce voieşte, nici a celui ce
aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele
miluieşte“ (Rom. IX, 16). Căci
chiar de ar fi cineva cât de fier-
binte cu osârdia şi de sârguitor cu
vrerea, fiind legat de trup şi sânge
nu va putea ajunge la desăvârşire
decât prin mila lui Hristos şi prin
harul Său. Pentru că zice Iacov:
„Toată darea cea bună de sus es-
te“ (I, 17); iar Apostolul Pavel
zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar
dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n
-ai fi luat şi te făleşti ca de ale ta-
le?“ (1 Cor. IV, 7)
Iar că mântuirea ne vine prin ha-
rul şi mila lui Dumnezeu, ne dă
mărturie adevărată tâlharul acela
de pe cruce, care a primit raiul nu
ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi
mila lui Dumnezeu. Acestea
ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu
un glas au învăţat că nu putem
ajunge într-alt fel la desăvârşirea
virtuţii, fără numai prin smerenie.
Iar aceasta se naşte din credinţă,
deţe şi din sărăcia desăvârşită,
prin care ne vine şi dragostea de-
săvârşită, cu darul şi cu iubirea de
oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia se cuvine slava în
veci. Amin. (Sfântul Ioan
Casian, Despre mândrie,