“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 10. N °33 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 16 FEBRUARIE 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
D UMINICA A 34- A DUPĂ R USALII
( A ÎNTOARCERII F IULUI RISIPITOR )

I Corinteni 6, 12-20

Fraţilor, toate îmi sunt în-
găduite, dar nu toate îmi sunt de
folos. Toate îmi sunt îngăduite,
dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
Bucatele sunt pentru pântece şi
pântecele pentru bucate şi Dum-
nezeu va nimici şi pe unul şi pe
celelalte. Trupul însă nu e pentru
desfrânare, ci pentru Domnul, şi
Domnul este pentru trup. Iar
Dumnezeu, Care a înviat pe
Domnul, ne va învia şi pe noi,
prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că
trupurile voastre sunt mădularele
lui Hristos? Luând deci
mădularele lui Hristos, le voi face
mădularele unei desfrânate?
Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce
se alipeşte de desfrânată este un
singur trup cu ea? «Că vor fi –
zice Scriptura – cei doi un singur
trup». Iar cel ce se alipeşte de
Domnul este un duh cu El. Fugiţi
de desfrânare! Orice păcat pe care
-l va săvârşi omul, este în afară de
trup. Cine se dedă însă
desfrânării, păcătuieşte în însuşi
trupul său. Sau nu ştiţi că trupul
vostru este templu al Duhului
Sfânt, Care este în voi, pe Care-L
aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu
sunteţi ai voştri? Pentru că aţi fost
răscumpăraţi cu preţ! Slăviţi, deci,
pe Dumnezeu în trupul vostru şi
în duhul vostru, care sunt ale lui
Dumnezeu.

Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un
om avea doi fii. Şi a zis cel mai
tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-
mi partea ce mi se cuvine din
avere. Atunci el le-a împărţit
averea. Dar nu după multe zile,
adunând toate, fiul cel mai tânăr s-
a dus într-o ţară depărtată şi acolo
şi-a risipit averea trăind în
desfrânări. Şi, după ce a cheltuit
totul, s-a făcut foamete mare în
ţara aceea şi el a început să ducă
lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de
unul din locuitorii acelei ţări şi
acesta l-a trimis la ţarinile sale să
pască porcii. Şi dorea să-şi sature
pântecele din roşcovele pe care le
mâncau porcii, însă nimeni nu-i
dădea. Dar, venindu-şi în sine, a
zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt
îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici
de foame! Sculându-mă, mă voi
duce la tatăl meu şi-i voi spune:
Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;
nu mai sunt vrednic să mă numesc
fiul tău. Fă-mă ca pe unul din
argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit
la tatăl său. Dar, încă departe fiind
el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut
milă şi, alergând, a căzut pe
grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-
a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi
înaintea ta şi nu mai sunt vrednic
să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a
zis către slugile sale: Aduceţi
degrabă haina lui cea dintâi şi-l
îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi
încălţăminte în picioarele lui; apoi,
aducând viţelul cel îngrăşat,
înjunghiaţi-l ca, mâncând, să ne
veselim, căci acest fiu al meu mort
era şi a înviat, pierdut era şi s-a
aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Când
a venit şi s-a apropiat de casă, a
auzit cântece şi jocuri. Atunci,
chemând la sine pe una dintre
slugi, a întrebat ce înseamnă
acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău
a venit şi tatăl tău a înjunghiat
viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a
primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi
nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind,
îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis
tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi
slujesc şi niciodată n-am călcat
porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-
ai dat un ied, ca să mă veselesc cu
prietenii mei. Dar când a venit
acest fiu al tău, care ţi-a mâncat
 PAG. 2

tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc
şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi
mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca
să mă veselesc cu prietenii mei. Dar
când a venit acest fiu al tău, care ţi-a
În momentul în care toţi
vameşii şi păcătoşii se apropiau de
Iisus să-L asculte, iar fariseii şi
cărturarii cârteau zicând: „Acesta
primeşte la sine pe păcătoşi şi mănâncă
cu ei” (Luca 15, 1-2), Domnul
nostru Iisus Hristos le-a spus pilda
despre oaia şi drahma cea pierdută
şi pilda Fiului risipitor
luate din viaţa de toate
zilele înfăţişând în chip
clar dragostea lui
Dumnezeu faţă de
păcătoşii care se
căiesc.
Pregătind pe
fiii săi către pocăinţă
din vremea postului
mare, Sfânta Biserică
ne înfăţişează în
parabola mişcătoare a
Fiului risipitor atât
adâncimea căderii
morale, până la care
poate ajunge un om,
înstrăinându-se de
Dumnezeu, cât şi calea
pe care acelaşi om se poate
întoarce la pocăinţă.
Pilda Fiului risipitor, una
din cele mai frumoase şi pline de
sensuri, ne mişcă inimile profund,
deoarece ne arată dragostea
nemărginită şi bunătatea lui
Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. E
o mare taină a îndurării lui
Dumnezeu pe care nici un fel de
înţelepciune din lume nu o poate
dezlega, decât Sfânta Evanghelie
care ne arată atât de viu urmările
păcatului, dar şi făgăduinţa
îmbucurătoare pentru căinţă.
Numai în câteva cuvinte
sunt arătate atât de clar păcatul şi
pedeapsa, căinţa şi iertarea.
T ÂLCUIRI
mâncat averea cu desfrânatele, ai ne bucurăm, căci fratele tău acesta
înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat mort era şi a înviat pierdut era şi s-a
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna aflat.
eşti cu mine şi toate ale mele ale tale
sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să
TÂLCUIRI
Mântuitorul începe astfel: „Un om
avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre
ei, tatălui lor: Tată, dă-mi partea ce mi
se cuvine de avuţie. Şi le-a împărţit lor
averea. Şi nu după multe zile, feciorul cel
mai tânăr, adunând toate, s-a dus într-o
ţară departe şi acolo a risipit toată avuţia
sa, petrecând în desfrâu. S-a făcut
foamete mare în acea ţară; şi el, cheltuind
toate, a început a trăi în lipsuri. Şi
mergând, s-a lipit lângă unul din
locuitorii acelei ţări, care l-a trimis la
ţarinile sale, să pască porcii. Şi dorea să-
şi sature pântecele său, din roşcovele ce
mâncau porcii; însă nimeni nu-i da lui.
Dar, venindu-şi în fire, a zis: Câţi argaţi
ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine,
iar eu pier aici de foame! Sculându-mă,
mă voi duce la Tatăl meu şi-i voi spune:
Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi
sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă
departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-
a făcut milă şi alergând, a căzut pe
grumazul său şi l-a sărutat. Şi i-a zis
fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta
şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul
tău”... etc. (Luca 15, 11-22).
Această parabolă închide în
ea o dramă pe care sufletul nostru
o trăieşte cu toată intensitatea,
tocmai fiindcă rostind-o,
Mântuitorul n-a făcut din cuvinte
un văl ca să acopere, ci
suliţe care să facă să
ţâşnească trăirile adânci
din noi. Acesta e doar
un aspect şi cel mai
simplu. Marea valoare a
parabolei stă în tâlcul ei
religios, în semnificaţia
ei ascunsă şi care,
întotdeauna, vizează
raportul nostru cu
Dumnezeu.
Cine este tatăl
din parabola de azi şi
cine sunt fiii?
Semnificaţiile nu sunt
greu de desprins: tatăl
este Dumnezeu, iar fiii
suntem noi,
credincioşii. Dăruiţi de Tatăl ceresc
cu însuşiri fizice şi spirituale,
pentru care nu ne-am străduit în
nici un fel, avem peste toate
libertatea de a lucra în casa lui
Dumnezeu - Biserica - sau în afara
ei, de a ne pune însuşirile în slujba
celui care ne-a creat sau chiar
împotriva lui.
Fiul cel mic, neînţelegând
că ceea ce avea era un dar şi nu un
drept şi-a cerut partea sa şi a plecat
într-o ţară îndepărtată. Depărtarea
de care vorbeşte parabola nu este
numai una spaţială, ci mai degrabă
una spirituală.
Cu fiecare nou păcat
săvârşit ne îndepărtăm de lumina

Dumnezeiască tot mai mult şi ne
cuprinde întunericul păcatelor şi al
fărădelegilor; amintirea luminilor
din casa părintească se întunecă tot
mai mult, până la uitarea deplină.
Dar sensul depărtării este şi acela
de scufundare, de prăbuşire.
Plăcerile, dezmierdările, toate
patimile lumii acesteia duc la
goliciunea totală a sufletului
nostru. Fiecare plăcere lumească se
realizează cu consumarea calităţilor
noastre native, fiecare scufundare
în păcat ne lipseşte de un dar divin
şi ne însingurează dureros. Pustiul
se întinde tot mai înspăimântător
în jurul celui ce a crezut că lumea îi
aparţine, spaima îl cuprinde de
pretutindeni şi el se adânceşte în
viciu fără să se mai poată opri,
îngrozit de propria-i singurătate şi
insatisfacţie.
Ce-i mai rămâne unei astfel
de fiinţe care se rostogoleşte pe
panta abruptă a viciului, decât să
recurgă la cele mai josnice resurse
din el, socotind că acolo va găsi
locul pe care să se simtă în
siguranţă. Să-şi consume ultimile
instincte - roşcovele porcilor.
O! Ce decepţie amară!
Pentru Fiul risipitor şi aceste
ultime resurse se dovedesc la fel de
nefolositoare ca tot ce a
experimentat el din clipa ieşirii din
casa părintească şi până la ultima
prăbuşire. Poartă în el libertatea
aparentă, pribegia cu petrecerile,
foametea şi umilinţa, adevărata
robie şi amintirile de acasă; în
străfulgerarea unei clipe de
conştiinţă, zăreşte chipul tatălui
care îl cheamă şi îl aşteaptă acasă.
Îşi vine în fire şi îşi
recunoaşte căderea. Constată cu
luciditate şi durere prăpastia şi
ruina în care a ajuns şi totodată s-a
căit şi a luat hotărârea să se
întoarcă la tatăl său. Tânărul
risipitor, prin viaţa pe care şi-a ales
-o, trăia ca şi cum în afară de sine.
Dar analizându-se, a văzut ca într-
T ÂLCUIRI
o oglindă toată decadenţa în care
ajunsese, i s-a făcut lui însuşi
scârbă de el şi s-a înfricoşat. În
aceeaşi clipă îşi adună minţile şi îşi
dă seama de prăpastia în care a
ajuns. Şi-a adus aminte de tot ce a
avut în casa părintească, de darurile
pe care le primise din naştere şi
gândindu-se la felul cum le-a
folosit şi la felul cum s-a purtat cu
„Ușile pocăinței deschide-mi mie,
Dătătorule de viață, că mânecă
duhul meu la Biserica Ta cea
sfântă, purtând locaș al trupului
cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat
curațește-l cu mila milostivirii
Tale!”
„În cărările mântuirii îndreptează
-mă, Născătoare de Dumnezeu,
căci cu păcate grozave mi-am
spurcat sufletul și cu lenevire mi-
am cheltuit toată viața mea; ci cu
rugăciunile tale spală-mă de toată
necurăția”.
„La mulțimea păcatelor mele celor
rele, cugetând eu, ticălosul, mă
cutremur de înfricoșata zi a
judecății, ci îndrăznind spre mila
milostivirii Tale, ca David strig
Ție: Miluiește-mă Dumnezeule
după mare mila Ta”.
tatăl său iubitor, s-a înspăimântat şi
şi-a venit în fire.
Este conştient că din clipa
în care a părăsit casa părintească şi-
a pierdut pacea şi bucuria
sufletească, alergând după desfătări
închipuite. Belşugul şi Bunăstarea
nu l-au putut reţine în casa tatălui
său; foamea şi lipsurile îl aduc, cu
şiroaie de lacrimi, recăpătându-şi
iertarea şi iubirea părintească.
„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu
PAG. 3
şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi
înaintea ta”. Aceasta este cea mai
importantă clipă din viaţa fiului
risipitor, clipa venirii în sine,
fiindcă în aceeaşi clipă s-a pocăit şi
s-a hotărât să se întoarcă pe
drumul cel adevărat, al pocăinţei, la
tatăl său.
De aici anume a început
ridicarea lui din întunericul
păcatului. „Şi încă departe fiind el, l-a
văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi
alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a
sărutat”. Ochii părintelui, obosiţi de
aşteptare şi lacrimi, se luminează şi
în clipa aceea se înseninează şi
ochii fiului, strălucind de bucurie,
se luminează, vărsând lacrimile
ispăşirii, ale căinţei; dar şi ale
bucuriei, iertării păcatului
nesupunerii şi neascultării. Tatăl a
căzut peste grumazul lui şi l-a
sărutat cu o dragoste care a iertat
totul, cu o iubire sfântă şi fără nici
o imputare. După cum părerea de
rău a fiului a fost totală şi sinceră,
aşa şi iertarea tatălui a fost
desăvârşită.
Puterea şi plinătatea iubirii
nu caută la numărul şi mărimea
păcatelor; de aceea tatăl îşi
îmbrăţişează fiul, stingând cu
lacrimile şi sărutarea sa toată arsura
păcatului şi alinându-i rănile
sufletului.
Sunt neputincioase
cuvintele pentru a putea arăta în
toată plinătatea ei bucuria pe care o
simţim când cineva se întoarce la
noi. Să ridicăm toate aceste lucruri
la dimensiunea raporturilor noastre
cu Dumnezeu şi vom înţelege cât
de mare este bucuria Tatălui din
ceruri când un păcătos se
pocăieşte, când un rătăcit se
întoarce către El. Este ca şi cum
cel mai drag dintre ai noştri a înviat
din morţi. „Şi a zis tatăl către slugile
sale: Aduceţi degrabă haina lui cea
nouă şi-l îmbrăcaţi şi daţi-i un inel în
mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui.
Şi aducând viţelul cel gras,îl înjunghiaţi

şi mâncând să ne veselim. Căci fiul meu
acesta mort a fost şi a înviat; pierdut a
fost şi s-a aflat”. Aceasta este bucuria
Bisericii pentru fiii săi, bucurie
nespusă, ospăţ spiritual în cer şi pe
pământ, în Biserica văzută şi în cea
nevăzută. Să ne bucurăm când un
semen rău se hotărăşte să devină
om cinstit, să căutăm şi să-l ajutăm
să se îndrepte.
Cât de mare este bucuria
Domnului când păcătosul se
întoarce! Pentru că Mântuitorul a
suferit pentru toţi vărsându-şi
sângele pentru fiecare din noi,
oricât de căzuţi am fi.
Şi pe când bucuria era în
toi, s-a întors fiul cel mare de la
câmp şi aflând de cele ce s-au
întâmplat, s-a mâniat; tatăl însă i-a
spus: „Pentru ce te mânii? Tu te-ai
îndestulat de tot ce se găseşte în
casa aceasta. Dar acum să ne
bucurăm că fratele tău s-a întors
din moarte la viaţă”. Fratele cel
mare reprezintă pe creştinul care
nu s-a pătruns total de duhul
iubirii lui Hristos. El este creştinul
care trăieşte de unul singur în
marea comunitate a Bisericii, căci
C UVÂNT
Un frate şedea într-o chilie
din Egipt, în multă smerenie
petrecând. Şi avea acesta o soră
care curvea în cetate pricinuind
pierzare la multe suflete. De multe
ori supărându-l bătrânii, mai pe
urmă trimiţându-l pe fratele la
dânsa, doar sfătuind-o se va strica
păcatul cel ce se lucra printr-însa.
După ce a ajuns el la locul acela,
văzându-l unul din cunoscuţi, a
alergat mai înainte şi a vestit
surorii lui, zicând: iată, fratele tău
este lângă uşă. Atunci ea
împungându-se la cele dinăuntru
şi lăsând pe ibovnicii cărora le
slujea, a ieşit cu capul gol în
întâmpinarea fratelui său. Dând să
-l îmbrăţişeze i-a zis fratele: sora
T ÂLCUIRI
n-a realizat uniunea sufletească pe
care membrele trupului tainic al lui
Hristos trebuie s-o realizeze cu toţi
creştinii, în Mântuitorul.
Să fim statornici în
credinţă şi virtute şi să fim fericiţi
în momentul când aflăm despre
întoarcerea, oricât de târzie, a
vreunui suflet păcătos, ce se
înstrăinase de Dumnezeu, să nu
fim ca fratele risipitorului, venind
cu cârtire şi nemulţumire, pentru
iertarea şi ştergerea păcatelor
acestuia; căci precum iubirea ne
uneşte cu Dumnezeu, întocmai
invidia şi pizma ne despart de
harul şi dragostea lui.
Câţi nefericiţi se chinuiesc
în focul iadului, pentru că au pus la
încercare îndelungata milă a lui
Dumnezeu, trăind în păcate şi
neglijându-se de mântuire, ci
socotind în amăgirea lor că „este
timp” pentru întoarcerea lor de la
faptele pierzătoare de suflet! Ei
dorm în nesimţire, până vine pe
neaşteptate moartea, care îi află
nepregătiţi sufleteşte şi neîmpăcaţi
cu Dumnezeu. Aceştia sunt fiii
risipitori care au îmbătrânit
DE LA P ĂRINŢI
mea cea adevărată, fie-ţi milă de
sufletul tău, că mulţi pier din
cauza ta! Cum vei putea suferi
munca cea veşnică şi amară? Iar ea
cutremurându-se, i-a zis: crezi că
mai este mântuire pentru mine de
acum? Răspuns-a fratele: de vei
voi, este mântuire. Ea aruncându-
se la picioarele fratelui său, îl ruga
să o ia în pustie, împreună cu el.
El i-a zis: pune-ţi acoperământul
pe cap şi vino după mine! Atunci
ea i-a zis: să mergem, că mai de
folos îmi este să fac această
necuviinţă să merg cu capul gol,
decât să intru în cursa fărădelegii.
Şi mergând ei, o sfătuia fratele său
la pocăinţă. Când vedea pe unii
venind înspre ei, de vreme ce nu
PAG. 4
sufleteşte în ţară străină, fiind
morţi cu sufletul înainte chiar de
sfârşitul lor.
Acesta este tâlcul
evangheliei de astăzi şi aceasta este
drama închisă în ea. Să ştim că
dragostea lui Dumnezeu este
nesfârşită şi că ea nu ne este
niciodată retrasă. Să ştim că
bucuria cerească pentru
îndreptarea unui păcătos cuprinde
cerul şi pământul şi că fiecăruia
dintre noi îi iese înainte, pe drumul
întoarcerii şi căinţei, Mântuitorul
Însuşi.
Orice rătăcire poate să aibă
nădejde de întoarcere. Cazul Fiului
risipitor este foarte grăitor în
această privinţă. Toate acestea
ştiindu-le, nu vom deznădăjdui în
păcat şi cuprinşi de căinţă, vom
alerga cu haina zdrenţuită şi
picioarele rănite la bunătatea şi
dragostea lui Dumnezeu pentru a
intra în bucuria Domnului. Amin.
Pr.Ion Cârciuleanu.
Sursa:Doxologia. ro
toţi ştiu că eşti sora mea, dă-te în
lături puţin din cale, până ce vor
trece cei ce vin. Iar ea s-a abătut.
După aceea i-a zis: să mergem
soro, în calea noastră! Dar ea nu i-
a răspuns. Şi apropiindu-se el de
dânsa, a găsit-o moartă. A văzut şi
tălpile picioarelor ei însângerate,
căci era desculţă. Şi fratele vestind
bătrânilor cele ce s-au întâmplat şi
iscându-se neînţelegere între
dânşii, s-a descoperit unuia din
bătrâni despre dânsa, că de vreme
ce nu a purtat grijă de nici un
lucru trupesc, ci şi-a defăimat şi
trupul, nesuspinând întru atâta
rană, pentru aceasta i s-a primit
pocăinţa. (Patericul egiptean)